Monday, 31 March 2014

Calatorii

Olga Tokarczuk - Ratacitorii

Cu totii calatorim prin viata intr-o trecere spre niciunde, venind dinspre nicicand. Si ca sa umplem aceasta ratacire, cautam cu febrilitate o tinta sau doar ne lasam purtati in bataia vantului. Hoinari, turisti, oameni grabiti, mereu pe drumuri cu un anume scop, nostalgici, cu totii sunt prezenti in aceasta carte pe care cu greu o poti numi roman. Este mai degraba un eseu, un volum despre calatoriile exterioare dar si despre cele interioare, in corpul uman sau despre cele post mortem, in expozitii itinerante. Este un labirint prin culoarele caruia risti sa te pierzi in absenta indicatiilor. Din fericire, autoarea are grija sa ne marcheze drumul cu cateva harti sau cu indicii, sa ne ajute sa regasim firul, cum ar fi povestea barbatului caruia ii dispar fara explicatie sotia si copilul pe o insula croata, pentru a-i regasi dupa cateva zile si mai multe pagini, sau aceea a trupului impaiat al tatalui Jozefinei Soliman. Aceasta il implora pe imparatul Francisc al Austrie sa-l inapoieze familiei pentru a putea fi inmormantat, dar vom afla ce s-a intamplat cu el in cadrul unei revolte populare in capitolul dedicat calatoriei inimii lui Chopin. Fire subtile tes intre ele o traiectorie greu de interpretat, cate un gand razlet, o meditatie, te transfera dintr-o poveste in alta.
De cele mai multe ori nu poti anticipa directia unde vei fi purtat, gandurile dau o senzatie de stranie invalmaseala haotica, dar oare calatoria in sine nu este o experienta care dezradacineaza, care te pierde? Nu esti nici aici, n-ai ajuns inca nici acolo, esti suspendat intr-un spatiu unde tot ce-ti este familiar se dilueaza, senzatie ce incepe in salile de asteptare ale aeroporturilor, garilor sau porturilor si dureaza pana in momentul ajungerii la destinatie, ingloband camere de hotel, muzee, spatii ale nostalgiei si angoasei necunoscutului, ale unui anume dor ce razbate din fiecare pagina. Sa fie vorba despre un dor de casa asemanator cu acela al lui Eric, care a cutreierat lumea pe mari si a hotarat intr-o buna zi sa porneasca spre tara est-europeana de unde venise? Sa fie acea stare de nesiguranta si disconfort in fata a ceva ce nu-ti este familiar despre care vorbesc psihologii calatoriei in prelegerile lor tinute intr-un aeroport?! Sa fie teama instrainarii de propriul trup si spirit?!
Unii calatoresc de-a lungul secolelor, trupul lor continua sa sfideze spatiul si epocile. Prin muzeele de ceara sau prin impaierea cadavrelor, practicantii (doctorul Blau, anatomistul Filip Verheyen) devin magicieni ce iau in stapanire timpul, redand materiei o forma durabila. Sunt imagini desprinse parca dintr-un muzeu al ororilor, dar si imagini poetice, insa senzatia generala a cartii este una de alienare, de indepartare de tot ce este familiar prin nomadism. Fugim de ceva, asemenea calugarilor dintr-o veche secta ruseasca, adepti ai ideii ca statul prea mult intr-un singur loc ne face mai vulnerabili in fata Raului? Fugem spre ceva, sperand sa gasim raspunsuri sau revelatii?!
Candva se credea ca melancolia poate fi combatuta prin contemplarea hartilor. As tinde sa cred contrariul, a avea in fata privirilor, pentru o frantura de viata, imagini ale locurilor ce-ti vor ramane intotdeauna inaccesibile altfel decat cu gandul, tind sa amplifice senzatia. O calatorie, pentru a fi completa, are nevoie de minte, dar si de trup. Un trup neinsufletit calatoreste, dar drumul nu-l poate bucura. Un suflet neinsotit de corp poate, prin puterea imaginatiei sau prin fotografii sa ajunga in cele mai indepartate locuri, dar ele ii vor ramane in continuare inaccesibile tactil, olfactiv... Ati observat ca fiecare loc in care ajungeti are un miros al lui?! Este acel miros care te loveste cand iesi din aeroport si-ti ramane in nari, tinzi sa asociezi tara sau orasul respectiv cu el. Pentru mine Italia are aroma de leandri, Grecia o asociez cu un anume miros usor intepator de benzina arsa, Barcelona cu briza marii. Si fiecare din aceste mirosuri declanseaza o anumita nostalgie a unor locuri pe care le-am strabatut in vreo vacanta si nu stiu daca le voi revedea... Tarile Europei de Est n-au un parfum specific, probabil din acelasi motiv din care nimeni nu percepe mirosul propriei case.
Imagini, povesti, reflectii, fragmente de lume si de viata, cartea Olgai Tokarczuk m-a dus pe alocuri cu gandul la Borges, insa este altceva. Ceva greu de definit si de cuprins in cateva cuvinte, ceva ce poate pe unii cititori ii va descuraja prin complexitatea firelor ce se leaga intre ele, erudita fara ostentatie, cu locuri mai mult sau mai putin interesante, ca orice calatorie... Ajungi undeva si anumite scene iti atrag mai mult privirea decat altele, peste unele poate treci mai rapid (am grabit pasul trecand pe langa predicatorii psihologiei de duzina a calatoriei din aeroport), in fata altora te opresti ca intr-un muzeu, uneori captivat, alteori terifiat. Seara, la o plimbare printr-un nou descoperit oras, intalnesti alti straini ca si tine si, dupa intrebarile inevitabile, ca un cod de recunoastere al calatorilor (de unde vii? unde mergi? etc.), din vorba-n vorba, ajungi poate sa afli ca persoana de langa tine e mult mai interesanta decat pare, cum mi s-a intamplat si mie o data, cand am intalnit, la un pahar de sangria pe Rambla, un cardiochirurg polonez care a operat un papa.
Mergeti in calatoria propusa de Olga Tokarczuk si, chiar daca va impiedicati poate in vreun fragment care nu va intereseaza, aveti rabdare, mai incolo firele incep sa se lege intre ele si poate va vor absorbi, cum mi s-a intamplat mie.

Saturday, 29 March 2014

Un hotel de altadata si administratorul lui

The Grand Budapest Hotel (2014)

Fiecare film al lui Wes Anderson este incarcat de nostalgie, de poezie si de o imagistica in culori dulci, pastelate, cu accente retro. Uitati-va numai ce aspect de bomboana fondanta are marele hotel interbelic Budapest, dintr-o imaginara tara din Estul Europei cu nume de vodca, ducandu-te cu gandul la Polonia, dar si la Austria sau Elvetia prin pitorescul imaginilor montane. Pe vremea cand era administrat de domnul Gustave, traia o epoca a stralucirii, adunand an de an personalitatile epocii, conti si bancheri, batrane doamne iremediabil indragostite de manieratul intendent, ce le intorcea atentia si simpatia. Vremurile acelea au trecut insa si in prezentul povestirii Zero Mustafa, cel care s-a format sub indrumarea domnului Gustave, ii istoriseste unui scriitor (un Jude Law plictisit si plictisitor) venit sa petreaca o vreme in izolarea si linistea hotelului, despre epoca de stralucire, despre intamplarile tumultoase pe care le-a trait. 
Multi au spus ca este probabil cel mai bun film al regizorului. Eu nu cred acelasi lucru, prefer in continuare Moonrise Kingdom din mai multe motive: in primul rand, probabil acolo a fost socul vizual al descoperirii unui anumit univers fantezist care ii este caracteristic regizorului, aici, desi totul era frumos si pastelat, n-am mai avut parte de factorul imprevizibil. Apoi, filmul de fata sufera de ceea ce numesc "sindromul trailerului", creand niste asteptari mult mai mari decat ce ofera intr-o anumita directie. Cand cele mai bune poante sunt prezentate in trailerul pe care l-ai vazut de cateva ori, te astepti ca totul sa fie o sarabanda de gaguri, ceea ce nu e cazul. Pleiada de actori mari cu roluri episodice te face sa-ti doresti sa le fie cumva dezvoltata personalitatea, din pacate unii din ei apar extrem de putin si de inutil pentru desfasurarea propriu-zisa a actiunii. Revenind insa la personajul principal, nu mi-a placut modul conventional in care este introdus in poveste. Partea de inceput putea lipsi, nu i-as fi simtit rolul introductiv, paralela acum/atunci, ce au fost/ce au devenit intrerupe ceva din magia actiunii in sine. In rest, avem urmariri realizate mai degraba prin conventiile unui film de animatie, un aer pe alocuri delicios de absurd, un excelent Ralph Fiennes, mult suflet si o privire plina de compasiune si simpatie, ce-ti face simpatice chiar si personajele negative.
Povestea te tine cu sufletul la gura, desi nu-i prea originala: o moarte misterioasa, un testament, un ucigas platit, o evadare din inchisoare, o urmarire a unui posibil fir salvator pana in varful unui munte, cu indicatii laconice din partea calugarilor, alte crime, o poveste de dragoste...  Dincolo de lejeritatea actiunii propriu-zise, scenariul e presarat cu momente ce indeamna la reflectie despre conditia imigrantului, absurditatea razboiului, granite, eleganta si distinctia opuse barbariei si cruzimii. 
Vizual, te simti bombardat de toate detaliile care ti se pun in fata, de complexitatea si bogatia elementelor, de aglomerarea de personaje si decoruri ce-ti dau senzatia ca tot timpul iti scapa ceva, ca subtilitatea si referintele nu sunt intotdeauna prinse, ca pelicula este prea incarcata cu personaje care, din lipsa de spatiu, trebuie sa se multumeasca doar cu un vag contur desi parca ai vrea sa afli mai mult despre surorile lui Dmitri sau despre avocatul Kovacs si pisica lui. Microuniversul din marele si luxuriantul hotel este mult prea complex pentru a fi suprins de o trecere fugitiva a camerei. Sunt inscriptii, tablouri, decoratiuni care scapa privirii si cumva e frustrant cand constati ca nu mai poti vedea padurea de copaci :). Este ca si cum ai vrea sa vizitezi impresionantul hotel si doar ti s-ar intredeschide cate o usa spre fiecare camera, in cadrul careia apare Gustave pentru a te readuce pe circuitul de urmat, pe fagasul povestii simple a unei mosteniri contestate.
Din fericire, dialogurile sunt bine construite, filmul are dinamism si abordarea astea de desen animat arata ca subiectul in sine este doar un pretext pentru un portret, care este un pretext pentru un omagiu, care este un pretext pentru un film care.... intelegeti voi, de placut mi-a placut, dar aveam asteptari mai mari.

