Friday, 31 January 2014

Dintr-un tinut uitat de lume


Terribly Happy / Frygtelig lykkelig (2008) 

Declar cu mana pe inima ca danezii sunt o natie extrem de ciudata, poate in afara celor din Copenhaga, ce pastreaza imaginea si atmosfera de metropola europeana. In schimb, prin campiile pierdute ale Jutland-ului de sud pare sa domneasca, impachetata intr-o aparenta de civilizatie, legea Vestului Salbatic. Sau poate asa mi se pare mie dupa ce am vazut, la scurt timp, Hunt, filmul de fata si inca vreo doua despre care urmeaza sa va povestesc, ca sunt intr-o pasa de filme daneze :). Nu zic acum ca toti pornesc la vanatoare de oameni si se apuca sa scufunde prin mlastini sau sa-i terorizeze pe cei altfel, fie ca se presupune ca au facut ceva, fie ca sunt doar diferiti, straini si distrug karma locului, dar e ceva cu ei care-mi pare foaarte stramb.
Poate la fel de sufocanta o fi atmosfera, daca stai sa cercetezi, si-n orice satuc din colturile hartii noastre, in orice comunitate restransa unde toti membrii se cunosc, desi ma cam indoiesc ca pe la noi te-ar privi oamenii cu suspiciune doar fiindca esti strain daca n-ar avea vreo musca de protejat pe caciulile indesate bine pe cap. Problema e ca toate banuielile, prejudecatile, reticenta si antipatiile legate de straini mai sunt si contagioase si satul ajunge sa gandeasca asemenea unui organism unicelular. Te integrezi, te lasi absorbit, sau mori. Cam asta e morala filmului de fata si toata lumea este teribil de fericita atunci cand este lasata in pace de oricine venit din alta parte, fie el reprezentant al politiei sau un simplu vanzator de biciclete.
Fiindca a comis o greseala, Robert Hansen, un politist din Copenhaga, urmeaza un tratament si este detasat temporar intr-o astfel de comunitate, in care mlastina din vecinatate inghite nu doar animale, ci si orice fel de probleme. Aici o cunoaste mai intai pe Ingerlise, venita sa-i solicite ajutorul pentru violenta deloc domestica a sotului, asupra careia planeaza insa neincrederea "gurii lumii". Jorgen chiar o bate sau isi provoaca singura ranile si vanataile, pentru a capata atentie?! Oricum ar fi, lucrurile nu sfarsesc bine deloc pentru ea, si Robert se vede tarat intr-o serie de intamplari din care nu prea mai are cum sa iasa cu mainile curate. In micuta localitate ce are o viziune proprie asupra legii si un cod nescris de solutionare a problemelor, Robert nu are decat doua variante: fie se va integra si va fi absorbit de ea, fie nu, caz in care risca sa fie absorbit de mlastina... vedeti-l si o sa aflati ce cale urmeaza. Toata povestea asta despre dragoste, gelozie, crima, integrare este total imprevizibila, crezi ca se indreapta intr-o directie si, dintr-o data, fara preaviz, vireaza exact in cea contrara.
Marele merit al scenariului este ca te face cumva sa privesti din ambele parti, simti si sufocarea, senzatia aproape claustrofobica data de traiul in mijlocul acestor oameni, aerul greu, incarcat cu mirosul de putrefactie al mlastinii, dar si acceptarea, imbratisarea unei vieti care se dovedeste la un moment dat singura posibila. Si daca reusesti sa intri in atmosfera, chiar si pentru o vreme, s-ar putea sa primesti, ca si Robert, un Mojn prietenos din partea unei pisici, in semn de acceptare intr-o lume stranie, ce-si deruleaza intamplarile spre un final paradoxal si surprinzator.
Fara sa-l percep propriu-zis ca pe un thriller, are o incarcatura psihologica deloc de neglijat, gradand tensiunea in proportiile potrivite, cu accente de comedie neagra ce lasa sa transpara paranoia unei intregi comunitati, conducand bine tempo-ul spre final. Ii lipsesc destule ca sa fie un film perfect,  si ma refer in special la unele vulnerabilitati ale scenariului, la personaje principale, Robert si Ingelise, actionand excesiv uneori, intr-atat incat totul pare cam nenatural, cam prea rapid, in ciuda tempo-ului destul de lent de inceput... Adica era o nevoie urgenta a celor doi sa faca dragoste cu sotul ei beat in camera de alaturi?! M-am uitat la filmul asta mai mult ca la o curiozitate a naturii, m-a fascinat ca atmosfera, dar nu m-a convins ca poveste...

Thursday, 30 January 2014

Cand un copil minte...

The Hunt (Jagten) (2012)

Cand o fetita blonda cu ochi mari, albastri, atat de inocenti, minte, un intreg infern se dezlantuie asupra celui inculpat. Un bulgare de zapada aruncat in joaca se rostogoleste si capata proportiile unei avalanse, adultii din jur se indigneaza, se revolta, adauga noi detalii, intr-o paranoia ce transforma orice cosmar iscat de visele pline de imaginatie ale  copilariei intr-o alta dovada a vinovatiei acuzatului. 
Lucas (Mads Mikkelsen) este educator la o gradinita. Despartit de sotie, alaturi de care a ramas si fiul lor adolescent, locuieste singur, doar cu cainele sau, intr-o casa mare, dar nu este un solitar, dimpotriva. Are prieteni buni cu care-si petrece timpul, merg impreuna la vanatoare (mi se pare mie sau obiceiul asta prost de a ucide animale intr-o vreme cand omul nu mai are nevoie de carnea lor pentru a supravietui e un sport national prin tarile nordice?!), este iubit de copii si respectat de comunitate. Si tocmai fiica celui mai bun prieten, Klara, o fetita cu prea multa fantezie, simtindu-se respinsa in dragostea ei de copil de cinci ani, este cea care arunca o umbra de indoiala asupra integritatii lui Lucas, imprimandu-i stigmatul pedofiliei. Unii, teribil de corecti, i-ar spune inocenta si ar blama doar adultii ce pornesc la vanatoarea "monstrului". Cum poti sa acuzi un copil nevinovat?! Ei bine, uite ca pot. La cinci ani s-au dezvoltat deja sadismul si cruzimea gratuita la copii, chiar daca nu-i constientizeaza consecintele inca. Din momentul in care de sub chipul angelic au iesit la iveala cele doua cornite de mic diavol, am detestat sufletul acela impur de little bitch aruncand cu cuvinte, confirmate apoi prin taceri si inclinari afirmative din cap la intrebarile adultilor ce incep sa construiasca in jurul celor spuse. Cand va intelege urmarile faptei sale, va fi prea tarziu.
Insa centrul de interes migreaza de la (ne)vinovatia unui copil (ei nu sunt niciodata de condamnat, si scenariul de fata este cuminte in acest sens, incercand chiar sa atraga simpatia asupra Klarei, cu remuscarile ei) spre isteria colectiva, spre "vanatoarea de vrajitoare" si modul in care comunitatea burgheza a micii localitati isi alimenteaza propriile frustrari si mania. Fostii prieteni deveniti dusmani au inceput deja vanatoarea, una barbara, in care Lucas este condamnat inainte de a fi ascultat, fara sa i se dea vreo sansa, fiindca furia este contagioasa si amplificata de fiecare gest sau cuvant, vazute ca noi dovezi de vinovatie.
Mads Mikkelsen este la inaltime, reusind sa redea drama victimei, dar si orgoliul si revolta celui ce nu accepta ca viata sa-i fie destramata de minciuna. Foarte convingatoare este si micuta Annika Wedderkopp in rolul Klarei. Filmul este tensionat, dureros pe alocuri, insa destul de linear si previzibil pentru a-l vedea drept un contracandidat serios la Oscar pentru pretiozitatea italiana, la grande schiffezza. Simt ca ar fi putut iesi mai mult din toata exploatarea paranoiei declansate daca ar fi fost cumva antrenat si spectatorul in ea si ar fi lasat niste incertitudini sa planeze. Asa, nimic nu mai surprinde intr-o lume de altfel ipocrit de corecta politic in care o companie aeriana (Virgin Airlines), urmand exemplul British Airways, aplica politici de discriminare sexuala, interzicand barbatilor sa aiba loc pe scaun alaturi de un copil neinsotit sau in care un parinte poate fi reclamat la Protectia Copilului pentru o palma data odraslei proprii. A nu se intelege ca aprob zicala"eu l-am facut, il omor cu mana mea", dar intre limite rezonabile si lipsa oricarei limite este aceeasi diferenta ca si intre normalitate si absurd. Dupa cum vedem si in film, cand absurdul devine normalitate, bestia din interiorul oricarui om, tinuta in frau de conventiile sociale si exteriorizata doar temporar, in cadrul vanatorilor organizate, se repede asupra celui de alaturi, fara sa tina cont de ratiune, de experientele anterioare. O imagine respectabila construita in ani lungi de convietuire este deformata pana cand se transforma in personificarea Raului. Si aceasta imagine va ramane acolo, la panda, poate pentru totdeauna...

