Wednesday, 3 December 2014

Deprimati din toate tarile, uniti-va!


Florin Irimia - Cateva lucruri despre tine

Ca tot povesteam nu cu mult timp in urma despre sinucigasii veseli si fericiti, acum e cazul sa redevenim seriosi, ca nu prea este de glumit cu subiectul! In cazul de fata, subiectul se numeste Damian, barbatul care isi povesteste viata in fata unui misterios psihanalist (poate chiar tu, cititorule, esti doctorul caruia i se adreseaza), un urmas al Depressiei, fiica zeitei Lehamyte si a pamanteanului Siktir. Este unul din copiii confruntati de mici cu divortul parintilor, la 8 ani. Crescand, urmeaza inconstient modelul detestat al unui tata forever young, incapabil sa-si asume responsabilitati familiale. 
Nu am vocatie de psihanalist, imi lipsesc detasarea si rabdarea ce-i tin in viata pe specialisti dupa ce orice necunoscut vine si-si descarca problemele in fata lor. Discursul personajului lui Florin Irimia de aici m-a pus in postura psihologului ce-si asculta pacientul si mai trage din cand in cand cu coada ochiului la ceas, nerabdator sa se termine sedinta si sa-si ia banii, ca are altele mai bune de facut/citit. Meditatiile existentialiste si nihiliste nu prea depasesc granita locurilor comune, numai bune de preluat de adolescentii care le-ar putea considera vorbe de duh, de genul: "Suferim întruna pentru că ţinem morţiş să credem că viaţa asta are un scop. Când, de fapt, nu are absolut niciunul. În afară de a înţelege acest lucru.". Daca adaug si acrosele facile, multele intrebari retorice menite - chipurile - sa provoace, sa obtina participarea cititorului, la mine a fost o situatie de lose-lose, si cu banii luati, si cu cateva ganduri de-alea pe care le trimit inapoi in cutia lor cand imi dau tarcoale, aruncate vraiste in fata. Doar masochismul, starea de i feel sorry for myself in care ma complac uneori m-a ajutat sa continui. Si referintele cinematografice la care am rezonat din plin, desi pe alocuri mi-au depasit cunostintele. 
Viata lui Damian si a tatalui in umbra caruia traieste urmeaza o paralela interesanta cu aceea a regizorilor marcati de tragediile personale, presarata de corespondente usor de stabilit, incepand cu Augustina - Sharon Tate si terminand cu Catalina - Soon Yi. Fragmentele de realitate traita, de film si de vis alcatuiesc impreuna o tesatura destul de confuza, alternand cu luciditatea confesiunii, dar poate asa si trebuie sa fie la granita dintre viata si moarte, sau dincolo de ea, dupa directia in care pare sa ne indrepte prologul, plasat intr-o camera de hotel, ca multe secvente de filme dark ce se insinueaza in aluziile personajului. 
"Personalitatea invinsilor e o personalitate moale, unii ar numi-o discreta, melancolica, contemplativa, predispusa la amaraciune, chiar si la depresie", spune la un moment dat eroul, pentru a se contrazice prin tot ceea ce marturiseste in spovedania sa, din care frustrarile izbucnesc cu furie si revolta, genul ala de furie periculoasa lasata sa-si faca de cap care te poate impinge sa te urci la volan si sa omori cinci oameni doar pentru ca tu ai vrut sa te sinucizi. Damian nu face asta, dar vorbeste cu cinism despre posibilitate, asa cum si in privinta femeilor are o abordare cinica. Si daca tot se supune analizei unui doctor ce-l lasa fara raspuns, psihanaliza freudiana ar vorbi in cazul lui despre depresie cu radacini intr-un complex patern si matern deopotriva, ce i-a dezvoltat o atitudine de ura generata de abandonul matern si imitare inconstienta a modelului patern, dispretuit la nivel cognitiv. Hai ca l-am si diagnosticat, fara pretentii de corectitudine, n-ati mai vazut diagnostice gresite, chiar si la specialisti?!
Dincolo de obiectii, cartea nu e chiar slaba, are zvac, are ritm pe alocuri, cand "pacientul" parca isi aduce aminte de ce se afla in fata analistului, mi-a atins si corzile cinefile, mi-a placut feelingul sumbru, dar e ca si cum, in loc sa fii intr-un film noir, stai intins pe o canapea si-i povestesti terapeutului ce te-a marcat in filmul respectiv. Asta atunci cand nu te pierzi in detaliile confuze ale propriilor asocieri, care nu mi-au dat senzatia de spontaneitate si prospetime, ci de nesiguranta asupra directiei in care-si propune sa avanseze. Prin structura sa de monolog si largile divagatii si meandre, trece razant pe langa esenta romanului dark ce-ar fi putut sa fie.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.