Friday, 28 March 2014

Miniaturi


Florin Iaru - Povestiri cu final schimbat 

"Depinde numai de noi pe unde si cand iesim din realitate", spune Florin Iaru intr-una din povestirile scurte si foarte scurte din acest volum, cu final imprevizibil, inovativ, metaforic pe alocuri, desprinse din (i)realitatea imediata.
Genul prozei scurte nu predispune la constructii elaborate, asa ca accentul cade in majoritatea fragmentelor pe elementul-surpriza, pe acel "ceva" cu care autorul isi ia cititorul pe nepregatite, fie ca-l socheaza, il amuza sau il pune pe ganduri cu intorsaturile lui din condei.
Unele personaje au un dram de stranie nebunie care, atunci cand nu-si gaseste canalizare, isi devoreaza posesorul, fie ca ia forma unui secret, a sufletului, a unei naluci sau cine stie ce alta aparitie sau revelatie apasatoare ori amenintatoare.
Cartea m-a surprins prin diversitatea temelor si a situatiilor pe care le creeaza pe un spatiu atat de restrans, dintr-o perspectiva absolut neconventionala: de la rutina vietii conjugale pana la nuante horror macabre, de la faptul divers pana la imagini absolut fanteziste, autorul construieste pe spatii mici conflictul si tensiunea, fara sa aiba nevoie de prea multe detalii. Are nerv, stie sa mentina treaz interesul, ceea ce ma face sa sper ca joaca "de-a proza"n-a fost doar o joaca, cum pare sa rezulte din aceste texte, ci ca va continua in directia asta, dezvoltand povesti pe spatii mai largi. De exemplu, "In cautarea nefericirii absolute", cea mai elaborata secventa din volum, poate constitui material de roman, la fel si cele patru "Amintiri cu final schimbat", pe care tind sa le consider ca pasaje ale unui tot unitar, nu numai din cauza tentei autobiografice, cat si a unui stil diferit de restul fragmentelor din volum, unul implicat-nostalgic, mai inclinat spre introspectie. Insa cred ca as primi cu si mai mult entuziasm ceva proaspat in literatura noastra, ceva diferit ca subiect si stil de ce s-a scris pana acum, in care realismul sa se impleteasca cu fantezia, ma gandesc mai degraba la directia fantastica italiana decat la cea sud-americana, de care il percep mai apropiat, Buzzati sau Calvino. Zic si eu, n-am de unde sa stiu daca, dimpotriva, concizia si eficienta de care da dovada pe spatii mici nu s-ar dilua intr-o  opera in care ar considera "miza" mult mai mare si n-ar intra in modul "trebuie sa scriu o capodopera" care sa strice toata treaba. Poate senzatia asta de lejeritate, de neluare in serios a personajelor, din care multe sunt moarte sau pe moarte, cinismul si ironia cu care le trateaza si m-au incantat, s-ar pierde prin campiile vaste ale romanului. Dar cand va fi sa fie, de va fi sa fie, o sa vedem ce iese, asa ca sa nu mai fabulez.
Revenind la cartea de fata, vreau sa remarc reinterpretarile originale ale unor figuri din imaginarul comun, precum Mos Craciun, Zburatorul ce se intrevede in Omul de zapada sau Poveste de adormit devreme. M-a amuzat contaminarea de mituri intrate in constiinta nationala, acela al lui Petrache Lupu, cel cu viziunea de la Maglavit, nimeni altul decat Petrica, cel care a strigat de prea multe ori "lupul" pentru a mai fi crezut si a pornit singur in cautarea lui. Cine altul se putea intalni cu "Mosul" decat mincinosul satului?!
Chiar si atunci cand lucrurile par clare si explicite, ascund un substrat ambiguu. In "Greseala" de exemplu, nu stii la sfarsit daca o confuzie pe care o intuiesti la primul tarait al soneriei este adevarata sau doar timpul s-a diluat atat de mult incat imaginea din fotografie nu mai seamana cu cea din realitate. "Cu fruntea la stele" iti dezvaluie treptat un narator ascuns undeva, in intunecimea de sub un pat: pe masura ce citeam, ma gandeam: sa fie un car rontaind tablia de lemn? un soarece? un papuc?... si nu intuiesti deloc pana la final cine este naratorul pe care il afli cu surpriza :)
Una peste alta, o cartulie foarte placuta. Fie ca o inghiti dintr-o suflare, fie ca o savurezi in doze mici, de o povestire intre doua statii de metrou sau de autobuz, surpriza si suspansul raman nealterate, asa ca prefer sa ma opresc aici cu exemplele concrete, ca sa nu stric placerea descoperirii pe care si eu am avut-o citind cartea.

Wednesday, 26 March 2014

Jaful din tara fara infractori

Closer to the Moon (2014)

In 1959, cand Romania construia comunismul victorios, un jaf armat era ceva de neconceput. Numai in filmele decadente ale capitalismului american puteai vedea gangsteri, nu in societatea noastra model multilateral dezvoltata, in cea mai buna dintre lumile posibile. Si totusi el a avut loc, ca un gest de sfidare a regimului, ca un strigat de revolta si indignare. Cei care l-au pus la cale au fost un fost ofiter de Securitate (cumnatul ministrului de interne de pe atunci, Alexandru Draghici) si prietenii sai, ingineri, profesori, jurnalisti, oameni care au inteles ca Luna este mai aproape decat viitorul luminos ce li se promisese cand au intrat in Partidul Muncitoresc Roman. Fosti ilegalisti comunisti in timpul razboiului, cu totii evrei, cu totii resimtind efectele negative ale schimbarii istorice a  vremurilor in care traiau, cei 5 din film (6 in realitate, dupa cum puteti vedea si in documentarul pe care s-a bazat si scenariul lui Nae Caranfil) isi proiecteaza lovitura ca pe un act de dizidenta, de opozitie in fata regimului comunist.
Desi vorbit in engleza, nu iti da senzatia unui film de actiune american. Desi adanc ancorat intr-o realitate romaneasca, nici nu simti ca ar fi vorba despre un film romanesc. Si da, la mine si asta este un plus. L-am mai laudat eu si in alte randuri pe Caranfil ca fiind singurul regizor autohton care nu are legatura cu Dogma '95, miscare de care s-a departat pana si von Trier, creatorul ei, dar draga in continuare pleiadei de regizori laudati ai Romaniei anilor '90-2010, dupa ce au constatat ca resursele putine si distributia minimalista sunt o "sugativa" de premii.
Caranfil mi-a dovedit si acum cat de frumos stie sa spuna o poveste, cum se joaca cu perspectivele si cum stie sa-ti apropie personajele, sa le individualizeze, sa nu le consideri un "lot", cum s-ar fi spus in limbajul judiciar, ci 5 individualitati distincte, atragatoare fiecare prin ceva, bine conturate. Si nu este doar meritul distributiei internationale ce cuprinde, alaturi de mai cunoscutii Vera Farmiga si Mark Strong, cativa actori englezi despre care habar n-aveam ca i-am mai vazut (vreo 2 din Tinker, Tailor, Soldier, Spy, 3 din Game of Thrones si aici trebuie sa-l amintesc, in rolul cameramanului martor al intregului proces aflandu-se interpretul lui Viserys Targaryen, de nerecunoscut), ci mai ales al unui scenariu excelent scris, care invaluie eroii intr-o aura nostalgica si idealista. Filmul din film, cu actorii deja condamnati (spre deosebire de documentar, unde el reprezenta o speranta de comutare a pedepsei), devine o ultima reprezentatie a iluziilor lor, posibilitatea unei alte vieti pe care regimul Romaniei acelor timpuri le-o refuza.
Daca priviti documentarul, veti vedea ca diferentele dintre el si filmul artistic sunt mari, insa arta nu inseamna nici reprezentarea exacta a realitatii, nici infrumusetarea sau amplificarea ei, ci o alta perspectiva, una care reuseste sa fie aici cand amuzanta, cand tensionata, cand romantica sau amara. Este o viziune care te face sa-ti pese de toti eroii, fie ei "pozitivi" sau "negativi", sa intelegi ca presiunile exista de ambele parti, ca dezinvoltura unora sau a celorlalti ascunde drame si frustrari, chiar si atunci cand sunt exprimate in cheie comica, si mecanismul partidului nu are nicio ezitare in a-si devora propriii membri.
Caranfil mai reuseste o performanta: cu un subiect grav si sensibil, creeaza o comedie care nu-i minimizeaza deloc importanta, dimpotriva, i-l apropie spectatorului, il implica, il ajuta sa inteleaga mai bine o epoca cu atat mai greu de inteles cu cat te distantezi mai mult de ea in spatiu si timp. Anii '60 sunt destul de departe si pentru mine dar, fiindca am trait in comunism pana in adolescenta, nu pot sa iau ca pe o gluma atunci cand un personaj spune "mai intai te aresteaza, apoi vad ei de ce".
Si tot in registrul tragi-comic, as mentiona un alt fapt care nu s-a punctat in film (uneori realitatea este chiar mai absurda): in momentul cand un martor a afirmat ca unii dintre spargatori purtau mustata, zeci de mustaciosi au fost ridicati din Bucuresti pentru interogatorii.
Ca sa nu va povestesc tot, ca-mi stau multe pe limba, va spun doar cu bucurie: aveti un Film de vazut!