Monday, 27 January 2014

Bantuit de iubire

Alan Pauls - Trecutul

Au trecut vremurile cand iubirea era un proces complex de cristalizare, ce-i adauga treptat obiectului ei noi si noi straluciri. Trecute-s timpurile cand se dezvaluia incet, cu fiecare gest sau cuvant, cand barbatul indragostit se comporta ca un cavaler pornit la asediul unei cetati fortificate iar femeia isi facea o datorie de onoare din a prelungi cat mai mult jocul seductiei. Acum se poarta sufletele-pereche, cele care inteleg din prima clipa cand se intalnesc ca sunt destinate unul celuilalt pana cand valtoarea vietii le va desparti. Se iubeste cinic sau melancolic, mai rar romantic, se iubeste egoist si grabit, fara ezitari, fara a se pierde timpul scotocind inutil prin cenusa trecutului, fiecare multumindu-si ego-ul, cand totul s-a sfarsit, cu un vanitos "probabil ca nu m-a meritat".
Pentru Sofía si Rímini, lucrurile stau la fel pana la un punct. Timp de doisprezece ani au fost acele suflete-pereche ce par sa alcatuiasca un cuplu pe care doar moartea il poate separa, pe care cei din jur nu-l pot concepe divizat. De comun acord, hotarasc sa se desparta. Insa in timp ce Rímini incearca sa mearga mai departe, mai intai cu senzatia libertatii date de nenumaratele posibilitati ce i se deschid in cale, incepand de la excese si abuzuri de toate felurile, Sofía nu are deloc intentia sa-i permita aceasta eliberare. Si va continua sa apara iar si iar in viata lui, pentru a-l recuceri, pentru a-l salva, pentru a-l sufoca si a-l elibera. Povestea lor se desfasoara ca un tango (am uitat sa va spun ca Alan Pauls este argentinian), cu pasiune si violenta, candoare si umilinta. Iubirea devine cosmar si agresiune  semanata de acest spectru al razbunarii in care se transforma Sofía, devenita leader al unei celule de terorism emotional formata din femeile care iubesc prea mult. Devine razboi sustinut pe toate fronturile, pentru a-l arunca pe Rímini tot mai jos, doar pentru ca acolo, in strafundurile disperarii de a fi pierdut, rand pe rand, o iubita ucisa intr-un accident de masina, apoi sotia si copilul, pe fiecare persoana noua ce apare in viata lui, sa gaseasca o mana care i se intinde pentru a-l ridica din nou, aceeasi intotdeauna, a Sofíei. Excesul este singura arma a femeilor care iubesc prea mult, transformand intreaga poveste intr-o reprezentatie de Sick Art asemanatoare cu aceea a maestrului Riltse, pe care ambii protagonisti il adora, una in care corporalitatea ocupa locul principal: Sofía este extirpata din sufletul lui Rímini ca o tumoare, anesteziindu-se apoi cu cocaina... insa Sofía nu este niciodata benigna.
Iar sentimentele mele pentru cartea asta au urmat jocul acestei atipice povesti de dragoste. Am iubit-o la inceput, dar de la un moment dat totul a devenit sufocant, simteam nevoia de pauza, de sedimentare, pentru a-mi lua iarasi apoi iarasi doza de nebunie. Mi-au trebuit vreo trei saptamani ca sa-i termin cele peste 500 de pagini. Alan Pauls scrie impresionant, complicat, cu multe divagatii, studiat ca niste miscari de tango, cu fraze uneori ample si armonioase, curgand fluid, niciodata nu stii in ce directie, alteori sec si violent, sacadat, lasandu-ti senzatia ca tocmai devii subiectul unui experiment bolnav. Insa niciodata nu poti fi indiferent. Te oripileaza doar pentru a-ti bucura sufletul cateva pagini mai incolo, te arunca intr-un cosmar pentru a te putea mangaia cu vorbele sale cand te trezesti. Pe Alan Pauls poti, ca si pe Sofía, sa-l iubesti si sa-l detesti in acelasi timp. Si mereu te surprinde prin capacitatea lui de analiza, prin complexitatea tesaturii in care te prinde. Oricat te-ai zbate sa scapi, nu poti. Cand crezi ca vei abandona definiv, iti arunca o noua momeala, te atrage, te prinde in lat, pentru a te mai chinui putin, ajungi sa te simti ca Rímini cel haituit si chinuit, o forta mult prea puternica te taraste mai departe, prin vietile celor doi, prin viata lui Riltse, prin viata ta de cititor care simte ceva puternic venind, ceva deloc confortabil insa maret. Parca astepti in fiecare moment sa fii si tu "pus in abis", sa se deschida acea paranteza in care va fi vorba chiar despre tine, cel confuz, derutat, care nici dupa ce ai terminat cartea n-ai inteles prea bine ce a fost asta....  O carte buna?! Nu stiu, dar clar una care a lasat urme!

Saturday, 25 January 2014

Aparente inselatoare

American Hustle (2013) 

Dupa isprava de anul trecut, cu Silver Linings Playbook, film ce reusea sa obtina nominalizari la toate categoriile de interpretare, regie si cel mai bun film, David O. Russell o comite din nou, obtinand de data aceasta si mai multe nominalizari, 10. Din echipa de actori cu care a lucrat la filmul precedent, i-a pastrat pe Bradley Cooper, Jennifer Lawrence si, intr-o aparitie prea scurta, Robert de Niro. Primii doi candideaza pentru un alt Oscar (si n-ar fi exclus, dupa modul in care isi revarsa pe ecran explozia de talent Jennifer Lawrence sa si primeasca premiul, pentru rol secundar de data aceasta, dupa cel principal de anul trecut), lor alaturandu-li-se Amy Adams si Christian Bale, poate actorul care a suferit cele mai mari transformari fizice pentru rolurile interpretate, scheletic in The Machinist pentru a-si construi acum o burta impresionanta, ce i-a si cauzat probleme de sanatate.
O poveste reala a unei escrocherii din anii '70, cunoscuta sub numele Abscam, de demascare a coruptiei politice, s-a transformat pe ecran intr-o drama cu multe accente de comedie, cu personaje extrem de colorate, cosmetizate intr-atat incat producatorii au simtit nevoia sa specifice ca este vorba despre o "opera de fictiune", desi multe din cele prezentate chiar s-au intamplat. Irving Rosenfeld, personajul interpretat de Christian Bale, se numea in realitate Melvin Weinberg. Constrans impreuna cu amanta si partenera sa de inselatorii sa colaboreze cu FBI-ul, el va ajuta timp de doi ani la prinderea mai multor oameni politici implicati in afaceri necurate. Ceea ce vedem pe ecran nu este o dramatizare a celor intamplate, ci mai degraba o privire ironica dar plina de empatie fata de personaje asupra escrocheriilor comise pentru a prinde alti escroci si a modului in care insasi operatiunea pusa la cale pentru prinderea lor arunca umbre de indoiala asupra moralitatii si corectitudinii mijloacelor folosite. Nu folosesc cuvantul "teapa", v-am mai spus ca am mari probleme cu filmele vizionate la cinema, din cauza traducatorilor "de cartier" care, de la titlu si pana la sfarsit, arunca in spectatori cu tot felul de expresii indoielnice. Sau, ca sa inteleaga si respectivii, ca tot au folosit cuvantul asta in traducere, deci stiu ce inseamna, "m-a sucarit" tare! Ma rog, sa trecem peste, ca nu e vina filmului.
Dupa vizionare, am mai  citit cate ceva despre protagonistii reali, despre modul in care s-au desfasurat ostilitatile. O treaba cat se poate de serioasa si tensionata se transforma in filmul lui Russell intr-o farsa, insa asta nu e neaparat un lucru rau. Subiectul ce predispunea la un thriller politic s-a transformat intr-o excelenta comedie de moravuri, cu dialoguri spumoase si bine scrise, cu personaje bine construite, dintre care se evidentiaza Jennifer Lawrence, care in cele vreo 10 minute de aparitie acapareaza atentia in rolul unei femei in continua nevoie de atentie si dragoste. Din partea publicului, are sanse sa le obtina din plin, fiecare prezenta a ei amuza si induioseaza, este vie, colorata, plina de verva.
Filmele lui Russell pun intotdeauna accentul pe interpretare, fiindca indiferent de subiect, acesta este doar un pretext pentru a vorbi despre oameni, despre relatiile si limitarile ce le sunt impuse sau si le autoimpun, despre fragilitatea si duplicitatea relatiilor umane, constrangeri si cautarea unei cai de scapare. Nu exista alb si negru, nimeni nu este bun sau rau, cei corupti si condamnati au si ei motivatii, uneori puternice, pentru a se lasa sedusi de mirajul banilor. Si de aceea s-a preferat poate un final mai optimist in scenariul cinematografic decat in cel al vietii, s-au conturat personaje care nu au nimic sters si banal, fiecare dintre cei cinci protagonisti de pe afis este calauzit in alegerile si faptele lui de dorinte si intentii nobile sau doar utile, alergand de ceva sau spre ceva. Capacitatea de a explica, uneori subtil, alegerile si dorintele eroilor este tocmai ceea ce-i aduce recunoasterea si aprecierea. Ei devin astfel sinceri, credibili, te conving. Iar cand interpretarea le este sustinuta cu talent actoricesc, cu un scenariu bun, ce introduce ironia in mijlocul momentelor dramatice, provocandu-ti mai mult de cateva zambete, stiind sa pastreze suspansul pana la final, sa nu stii cine pe cine pacaleste, totul functioneaza perfect.

