Tuesday, 18 November 2014

Carti parasite

Gata, m-am calmat! Acum pot sa ma intorc in liniste la ale mele. Nu-mi fac iluzii, nu visez cai verzi pe pereti, imi inchipui doar ca lumea politica va castiga o doza de bun-simt si ca justitia va fi lasata sa-si indeplineasca rolul. Atat, in rest guvernul e tot acolo si oamenii raman oameni, cu bune si rele, nu putem visa sa traim ca-n Germania facandu-ne ca muncim si fiind platiti sau muncind pe bune si ei facandu-se ca ne platesc ori stand cu mainile in san si asteptand ajutoare si subventii. Mai dureaza pana cand cei in charge, oricare ar fi ei, vor intelege ca posturile-cheie in functionarea societatii nu sunt cele de functionari in Ministere, chiar daca "functionar-functional-functionare" fac parte din aceeasi familie de cuvinte, ci de medici sau profesori...
In ultimele doua saptamani am incercat sa-mi alin tristetea, stresul si agitatia (si cu alte cauze decat cele electorale, din pacate, nu vreau sa detaliez) cu tot felul de carti. Unele m-au prins, altele nu. Cunosc oameni care atunci cand iau o carte in mana nu se lasa pana nu o duc pana la capat. Eu nu pot sa fac asta, citesc doar de placere si nu simt vreo obligatie morala sau vreo remuscare pentru a-mi impune sa termin ce incep atunci cand o carte nu-mi spune nimic. E ca si intr-o relatie, daca nu merge, de ce sa ne chinuim reciproc?! Mai bine isi vede fiecare de drum, am incercat sa ne cunoastem mai bine, n-a mers, adieu! Sunt multe altele in lume care fac coada sa ma cucereasca! De carti ziceam acum, evident!
De obicei, nu vorbesc despre relatiile esuate cu o carte, uneori scriu despre cele care, chiar daca nu mi-au placut, mi-au dat un motiv sa le citesc pana la capat. Dar astazi am in vizor doua candidate duse pana spre jumatate. Luati-o ca pe o analiza psihologica, incerc sa inteleg ce e gresit cu ele sau cu mine, de le da lumea stele peste stele si aprecieri pozitive iar pentru mine sunt imposibile.Si mai incerc sa inteleg ce-i determina pe oameni sa abandoneze o lectura. Nu spun despre carti de care nu m-as apropia nicicum, ci de cele pe care le incep cu cele mai bune intentii si, undeva pe parcurs, mi se rupe filmul, le simt ca pe o pierdere de timp. Sa fie ideile preconcepute si asteptarile inselate? Sa fie scrisul in sine ori traducerea? Sa fie o dispozitie interioara pe care brusc o pierzi cand vezi ca ceva lancezeste, ca anumite episoade se lungesc, se repeta sau urmeaza scheme previzibile?


Richard Flanagan - Cartea cu pesti a lui Gould (Un roman in doisprezece pesti)

Richard Flanagan este australianul castigator al Man Booker Prize 2014. Romanul surprinde prin structura sa, partial inedita, in 12... pesti, partial traditionala, cu subtitluri lungi ce infatiseaza pe scurt continutul si cu un stil ce aminteste de romanele de aventuri de secol XIX. Asta si pentru ca porneste de la un personaj real, William Gould, care in timpul detentiei in Tasmania, pe la 1800 si ceva, a scris si a desenat "Cartea cu pesti". Desenele de la inceputul fiecarui capitol din editia romaneasca reproduc imaginile originale ale cartii lui Gould. Sid Hammet, naratorul fascinat de manuscris, porneste pe urmele incarceratului din Tasmania, a carui viata de explorator incepe sub auspiciile ghinionului. Printr-o nefericita incurcatura, punand piciorul pe tarmul Tarii lui Van Diemen, devenita ulterior Tasmania, infige cu mandrie in lumea nou-descoperita, in locul drapelului, asternutul murdar al locotenentului. Este condamnat la 7 ani de inchisoare pentru furt, 14 pentru nesubordonare si 28 pentru ofensa la adresa simbolurilor nationale.
Trecusem de calutul de mare, de varec si ma invarteam in jurul pestelui balon cand am inteles ca, in ciuda eforturilor, intre mine si cartea asta nu se intampla nimic...  Textul era greoi, cu explicatii de subsol multe si inutile (precum aceea cu expunerea grafemelor si fonemelor din limba romana comparativ cu engleza sau justificari ale unor titluri intraductibile), din care am inteles doar ca e o carte dificil de tradus, cu jocuri de cuvinte ce au descumpanit talmaciul in limba romana. Ma intreb daca am suferit de sindromul "lost in translation" si romana a pierdut ceva din esenta originalului sau m-am pierdut doar in postmodernismul arhaic al textului care mi s-a parut pretentios & incarcat inutil (incepand chiar de la acest "&"), dar acele "jurubite ogarjite" din care se broda macrameul istoriei lui Gould au reusit sa-mi omoare nu doar placerea lecturii fluente, dar si curiozitatea istorica pentru un episod din Australia primei jumatati a secolului XIX.