Monday, 24 March 2014

Oratori, retori si limbuti... din zilele noastre

Thomas Cathcart & Daniel Klein - Aristotel si furnicarul merg la Washington... (mic tratat de abureala politica)

Va spun cu tot entuziasmul: tare mi-ar placea sa vad in Romania o astfel de carte, raportata la fauna noastra politica (nu stiu de ce ezit sa folosesc cuvantul "clasa", ba stiu, dar sa nu intram in detalii), cu exemple desprinse din discursurile creatorilor de perle de limbaj autohtoni. Despre ce este vorba: cei doi autori ai cartii iau in vizor mai multi oameni politici, in principal reprezentanti ai administratiilor Bush si Clinton, cam pe atunci a fost probabil scrisa, si le deconstruiesc discursurile cu metodele si clasificarile retoricii antice pentru a ne arata cat sunt de lipsite de continut (epistemo)logic.
Poate ca fiecare dintre romanii spalati pe creier de talk-show-urile politice ar trebui sa o citeasca, sa o reciteasca si apoi sa-si faca tema, sa identifice in cele auzite "pe sticla" aburelile si gogosile, argumentele lipsite de fundament. Din pacate, le ramane prea putin timp sa mai puna mana pe o carte, fiindca televizorul li-l cam mananca pe tot.
Discursurile emfatice, cuvintele "ce din coada au sa sune", sofismele, truismele, silogismele gresit inglobate in discursul politic sunt demistificate cu ironie, verva si umor, intr-un stil alert, concret, presarat cu multe anecdote si exemple. Aspectul lejer al discursului fac cartea accesibila si placuta nu doar celor mai scoliti intr-ale lingvisticii, retoricii si stiintelor politice, ci oricarui om interesat de discursul celor ce-l guverneaza. Si recunosc, ca tonul asta de "politica pe intelesul tuturor" pentru mine a prins de minune, ceva mai documentat si mai stiintific in domeniu m-ar plictisi total, nu citesc carti de politologie. Stiu ca nu doar limbajul reprezinta un factor de cunoastere a politicianului din fata ta, ca un bun orator nu este neaparat un personaj bine intentionat -- valabil si invers, exista oratori mai neconvingatori si mai neslefuiti dar mai bine intentionati -- insa de multe ori e suficient sa auzi cum cineva se incurca in propriile argumente pentru a intelege ca nici el nu prea stie unde vrea sa ajunga.
Concret, cartea analizeaza o serie de strategii folosite de vorbitori, poate cea mai intalnita fiind aceea a evitarii chestiunii. In rarele ocazii cand mai urmaresc cate un talk-show politic, de obicei in perioada campaniilor electorale, mi s-a parut revoltator sa constat cum o intrebare simpla, la care s-ar putea raspunde scurt cu "da" sau "nu" are parte de un raspuns elaborat, pornind de la geneza si uitand unde a vrut sa ajunga, ce transforma interviul sau dezbaterea intr-un dialog al surzilor, unde nimeni nu tine cont de argumente sau intrebari, ci doar vrea sa recite mai repede ce a (fost) invatat. Probabil ca si moderatorii unor astfel de emisiuni sunt de vina pentru ca-si lasa invitatii sa bata campii... dar timpul de emisie trece, leafa merge, noi cu drag muncim.
Apoi ar fi argumentele "ad odium", nu mai e nevoie sa insist ce-s, uitati-va doar la Vadim si altii ca el, cele derivate din ignoranta (cum s-ar fi spus in Evul Mediu "daca nu avem o dovada ca Pamantul se roteste in jurul Soarelui sigur nu se roteste"), dileme false, scoaterea cuvintelor din context, apelul la autoritate, saltul inductiv (obtinerea de concluzii din demonstratii ambigue) si multe altele, pe care va las sa le descoperiti singuri, daca veti citi cartea.
Nu ma pot abtine sa nu citez cateva perle, la intamplare:
"Pai n-as fi atat de sigura (ca o operatiune este un esec)... Este un succes care nu s-a inregistrat inca. Nu stiu daca sa privesc acest lucru ca pe un esec."
"Cu cateva luni in urma, am declarat in fata poporului american ca nu am dat arme in schimbul ostaticilor. Inima mea si cele mai bune intentii ale mele inca imi spun ca acest lucru este adevarat, dar faptele si dovezile imi arata ca nu este asa."
Va asigur ca-s multe si unele mai bune. Ca minusuri, as aminti in primul rand posibila lipsa de interes a cititorului roman fata de personalitatile enuntate (luati-o insa ca pe o exemplificare a unor tehnici de discurs politic universal valabile) si traducerea cam slabuta, lipsita de vioiciunea si colocvialitatea originalului, tocmai pentru ca traducatoarei ii este atat de frica de cuvinte incat inventeaza exprimari decente insa inacceptabile pentru registrul si tonul general al cartii, de genul "m-am rahatit un ananas"... Nici "focul prietenesc" nu suna deloc bine in romana, nu vorbim despre un foc de tabara! Si mai erau vreo cateva care m-au scos din ritm si m-au facut sa ma intreb oare cum erau formulate in original. E citibila, dar daca o puteti gasi in engleza, e si mai bine.

Sunday, 23 March 2014

Pentru Roma, fara dragoste

To Rome with Love (2012)

Daca Parisul a insemnat pentru Woody Allen romantism, inspiratie si nostalgie, Roma pare sa-i fi displacut profund. A iesit un film fara dragoste, insipid si lipsit de orice sentiment. E drept, o parte a italienilor a prins-o: in cele patru povesti propuse, patru secvente din viata orasului in permanenta miscare, se vorbeste si se gesticuleaza mult, dar intr-un mod caricaturizant, grotesc. Nu stiu daca am perceput eu gresit Roma din film si ar fi trebuit sa-mi dea senzatia de furnicar viu, colorat, pitoresc, mi s-a parut doar obositoare atunci cand este absolut insipida. Degeaba ma plimba pe strazile frumoase ale orasului, cu cadre si lumini studiate (nu, n-o sa vedeti niciodata in realitate Piazza di Spagna sau Fontana di Trevi atat de aerisite, de libere, de lipsite de puhoiul de turisti). Degeaba vizitam locurile comune ale imaginarului turistului american despre Roma, pizza, barbati seducatori, iubirea plutind in aer la fiecare colt de strada, matroana, tanara familie inocenta venita din provincie in orasul seducator si corupator.
Povestile sunt goale de continut, personajele ridicole si stereotipe, unidimensionale: avem un cuplu de italieni proaspat mutati in capitala, o americanca indragostita de un italian cu vederi comuniste, fiul unui tenor de baie posesor al unui magazin de pompe funebre, ale caror familii se vor intalni in vederea casatoriei, un cuplu american vizitat de o prietena... serial lover (se poate spune asa?! din moment ce ucigasii se numesc serial killeri, presupun ca si seducatorii care fac victime pe banda rulanta s-ar putea numi serial lover) si o familie italiana medie, al carei cap se vede pus in fata mult-visatei celebritati, devenind peste noapte subiectul preferat al tabloidelor si emisiunilor. Avem un casting redutabil, cu actori care mai de care mai titrat, insa ceea ce nu avem este un film. E doar o insiruire de povesti vazute prin ochii unui turist prin viata, fara profunzime, poate ca nici nu-si doreau, din pacate si fara urma din umorul caustic si inteligent care nu-i este strain lui Woody Allen, dupa cum ne-a demonstrat cu alte ocazii. Imi da senzatia ca aici s-a straduit din rasputeri sa faca un film prost, poate ca si asta face parte din imaginea lui despre Italia cinematografica, tributara filmelor "fiction" de serie B produse de RAI, cu subiecte simple si previzibile, cu actori mediocri spre slabi... Nu spun ca actorii din To Rome, with Love nu-s buni, au dovedit in alte filme ca sunt, si Benigni, si Penelope Cruz, si Allen insusi, ci doar ca au fost probabil indrumati spre un anumit stil de interpretare care sa sublinieze aceasta latura grotesca si artificiala.
Nu este un film despre stereotipurile italienilor, ci despre stereotipurile unui regizor american privind modul in care ar fi vazuti italienii. Si n-are rost sa aprofundez povestile in sine, atata timp cat nici scenariul nu o face, este suficient sa va spun ca, desi par iesite din rutina si din comun, reusesc cu brio sa se transforme in ceva extrem de banal, o insiruire de intamplari fara legatura intre ele care se doresc amuzante sau moralizatoare si esueaza in ambele directii. Singura dilema cu care am ramas din film a fost ce naiba cauta personajul lui Alec Baldwin acolo.... s-a vrut o reflexie peste timp mai inteleapta si mai trecuta prin viata a eroului lui Jesse Eisenberg?! Locuia doar in imaginatia lui infierbantata de cele doua prezente feminine din jurul sau?!  Sau era un individ in carne si oase  care vorbea mult si degeaba, ignorat de unii cum ii sta bine unui tip ce apare in cele mai intime momente si-ti vorbeste peste umar, incercand sa hipnotizeze camera de filmat.
Si as mai avea o intrebare: cu ce i-a gresit Roma lui Allen, cu ce l-a dezamagit atat de profund de parca ar fi avut sa-i plateasca o polita?! El, care a "vorbit" prin intermediul camerei de filmat atat de frumos despre Paris si Barcelona, s-a suparat pe Roma, ca altfel nu inteleg de ce-a facut filmul asta!