Friday, 24 January 2014

Stralucirea care ucide

Lauren Beukes - Fete stralucitoare 

Va mai aduceti aminte Shining-ul lui Stephen King sau de acela al lui Kubrick?! Ma gandesc la carte, dar nu-mi pot scoate din minte figura posedata a lui Jack Nicholson. Peste ea se suprapun, mai proaspete in memorie, trasaturile lui Harper Curtis, cel transformat in 1931 de o Casa in instrumentul vointei sale: calator prin timp, el are rolul de a gasi inca de mici fetele care stralucesc, pentru a le ucide atunci cand vor creste, curmandu-le, cand vine timpul, povestea devenirii. Timpul este de partea lui, nu are nevoie de rabdare, ci doar de prezenta protectoare a Casei.
Kirby este una din acele fete care nu ar trebui sa traiasca. Si totusi o face, fara a se transforma intr-un super-erou, fara a cadea in depresie, cu naturalete, cu normalitate, purtandu-si de-a lungul anilor cicatricile fizice si sufletesti ce vor sa-si afle vindecare prin aflarea asasinului. Treptat, ea intelege ca nu cauta un criminal in serie obisnuit. La locul crimelor, se afla intotdeauna obiecte ce par sa nu aiba nici un sens. Fiecare raspuns deschide calea spre noi intrebari, dintre care poate cea mai importanta este cum sa gasesti o persoana care nu exista?! 
N-am mai citit demult o carte politista sau un thriller, poate fiindca pe vremea cand o faceam am considerat ca s-a cam spus totul si deznodamantul devenise extrem de previzibil. 
Poate nici cartea asta n-as fi citit-o daca nu as fi primit-o cadou (multumesc, C.) asa ca nu prea sunt la curent cu ce se mai intampla prin literatura de gen. Stiu doar ca exista niste nordici care scriu mult si destul de prost, din ce am rasfoit prin librarii.
Daca credeti ca am dezvaluit cam mult in primele doua paragrafe, linistiti-va, nu v-am spus nimic din ce nu puteti afla in primele vreo 30 de pagini. Se stie de la inceput cine este criminalul si cine va scapa. Pe celelalte fete le veti cunoaste pe parcurs. Si veti intra in sintonie cu ele, desi stiti ca sunt niste victime, ca propria stralucire le va fi fatala. "Too often the women in such stories are just dead bodies, that's all we know about them," spune undeva autoarea.  Si mai spune: "I did a lot of research on true crime . . . most serial killers are pathetic, cringing, vile, violent men, often sexually frustrated, who try to get some power by killing. I wanted to get to the heart of that, to show they are contemptible. It was horrible writing Harper . . . I'd get so angry with him because I'd write all these great women and then I'd have to kill them." Vorbesc de o autoare surprinzatoare care, in ciuda faptului ca este femeie, blonda si destul de tinerica imi cam da de pamant cu prejudecatile literar-sexiste (cel putin nu este si americanca!) cu cartea asta. Nu este ceva nemaivazut, urmeaza regulile jocului: crime, asasin si victime, un cuplu adus impreuna de cautare... Dar o face bine, cu zvac si inteligenta.
Ca sa nu va pierdeti printre salturile in timp, e bine sa retineti anul cand au loc intamplarile. Povestea functioneaza, are unitate, chiar daca ne plimba prin mai bine de o jumatate de secol. Fete stralucitoare nu este un thriller obisnuit, sa-i spui SF e cam mult spus cand singurul element, mai mult fantastic decat stiintific, este capacitatea criminalului de a calatori in timp, insa are dinamism, te face sa-i simti tensiunea tocmai pentru ca victimele nu-ti sunt indiferente iar verva si atentia pentru detalii ii dau un neasteptat impact cinematic, un aspect de scenariu cumva. Nimic nu este in alb si negru, Harper are ezitarile sale, momente cand simti ca parca n-ar vrea sa comita crima, cand ar dori sa opreasca stralucirea ce-l atrage asemenea unui fluture de noapte fara sa-l arda, fiindca exista intotdeauna refugiu inapoi, in bratele primitoare ale casei. E drept ca, afirmand misoginismul lui Harper, autoarea adopta un oarece feminism batos si, incercand sa-l transforme intr-un individ jalnic si frustrat, pe mine m-a facut sa-l simpatizez mai mult, ca pe un personaj cu slabiciuni si incertitudini, dar ii iert asta, fiindca scrie bine si intalnirea mea cu cartea a fost placuta.

Tuesday, 21 January 2014

Salvarea prin poveste

Saving Mr. Banks (2013)

 Winds in the east, mist coming in. 
Like somethin' is brewin' and bout to begin. 
Can't put me finger on what lies in store,
But I fear what's to happen all happened before.
Cand scriu aceste randuri, ascult coloana sonora a filmului "Mary Poppins", pentru a prelungi atmosfera magica a lui Saving Mr. Banks. Poate nu este cel mai bun film pe care l-am vazut in 2013, dar este cu siguranta, pentru mine, cel mai bun film american al anului 2013... Si nici nu este nominalizat la Oscar! Evident, nu contine negri, evrei, bolnavi incurabili, nebuni sau alte personaje preferate ale atat de previzibililor jurati, nu gadila sentimentul patriotic si nu fura ochii prin imagini extrem de cautate. Dar fura sufletul! Trezeste copilul care dormiteaza in fiecare dintre noi, este duios si tandru, ironic si cinic, dureros si frumos, sentimental la stilul dulce-amarui, nu siropos, asa cum imi place mie. 
My world was calm, well ordered, exemplary
Then came this person, with chaos in her wake
And now my life's ambitions go with one fell blow
It's quite a bitter pill to take.
Asa trebuie sa se fi simtit Walt Disney dupa ce Pamela L. Travers, autoarea cartii "Mary Poppins", pe care o implora de 20 de ani sa-i cedeze drepturile de ecranizare a cartii, pentru a implini promisiunea facuta fiicelor sale de a le transpune pe ecran cartea preferata, a intrat in biroul sau, cu atitudinea ei foarte britanica, rigida, amuzant caustica, nemultumita de orice, de la cordialitatea lipsita de politete a americanilor, pana la scenariul prezentat, de la camera de hotel plina de jucarii Disney si fructe, inclusiv pere, pana la soferul pe care nimic nu pare sa-l scoata din jovialitatea si verva lui. In acele zile din 1961, Walt Disney a obtinut un acord de principiu asupra drepturilor, cu conditia ca scriitoarea sa poata modifica dupa cum doreste viziunea scenaristica a filmului, o conditie contractuala fara precedent. 
A British nanny must be a gen'ral!
The future empire lies within her hands
And so the person that we need to mold the breed
Is a nanny who can give commands!
Asa se va comporta Pamela "Miss Travers", urmand modelul celei pe care a creat-o, iar intalnirea cu studiourile Disney ii va prilejui o rememorare a propriei vieti, a unei copilarii ce explica mult din ezitarile si dezamagirile sale:
Never need a reason,
Never need a rhyme... step in time!
Over the rooftops!
Over the rooftops!
Si totusi, we "need a reason" si-l vom primi din plin, pentru ca, anticipand cele ce vor urma, autoarea cartii ne dezvaluie inca de la inceput ca "Mary Poppins is family", intr-o poveste ce emotioneaza uneori pana la lacrimi. 
For a spoonful of sugar helps the medicine go down
The medicine go down, the medicine go down
Just a spoonful of sugar helps the medicine go down
In a most delightful way
Este amara si dulce, cel putin mie mi-a atins niste corzi sensibile care stau de obicei bine ascunse sub un strat gros de bravada si cinism, topit total in 2 ore. 
Nu pot sa va spun prea multe fara sa stric magia, asa ca vedeti-l si va veti bucura sufletul! Pe langa o poveste minunata, veti gasi o interpretare extraordinara a Emmei Thompson, muzica excelenta a fratilor Sherman, cei care au compus cam toate piesele memorabile ale filmelor si animatiilor Disney (Mary Poppins, Aristocats, Jungle Books...) dintr-o vreme cu coloane sonore Disney de referinta, nu ca acum, cand apar tot felul de behaitoare in animatiile lor (ca mi-am adus aminte, voiam sa scriu despre Frozen, dar nu-mi gasesc chef pentru o animatie stricata rau de muzica), Tom Hanks... despre care n-am cum sa spun vreodata ceva negativ. Interpretii fratilor Sherman din film au petrecut o vreme alaturi de fratele in viata al duetului de muzicieni geniali Disney, Richard Sherman. Filmul este completat cu fotografii si inregistrari reale ale Pamelei Travers din timpul lucrului la scenariu, exact la fel de tipicara si de minutioasa cum o prezinta filmul.
Si, la final, un indemn pentru copilul din noi: 
Let's go fly a kite
Up to the highest height!
Let's go fly a kite and send it soaring
Up through the atmosphere
Up where the air is clear
Let's go fly a kite!
si versiunea mea preferata a piesei care-mi place atat de mult de pe coloana sonora, una care surprinde mai bine feeling-ul decat cea din ceea ce se presupune ca ar fi fost un film pentru copii dar, asa cum a prezis vizionarul Disney, a bucurat deopotriva copii si adulti: 

Monday, 20 January 2014

Scuturatoarea de cuvinte, in carte si pe ecran

Markus Zusak - Hotul de carti


 The Book Thief (2013)

