Tuesday, 28 October 2014

Nefericirea cuplului perfect

Gone Girl (2014)

Toamna se numara candidatii la Oscar si cred ca tocmai am dat de unul. 
Sa ne imaginam ca, atunci cand a disparut celebra Elodia cea dizolvata in neant, toate televiziunile s-ar fi inghesuit sa campeze ca la un festival in fata casei sotului, sa-i urmareasca fiecare pas, sa-l hartuiasca si sa-l judece, desi partea cu judecatul parca s-a si intamplat, nu bag mana in foc de celelalte, mai ales ca hartuitul ma tem ca la noi pentru multi e de bine, un mod de a aparea la televizor, ceea ce pentru unii conationali pare sa fie realizarea vietii. Habar n-am ce s-a intamplat si cat s-a vuit de fapt pe tema acestei disparitii, n-am idee nici cum se numeste incriminatul sot, dar oricat de sub pamant as trai, am auzit chiar si eu de Elodia. Revenind, daca s-ar fi gandit cineva sa scoata un film din toata tevatura, ma tem s-ar fi pus accentul pe talk show-uri lungi si plictisitoare, in buna traditie a conflictului psihologic ce bantuie filmul romanesc si extrem de departe de ce reuseste sa scoata Gone Girl din toata melodrama asta. 
Le-as recomanda regizorilor cu multa caldura un filmulet care arata ce nu face David Fincher. Mai este nevoie sa va reamintesc cine este David Fincher? Spun Se7en, Fight Club si am spus tot, ocazie cu care mi-aduc aminte ca am in plan Zodiac, poate acum, ca m-a stimulat cu filmul asta, ajung sa-l vad. Este regizorul care stie poate cel mai bine sa se joace cu mintea telespectatorilor, sa-i trimita intr-o directie pentru a-i intoarce la 180 de grade si apoi din nou, doar asa, ca sa-si dea seama la sfarsit ca se invartesc in cerc ca prostii si cercul s-a inchis fara scapare. Asta mi-a facut si cu filmul de fata. E drept ca un merit mare cred ca are si Gillian Flynn, care si-a adaptat propriul roman intr-un scenariu cu ritm si suspans, tensiune dar si umor. 
In ziua cand sarbatoreau cea de-a cincea aniversare a casatoriei, Nick Dunne (Ben Affleck) isi da seama ca sotia sa, Amy (Rosamund Pike), a disparut. Intrat in atentia politiei dar si sub presiunea presei, Nick incearca sa-si demonstreze nevinovatia urmand indiciile pe care insasi Amy le-a lasat, intr-un joc pe care cei doi il jucau la fiecare celebrare a nuntii lor. Cu fiecare pas, certitudinile si convingerile ii sunt zdruncinate, revelandu-i-se noi laturi ale unei relatii pe care o credea incheiata. Ben Affleck a fost alegerea potrivita pentru rol, cu aerul sau dezorientat si naiv de victima, baiatul bun demonizat de toti, chiar daca nu ii cresc coarne, cum am vazut recent ca se intampla cu Harry Potter, in masura sa pastreze echilibrul, sa se transforme din victima simpatica in suspect blamabil, din sot disperat in cel care-si inseala sotia si o abuzeaza fizic.
 Pe masura ce indiciile sale conduc intr-o directie si ale politiei intr-alta, straturile incep sa se adune, punandu-ne in fata un film in care contrastul dintre aparenta si realitate are rolul principal, fie ca este vorba despre imaginea consolidata pe mult trambitatele valori ale familiei (pe care eu nedand doi bani, tare ma bucur sa le vad din cand in cand rascolite pentru a li se arata putreziciunea) sau de viziunea unui barbat asupra celei care i-a stat alaturi si a incercat la fiecare pas sa-i modeleze si sa-i controleze viata dupa criteriile sale, ilustrand tot mai mult o vorba de-a lui Fincher dintr-un interviu foarte misto, "Ninety people working together cannot find their ass with a flashlight".
 Tocmai de aceea este un film fara parti-pris-uri, care nu te lasa sa te atasezi prea mult de un personaj, ambele ajungand sa fie manevrate asemenea marionetelor de lemn din cutie, cadoul premonitoriu lasat de sotie cu ocazia aniversarii. Si asa se simte si spectatorul, caruia i se strecoara o indoiala dupa alta, ramanand si dupa ce se termina filmul cu dubiul: a fost un film bun? sa ma mai uit ce scartaie dupa rasturnarea de situatie ce ne aduce in punctul de unde am plecat? Hai mai bine sa nu, pentru ca m-a tinut 150 de minute in scaun cu atentia treaza tot timpul, am savurat umorul negru, m-am bucurat de el. E divertisment de calitate si-l vad, in ciuda aerului de melodrama pulp, un candidat la Oscar, chiar daca fara sanse de castig. Ca sa subliniez si eu diferenta dintre realitate si aparenta, Hollywood-ul iubeste kitck-ul si melodrama, dar tinde sa premieze temele "mari", alea pe care n-ai voie sa nu le iei in serios si sa nu storci cateva lacrimi corecte politic.

No comments:

Post a Comment