Friday, 21 March 2014

In salbaticie

Cormac McCarthy - Marea trecere

Mi-a placut Drumul, in schimb cu Calutii lui cei frumosi nu m-am inteles deloc, nici cu Meridianul sangelui. Pentru No Country for Old Man am preferat sa raman cu filmul. Cat despre cartea de fata, starile mi-au fost impartite. M-a cucerit de la primele pagini fiindca incepe frumos, construind o relatie creata din gesturi, priviri, tensiune intre un adolescent si o lupoaica gestanta. Lupoaica este vazuta ca un pericol de comunitatea crescatorilor de animale din New Mexico, insa tanarul Billy Parham incearca sa o salveze, sa o readuca "acasa", in vechiul Mexic. 
Romanul este cel de-al doilea din ceea ce se numeste "Trilogia frontierei", inceputa cu Calutii... si incheiata cu Orasele din campie. Si aici, ca si in primul volum, cu care nu are legatura ci doar asemanari, este vorba de un roman de formare, povestea unui adolescent confruntat cu natura salbatica si dura, ce pare sa se fi inradacinat profund si in sufletul oamenilor, transformandu-i pe unii in bestii. Dramatismul, violenta, cinismul se imbina cu frumusetea unor peisaje aproape ireale si nu poti ramane indiferent la modul cum McCarthy compune atmosfera si decorurile, ca un pictor minutios si atent al unei furtuni ce va devasta protagonistii, fie ca este vorba de Billy si Boyd, cei doi frati, de personaje secundare cu care-si incruciseaza pasii sau, in momentele cele mai crude, de animale. Si caii se impusca, nu-i asa?! Nimic nu este intamplator, fiecare personaj episodic (de exemplu un orb sau un bandit filozof) isi are rolul sau, povestea sa.
Ne aflam in pragul celui de-al doilea razboi mondial dar viata in sine este un mare razboi, o trecere continua a frontierelor spirituale, in care Billy se imbogateste cu fiecare nou contact. Vagabondajul sau, mai mult decat fizic, este unul al mintii, de reflectie asupra lumii, vietii si mortii. Fiecare detaliu conteaza si construieste povestea dupa tiparul basmului (un erou care porneste cu o misiune intr-o calatorie initiatica, fiind supus mai multor incercari ce-l vor transforma, cu personaje care il ajuta si cu antagonisti ce-i ameninta viata...). Calatoriile par sa fie facute pentru a gasi ceva, dar cu fiecare Billy va pierde ceva. De trei ori va traversa frontiera si, de fiecare, data, indiferent ce va afla sau nu de partea cealalta, eroul isi va mai pierde putin din inocenta.
Este ceva acolo care nu te poate lasa indiferent, desi uneori divagatiile filozofico-teologice m-au plictisit sau m-au enervat. Prea multe explicatii despre viata si poate nu era cazul, cand autorul stie sa o infatiseze atat de bine incat ar putea sa lase si cititorului o parte din concluzii. Daca in The Road am vazut cum se poate crea mult cu putin, intr-o naratiune minimalista, aici totul este stufos, personajele episodice se inghesuie sa-si spuna fiecare povestea si nu intotdeauna am gasit interes in ceea ce au de spus.
E prea multa suferinta, e prea mult intuneric in sufletul omului, mai mult decat as fi vrut si as fi putut sa accept de la o carte... Te bantuie, iti ramane in minte, dar indiferent cat de bine si-ar tese un autor povestile (si avem din plin, intamplari dramatice, intr-o lume parca suspendata in timp), am limitele mele literare si cruzimea fata de animale este una dintre ele. De aceea n-am putut sa savurez si sa ma bucur de carte asa cum ar fi meritat poate. De aceea, intr-o calatorie literara prin America prefer sa ma conduca Kerouac, de exemplu, si nu McCarthy. Si de aceea pentru mine trilogia va ramane neterminata, nu simt deloc nevoia sa aflu ce se intampla cand personajul din Calutii se intalneste cu cel din Marea trecere. McCarthy scrie bine, dar nu e pentru mine (in afara de The Road).

Wednesday, 19 March 2014

Delicatese

De Gronne Slagtere / The Green Butchers (2003)

Svend (Mads Mikkelsen) si Bjarne (Nikolaj Lee Kass) sunt doi macelari dintr-un orasel danez. Si daca am spus cuvintele magice, "orasel danez", dupa cum subliniam si-n alte randuri cand am vorbit despre filmele lor, trebuie sa va asteptati la tot felul de anomalii si ciudatenii. Cei doi se hotarasc intr-o buna zi sa-si dea demisia si sa-si deschida propria lor afacere. La inceput este greu, insa o comanda mai mare de carne vine exact in momentul in care in macelaria lor are loc un accident nefericit ce le va deschide calea spre succes. Nu o sa spun prea multe, dar va dau doua hinturi: Delicatessen si Sweeney Todd. Daca nu stiti despre ce e vorba, mai bine, daca da, nu va speriati, nu e un spoiler chiar atat de mare cum pare! 
Este al doilea lung metraj al lui Anders Thomas Jensen in postura de regizor, dupa debutul cu Flickering Lights, el fiind omul care semneaza scenariul cam tuturor comediilor negre daneze despre care v-am povestit pe aici si, surprinzator pentru stilul sau, si al lui Haevnen / In a better world.
Nu stiu ce sa va mai zic nou, fiindca v-am spus deja ca la mine au mare priza comediile negre daneze, au un ceva al lor care le identifica si le detaseaza de alte filme de gen, poate acel amestec de grotesc ireal suprapus peste cultura care mi se pare extrem de interesanta, la modul amuzant-intrigant. Este drept ca genul predispune la tot felul de excese si exagerari si nu poti sa-ti imaginezi ca ar fi vorba despre un intreg popor de psihopati si ciudati. Am intrebat niste amici din Copenhaga cat sambure de adevar este in modul in care sunt perceputi danezii prin filmele lor si mi-au confirmat ca ceva-ceva este, ca-s multe comunitati restranse, izolate, rigide, care privesc cu suspiciune orice intruziune din exterior. Poate ca n-au secrete grave de ascuns, dar dau senzatia ca ar avea in permanenta vreo cateva daca te iei dupa reticenta cu care intampina strainii si dorinta de a fi lasati in pace. 
Sa revin insa la film: imi place umorul danez, diferit de cel britanic sau american, ceva mai putin sec si politicos decat primul, ceva mai ireverentios cu tabu-urile decat cel de-al doilea, dar imi place si mai mult faptul ca in filmele de gen exista intotdeauna un substrat psihologic si social. Aici este vorba despre Svend si nevoia lui de afectiune, de acceptare, dorinta de popularitate, nesiguranta si sentimentul de neintelegere, un coctail de ingrediente ce-l indeamna spre gesturi si atitudini extreme. Rupand orice contacte umane si empatie (cu exceptia bunului sau prieten Bjarne), el ajunge sa nege vietii orice valoare, sa se insingureze si mai mult. Povestea este una lineara, insa nici n-are nevoie de prea multe meandre pentru a ajunge acolo unde-si doreste, la un final poate un pic prea optimist fata de tot ce-a aratat pe parcurs, insa daca n-ar fi fost probabil nu s-ar mai fi numit comedie, ci thriller. Desi, cum ai putea sa-i spui cuiva serios si amenintator intr-un thriller "point the giraffe somewhere else, so that we can talk calmly again"?!
Nu stiu ce as putea sa va mai spun despre film si nu am subliniat deja cu alte ocazii: avand acelasi scenarist, asteptati-va la aceleasi schimburi de replici savuroase, bine scrise, la o atmosfera morbid-bizar-comica, la personaje interesante, interpretate cu mult talent, fara exagerare, cum poate ar predispune genul, facand totul sa aiba un aer firesc, realist. Nu pot sa nu remarc performanta lui Nikolaj Lee Kaas in dublu rol, al macelarului si al fratelui sau Eigil, trezit dintr-o coma prelungita aparuta in urma unui accident, de Mads nu mai e nevoie sa va spun (reminder to myself: trebuie neaparat sa vad Hannibal).