A fost odata o fata pe nume Liesel. Dupa ce si-a vazut fratele de sase ani murind, a fost despartita de mama si incredintata unei familii adoptive, a cunoscut un baiat cu parul de culoarea lamaii, Rudy, care-n Germania nazista se colora cu crema de ghete si se visa Jesse Owens, si au devenit prieteni. Cu inocenta copilariei, baiatul i-a cersit tot timpul un sarut pe care avea sa-l primeasca prea tarziu. De cand a invatat sa citeasca, si chiar dinainte, cand  s-a simtit pentru prima data atrasa de o carte, fata a inteles puterea cuvintelor. A inteles ca Hitler le foloseste ca sa conduca lumea si din fata raului te poti refugia doar in ele, in puterea lor vindecatoare, si a hotarat sa le salveze, pe ele si pe cartile ce le contineau, sa le pastreze in suflet, sa le duca mai departe.
Liesel a intalnit un tanar de care s-a legat afectiv tocmai prin cunoasterea comuna a acestei puteri, prin dorinta si bucuria de a impartasi cuvintele ce definesc lumea, de a-i gasi frumusetea chiar si in cele mai intunecate momente ale existentei, chiar daca el, Max, era dispretuit de natia ei in mod oficial, vanat, si orice incercare de a-l ascunde, de a-l proteja, ii punea si ei viata in pericol. Ei, tatalui adoptiv care i-a linistit noptile de cosmar cantandu-i la acordeon si a invatat-o sensul semnelor insirate in prima ei carte, "Manualul groparului", mamei care ascundea sub o aparenta severa o inima mare.
Povestea lor ne-o spune Moartea, intersectandu-le destinele intr-o vreme cand era mult prea ocupata cu milioane de suflete de luat, o Moarte empatica, pratchettiana pe alocuri in deruta ei legata de natura umana, dar si reflexiva. Mi-a parut oarecum nelalocul ei nerabdarea de a anticipa, de a ne da tot timpul indicii legate de momentul cand va vizita unul sau altul dintre protagonisti, pentru o entitate careia timpul este ultimul lucru care-i lipseste... 
Cartea este placuta daca o receptezi ca un adolescent, desi traducerea in romana cere uneori un efort de imaginatie si de rabdare pentru a trece peste ambiguitatea unor formulari si (ne)concordante ale timpurilor verbale... Ca sa nu mai zic de titlu, ramane un mister pentru mine de ce s-a preferat forma de masculin a substantivului "hot", informez traducatorul ca limba romana, spre deosebire de cea engleza, are si forma de feminin, suna foarte ciudat si aiurea pe tot parcursul cartii cand fetei i se spune "hotul(e)"...  In ciuda mediocritatii traducerii (sau a stangaciei de exprimare a originalului?), filonul poetico-ludic se pastreaza, te poti atasa de personaje, sa suferi si sa te bucuri alaturi de ele si finalul te lasa cu un nod de plans in gat. 
Nu acelasi lucru se intampla in ecranizarea hollywoodiana, unde eroii par stersi si neconvingatori. In genul asta de filme, copiii sunt cei care duc in spate intreaga poveste. Daca Asa Butterfield reusea sa convinga, sa emotioneze in The Boy in the Striped Pajamas, interpretii lui Liesel si Rudy sunt destul de anosti si plati, din pacate nici Geoffrey Rush si Emily Watson, actori foarte buni de felul lor, nu salveaza prea mult. Engleza vorbita cu accent german pentru culoare locala este o conventie cinematografica pe care o credeam disparuta de prin anii '70, se dovedeste ca nu.
Scenariul omite cu desavarsire momente-cheie ale cartii, ce consolidau relatii intre personaje, si introduce secvente extrem de batatorite care "dau bine", ca de exemplu acel "i lov...." spus cu ultima suflare. Pleaaaase! Inteleg ca doreau sa adauge mai mult dramatism, dar asta e mult prea déjà vu! Ar fi trebuit sa ma astept: cartea insista pe puterea cuvintelor, nu are cum sa fie adaptata vizual decat schimbandu-i total centrul de interes, transformand-o intr-un film despre curaj si bravura, cum ar fi aceea de a striga "I hate Hitler!" cand stii ca nu te aude nimeni. Trailerul mi se parea bine facut, avea atmosfera, dar m-a inselat. The Book Thief este doar o carte frumoasa, de simtit si de citit, cel mai bine in engleza, uitati de film!

Saturday, 18 January 2014

Drumul catre sine

The Way Way Back (2013)

Cred ca am avut asteptari cam mari de la filmul asta pentru genul lui, create mai ales de prezenta pe afis a lui Sam Rockwell, care m-a cucerit prin rolul din Moon. Si poate pana la urma alegerea lui in distributie nu a fost una chiar inspirata, avand in vedere ca le cam "fura fata" personajelor principale si ajungi sa-l vezi doar pe el, in timp ce presupusul erou, Duncan (Liam James) ramane in umbra si nu prea iti mai pasa de micile lui drame. 
Oscarizatii scenaristi (aici si regizori) ai filmului The Descendants revin cu o noua poveste de familie, in acelasi ton de drama cu accente de comedie, avand in centru formarea unui baiat de 14 ani in cautarea identitatii. Duncan are mari probleme de acceptare a si din partea celor din jur, fiind un baiat retras, interiorizat, pentru care o vacanta la casa de pe plaja a noului prieten al mamei sale se dovedeste la inceput un cosmar, nereusind sa se adapteze nici la lumea tinerilor de varsta sa, nici la aceea a adultilor din jur. Asta pana cand descopera parcul de distractii acvatic Water Wizz si pe angajatii de acolo, ce-l vor ajuta sa-si schimbe perceptia despre sine si despre ceilalti. 
Este o poveste de formare tipica, in care un adolescent cu o stima de sine scazuta, privit de unii dintre cei din jur chiar cu si mai multa severitate decat o face el insusi reuseste sa se cunoasca mai bine, sa se aprecieze si sa le dovedeasca ca valoreaza mai mult decat credeau si decat credea el insusi, o schimbare la baza careia stau prietenia si capacitatea de comunicare pe care incepe incet sa si-o dezvolte. Poate asta m-a deranjat cel mai mult la film, faptul ca este previzibil si cliseistic de la un capat la celalalt, ca esueaza si ca dezvoltare a personajelor si circumstantelor, si ca drama ori comedie, si ca motivatii si construire a relatiilor dintre personaje. Are acel aer interesant al filmelor indie, dar nu reuseste sa-l valorifice prin scenariu sau prin jocul actorilor. 
Singurul care face deliciul vizionarii ramane, dupa cum aminteam la inceput, Sam Rockwell, cu aerul lui "jemenfichist" (sau de "i don't give a shit", pentru vorbitorii de engleza), glumet, ironic, in verva, nicidecum de personaj secundar, ce pare sa spuna ca nu da prea multe parale pe nimic, ca nu-i pasa daca ceilalti nu se pot ridica la acelasi nivel, contrazicand o idee de baza a filmului, aceea ca este nevoie de persoana potrivita care sa-i arate tanarului ca se poate simti bine in propria piele... Cu Rockwell, personajul secundar, in rol principal, n-as spune ca filmul asta se simte prea bine, pe ansamblu. Evident, talentul nu e vina lui, dar nu stiu daca decalajul dintre el si ceilalti tine  de scenariu ori de modul sau natural de flirta cu camera, pentru ca nici restul distributiei nu ar fi de lepadat. Toni Collette, mama osciland intre nevoia de a-si proteja fiul si dorinta de a gasi armonia familiala cu noul partener, ar fi putut sa faca un rol interesant daca nu ar fi fost atat de inerta, de lipsita de vointa, de inexpresiva aproape tot timpul... dar poate asa a fost conceput personajul.
Filmul are un aer usor retro atragator, un actor care merita toti banii, chiar neplacut nu e... plictisitor pe alocuri, dar vizionabil. Sau, in termenii in care incepe, cu Duncan fiind intrebat de potentialul tata vitreg cat valoreaza de la 1 la 10 si raspunde 6 pentru a i se spune ca este un 3, cred ca filmul asta vrea sa fie un 8,5 insa e doar un 5, hai 6 cu indulgenta. Zic eu, ImdB-ul zice 7 juma', asa ca uitati-va  sa va faceti singuri o impresie.

Friday, 17 January 2014

Mihail, Tudor, Camil, Hortensia...


Ovid S. Crohmalniceanu - Amintiri deghizate 

Despre Ovid Crohmalniceanu se pot spune multe, si bune, si rele. A avut, ca numerosi alti protagonisti ai celei de-a doua jumatati a secolului XX, momente de slabiciune, doza sa de compromisuri necesare pentru a supravietui in lumea culturala a vremii, dar si o influenta importanta asupra formarii multor generatii de studenti ce i-au trecut prin fata si sunt in prezent in centrul scenei literare autohtone sau de elevi ce se poticneau de numele lui la aproape fiecare comentariu literar...
Cartea aceasta nu este una de critica, de evocare prin prisma literara  a amintirii unor scriitori pe care cei mai multi dintre noi i-am vazut pentru prima data privindu-ne sever din paginile manualului de romana, ci scoate la lumina amintiri despre oameni cunoscuti personali,  cu episoade din viata lor, cu felul de a fi, cu slabiciunile si calitatile pe care numai memoria subiectiva, directa, le poate retine.
Imaginile acelea din manual prind viata, iti fac hatru cu ochiul, devin mai prietenoase, familiare chiar, creand punti intre tine si ei, dincolo de afinitatile sau antipatiile literare. Te gandesti ca poate si tu candva iti doreai sa inventezi ceva, asa cum Camil Petrescu, de exemplu, incerca sa breveteze "parasuta-balonas", o parasuta actionata de un balon cu heliu, usor de purtat si de actionat. Zambesti la replicile acide si ironice ale lui Arghezi sau, ingrozindu-te de modul cum ii era perceputa poezia, chiar si cea mai inocenta, ii privesti cu mai multa indulgenta oportunismul din perioada comunista. De exemplu, ce credeti ca a inteles cenzura din urmatoarele versuri: "Zi cu zi, imi faci cadou/ Puica galbena, un ou,/ Si nici n-ai avut habar / Ca-mi lasi zilnic in cuibar, / Parca lunecat din cer,/ Dintr-o stea, un giuvaer"? Evident ca era o aluzie la scumpirea oualor in sistemul socialist, comparate cu nestematele. O polemica dintre Arghezi si Ion Barbu se incheie cu argumentul decisiv pentru impacare al iubirii comune pentru caini, un argument pe care il consider perfect valabil :).
Imi aduc aminte de figura de profesoara severa a Hortensiei Papadat Bengescu din manualul de romana si imaginea este brusc indulcita cand afli ca la batranete isi ascundea chipul in intunericul casei sale pentru a nu expune in fata celorlalti ravagiile timpului.
Uneori accentul migreaza insa cam mult dinspre amintirile propriu-zise catre explicatii si disculpari personale, carora li se dedica spatii prea ample. In capitolul despre Sadoveanu, autorul ne informeaza despre propriile controverse cu o anume Ofelia Manole, din cadrul Sectiei de Agitatie si Propaganda (da, oricat de ironic ar suna astazi, chiar a existat o astfel de sectie!) sau cu Zaharia Stancu, presedintele Uniunii Scriitorilor de atunci. Daca astfel de momente ar fi fost trecute sub tacere, poate nu mi-as mai fi adus aminte de frazele imbibate de ideologia realismului socialist ce mi-au traumatizat perceptia literaturii romane in anii de liceu. Si e pacat ca unele amintiri ajung sa fie deghizate in polite de platit, altele in aparari si justificari, chiar daca eleganta si distinctia erudita a unui om ce inlocuia traditionalele felicitari (obiecte pe cale de disparitie in epoca internetului) cu colaje personalizate nu lasa intoleranta si vehementa sa razbata din vorbele sale.
Am citit cu multa placere fragmentele dedicate cenaclului Junimea al Facultatii de Litere si-mi pare rau ca "Autobuzul de Insuratei", romanul desantistilor creat dupa reteta OuLiPo a ramas nepublicat.  
Si chiar daca, din motivele mentionate mai sus, o umbra de indoiala mi se strecoara in suflet in privinta realitatii sau "photoshop"-arii memoriei anumitor imagini, ramane o carte pe care as recomanda-o oricui este stresat sau satul de Calinescu, Arghezi, Papadat Bengescu. Cunoscandu-i pe George, Tudor sau Hortensia, trecand dincolo de imaginea proiectata de vorbele pompoase din manuale si studii, intrigandu-se ori amuzandu-se alaturi de ei, un licean ar putea sa vrea sa-i cunoasca mai bine.