Hector Abad Faciolince - Suntem deja uitarea ce vom fi

Ca sa alung gustul amar pe care-l mai provoaca viata cateodata, cu mancarea o rezolv simplu: o ciocolata. Sau o bere, conform principiului personal "amar" + "amar" = "dulce". Si pentru carti am o reteta care nu prea da gres: cand nu stiu ce sa citesc si vreau cevaa buun care sa ma ajute sa ma scufund, sa uit de lumea din jur, sa evadez, dau fuga la un sud-american sa ma invaluie frumos in cuvinte, ca n-are cum sa ma insele! Uite ca de data asta a avut...
De vreo zece ani am un vis pe care stiu acum ca nu mi-l voi implini niciodata: as fi vrut sa pot sa scriu o carte despre o persoana draga care nu mai este. Am inteles ca n-as sti cum sa o fac, cum sa o povestesc celor care nu au cunoscut-o, cum sa ii surprind esenta fara sa cad in lamentatii sau sentimentalisme ori, in partea cealalta, in cinismul si raceala pe care le adopt in momente de teama de esec si nesiguranta. La inceput am crezut ca nu a trecut timpul necesar sa ma detasez in asa masura incat sa ajung la un ton potrivit, mai tarziu am inteles ca nu va trece niciodata si ca vorbele vor continua sa ma refuze cand ma gandesc la ea... Asa ca ii apreciez mult pe scriitorii care pot sa transforme pe cineva important in viata lor intr-un personaj pe care sa-l poata simti aproape si cititorii detasati de privirea lui subiectiva. 
Daca pe coperta urata si inexpresiva a cartii nu ar fi fost numele unui autor columbian, daca nu as fi luat de bune recomandarile lui Llosa, poate as fi ignorat cartea si bine as fi facut. Memoriile lui Faciolince incep cu amintirile unui copil crescut intr-o casa cu zece femei care si-a iubit atat de mult tatal, profesor la Facultatea de Medicina din Medellin, incat atunci cand o calugarita i-a spus ca tata va ajunge in Iad pentru ca nu merge la biserica, a refuzat si el sa se mai roage, pentru a nu se trezi intr-un loc unde nu vor fi impreuna. Ceea ce am vazut in jumatatea de carte citita (cam pana la moartea uneia dintre surori) a fost o iubire idealizata care, cu toate motivele de a fi astfel, parea facuta din cuvinte de fatada, conventionale. Metoda pe care o urasc cel mai mult cand o carte incearca sa-mi transmita o idee este repetitia. Iar Faciolince exact asa procedeaza: ne repeta de prea multe ori cat l-a iubit pe tata si ce om minunat era, de parca ar incerca el insusi sa se convinga de adevarul celor spuse. Eu nu am simtit cuvintele venind din inima, ci din ratiune, este ceea ce te astepti sa scrie oricine daca i s-ar da ca tema biografia unui om ce a luptat impotriva saraciei, lipsei de acces la tratament, a abuzurilor regimului si a sfarsit asasinat pentru curajul de a denunta crimele acestuia. Nu mi-a revelat, dincolo de calitatile incontestabile ale celui ce a fost Héctor Abad Gómez acea voce a sangelui autentica. Pana la urma, nici n-am inteles ce si-a dorit Faciolince cu cartea asta: sa aduca un omagiu memoriei tatalui sau? sa atraga atentia asupra violentelor unui regim? sa scrie o autobiografie? Un roman, dupa cum am vazut ca-l clasifica unii, desi latura literara, cand incearca sa se manifeste prin metafore caldute, ma face sa regret ca am asteptat-o? Nu stiu si nici nu e atat de important, orice ar fi vrut sa fie a iesit rece, incapabil sa transmita emotie. Nu asa arata cartea pe care as fi vrut sa o pot scrie. Iar daca titlul vi se pare appealing, mai bine cititi sonetul lui Borges din care face parte (nu l-am gasit in romana, doar in original si in franceza, in alte limbi n-am cautat).
Cam atat despre ultimele carti pe care le-am parasit, ma intorc la celelalte...

No comments:

Post a Comment