Monday, 17 March 2014

Miraculoasa Brazilie



 Jorge Amado - Pravalia de miracole

Va mai aduceti aminte de telenovela braziliana urmarita la inceputul anilor '90 de o tara intreaga cu sufletul la gura? Sclava Isaura se numea. Cred ca acolo am aflat prima data despre sclavii din Brazilia. Stiam de colonistii portughezi care au supus amerindienii localnici, insa importul masiv de sclavi din Africa secolului 18 pentru a lucra pe plantatiile de bumbac sau de cafea nu-mi era cunoscut pana atunci.  Amestecul pestrit de natii, de la bastinasii ce populau tinuturile inainte de descoperirea Americii de Sud, colonistii albi, sclavii negri adusi din Africa, metisii rezultati din incrucisarea raselor, a generat o civilizatie a contrastelor, bogata in credinte si traditii de toate felurile, de la crestinism pana la animism, yoruba si candomblé. Comunitatile sunt extrem de diferite ca ritu(alu)ri si valori. 
Am citit cartea lui Amado cu fascinatia si curiozitatea descoperirii unei lumi necunoscute, aceea a metisilor din Bahia, ce poarta in suflet legendele stramosilor africani, peste care s-a suprapus credinta crestina, generatoare de miracole pictate cu migala de mesterul Lidio Corro, unul dintre localnici. Este taramul pasiunii si al sangelui clocotitor, ce topeste pana si strainele venite de pe indepartatele tarmuri finlandeze, al luptei cu prejudecatile rasiale, cu politia, al carnavalurilor ce incepeau sa se transforme in ceea ce sunt astazi, o celebrare a dansului, a diversitatii culturale, a bucuriei vietii, incalcand interdictia din 1904 cand se deplangea "africanizarea" carnavalului, mascarada lasciva ce eclipsa carele alegorice cu teme de la Curtea Frantei sau din Grecia Antica, distrugerea paradei traditionale, a familiei, a ordinii, a Marilor Societati distinse, cu costumatii elegante.
Aceasta intoarcere in Brazilia inceputului de secol este prilejuita de evocarea figurii fictionale a lui Pedro Archanjo, un antropolog uitat, autor a 4 carti despre populatia metisa din Bahia, redescoperit de un savant american castigator al premiului Nobel. Prezentul celei de-a doua jumatati a secolului XX, cand se celebreaza centenarul nasterii lui Archanjo, se intrepatrunde cu trecutul inceputului de secol, pana in 1943, anul mortii acestuia, intr-o evocare a unei lumi colorate si exotice. 
Avem doua parti disproportionale ca valoare literara zic eu, una sterila, aceea a posteritatii personajului evocat, cu formalitatile si pregatirea centenarului, cealalta, adevaratul punct de interes,  unde totul este posibil, un taram vizitat de zeitatile africane, iaba sau orixa. Pravalia de miracole a lui Lidio Corro e o lume a tolerantei, unde e loc pentru toti, fiecare isi danseaza propriul dans, pentru divinitatile ocrotitoare, pentru prieteni si familie, dansuri de multumire, de fericire, de recunostinta, fie ca-s ritualice sau cancan, fiecare este liber, indiferent de varsta si culoarea pielii, sa-si gaseasca propria forma de exprimare. Poate aceste este adevaratul miracol care se intampla in Pravalie.
Iar conflictul apare atunci cand obiceiurile de sorginte africana se izbesc de intoleranta si violenta unui regim care le doreste curmate: pentru o vreme, capoeira si samba vor fi prohibite, dar niciodata comunitatea din Bahia nu va pleca fruntea, intotdeauna increzatoare in vointa si puterea zeilor sai.
Avem exotism, poezie si vitalitate pe de o parte, in lumea lui Archanjo, la fel de in largul lui printre membrii lumii academice ca si printre vagabonzi si prostituate, intr-un ritm frenetic si nostalgic de samba si, pe de alta, imaginea pusa inaintea unei posteritati situate la doar 20 de ani distanta, cosmetizarea figurii protagonistului pentru reintroducerea operei sale in circuitul contemporan, momente lipsite de interes, pe care, in ciuda intentiei umoristice, le-am gasit mai degraba triste si inutile, fragmentand cartea, ca si cum un coregraf lipsit de inspiratie ar veni in mijlocul unor dansatori de samba si ar incerca sa le sincronizeze miscarile dupa cum da mai bine la camera... 

Friday, 14 March 2014

Eco-logica

The Age of Stupid (2009) 

Ce au in comun doi copii irakieni refugiati in Siria sperand sa se razbune candva pe americanii ce le-au ucis tatal cu un geolog american fost lucrator pe o platforma Shell caruia uraganul Katrina i-a daramat casa, un englez care instaleaza turbine eoliene, o nigerianca visand sa devina doctor pentru a-i ajuta pe cei carora aceeasi companie Shell, dupa ce a promis construirea unui centru medical niciodata pusa in practica, le-a distrus satul, un indian fondator al unei linii aeriene low-cost si un ghid alpin francez care observa cum de la an la an ghetarul pe care-l stie de cand s-a nascut se topeste si linistitul drum printre munti ce unea Franta si Italia este din ce in ce mai aglomerat, strabatut de camioane care transporta marfa din Franta pentru a fi procesata in Italia si adusa apoi spre vanzare inapoi in Franta?
Ce am eu in comun toti acesti oameni, cu tine, cu miliardele de alti necunoscuti care populeaza planeta acum si aici? Faptul ca respiram acelasi aer si ne uneste aceeasi atitudine oarecum inconstienta in privinta protejarii lui? Faptul ca am putea avea mai multa grija de el si totusi nu o facem?! Asemenea asezarii linistite din Anglia ce refuza construirea pe terenul ei de turbine eoliene fiindca fac prea mult zgomot si strica peisajul, cu totii afisam teoretic ingrijorare fata de modul in care poluarea afecteaza clima, schimbarile ce aproape elimina anotimpurile de tranzitie din zonele cu clima temperata, transformandu-ne anii in vara si iarna, fenomene naturale violente ce tind sa-si mareasca frecventa si sa loveasca in locuri unde nimeni nu credea ca este posibil. Insa cand vine vorba de practica, intotdeauna vinovatii sunt ceilalti si pisica moarta este aruncata doar peste gardul marilor companii... 
Chiar langa mine am avut o astfel de reactie in timp ce vizionam filmul, cand familia englezului instalator de turbine, dupa o vizita in Alpi insotiti de ghidul francez care le arata cu cat s-a redus inaltimea ghetarului vizitat, a hotarat sa-si reduca consumul energetic casnic. Pe mine ma agaseaza cand lumina este lasata aprinsa intr-o incapere in care nu sta nimeni, insa mi se raspunde ca nu se vor topi ghetarii daca las eu becurile aprinse. Poate ca nu, dar daca un miliard sau sapte miliarde de alti oameni fac acelasi lucru, considerand ca nu ei sunt responsabili, impactul nu mai este de neglijat. Viitorul omenirii ma cam lasa rece, dar cel al florei si faunei nu.
Ar fi putut fi un documentar bun, avem nevoie poate cu totii de o trezire, de un buton de alarma care sa se activeze din cand in cand, sa ne scoata din vartejul consumismului si al inconstientei cu care traim distrugandu-ne planeta in timp ce companiile isi vad nestingherite de afaceri. Ca o paranteza deloc intamplatoare, pentru cine mai avea vreo indoiala ca Chevron ar fi the bad guy in povestea cu frackingul, va invit sa urmariti acest scurt video. Revenind insa la filmul de fata, problema mea cu el si ceea ce il face neconvingator este perspectiva din care ne este prezentat, una SF, a viitorului anilor 2050 cand putinii oameni ramasi s-au refugiat in Oceanul Arctic dupa ce lumea a fost distrusa de tot felul de calamitati. Povestile celor sase si secventele din prezentul filmarii, din anul 2008, sunt infatisate dintr-o arhiva unde se pastreaza tot ceea ce s-a acumulat in acesti ani. Sa inteleg ca eforturile lor si ale ale altora ca ei au fost inutile?! Ca orice am face ne indreptam spre o distrugere inexorabila? Impactul viziunii din viitor nu este deloc cel dorit, dimpotriva, incercarile individuale de a indrepta lucrurile, par vane si lipsite de scop, ca sa nu mai spun ca unii dintre intervievati nu le fac deloc, ca de exemplu femeia din Nigeria care-si doreste mai mult decat orice sa devina celebra si sa apara la televizor, ghidul francez care ne prezinta doar o stare de lucuri sau altii chiar imi dau senzatia ca lucreaza impotriva ideii filmului, precum indianul detinator al companiei aviatice low-cost care, aducand transportul cu avionul si mai la indemana conationalilor sai, inmulteste numarul de avioane din spatiul aerian si nu stiu cat de bine se simte stratul de ozon in conditiile astea.
In plus, filmul nu aduce nimic nou: este doar o constatare a unei situatii care ne este tuturor cunoscuta, fara sa propuna vreun fel de solutie, de responsabilizare punctuala, ceva de genul ce poti face tu, un anonim printre celelalte sapte miliarde, pentru ca efortul tau, unit cu ale celorlalti, sa conteze, sa aiba un impact pozitiv asupra mediului. Asa, incercarile solitare, precum cele ale englezului cu turbinele, devin absolut neconvingatoare in context global, facandu-i sa para pe autorii lor ca niste profeti infierbantati ai apocalipsei incalzirii globale, navigand fara scop impotriva unui curent care, dupa cum vedem in aceasta distopie SF cu pretentii de documentar, ii va inghiti pana la urma.
Nu era nevoie sa-mi pledeze o cauza in care cred deja, ci doar ca aceasta pledoarie sa aiba ceva mai multa logica, sa poata atrage eventual adepti si din randurile spectatorilor neutri sau nepreocupati deloc de ce se intampla in jur sau care nu inteleg inca acest butterfly effect din sistemul climatic. Dar m-am uitat la documentarul in cauza ca la un act de propaganda sterila, care parca si-a dorit mai mult sa sublinieze ca Shell este Anticristul. Nu zic ca n-o fi printre multii Anticristi, dar a puncta asta in nenumarate randuri deja deturneaza scopul filmului si-i limiteaza impactul. Dezamagitor!