Tuesday, 14 January 2014

Life

The Secret Life of Walter Mitty (2013)

Revista Life a aparut in forma sa imprimata din 1883 pana in 2007, cand s-a hotarat - dupa cum era si cazul in era internetului - incetarea aparitiei sale tiparite si publicarea in format virtual. Asta pare sa-i fi deranjat pe fanii traditionalisti ai bucatii de hartie, iubitori ai naturii si vietii prea putin interesati de supravietuirea padurilor. Pe unii atat de mult incat s-au apucat sa creeze un film - manifest, in care se citeste protestul impotriva initiativei, unde "omul cel rau" este portretizat ca un grotesc personaj de desene animate si "omul cel bun", intruchipat de Ben Stiller, care si regizeaza filmul, porneste intr-o aventura care sa intruchipeze exact motto-ul si idealul revistei: "To see things thousands of miles away, things hidden behind walls and within rooms, things dangerous to come to, that is the purpose of life".
Walter Mitty se ocupa de procesarea negativelor fotografiilor, multe trimise de  apreciatul fotograf Sean O'Connell (Sean Penn), ce colinda lumea in cautarea celor mai expresive momente, secvente, demne de coperta revistei. Problema apare atunci cand poza care exprima, dupa cum spune autorul ei, "chintesenta vietii"si care urma sa ilustreze ultimul numar tiparit al revistei, nu mai este de gasit. De aici incepe aventura visatorului Mitty, ce-l va purta din Groenlanda in Islanda, apoi in Afganistan, pe urmele fotografului, in incercarea de a recupera negativul. 
Si de aici incepe si deziluzia mea legata de film. Fiindca, recunosc, trailerul imi crease ceva asteptari. Speram sa dau de o poveste frumoasa, cu cadre memorabile, care sa impleteasca armonios planul fantastic cu cel real. Din pacate, scenariul este prost: foarte simplist si neveridic, il transforma pe "soarecele de biblioteca" cu o viata monotona ce nu si-a parasit niciodata arhivele prafuite decat prin puterea imaginatiei, intr-un super-erou in stare sa se scufunde in apele inghetate ale oceanului (unde chiar exista rechini?!) fara sa pateasca nimic, sa strabata kilometri pe un skateboard, sa iasa din eruptia unui vulcan nevatamat, sa escaladeze salbaticia Himalayei pana spre 6000 de metri... Totul pare artificial si poticnit, tras de par, nerealist, metamorfoza eroului este atat de subita si inexplicabila, incepand cu plecarea sa brusca de la birou direct inspre gheturile Groenlandei, incat ai senzatia ca traim in continuare in fantezia eroului, numai ca nimic nu mai capata dimensiunile fantastice ale unui erou invincibil... E prea uniform, prea lipsit de separarea registrelor, operand cu exact aceleasi date in intamplarile imaginare si in cele - presupus - reale, ce am sperat si m-am temut pana la sfarsitul filmului ca se vor dovedi la fel de false. Am sperat, fiindca asa cum erau, in artificialitatea lor, nu sustineau povestea. M-am temut, fiindca ar fi fost prea de duzina sa spuna "tot ce ati vazut este ireal". Premisa asta a schimbarii vietii, a transformarii in cel care-ti doresti sa fii, nu tine deloc in felul in care a fost dezvoltata in film. 
Iar partea de comedie?! Sa nu mai vorbim, mai mult de cateva zambete nu ofera, si alea doar daca te straduiesti... Ploturile secundare, acela al site-ului e-Harmony si al povestii romantice, sunt la fel de subrede si simpliste ca si cel principal, primul dintre ele lasand impresia ca este vorba de o reclama la respectivul site de matrimoniale. De altfel, plasarea de produse este la loc de cinste, ca si cum in toata lumea asta mare ar exista doar o anume pizzerie si o anume marca de bere.
Mesajele inspirationale pe care incearca sa le transmita se scalda intr-un ocean de platitudini si sunt inghitite de realizarea mediocra a filmului. Nu sunt suficiente cadrele foarte frumoase, imaginile ce-ti taie respiratia pentru a compensa lipsa de substanta, dar sunt in masura sa ridice putin filmul din anonimat. Si, dupa cum m-am obisnuit deja, pune-le in fata oamenilor cadre frumoase, reale sau imaginate, si vei obtine o nota mult umflata la publicul IMDb.

Sunday, 12 January 2014

Regatul meu pentru un doctor!

A Royal Affair (2012) 

Am stat eu asa si m-am gandit si am ajuns la concluzia ca Tarilor Romane le-a cam lipsit iluminismul... Desigur, am avut si noi spiritele noastre enciclopedice, un Cantemir de exemplu, sau cateva idei iesite din tendintele comune ale gandirii epocii, la Budai-Deleanu, dar un personaj cu viziune, care sa si poata sa marcheze vremurile, sa aiba un cuvant de spus in oranduirea social-politica, sa inoate impotriva valului, lipseste total din istoria noastra. Nu vorbesc de un intreg curent, cum a fost de exemplu in Franta, caut doar un om. Noi am trecut din Renastere, prin infuzia de pasoptism, direct la relatii capitaliste, fara sa stim prea bine ce ni se intampla, urmand contextul socio-economic general, fara sa intelegem exact care ne sunt stanga si dreapta, lucru pe care continuam sa nu-l intelegem pana in zilele noastre, in epoca guvernarii "pontife". Si continuam sa dam democratiei o interpretare personala si originala... De ce om avea nevoie de sute de senatori si deputati, cand nimeni nu misca in front, cand orice Gica Contra ajunge sa fie considerat tradator al intereselor partidului si expulzat daca voteaza altfel decat cer linia generala si interesele acestuia?! Nu se aduna mai bine pontiful cu mana stanga si mana dreapta si eventual mana contra la o bere si voteaza frumos, ca intr-un Consiliu de Administratie, pe baza numarului de voturi detinute?! Ar scuti timp si resurse si spatiu si multe batai de cap... 
Sa ne intoarcem insa in timp, in anul 1767, si sa privim spre Danemarca, tara despre a carei istorie nu stiam mai mult decat din fictiunea lui Shakespeare, inainte de a vedea acest film. Dupa aceea am mai citit una-alta, se pare ca au o istorie bogata in regi cu numele Christian si Frederick. In anul de care aminteam, regele Christian VII se insoara cu printesa Caroline a Angliei. Curand, fragilitatea mentala a regelui face posibila aducerea la Curte a doctorului neamt Johann Struensee, un idealist inspirat de ideile lui Diderot, Voltaire sau Rousseau, a carui influenta asupra regelui, reginei si istoriei se va dovedi coplesitoare. Sfatuitor al ambilor, prieten al regelui si amant al reginei, Struensee va marca in istoria Danemarcei momentul de cotitura, initiind o serie de reforme precum: abolirea torturii, a cenzurii presei, a unor venituri si privilegii ale nobilimii, reorganizarea si reducerea armatei, reformarea sistemului medical si de invatamant, a institutiilor justitiei pentru reducerea coruptiei si multe altele, toate din postura de sfatuitor al regelui, conducand practic tara ca regent timp de 16 luni. Evident ca faptele sale bune nu puteau ramane nepedepsite, cercul intrigilor si jocurilor de putere se va strange si va duce la prabusirea lui. Insa fiul lui Christian va continua reformele incepute si Struensee ramane in istoria Danemarcei ca un initiator al transformarii intr-o societate moderna. Poate ca pentru unele a fost prea devreme si oamenii nu erau inca pregatiti sa le accepte, insa capitalul de simpatie i-a fost subrezit si de relatia cu regina, in urma careia s-a nascut un copil, un lucru foarte prost vazut de o natiune patrunsa de traditia venerarii casei de Oldenburg, din care face parte si actuala regina, Margareta a II-a. 
Daca va plac dramele istorice (si am apreciat ca povestea de dragoste nu este impinsa foarte in fata, lasa loc intrigilor, mediului social si politic sa se desfasoare) si vreti sa aflati cate ceva despre istoria Danemarcei ori daca va place Mads Mikkelsen, este un film de vazut.

