Wednesday, 22 October 2014

Fiecare pentru el

Q.E.D (2014)

Teorema: Cinematografia romana ( minus Caranfil) nu poate iesi de sub mantaua protectoare a realismului, nici cand incearca sa abordeze o tema cu potential dinamic. 

Demonstratie: Se da o premiza promitatoare. In Romania anilor '80, un matematician face o descoperire revolutionara. Publica un articol intr-o revista americana si intra in vizorul serviciilor speciale, punand in miscare rotitele Securitatii ce-l vor macina pe Sorin Parvu (interpretat de Sorin Leoveanu) dar si pe buna sa prietena din facultate, Elena (Ofelia Popii), aflata intr-un moment cand soarta ei depinde de bunavointa birocratica, acela al obtinerii vizei pentru plecarea definitiva din tara impreuna cu fiul sau, in Franta, unde se afla sotul, fost coleg cu cei doi. Totul creeaza o paranoia artificiala, dat fiind ca descoperirea in cauza nici macar nu reprezenta un secret de stat.
Filmul in alb-negru, pentru a evidentia mai bine griul epocii, se transforma treptat intr-un alt episod din seria "Amintiri din Epoca de Aur", o trecere in revista a unor realitati ce pot avea probabil pentru cei mai tineri o tenta exotica: lungile cozi la benzina cu masinile impinse metru cu metru, pachetele de Kent si cafea pentru obtinerea bunavointei autoritatilor sau rasfatarea prietenilor, coletele "de afara", prilej de bucurie si invidie admirativa, telefonul din strainatate asteptat de familia grupata in jurul aparatului, vizitele "de control", "ciripitul", remaierea de ciorapi, calculatoarele vremii la care "delete" se facea prin scoatere din priza, shredder-ele Securitatii, cofetariile cu savarine si cico,  presiunile pentru intrarea in Partid, autobuzele cu "bombe" deasupra, versiunile timpurii ale vehiculelor cu GPL, si multe alte detalii ce alcatuiesc un tablou fidel al vremii, imagini cunoscute sau reamintite dintr-o epoca pentru care cei care nu au trait-o ar trebui sa inteleaga ca nu au de ce sa aiba nostalgii.
Andrei Gruzsniczki, regizorul si scenaristul filmului, bifeaza cu brio cel putin jumatate dintre punctele-cheie ale Dogmei 95, asimilata la noi mai degraba din resurse si mijloace modeste decat dintr-o convingere asumata. Ma tem ca asta e marea problema a multor filme romanesti, urmeaza o reteta, insa nu din convingere, ci de nevoie, si se cam vede: multe cadre de interior, linearitate in timp si spatiu, economie a mijloacelor de filmare (alb-negrul a salvat editarea peliculei de la multe batai de cap cu filtrele), fundal sonor minimal, ce incearca sa completeze atmosfera, sa-i dea greutate: televiziunea (bulgara, normal), radioul (post romanesc si ceva in engleza la un moment dat), telefoane taraind insistent, banda magnetica, shredder-ul, tiuitul imprimantei, in rest liniste, pentru ca toata atentia sa fie indreptata spre actori, spre incarcatura emotionala si apasarea ce se vrea transmisa.
 Exista acolo o relatie ambigua, o tensiune erotica a lucrului interzis intre sotia matematicianului plecat si prietenul lor, un alt tip de tensiune intre ea si ofiterul ce-l investigheaza discret pe matematician (interpretat de Florin Piersic Jr. de nerecunoscut cu mustata, aducand cu Colin Firth), intre ea si tatal sau fiul ei. Elena este punctul central al filmului, eroina in jurul careia se construiesc relatiile si conflictele psihologice, ce nu depasesc niciodata bariera unui foc mocnit, o frica si o retinere ce transforma personajele in eroi care nu fac de fapt nimic. 
Pana la urma, diferenta dintre un film romanesc vandut ca drama si altul ca thriller psihologic (cum se pretinde cel de fata) este ce se intampla in timpul ritualului mesei. Daca unii isi sorb ciorba ganditori (vezi Politist, adjectiv), aici personajele converseaza si trec in revista noutatile zilei. Destul de dinamic, nu? Pentru mine, culoarea filmului romanesc ramane griul, si nu doar vizual.

Q.E.D. Daca nu am demonstrat nimic, nu ma stresez prea tare, nici filmul nu o face.

No comments:

Post a Comment