Wednesday, 12 March 2014

Un roman discret

Mario Vargas Llosa - Eroul discret 

De vreo cativa ani buni, chiar de dinainte de a fi recompensat cu premiul Nobel, mi se pare ca Llosa a cam scazut stacheta. Il citesc in continuare, in virtutea acelui "ceva" pe care il descopeream cu Orasul si cainii, Sarbatoarea tapului, Razboiul sfarsitului lumii... Era o vreme cand Llosa picta lumi si epoci, fresce bogate in detalii si semnificatii. Apoi a renuntat si s-a indreptat tot mai mult spre destinele individuale, marunte, lipsite de un context istoric relevant, scrisul i-a devenit mai facil, mai lipsit de subtilitati. E ca si cum Dali, care migalea uneori o zi intreaga la un solz de peste pentru a-i surprinde transparentele si lumina, s-ar fi apucat brusc de un tablou cu culori direct din tub, lipsite de nuante, subiecte fara volum si proportii pictate pe un fundal monocolor.
Felicito Yanaque, patronul unei companii de transport din Piura, primeste intr-o buna zi o scrisoare de santaj. La cateva sute de kilometri, Ismael Carrera, seful unei firme de asigurari, se hotaraste sa se casatoreasca cu servitoarea, pentru a nu lasa pe mana iresponsabililor sai fii mostenirea, sustinut si de colaboratorul si bunul sau prieten Rigoberto. Cum care Rigoberto!? Da, chiar el, cel cu caietele, care primea anonime pasionale dupa ce se despartise de Lucrecia, mama vitrega a lui Alfonso. Ii avem pe toti amestecati aici, chiar si pe micul Fonchito, ajuns acum un pusti cu viziuni, urmarit indeaproape de un demon sau un inger pe care numai el il vede. Il avem si pe Lituma, un simplu jandarm pe vremea uciderii lui Palomino Morero, caporal in timpul constructiei santierului din Anzi, sergent apoi, pana cand un joc de ruleta ruseasca avea sa-l trimita in inchisoare si pe sotia sa la bordel (scena evocata si in cartea de fata). Aici este sergent, avandu-l ca superior pe fostul locotenent Silva, devenit acum capitan. Daca nu stiti despre cine vorbesc si totul are un iz de telenovela, nu va nelinistiti, tocmai am facut o recapitulare a romanelor lui Llosa de prin '85 incoace, fiindca tare mult ii place sa-si urmareasca eroii de-a lungul vietii, sa-i arunce dintr-o carte in alta, sa-i puna in circumstante diferite si sa construiasca un puzzle al destinelor incrucisate. 
Si ii merge, desi imi dau seama ca a capatat totul o tenta mult prea facila de roman foileton, stau cu gura cascata asemenea ascultatorilor povestilor condeierului din Matusa Julia... ce isi manipula publicul, si astept sa-i apara urmatoarea carte, simt ca ma dezamageste si ca urmeaza o cale cam facila, dar o astept si pe urmatoarea ... si tot asa. Vieti paralele se intretaie asemenea dialogurilor personajelor, un procedeu drag al lui Llosa, care trece natural de la vorbirea directa la cea indirecta, de la timpul prezent la cel trecut si inapoi, ni se deruleaza prin fata pentru a ne vorbi aici despre eroismul marunt, acela de a refuza compromisurile, de a nu ceda terorii si presiunilor, de a urma un crez, o deviza in viata.
Un lucru nu i se poate nega autorului: indiferent de subiect, indiferent de gradul de aprofundare (destul de scazut aici), de dialogurile si rezolvarile simpliste si coincidentele cam trase de par, talentul de povestitor este acolo. Stii ca iti cam pierzi timpul cu cartea asta, dar nu o poti abandona, fiindca orice ti-ar spune, Llosa o face intr-un fel atractiv, fluid, te poarta spre final cu eleganta, te indeamna sa dai pagina, cautand ceva, asteptand sa gasesti  paradisul literar de dupa colt si sa ramai la sfarsit doar cu amagirea lui. Poate ca am avut eu asteptari prea mari. Poate ca, venita de la un alt autor, ar fi fost o carte pe care as fi apreciat-o mai mult. Sau poate, dimpotriva, o tratez cu indulgenta din cauza numelui de pe coperta. Nu stiu care este adevarul, insa cand am terminat-o mi-a lasat un gust amar de dezamagire. Si nu stiu daca viitoarea carte il va sterge, fiindca pare sa se fi stabilizat aici, intr-o lume a melodramei facile, condimentata doar cu regasirea unor eroi din trecut ce-si urmeaza o viata pe care autorul simte nevoia s-o actualizeze, sa ne-o readuca in atentie, reducand povestile la o lume mica, formata din drame individuale.

Monday, 10 March 2014

Pescuit, muzica, literatura, copaci... si sex, mult sex

Nymphomaniac (2013)

Filmului astuia i s-a facut o nedreptate in momentul in care a fost impartit in doua. De fapt, inclin sa cred ca von Trier a comis prima nedreptate atunci cand s-a hotarat sa faca un film de 5-6 ore cu un subiect care putea demonstra tot ce avea de demonstrat in maxim 3. Restul e doar pornografie, dar regizorii "de arta" au dreptul sa faca asta in numele artei fara ca filmele lor sa ajunga la raftul XXX :). Poate doar sa faca obiectul unui scandal legat de difuzarea sa in cinematografe, dar totul e bine cand se termina cu bine si nu intervine cenzura.
Pentru cei care au vazut prima parte, eu zic sa mergeti sa vedeti si continuarea, daca tot ati apucat pe calea pierzaniei vizuale, fiindca exista o "morala", chiar daca in prima jumatate nu prea intelegi incotro se indreapta. Si spun asta fiindca prima parte m-a cam dezamagit, ca fan al filmelor lui von Trier. O nimfomana (interpretata de Charlotte Gainsbourg) este ridicata din mijlocul strazii unde zacea lovita de un bun samaritean (Stellan Skarsgard) si, ca o Seherezada a sexului, incepe sa-i spuna povestea celor 1001 sau mai multe nopti de amor, de la varsta cand si-a descoperit sexualitatea pana in momentul cand a fost gasita zacand pe asfalt. Episoadele erotice sunt intrerupte de consideratii ale ascultatorului, cu analogii ale actului si ritualului sexual cu pescuitul, literatura, muzica, matematica prin dizertatii ce au o nota fortata, cam nenaturala, ca si cum scenariul ar fi simtit nevoia sa compenseze multimea de organe sexuale afisate pe ecran cu o doza zdravana de cultura generala, sa sublinieze din cinci in cinci minute ca ceea ce vedem nu este un film porno, ia uite cate lucruri interesante despre arta aflati aici!
Din fericire, partea a doua schimba tonul condescendent cu spectatorul, primeste si un fir narativ logic, eroina noastra, Joe, preia controlul asupra dialogului si analogiilor, dovedind ca pe langa o viata intima bogata a mai avut timp sa puna mana si pe o carte, nu numai pentru a o folosi ca jucarie sexuala, ci chiar pentru a o citi. Este vorba despre Ian Fleming, parintele literar al lui James Bond. Calatoria erotica se transforma intr-una prin viata, sentimentele si actiunile isi gasesc motivatii si explicatii si "trilogia depresiei" feminine a lui von Trier, inceputa cu Antichrist si continuata cu Melancholia se incheie aici. Daca ar fi sa rezum intr-un mod misogin cele trei motive de depresie ale femeii in viziunea regizorului, ele ar fi psihoza, sfarsitul lumii si sexul... cum primele doua au probabilitati mai mici de a se intampla, ultima este probabil cea mai comuna, insa nu din motive de supradoza, as indrazni sa cred. Insa viziunea regizorala nu este deloc una misogina, dupa cum vom vedea spre final.
Fiindca prea multe despre continut si idei nu va pot dezvalui fara sa va rapesc placerea, iar restul sunt secvente erotice (unele chiar tratate in cheie grotesc - umoristica), am sa ma opresc asupra interpretarii excelente a Umei Thurman, intr-un monolog al nevestei parasite care acapareaza ecranul, intr-o scena de tot rasu'- plansu'.
Este un film care nu doar provoaca si socheaza, cu toata "imoralitatea" imaginilor condamnata de unii se transforma  paradoxal intr-un film mai moral decat multe dintre productiile asa-zis "decente". Faptul ca nu acuza explicit libertinajul, nu inseamna ca-l ofera ca model, dimpotriva, totul ascunde tristetea, cautarea armoniei, dorinta de a putea controla viata, cu stiinta de a dezvalui totul, lasand in acelasi timp totul la interpretarea spectatorului. Am vaga impresie ca von Trier trolleaza la greu, dar n-as sti sa va spun exact in ce fel.
Daca m-ati fi intrebat dupa prima parte daca mi-a placut filmul, as fi zis probabil ca nu. Dupa a doua, cu toata convingerea, da. Nu sta langa cele mai bune von Trier-e din topul meu, dar nici acolo jos, langa Dancer in the Dark, nu este :).