Friday, 10 January 2014

Reflectii in oglinda vietii


Mihail Siskin - Scrisorar

De cand n-ati mai citit un roman epistolar? Eu cam de prin facultate, cand si Scrisorile siropoase ale Marianei Alcoforado, calugarita portugheza indragostita fara speranta de un capitan francez, si  Julie ou la Nouvelle Héloise, unde Rousseau nu rateaza prilejul de a-si expune din nou filozofia despre bunatatea naturii umane pervertita de normele sociale, pentru recuperarea careia singura solutie este intoarcerea la natura, la ingenuitatea primara viciata de civilizatie, m-au lasat rece. Asa ca m-am convins cam greu sa citesc minunatia asta de carte!
Prin urmare, catre toti hater-ii romanelor epistorale, va spun ca Siskin este altceva. V-ati putea  astepta ca doi oameni indragostiti cum sunt Sasa si Volodia, despartiti de razboi, sa cada in patetisme ieftine si dulcege in epistolele lor. Ei bine, surpriza! Nu se intampla. De fapt, tot ce se intampla in cartea asta este magie pura, una care dizolva timpul si relativizeaza distantele, una care se transmite natural, din momentul cand cei doi se indragostesc. Inainte de el, Sasa nu exista. Inainte de ea, Volodia nu exista. Prin iubire renasc si toata existenta lor anterioara si ulterioara momentului in care s-au cunoscut incepe sa capete sens, sa se ordoneze in scrisori in care-si povestesc copilaria si viata de dupa despartire. Pentru ea, apar tramvaiele secolului XX, masinile de scris, moartea parintilor, casatoria, un copil care moare si copii de care are grija... Pentru el, razboiul aduce un spital militar unde ia contact prima data cu suferinta ranitilor, umilinte, durere, apoi marsul spre front, teroarea, orasele devastate. Astea ar fi cateva repere concrete, insa scrisorile sunt mult mai mult, o meditatie despre razboaiele fara sfarsit, despre incapacitatea cuvintelor de a reda cu adevarat trairile, despre lucrurile ce se intampla intr-un anumit fel, despre dragoste, viata si moarte... 
Daca aveti indoieli in privinta tonului si credeti ca astfel de epistole duc inevitabil spre dulcegarii si lipsa de autentic, va rog doar atat: dati-mi un singur exemplu de autor rus cheesy. Eu nu l-am gasit. Este drept ca tot iuresul de sentimente si senzatii pe care le experimenteaza eroii te poarta de la tandrete, gingasie si delicatete pana la cele mai negre cosmaruri, insa nimic nu este artificial, fortat, nu exista nici un singur moment in care vreunul dintre cei doi sa cada in derizoriu. Nu are nimic de-a face cu o poveste de dragoste in sensul clasic... mai degraba e o poveste de dragoste de viata.
Daca va inchipuiti ca intr-un roman epistolar nu aveti cum gasi imprevizibil, va spun doar ca Volodia moare cam in prima treime a lui si de aici incepe jocul cu mintea cititorului, intr-un puzzle greu de reconstituit, o poveste ce strabate spatiul si timpul, in care fiecare dintre eroi pare sa se indeparteze de celalalt intr-o directie opusa pe axa temporala a secolului XX. Volodia vorbeste despre uciderea tareviciului (1918) si despre Rascoala Boxerilor din China anului 1900, in timp ce Sasa este inconjurata din ce in ce mai mult de elementele civilizatiei din a doua jumatate a secolului. Pornesc in directii opuse pentru a se intalni pe taramul cuvintelor sau in oglinda parintelui Ioan, unde se reflecta intreaga lume. Te simti cumva descumpanit de lipsa reperelor, dar nu ai cum sa nu te lasi prada vrajii lui Siskin, care se joaca cu sufletul si cu ratiunea ta, ca un maestru al timpului, al emotiilor, al cuvintelor, dand curs crezului pe care-l afirma intr-un interviu: "Toate cuvintele sunt moarte demult. Pentru a face oameni vii trebuie mai întâi să înviezi cuvintele moarte. Şi aici sunt importante nu atât cuvintele, cât spaţiul din jurul cuvintelor. Acest spaţiu trebuie umplut cu sine, cu oamenii iubiţi, cu durerea, căldura, bucuria ta, şi numai atunci în spaţiul acesta cuvintele pot da rădăcini şi pot învia.
Tocmai fiindca este constient de puterea cuvintelor, are capacitatea de a le imbina atat de frumos, creand adevarate pagini de poezie, de a transmite senzatii aproape palpabile, de la ropotul ploii si mirosul pomilor infloriti pana la duhoarea corpurilor in putrefactie, de la cantecul greierilor pana la exploziile ce sfarteca trupuri... De citit si de recitit!

Tuesday, 7 January 2014

We'll fly to the stars ...Journey to Mars ...And find...

Breakfast on Pluto (2005)

Nu stiu exact de unde sa apuc filmul asta, asa ca am asteptat cateva saptamani sa se mai sedimenteze impresiile de dupa vizionare. Fiindca are ceva al lui, un je ne sais quoi poetic si sensibil. Ce poti sa spui despre un film care incepe cu doi... eu le-as fi spus pitigoi, dar "robin" cica ar fi macaleandru,  animati vorbind despre eroul principal, pasari ce vor mai aparea pe parcurs, comentand povestea lui Patrick "Kitten" Braden, un travestit irlandez din anii '70, plecat la Londra pentru a-si gasi mama. Cillian Murphy face un rol genial aici, dar viata personajului este reprezentata intr-un mod care ma descumpaneste. Ecranizare a cartii lui Patrick McCabe cu acelasi titlu, pentru care autorul semneaza si scenariul, filmul pastreaza senzatia de carte, fiind structurat in vreo 30 de capitole, fiecare cu un subtitlu, o fragmentare careia nu prea i-am inteles sensul, fiindca povestea are cursivitate, coerenta, nu este doar o insiruire de momente si episoade.
In primul rand fascineaza expresivitatea figurii lui Murphy, asupra careia camera de filmat se opreste cu insistenta, pentru a-i reda toate trairile si trasaturile efeminate. In ciuda epocii in care traieste, Kitten nu este un inadaptat, gasindu-si propriile forme de refugiu in fata intolerantei, sexuale sau politice. Se naste in Irlanda supusa guvernarii britanice dar revendicata de IRA, o tara in care violenta si ura fac victime, insa se inconjoara de prieteni, isi traieste tineretea normal, cu o extravaganta si excentricitate acceptata si impartasita de cei apropiati. In momentul cand unul dintre prieteni este ucis intr-un atentat, se hotaraste sa plece la Londra pentru a-si cauta mama care l-a abandonat la nastere, moment in care plonjam in Anglia anilor '70. 
In ciuda fundalului sumbru al desfasurarii procesului de formare al lui Patrick/Patricia, in ciuda fragilitatii sale aparente, notele incrancenate ale presiunilor etnice sau sexuale la care este supus nu razbat niciodata din povestea sa, poate tocmai in asta consta punctul forte al filmului, in acea aura de magie diafana cu care se inconjoara, in aparenta lejeritate cu care trateaza totul, redand perfect atitudinea eroului in fata vietii: sensibilitatea este acoperita cu un strat dens de cinism, invaluita intr-o abordare extravaganta, ce pare sa nu ia nimic in serios in viata, o forma de a rectiona subtila, cu accente suprarealiste. 
De fapt intregul univers al lui Patrick pare a fi alcatuit dintr-o bula mare de sapun in care traieste, o vraja din care nimic nu-l clinteste, impenetrabila. In spatiul lui psihedelic, eteric, desprins de realitate chiar si in momentele cand aceasta il loveste cu violenta, nu par sa aiba loc nici durererea, nici dezamagirea, atitudinea pozitiva descumpaneste agresivitatea celor ce intra in conflict cu el. Este nevoie de sensibilitate, de simt al umorului, de o doza de cinism ca sa-l intelegi si sa-l iubesti pe acest Patrick ireverentios si provocator, altfel vei fi dezarmat de lipsa lui de reactie si respins dintr-un univers in care, daca reusesti sa patrunzi, te va fascina. 
Pentru intregul soundtrack (merita!) click aici.

Monday, 6 January 2014

Oameni fara amintiri (2)


Ioan T. Morar - Negru si Rosu

Stiti sentimentul acela (pentru mine absolut necunoscut si nejustificat) pe care-l incearca unii dintre conationalii nostri cand merg prin strainataturi si parca se jeneaza sa-si recunoasca originile romanesti?! V-am mai spus ca mie nationalitatea mi se pare un concept arbitrar, de care nu ma impiedic deloc, nici cu mandrie, nici cu complexe de inferioritate... Altii, in schimb, pun mare pret pe el si atunci ii afecteaza si prejudecatile pe care le pot genera in mintea celor asemenea lor, oameni de alte natii mandri ca sunt francezi, nemti, olandezi sau mai stiu eu ce, si propriile prejudecati, cand isi inchipuie ca orice strain e gata sa creada ca "roman" inseamna tigan venit la furat. Sau cand, vazand pe meleagurile lumii o atitudine deplasata, un semn de necivilizatie, un dram de marlanie,  isi spun cumva cu o satisfactie ce ii ridica deasupra impricinatului "pot sa jur ca e roman"... 
Intamplarea a facut sa citesc "Povestea uitarii" cam in acelasi timp cu o alta carte unde se vorbeste despre amintire si memorie, insa dintr-o perspectiva diferita, aceea a "uitarii" voluntare, a transformarii personajului intr-un om fara amintiri. 
Georgian Nicolau nu uita, dimpotriva, este macinat intreaga viata de originile pe care incearca sa le ascunda. La inceput Negru, nascut intr-o satra de tigani, va alege sa-si fabrice o identitate falsa, o viata noua si, dupa ce va cocheta o vreme cu Verdele, devine Rosu spre sfarsitul guvernarii maresalului Antonescu. 
Constient ca uneori istoria da cu banul si poate nici una dintre cele doua fete pe care cade nu ofera o solutie curata, lipsita de jumatati de masura, eroul nostru isi poarta povara originii la fel de umil ca personajele despre care aminteam in primul paragraf, stiind ca imaginea generala a unei etnii, a unei natii, nu este data de membrii integrati, ci de aceia ce ies in evidenta negativ. De aceea, Georgian ii admira in taina pe tiganii ce nu-si ascund originea, clamandu-si deschis onestitatea, insa nu are puterea de a fi asemenea lor, isi ajuta familia din pozitia in care a ajuns dar isi descatuseaza remuscarile si regretele prin persecutarea unei alte natii prigonite si executate fara motiv, in macelul de la Odessa, un episod rusinos pentru armata romana, pentru istorie in general.
Cea mai recenta carte a lui Ioan T. Morar continua abordarea din Lindenfeld, aceea a unei fictiuni plasate in realitatea imediata a istoriei de un autor ce-si priveste personajele cu intelegere si empatie, luandu-si timpul necesar pentru elaborarea momentelor-cheie, pentru a nu lasa nimic la voia intamplarii, fara a introduce secvente si personaje de umplutura. Tributara romanului stendhalian nu doar prin titlu ci si prin personajul creat, un erou ce-si depaseste conditia nu doar prin munca, ci si prin ipocrizia necesara pentru ascensiunea sa sociala in conditiile istorice in care este plasat, cartea te prinde si nu plictiseste deloc. Impletirea temelor mari, unele dintre cele mai delicate, precum masacrul de la Odessa, epurarea etnica din timpul regimului Antonescu, comploturi politice,  cu cele mici, legate de drama individuala, prietenie, familie, dragoste, perceptia razboiului in momentele cand, pentru a ramane cu mintile sanatoase, e nevoie sa te convingi ca faci ceea ce este corect, isi gaseste proportia potrivita, inchegandu-se intr-o structura ce o continua, si prin tema cautarii identitatii, a angoaselor provocate de aceasta cautare, pe aceea din romanul de debut al autorului. 
Este o carte nu doar interesanta ca perspectiva istorica, dar si placuta, alerta, cu unele momente in care te tine cu sufletul la gura si altele cand te indeamna sa meditezi asupra istoriei, bine alternate si dezvoltate. 

