Monday, 27 October 2014

Casa din piese Lego


Elif Shafak - Palatul Puricilor

Nu am fost niciodata intr-un bazar turcesc si nici nu-mi doresc sa ajung, oricat ar incerca unul sau altul sa le infrumuseteze prin reportaje ori literatura, sa puna accentul pe traditie si cultura. E un loc murdar, aglomerat, pestrit, galagios, cu oameni agresivi in incercarea lor de a te convinge sa le cumperi marfa, exact ceea ce nu-mi doresc sa vad intr-o vacanta. Si mare mi-a fost dezamagirea sa vad ca am dat peste o carte care are exact feeling-ul de bazar. Totul incepe pe strazile pline de lume ale Istanbulului, intr-o zi de sarbatoare, 1 mai 2002, Ziua Muncii, unde o duba a unei firme de dezinsectie condusa de un sofer cu un prenume neobisnuit, Nedreptate, rataceste prin multime. 
Ca sa-i aflam originile numelui, mergem inapoi in timp, cand pe locul unde se afla imobilul cautat de Nedreptate, Palatul Bomboana, era un cimitir si cei care nu mai pot pleca au devenit cei care nu mai pot ramane, apoi si mai departe, pana in 1920, in vremea cand rusii scapatati se refugiau in Turcia.
 Dupa ce terminam cu divagatiile verticale, in timp, partea cea mai interesanta a unei carti deloc interesante, trecem la cele orizontale, in spatiu, incepand sa studiem micro- si macroclimatul Palatului, locuitorii, relatiile dintre ei, fara sa ne impiedicam prea tare de detaliul ca un corector sau redactor neatent a facut harcea-parcea ordinea paginilor 80-95. Daca ar fi fost vorba de un autor de limba araba, mai mergea, o luam ca pe un experiment de lectura cat mai apropiat de original, cu cititul de la coada la cap.
Si asa incepem sa trecem in revista toti locuitorii unei cladiri sordide, infestate de gandaci, cu mirosuri amestecate, de mancare si gunoi, personaje stridente, unele caricaturale, un imobil ce functioneaza ca un human centipede, un organism viu ale carui componente interactioneaza intre ele, creeaza complicitati sau antipatii, intrand in scena ca intr-o piesa de teatru, populand cu obsesii si intamplari marunte o carte pentru mine lipsita de orice interes. Nu spun ca nu-si va gasi si ea admiratorii sai, dar simt ca se adreseaza mai degraba gospodinelor ce-si fac timp sa priveasca pe vizor cu cine mai intra vecinul de vizavi in casa sau sa adulmece din balcon ce a mai gatit vecina de alaturi.
Sunt limbi in care talciocul, targul de vechituri, este definit drept o "piata de purici". Cam asa mi-a venit mie sa consider "Palatul Puricilor", o constructie din piese Lego uzate, desperecheate, ce nu mai folosesc nimanui...
Daca pentru unii Istanbulul este violet si pentru altii rosu, pentru mine cartea lui Elif Shafak il transforma intr-o panza colorata strident, cu o aglomerare de detalii inutile, false mistere create si intretinute artificial, unde episoade din vieti marunte ale unor personaje si mai marunte se succed prin fata ochilor pe mult prea multe pagini pentru cate au de spus. Ma gandesc la Saramago, chiar si in zilele lui mai slabe, cum facea el o magie din cuvinte si, abordand un subiect asemanator  (intr-un cadru diferit, evident), tot e la o distanta uriasa fata de aceasta turcoaica. Culoarea aruncata pe panza nu reuseste deloc sa se transforme in imagine, ramanand doar o mazgaleala stridenta, oarecum pitoreasca, dar fara puncte de interes. Shafak scrie aici atat de plat, de afectat si redundant incat incep sa cred ca Bastarda Istanbulului mi-a placut doar pentru ca pic usor in plasa istoriei romantate. Si e numai vina serialelor de inspiratie istorica precum The Tudors, Spartacus sau Rome! Dar ele au multe alte calitati.

No comments:

Post a Comment