Friday, 7 March 2014

Sa va spun o poveste... cu morala


Urmuz - Pagini bizare 

Demetru Demetrescu-Buzau isi ducea zilele printre arhivele prafuite, incalcindu-se tot mai mult printre itele absurdului ce-i hranea existenta. Asta pana in ziua cand, din lacrimile suferintei sale - sau poate dintr-o pata de cerneala picurata dintr-o palnie - a luat nastere Urmuz. Urmuz a venit pe lume batran si intelept, prins in trupul lui Demetru Demetrescu-Buzau. A dat vreo cateva pedale prin cartile si muzica lumii, i-a intalnit pe Fuchs, pe Stamate, pe Cotadi, pe Algazy si a considerat ca universul lor straniu si ordonat, in ciocnire cu lumea noastra haotica si conventionala, trebuie sa fuzioneze, pentru a crea un nou creier, poate ascuns intr-un cap de ratoi, din care plictiseala sa fie incarcata intr-o roaba si aruncata intr-o firida a memoriei.
Urmuz a fost un demon sfasiat de ingeri, hartuit de limitarile trupului in care s-a nascut. Din cand in cand, reusea sa-l adoarma pe Demetru si sa preia controlul, uimind si scandalizand cunoscutii linistitului grefier. Iar atunci muzele si Afrodita insasi vibrau la cuvintele lui si incercau sa le patrunda miezul. Uneori era greu, dar niciodata nu stiau ce vor gasi dupa ce vor trece de stratul de ciment, de stratul de ceata sau de lingurita de dulceata, de bariera pe care fiecare cuvant il ridica in fata ratiunii...
Insa timpul trecea, demonul crestea, puterea lui Demetru asupra demonului slabea. Se instraina tot mai mult de lumea intrezarita prin cate-o nara, prin pavilionul urechii sau, cel mai adesea, prin gura ce rostea cuvinte stranii, necontrolate, refugiindu-se intr-o umbrela veche pentru a-si contempla caderea. Urmuz devenea tot mai puternic, iesea prin toti porii acelui corp pentru care ambii se luptau cu creioane si cerneala, pana cand intr-o buna zi Demetru a fost inghitit.
Ajungand Demetru in abisurile trupului devenit acum al lui Urmuz, a cautat mai intai sa-l ademeneasca, sa-l poarte pe la spectacole, sa-i arate frumusetea lucrurilor normale, insa demonul se tinea tare. Tresarea la armoniile muzicii, dar nu ceda in fata vorbelor mestesugite, le considera banale si plictisitoare, le ironiza si inchidea orice cale de acces spre sarmanul Demetru, pierdut in intunericul constiintei sale. Asa ca era nevoie de o alta solutie, una radicala, care sa nu se supuna normelor batatorite ale luciditatii. 
Intr-o zi, pe cand Urmuz dormea, oropsitul grefier s-a furisat in afara trupului si a hotarat sa fuga in lume. Insa coarda elastica ce-l lega de dublul sau nu se putea rupe. Doar s-a intins tare, suficient cat sa-l proiecteze pe nefericit inapoi, in corpul abia parasit. A apucat sa prinda, din zborul imaterial spre propria-i inchisoare, un pistol, pentru a fi apoi trantit cu brutalitate sub umbrela unde se adapostea. Capul de ratoi il privea sever si dezaprobator. 
A asteptat apoi trezirea demonului, ce a pornit fluierand vesel la plimbare. Cand s-a convins ca au ramas singuri si nu-i nimeni in jur sa-i sara in ajutor victimei, a strapuns brusc trupul posedat cu un glont fatal. A pasit singur si liber prin bresa creata spre paradis, unde o lumina blanda ii amintea de tot ce mai ramasese bun prin literatura. 
Fericirea i-a fost de scurta durata, fiindca demonul i se incolacise de glezna si refuza sa-l paraseasca. Si, pentru prima data, privindu-i chipul inocent si ochii blanzi de foca, Demetru a inteles ca in tot acest timp il iubise, ca era de fapt ingerul sau pazitor ce-l purta prin brate intr-o lume ostila si-l ajutase sa o infrunte. Asa ca amandoi, imbratisati, au pasit spre portile nemuririi literare. 
Morala o stim, ne-au soptit-o chiar ei: "De vreti cu toti, in timpul noptii, un somn in tihna sa gustati / Nu faceti schimb de ilustrate cu cel primar din Carligati!"

Wednesday, 5 March 2014

Regasirea lui Kempes


Concert Kempes, Silver Church, 27.02.2014 

Hai ca n-am avut timp pana acum sa va spun de concertul asta, cu Oscarurile care mi-au captat atentia in ultima vreme, dar trebuie! 
Nu stiu daca mai este cazul sa va spun cine este Kempes, dar fie, pentru cei nu prea atasati de rock-ul autohton (desi nu stiu de ce ar citi acest post), am sa o fac, sa nu-si inchipuie ca vorbesc despre vedeta fotbalului argentinian. Pe la sfarsitul anilor '80 si inceputul anilor '90 era perioada de glorie a trupei Cargo. Si prin "glorie" nu spun audienta si vizibilitate, ca de-astea au avut din plin din momentul cand au inceput sa se amestece cu tot felul de suse manelistice pe la festivalurile berii, mai incoace, desi nu stiu daca acolo aveau publicul pe care si-l doreau, ci acele momente cand faceau sa vibreze sali si stadioane, cand spectatorii cantau cu totii in cor, cand fanii strabateau tara sute de kilometri pentru a-i vedea iar si iar. Mai intai cu Leo Iorga la voce, apoi cu Kempes, trupa a devenit din ce in ce mai iubita. Din 1995, dupa accidentul de motocicleta al lui Kempes, cand in trupa a fost cooptat Adrian Igrisan pe post de solist vocal, pentru mine s-a cam rupt firul Cargo, oricat am incercat sa-l innod, sa-l carpesc, sa ma iluzionez ca nu s-a schimbat prea mult. Nici atmosfera creata fara Kempes frontman nu mai era la fel, si piesele si-au pierdut din farmec, devenind din ce in ce mai slabe, asa ca, treptat, am inceput sa uit de Cargo, sa nu mai merg la concertele lor si am crezut ca bucuria de a-i asculta s-a pierdut definitiv. 
Au trecut niste ani si Kempes, plecat intre timp in Australia, s-a intors in tara, unde a incercat sa refaca spiritul Cargo impreuna cu Tavi Iepan, membru fondator si compozitorul Povestirilor din gara. Am fost la concertul de lansare Rezident Ex din Vama Veche. Ceva-ceva era acolo, ascultam piese Cargo, il ascultam pe Kempes si-l vedeam dupa atata timp si anii parca nici nu trecusera peste el, dar tot nu era combinatia perfecta, alchimia nu functiona, stelele nu se aliniasera inca. 
Asa ca atunci cand am aflat ca una dintre trupele mele preferate din underground-ul romanesc, Gothic, isi uneste fortele cu Kempes pentru a forma aceasta noua trupa, mi-a revenit din nou speranta ca asta ar fi directia potrivita si combinatia castigatoare.
Va mai las insa putin sa asteptati pana ajungem la ei si sa va spun cum a fost pe 27 februarie in Silver Church:
Seara incepe in acorduri de rock simfonic pe Nirvana, cu trupa Blade Strings. Ii vad pentru prima oara si nu suna deloc rau, sunt dinamici si prelucrarile cu instrumente clasice (doua viori, viola, violoncel si toba) ale unor piese cunoscute din repertoriul rock/metal (Scorpions, Metallica, Led Zeppelin) sunt executate cu maiestrie si precizie. Intrebarea mea este: avem nevoie de cover-uri dupa o trupa de cover-uri?! (Cat de meta suna :P). Nu stiu, voi sa-mi spuneti. Blade Strings, chiar daca folosesc instrumente mai variate (un singur violoncel in loc de trei), raman doar o copie de Apocalyptica, ideea abordarii repertoriului metal din perspectiva instrumentelor muzicii clasice nu mai este demult una noua, asa ca sper ca piesele lor de acum sa fie doar o introducere, un contact cu scena, un prim pas spre crearea unor compozitii proprii, daca-si doresc sa evolueze. Ar fi frumos ca unele piese sa aiba si parte vocala (invitat sau poate chiar dintre membrii actuali ai trupei), sa ne surprinda cu ceva, sa-si gaseasca o coarda (era sa spun o voce) originala. 
Cand a inceput sa cante 9,7 Richter, animatia in randurile - tot mai  stranse ale - publicului a crescut, atmosfera de pe scena contaminand incet-incet si spectatorii. Au avut o prestatie buna, cu de toate: riffuri energice, dinamism, tehnica... Din punctul meu de vedere, ar fi doua probleme: 1. Desi am ascultat trupa asta de cateva ori, nu prea-i gasesc puncte de ancorare, acele refrene catchy care se presupune ca exista in heavy metal. Ar fi cate ceva, Assassins, de exemplu, dar pasajele care sa se lipeasca de tine de la prima ascultare sunt destul de rare, spre deosebire de piesele mai vechi Trooper, ca sa raman in sfera autohtona. Si tind sa cred ca tine mai degraba de o complicare inutila a compozitiei decat de stil propriu-zis, fiindca heavy metal-ul se "prinde" de spectatori destul de usor, sunt piese pe care le asculti o data si ar trebui sa stii deja refrenul. 2. o chestie de gust personal: nu-mi place vocea! Unii zic ca ar avea timbru de Halford, as fi vrut eu, insa prefer oricand backing vocalizele lui Sinner in locul lui Cosmin. Sorry! 
Insa pe ansamblu a fost un concert bun, antrenant, care a incalzit suficient publicul pentru dezlantuirea ce avea sa urmeze. 

Regasirea mult-asteptata s-a produs. Speram de mult ca va veni, insa nu mai credeam in ea. Cu Rezident Ex, chiar daca Kempes era acolo, totul suna moale, timpul ce a trecut de la inceputul anilor '90 parea sa se simta, chitarile sunau parca fara vlaga, obosit... Si Kempes si-a dorit mai mult, nu o trupa in care sa fie doar un membru, ci o trupa care sa-i sustina talentul, proiectele, dorinta de a fi din nou in centrul scenei. Acum are in spate trupa visata: una mai inclinata spre riffuri compacte, fara sa piarda nimic din melodicitate, una in masura sa-l acompanieze, sa-i compuna piese si sa-i puna in valoare vocea care, dupa vreo 30 de ani de cariera, ramane cea mai buna din heavy metal-ul romanesc, o trupa entuziasta, deprinsa cu scenele mari (experienta de la Wacken a fost probabil utila), care stie sa comunice cu publicul astfel incat pe langa muzica sa transmita si placerea de a o impartasi.


Poate ca piesele noi Kempes nu se ridica chiar la nivelul celor mai bune dintre preferatele publicului de pe Povestiri din gara, Destin sau Ziua vrajitoarelor (desi de pe cel din urma doar vreo doua, pe care le-am putut asculta si in concertul din Silver Church, sunt memorabile), dar sunt acolo, pastreaza directia, spiritul acelui Cargo si aduc o nota proaspata, ceva mai heavy, pierzand insa un pic din ceea ce a consacrat la inceputuri trupa ca reprezentata a "rockului balcanic", floricelele etno. Insa nu suna rau si am convingerea ca albumul rezultat din colaborarea lui Kempes cu cei doi Alini (Petrut si Moise) de la Gothic este o relansare a unei cariere care am sperat atatia ani ca va continua.