Sunday, 5 January 2014

Dezolarea mea


The Hobbit: The Desolation of Smaug (2013)

Jumatatea mea mai buna se transforma cateodata in dracusor si ia decizii gresite, cum ar fi cea de a ma impinge in sala la cel de-al doilea episod al odiseii dwarfice, dupa ce am spus la primul ca nu-mi mai trebuie... promit sa ma opun mai vehement cand va veni si al treilea dar, dupa cum imi spunea, "look at the bright side, o sa fie ultimul". Ar fi fost cazul ca primul sa fie ultimul, deja acum vor fi cu doua episoade mai mult decat era necesar pentru o ecranizare a unei carti de doua - trei sute de pagini. 
Sa incepem cu titlul, asa cum a fost el tradus in romana, care m-a descumpanit complet: DEZOLAREA lui Smaug?! Imi si imaginez fiorosul dragon suparat si apasat probabil de remuscarea de a fi halit atatia dwarfi la viata lui... Nu-mi sariti in cap, am vazut ca in DEX apare si sensul "2. Fig. Loc, mediu caracterizat printr-o singurătate tristă si apăsătoare; pustiu, pustietate", pare sa fi fost inventat special dupa ce s-a tradus titlul, sa nu pice traducatorul de prost. Mai ales ca in restul filmului, aflam despre "desertul/pustietatea" lui Smaug, nicidecum dezolare, asta in cazul in care titlul nu a fost tradus inainte de a vedea cineva filmul, cum am vazut ca se mai practica, altfel nu-mi explic de ce apar atatea titluri extrem de prost traduse. Hai sa spun ca asta m-a... dezolat. 
Dar ceea ce m-a enervat de-a dreptul a fost foamea de bani pe care o observasem de la inceputul seriei, de cand s-a stabilit ca acea carticica subtirica avea sa devina o trilogie pe ecran, un film de noua ore, la fel ca si Lord of the Rings, o carte de vreo trei mii de pagini. Daca acolo s-a taiat, aici a fost nevoie sa se adauge, sa se peticeasca povestea, sa se inventeze noi personaje, s-a creat mult, inutil si prost, un colaj, o poveste colaterala ce cu greu mai poate fi asociata cu aceea a lui Frodo din cartea lui Tolkien. S-au inventat situatii si istorii incredibile si ilogice chiar si in context fantastic, precum aceea a dragostei la prima vedere dintre un dwarf si o elfa (se pare ca scenaristii sunt disperati dupa love story, trebuie sa-l introduca peste tot) sau a butoaielor ce se rostogolesc printre pietre, indestructibile, si chiar daca unul dintre ele, dupa grele incercari, se sparge, matematica  lui Jackson spune ca -1 = 0 si daca un dwarf ramane fara butoi la final fiecare dwarf va ajunge la tarm cu butoiul sau. N-am sa iau la rand scenele create parca pentru copii tampitei, nici n-am sa va spun despre modul cum personajele din carte sunt transformate in instrumente grotesti ale vointei scenarist-regizorale (ca de exemplu sarmanul Smaug, cum sa nu fie dezolat cand vede la ce creatura amarata si usor de dus de nas a fost redus?!).
Singurul punct forte al filmului este CGI-ul, jos palaria pentru un dragon bine creat si pentru miscarile lui naturale. Dar si aici am o obiectie, parca prea se abuzeaza de decorurile verticale, cu prapastii fara fund si un Lonely Mountain mai abrupt si mai prapastios decat K2-ul, pe care alpinistii pitici iscusiti il urca fara dificultate.
Daca prima parte a trilogiei am mai inghitit-o, cea de-a doua este diluata rau, doar numele ce s-a pastrat din povestea originala. Un nume care ar fi putut la fel de bine fie altul, nou, sa nu aiba pretentia unei ecranizari a cartii din care doar inspiratia universului creat de Tolkien s-a pastrat. Dar deh, foame mare, Mr. Jackson! Si culmea e ca a cam tinut la public... ce sa mai zic in afara de nu-l vedeti ca va pierdeti timpul?!

Saturday, 4 January 2014

Oameni fara amintiri (1)


Stefan Merrill Block - Povestea uitarii

Pentru bolnavii de Alzheimer, moartea se strecoara lent si ireversibil in rutina fiecarei zile: mai intai, cararea pe care merg este inghitita de fuioare de ceata, contururile si reperele propriei vieti devin din ce in ce mai confuze, apoi estomparea se transforma intr-o negura deasa ce dilueaza treptat constiinta, pana la dizolvarea totala, pentru ca in final sa atace chiar radacinile existentei, impulsurile primare, automatismele dobandite de o viata, mersul, vorbitul, inghititul... De cele mai multe ori, este un proces invers celui ce urmeaza nasterii, prin care gesturile elementare se pierd si amintirile apropiate se pulverizeaza in neant, lasand sa rabufneasca cate o frantura, o senzatie, o secventa dintr-un trecut demult uitat. In boala, timpul nu mai are prezent sau trecut, cei disparuti demult sunt mai aproape in gandurile neclare decat cei existenti si Isadora, taramul fericirii vesnice, unde nu exista nici amintire, nici uitare, creat dintr-o poveste repetata de generatii intregi ale unei familii damnate, isi deschide larg portile. 
O mutatie genetica de la care porneste istoria unei boli teribile, Alzheimer-ul precoce, se dezvolta si se raspandeste odata cu povestea transmisa din generatie in generatie a taramului in cautarea caruia au venit in America primii emigranti.
Cartea lui Stefan Merrill Block impleteste rigoarea documentarii stiintifice, a eseului antropologic, cu mitul unui El Dorado unde sunt primiti cei alesi si cu cronica unei familii ce a perpetuat de veacuri varianta EOA (early onset Alzheimer's), o "greseala de ortografie" a vietii, plictisita sa repete la infinit un cod genetic. Debutul precoce al bolii, ignorat de cele mai multe ori, vazut ca un episod de amnezie trecatoare sau ca o consecinta a ororilor razboiului, un dat divin sau o gluma, face de obicei ca singurii martori ai celui lovit sa fie copiii si fratii, ce vor deveni ei insisi, dupa ce au trait totul din ipostaza de martori, potentiali jucatori la o ruleta ruseasca in care glontele este inlocuit de ADN-ul rebel.
Avem fictiune (un plan cu o desfasurare parca prea previzibila), stiinta si fantezie, imbinate armonios intr-o carte ce-ti persista in minte mult timp dupa ce ai terminat-o. "Povestea uitarii" este, de fapt, una a amintirii, o prelungire in memoria celor ce inca mai pot gandi a unui taram inspaimantator unde cu fiecare zi cineva la care tin se rataceste si se indeparteaza tot mai mult, ademenitor pentru cei in cauza, ce se abandoneaza treptat tentatiei asternute de pierderea amintirilor peste traumele destinului, impresionanta pentru cei ce n-au avut si spera sa nu aiba niciodata de-a face cu mirajul Isadorei, care sa-i cheme pe ei ori pe cei dragi.
Meritul acestui tanar autor este cu atat mai mare cu cat ne aflam in fata romanului de debut, unul bazat pe o documentare solida, frumos structurat in planurile ce imbina accentele lirice cu rigoarea stiintifica, tristetea si umorul, speranta si pierderea ei, o poveste aproape detectivistica despre originile si evolutia unei boli de temut, bine scrisa, strecurand elementele autobiografice astfel incat cititorul sa vada, dincolo de experienta si intamplarile relatate, onestitate, empatie, umanitate, sensibilitate fata de un subiect greu de abordat si mai ales greu de transformat intr-un roman ce-i poate cuceri in egala masura pe cei ce au vazut si pe cei ce n-au vazut oameni importanti in viata lor pornind pe drumul spre Isadora.
Nu cautati solutii, cartea nu ofera tratamente sau moduri de abordare a bolii, este pana la urma o fictiune, desi cantitatea de informatie stiintifica nu este de neglijat, singurul ajutor pe care vi-l poate oferi este acela al unei lecturi "pe nerasuflate". Prin urmare, ma declar fan al cartilor ce-mi povestesc despre aventurile geneticii (cel mai apropiat titlu de cel de fata care-mi vine in minte a fost Middlesex-ul lui Eugenides, o carte pe care o iubesc) si astept si traducerea celuilalt volum publicat pana in prezent de Merrill Block.

