Wednesday, 17 December 2014

Oferta inselatoare a lui Tornatore


La Migliore Offerta / The Best Offer (2013)

Nu va lasati pacaliti! Daca vreti sa vedeti cea mai buna oferta a lui Tornatore, cautati filmele alea frumoase, cu suflet, din vremea cand facea cu adevarat cinematografie, nu expozitie vizuala, incercati Nuovo Cinema Paradiso, The Legend of 1900 (primul lui film in engleza, cel de fata fiind al doilea, fara sa pun la socoteala scenariul la Stanno tutti bene versiunea americana), Una pura formalità, L'Uomo delle Stelle (am scris de toate pe aici), nu va pierdeti timpul cu prostiile estetizante scoase de la naftalina lui Fellini in care s-a scufundat in ultimii doi ani cinematografia italiana, cu Tornatore si Sorrentino. Daca La Dolce Vita mi-a placut mult, sa o tot vad reciclata atat de fatis m-a deranjat. Insa daca v-ati lasat vrajiti de la grande schifezza lui Sorrentino, filmul asta ar putea sa fie a doua cea mai buna oferta pe care v-o pot face regizorii italieni in ultima vreme.
Nu intamplator i-am alaturat pe cei doi, iar e un caz de-ala de zici ca si-au scris impreuna scenariile sau au facut un pariu de genul "hai sa facem unul mai contemplativ, si altul in care sa dam senzatia ca se intampla lucruri, sa vedem cu ce gadilam mai bine publicul amator de artsy fartsy". 
Virgil Oldman (Geoffrey Rush, nu pot sa nu remarc "subtilitatea" alegerii numelui personajului) este un colectionar si licitator de arta. Ca si Jep din La Grande Bellezza, e un tip bine plasat social, nu prea tanar, dar nici batran inca, elitist, pretios si pretentios, genul ce da bine ca personaj de film dar e improbabil ca persoana. Aici se adauga si tot felul de manii si obsesii. Ambii isi traiesc singuratatea si unicitatea cu voluptate, unul in mijlocul multimii zgomotoase, celalalt in tacerea apartamentului unde adaposteste, intr-o camera secreta, tablouri de valoare, numai portrete de femei, un fel de revista Playboy pentru un individ ce-si produce singur placere prin masturbare intelectuala, contempland capodoperele picturii. Ambii isi serbeaza ziua de nastere la inceputul filmului, unul inconjurat de agitatia mondena a Romei, celalalt in singuratate, urmandu-si cu strictete tabieturile. E un moment de criza, ce poate declansa tot felul de intrebari asupra vietii, potrivit sa deschida un film. Si ambii regizori arunca pe ecran, in afara celor doua personaje, ce seamana si fizic izbitor de mult, sali intregi din muzeele lumii, cu picturi si sculpturi adunate la gramada, bune de impresionat sufletele sensibile cat sa-si inchipuie ca asa trebuie sa arate un film de arta. Arta cu toptanul avem, punct ochit, punct lovit, in rest?!
In rest, Virgil al nostru se indragosteste. De o femeie reala sau de o fantasma?! De o voce din spatele unui perete? Gaseste bucati dintr-un mecanism, ce se contureaza a fi primul automaton, construit de Jacques de Vaucanson. Am citit dupa aceea ca opera de rezistenta a francezului sarlatan pare sa fi fost o rata mecanica: manca, batea din aripi, defeca. Un compartiment secret rezolva in ochii amatorilor de arta si stiinta partea cu digestia si ceea ce rata inghitea nu era totuna cu ce iesea. O iluzie!
Pe masura ce piesele aparatului se completeaza, eroul isi construieste propriul puzzle, fara sa stie ca e un joc de domino. 
Ar fi trebuit sa ma astept de la Tornatore, acest maestru al jocului cu mintea personajelor, ca-mi va servi intr-o zi una si mie, spectatorului, nu doar eroilor filmelor. Pana acum se multumea sa imi ofere doar emotie si isi pastra aparentele pentru eroi. Imi era suficient. Acum m-a ales ca victima si emotia a disparut. Simt ca mi-a furat doua ore din viata si nu mi le poate da inapoi. Stiam ca trebuie sa fie ceva necurat la mijloc, ca "imprevizibilul" se va intampla, il vezi venind de la inceput, doar ca nu ai inteles inca de unde, iti trebuie un film intreg sa te dumiresti si toata joaca asta de-a "adevar sau minciuna" devine obositoare prin retorica vizuala pretios-prafuita, prin constructia personajului ce-si abandoneaza iubirile platonice de pe peretii siguri ai casei pentru ce se afla in spatele unui alt perete (o obsesie tot ramane acolo, peretele pare sa fie o arma a seductiei :P), prin manii, ticuri si nevroze, prin contextul idilic prelungit prea mult, toate intr-un scenariu prea cerebral, prea rece, construit fara pic de pasiune,  cu "poze" studiate. Si totul pentru o pacaleala! Pentru ca asa a iesit, un fals ce nici macar nu are pretentia unei reproduceri dupa original, ci dupa un alt fals, la care prima reactie de final a fost "asta-i tot?!" urmata imediat de "bine ca s-a terminat!"

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.