Friday, 3 January 2014

Cat de des te gandesti la moarte?

Julian Barnes - Nimicul de temut

Am incercat de multe ori sa inteleg care ar fi resorturile ce-i motiveaza pe oameni sa creada in existenta unei forte sau energii superioare, a unui zeu, de ce religia, oricare ar fi ea, nu este perceputa de majoritate in felul meu, ca o mitologie, cum mi s-ar parea normal si de inteles -- fiecare simte poate nevoia unui mit fondator, a identificarii unei origini concrete -- ci ca o istorie in care cele mai incredibile intamplari iau forma unor adevaruri incontestabile si necontestate de cei mai multi semeni.
Pentru mine, ca si pentru Barnes, care afirma ca "nu cred in Dumnezeu, dar ii simt lipsa", motivul primar al existentei unei divinitati, mai presus de cel al stabilirii unor norme morale, este nevoia de a prelungi viata,  teama de un final perpetuu, dorinta de a alina disperarea si angoasa generate de absenta oricarei posibilitati de continuare dupa ce totul se va incheia pe pamant. Din pacate, suntem doar un pumn de materie pe care natura il recicleaza... si nu prin reincarnare sau transformarea in mai stiu eu ce creaturi eterice.
Aceasta teama ii face pe multi sa refuze sa mediteze asupra propriului sfarsit, nu vor sa-i conceapa existenta, isi alunga din minte orice gand legat de el. La mine lucrurile sunt clare: in cazul fericit, voi beneficia de ereditatea buna a cardiacilor familiei si totul va fi brusc si neasteptat, ori va aparea un accident stupid, ca toate accidentele, cu final rapid. In cel mai rau, voi suferi degradarea treptata si voi sfarsi intr-un spital (e o perspectiva care ma infioara, amplificandu-mi angoasa legata de sfarsit) sau accidentul nu va fi atat de eficient cum mi-as dori. Cel mai mult ma tem de paralizie, de o condamnare la luciditate intr-un trup neputincios, mi se pare mai rea chiar decat o pierdere a mintilor intr-un trup sanatos, insa ambele sunt la fel de traumatizante pentru cei din jur. In orice situatie, imi doresc incinerare, fara popi, fara circul ritualurilor consfintite - nu ma preocupa deloc problema unei salvari intr-o existenta si printr-o forma in care n-am crezut niciodata - poate cu ceva muzica din genul care mi-a placut intotdeauna. Asta, de exemplu, mi se pare destul de potrivita. Ce se va intampla cu cenusa nu ma preocupa prea mult, dar mi-ar placea sa fie imprastiata din varful unui munte sau in mare, fie ea si cea neagra si tulbure, cum e mai convenabil pentru cine va face oficiile...
M-am bucurat sa descopar la unul din scriitorii care imi plac foarte mult o gandire asemanatoare. Si mi-a placut sugestia lui a de inlocui locul gol lasat de lipsa religiei cu o "religie a artei", termen preluat de la Flaubert, vazuta insa nu ca o venerare snoaba, ci ca o practicare cu devotiune.
In incercarea de a intelege ce este dincolo, de a "privi in groapa", Barnes face apel la literatura, filozofie si amintirile proprii si-si insoteste privirea iscoditoare cu un ton temperat, prin refuzul de a vulgariza sau de a-i da dimensiuni abisale, lucid, cu un dram de umor (e pur si simplu Barnes, nu se poata abtine sa nu rada nici cand vorbeste despre un subiect despre care mai degraba s-ar plange) recuperand in acelasi timp, printr-o forma de omagiu, memoria generatiilor trecute din istoria familiei.
Sa-ti privesti in ochi angoasele cu constiinta absentei oricarei continuari dincolo de sfarsit e un act de curaj, de intelegere a faptului ca nu faci decat sa repeti un ciclu perpetuat de veacuri. Cu totii, genii sau simpli anonimi peste a caror existenta s-a asternut demult uitarea, au invatat sa moara, nu e chiar atat de greu, si noi o vom face. Mai mult decat de sfarsitul meu ma tem de cel al oamenilor dragi, de locul gol pe care l-ar lasa in viata mea, prefer sa plec eu, sa nu asist la disparitia lor si la toate ritualurile degradante si indecente pe care le impune cultul ortodox inmormantarilor. Mi se pare absolut obscena practica indopatului de dupa...
Barnes spune pe undeva prin carte ca se teme de moarte cel putin o data pe zi. Si eu, dar nu de a mea, e cel mai mic rau care mi se poate intampla. Mi-e teama de convoaie funerare, simt cum incep sa-mi tremure picioarele si transpir cand le vad, mi-e  teama ca, zapand telecomanda televizorului, sa nu-mi pice in fata vreo imagine indecent expusa pe ecran a inmormantarii cuiva si mai ales mi-e groaza de gandul ca as putea afla ca vreunul dintre oamenii la care tin nu mai este.
Cartea asta o am de vreo doi ani si abia acum mi-am facut curaj sa o citesc... Nu regret deloc, dar nu o recomand celor ce nu vor sa-si priveasca sfarsitul in ochi. Mie mi-a confirmat multe din gandurile preexistente, dar mi-a oferit si acces la modul de a vedea subiectul al multor autori, precum Flaubert, Daudet, Stendhal, Montaigne, Somerset Maugham, Jules Renard... Autobiografie, eseu, memorii, carte despre carti, toate intr-una singura. Cartile sunt un refugiu spre care ne intoarcem cand ne confruntam cu angoasa propriului final, un liman spre care alergam spre a uita ca timpul vine peste noi din urma si, mai devreme sau mai tarziu, ne va invalui in uitare.

Thursday, 2 January 2014

Bla bla bla bla

La Grande Bellezza (2013) 

Am vreo doua-trei carti frumoase despre care vreau sa va povestesc, dar am zis sa nu incep anul cu tonuri gri spre negre, asa ca am ales sa va aduc in atentie aceasta reprezentatie de artsy fartsy, aceasta mostra de snobism cinematografic propusa la Oscarul pentru film strain, cu care m-am chinuit vreo trei zile pana sa-i dau de capat, fiindca la fiecare 20 de minute ma cuprindea cate o repriza de cascat, si au fost vreo cateva tinand cont ca filmul se intinde pe vreo 135 de minute, percepute ca mult mai multe. Nu m-am mai plictisit in halul asta de la filmul lui Mallick, dar este genul de plictiseala masochista ce ma face sa nu abandonez vizionarea, sa o desfasor pana la capat, sa incerc fara prea mult succes sa descopar sensul frumusetii supreme in fata careia criticii de arta se inchina. 
Daca il combinati pe Mallick cu imaginarul grotesco-extravagant al lui Fellini si-l plasati in Roma zilelor noastre, veti obtine aceast ghiveci artistic ce miroase a vechi, a ingrediente reciclate. Condimentati-l cu imagini cautate, numai bune pentru inselat privirea dornica de frumos, cu tablouri si sculpturi, si mai aruncati si niste citate si referinte literare care sa puna la incercare cunostintele privitorului ce se va simti brusc absorbit in "marea cultura"; va garantez ca se vor gasi multi care, asemenea lui Andrea, personajul care ia foarte in serios vorbele marilor scriitori, se vor lasa subjugati de limba in care le vorbeste filmul, aceea a formelor fara fond, a atmosferei fara poveste, a cautarii fara raspuns, a obrazelor subtiri tinute cu multa cheltuiala sau, dimpotriva, a celor ce refuza sa-si accepte trecerea prin lume si se incapataneaza cu indecenta sa-si expuna carnurile flasce intr-o sarabanda inestetica a distractiilor plictisitoare, in care mai important este sa spui "prezent" decat sa fii cu adevarat prezent, sa respecti conventiile si sa rostesti ceea ce trebuie decat sa-ti exprimi trairile... 
Jep Gambardella, autorul unei singure carti, este un monden, "regele mondenilor" dupa cum se defineste, cel ce cunoaste toata "lumea buna" a aparentelor si sclipirilor inselatoare, a singuratatilor deghizate in petreceri zgomotoase, a unei arte de multe ori creata si apreciata artificial, esteti fini ce pretuiesc rafinamentele spirituale, chiar si atunci cand ele apartin unei fetite de zece ani ce arunca pe o panza uriasa cu galeti de vopsea si mazgaleste apoi forme fara continut si fara sens. Cam asa mi se pare ca se joaca Paolo Sorrentino, regizorul /scenaristul filmului de fata, cu simtul artistic al spectatorului, punandu-i in fata o lume colorata si fara noima, careia fiecare este liber sa-i gaseasca propria interpretare si frumusete, de la petrecerile luxuriante la operele de arta, de la desfrau si pierderea in extazul drogurilor la aceea in extazul credintei, de la amintirea unei iubiri pure la cea a trupurilor devorate sau devastate de timp, de la imaginile superbe ale Romei la jocurile de lumini si umbre ce o invaluie in fiecare noapte. In rest, desertaciune, dialoguri pedante, cautate, lipsite de naturalete si spontaneitate, ca si intreaga lume pe care, la 40 de ani de cand a patruns in sanul ei, Jep se straduieste sa o inteleaga, sa-i perceapa frumusetea... Eu n-am gasit in ea decat "bla, bla, bla" si mi-au ajuns doua ore pentru asta (vreo patru, de fapt, daca iau in calcul pauzele).
La Dolce Vita s-a scris o data... chiar aveam nevoie de o actualizare a temei?! Eu nu, dar altii se vor simti extrem de confortabil sa respire aerul elitist al unei mondenitati culturale din care fac sau si-ar dori sa faca parte... Si multi dintre ei vor fi formatori de opinii, vor spune spectatorului "trebuie sa-ti placa asta, altfel esti un incult insensibil". Eu nu le spun decat ca niciodata nu mi-a placut arta moderna formata din culori aruncate pe o panza si mazgalite aleatoriu... si cam asa arata aceasta "mare frumusete".