Au fost cateva cantece noi (vreo 4-5), au fost si piese vechi, intr-un playlist echilibrat si bine balansat intre prime auditii si hituri cunoscute, unele despre care nu credeam ca le voi mai auzi vreodata cantate de Kempes, din motive de drepturi de autor, nu stiu cum s-au aliniat planetele ca am avut din nou Ziua vrajitoarelor, sa fi fost lucrarea Ielelor sau a Clasei muncitoare, sau doar un Destin care a facut ca publicul sa se simta din nou Aproape de voi, sa cante ca pe vremuri, impreuna si in locul lui Kempes, sa se declanseze acea efervescenta pe care n-o mai vazusem la un concert Cargo de prin anii de dinainte de plecarea lui Kempes din trupa.


Au fost si surprize, pe una dintre ele am sperat-o/anticipat-o/dorit-o si s-a implinit, aceea de a auzi din nou Destin live, cu partea de growl interpretata de vocalistul de la Gothic, cealalta a fost ca, pentru una dintre piese, mai soft, au fost invitati pe scena membri ai trupei Blade Strings. A sunat foarte bine imbinarea dintre voce, o chitara si viori, dar ambaland-o astfel la prima prezentare, ma intreb daca si datile urmatoare o vom asculta tot intr-o interpretare similara si e cazul ca chitaristii lui Kempes sa ia lectii de vioara / violoncel pentru a nu lasa sa se piarda nimic din sensibilitatea si vibratia momentului:). Tot la capitolul poezie si sensibilitate se inscrie si cover-ul dupa Doru Stanculescu, Haidi hai, o alta surpriza.



Piesa cu care a inceput concertul l-a si incheiat, circular, dupa vreo 70 de minute. Nici nu am simtit cand au trecut, au venit si au plecat cu aceasta promisiune a noului inceput, cu reafirmarea dorintei lui Kempes de a continua sa fie pe scena, inconjurat de dragostea si admiratia publicului, acolo unde se transfigureaza, in lumea lui, pe care ne-o ofera cu generozitate si entuziasm. 
Multumesc, Kempes, acum pot sa spun cu toata inima (cu Rezident Ex aveam retineri) bine ai revenit!

Sunday, 2 March 2014

Oscar 2014


Fara alte introduceri, iata nominalizarile, preferintele si previziunile mele pentru principalele categorii:

Cel mai bun film: 
American Hustle
Captain Phillips
Dallas Buyers Club
Gravity
Her
Nebraska - n-am scris, dar l-am vazut... nici prea-prea, nici foarte-foarte...un ritm al filmului la fel de lent ca si personajul
Philomena
12 Years a Slave
The Wolf of Wall Street

Marele absent pentru mine: Saving Mr. Banks, dar probabil ca as fi inclus si Inside Llewyn Davis sau August: Osage County, tinand cont ca-s prea multe filme inutile pe lista.
Limitandu-ma la lista, favoritul meu ar fi Dallas Buyers Club, dar probabil se va juca intre Gravity si 12 ani de plictiseala... de sclavie adica...

 Actor in rol principal: 
Christian Bale - American Hustle
Bruce Dern - Nebraska 
Leonardo DiCaprio - The Wolf of Wall Street 
Chiwetel Ejiofor - 12 Years a Slave 
Matthew McConaughey - Dallas Buyers Club 
I-as fi vazut nominalizati si pe Tom Hanks pentru Captain Phillips si Oscar Isaac pentru Inside Llewyn Davis.. poate cu alta ocazie. Bine ca l-au nominalizat pe sclavul cu o singura expresie pe fata tot filmul...
Vorbind strict despre prestatiile din filmele respective, l-as vedea/ vrea castigator pe Matthew McConaughey, dar s-ar putea ca juriul sa considere ca-si merita si DiCaprio Oscarul pe care-l tot cauta de ceva ani. Pronostic: DiCaprio

Actrita in rol principal: 
Amy Adams - American Hustle 
Cate Blanchett - Blue Jasmine 
Sandra Bullock - Gravity 
Judi Dench - Philomena 
Meryl Streep - August: Osage County
Nu inteleg cum de s-a ignorat prestatia Emmei Thompson din Saving Mr. Banks... de exemplu in favoarea unei Amy Adams care nu prea are ce cauta pe aceasta lista. Dintre nominalizate, sper si-mi doresc si cred ca va castiga Cate Blanchett sau Meryl Streep, una dintre ele. Probabil Blanchett, pentru variatie, daca nu vor sa-l numeasca pe viitor "Premiul Meryl Streep" :) 

Actor in rol secundar: 
Barkhad Abdi - Captain Phillips 
Bradley Cooper - American Hustle 
Michael Fassbender - 12 Years a Slave 
Jonah Hill - The Wolf of Wall Street 
Jared Leto - Dallas Buyers Club 
Nu stiu ce tot cauta Jonah Hill pe aceasta lista... sa fie din cauza figurii foarte "supportive"?! Ca prea multe virtuti actoricesti nu-i gasesc. Favoritul meu este Bradley Cooper, dar nu m-as supara prea tare daca ar castiga Jared Leto, cum pronostichez ca se va intampla... travestitii sunt roluri prea ofertante...   Si juriile sunt intotdeauna sensibile la interpretarea lor.

Actrita in rol secundar: 
Sally Hawkins - Blue Jasmine 
Jennifer Lawrence - American Hustle 
Lupita Nyong'o  - 12 Years a Slave 
Julia Roberts - August: Osage County 
June Squibb - Nebraska
Aici am o favorita clara si incontestabila: Jennifer Lawrence... acum depinde daca interpretarea se va "cantari" calitativ sau cantitativ. Jennifer Lawrence reuseste in vreo 10 minute adunate de aparitie pe ecran mai mult decat Lupita sau Julia Roberts intr-un film intreg... Merg pe mana ei. Daca va castinga una din celelalte doua, am sa inteleg ca aprecierea s-a facut "cantitativ". 

Animatie
The Croods
Despicable Me 2
Frozen - fara link, vazut, enervat tare pe motive de muzica (excesiva si plictisitoare)
The Wind Rises
Ernest & Celestine
Nu stiu cum "suna" Ernest & Celestine in dublarea americana, dar ca animatie si feeling este de departe favoritul meu. Prezic (din pacate) o victorie a siropului Frozen.


Regie
American Hustle 
Gravity
Nebraska
12 Years a Slave 
The Wolf of Wall Street
Daca nu ia premiul pentru cel mai bun film, Scorsese are mare sanse sa primeasca aici o compensatie. Eu as prefera American Hustle, dar cred ca batalia se va da intre Scorsese si Cuaron (Gravity). 

Imagine 
The Grandmaster 
Gravity
Inside Llewyn Davis 
Nebraska 
Prisoners  
Nu le-am vazut pe primul si pe ultimul, dar oricat de drag mi-ar fi Inside Llewyn Davis, daca nici aici nu-si ia Gravity premiul, atunci unde?

Costume
American Hustle 
The Grandmaster
The Great Gatsby
The Invisible Woman
12 Years a Slave
Am apreciat aerul de autenticitate din American Hustle, mi l-as dori castigator, dar ma tem ca opulenta stralucitoare si kitch-oasa din The Great Gatsby va avea castig de cauza.  

Film strain
La grande bellezza
The Hunt
The Broken Circle Breakdown
The Missing Picture 
Omar 
Nu le-am vazut pe ultimele trei, dar cu siguranta am vazut castigatorul, fandoseala pentru snobi imitatoare de Dolce Vita  nu are cum sa piarda aici, desi tare m-as bucura ca premiul sa-i revina lui The Hunt. 

Scurt-metraje
Feral 
Get a Horse - animatia Disney prezentata la cinematografe inainte de Frozen
Mr. Hublot - o alta animatie, nu stiu prea multe despre ea, personajul mi-l inspira oarecum ca aparitie pe cel din Despicable Me.
Possessions
Room on the Broom
Aici chiar e greu, nu pot sa inteleg cum au gandit cei care au facut nominalizarile, cum aduna ei mere cu pere si "hopa, statueta". Avem un scurt-metraj cu un tip care crede ca se transforma in varcolac, o animatie in traditia de inceput a scolii Disney, o alta animatie, un documentar si o noua animatie in versuri, in genul cartilor cu poezii cu animalute pentru copii cand "un elefant se legana pe o panza de paianjen..." si tot asa, pana cand vine dragonul... Nu ma pronunt.
Later edit: Ignorati sectiunea asta, din dorinta de a vedea cat mai multe dintre ele, le-am cautat cu YouTube-ul in loc sa ma documentez putin inainte, Feral si Possessions nu sunt ce par. A castigat Mr. Hublot.

Ar mai fi multe de zis, am lasat pe dinafara o multime de categorii, scenariu adaptat / original, muzica, cantec, editare si mixare de sunet... Premii importante pentru palmares, care de obicei sunt vazute insa ca palide consolari pentru castigatori, despre care lumea cam tinde sa uite... Poti sa fii scenarist, creator de muzica castigator al Oscarului, poate in cariera ta sa aiba un rol, dar tot filmul va ramane (sau nu) in memoria spectatorilor.
Vizionare placuta!

Saturday, 1 March 2014

Filmul (anti)rasist al anului

12 Years a Slave (2013)

Dupa ce anul trecut Django mi-a mai taiat din prejudecatile legate de filmele "cu sclavi", iata ca ele se intorc in forta. Acum se merge pe reteta clasica, se bifeaza toata locurile comune ale napastuirii si suferintei negrilor si se mizeaza pe cartea compasiunii si a unei autobiografii pe care o anticipez ca aducatoare de un Oscar pentru cel mai bun film (in cazul in care imaginile frumoase din spatiu nu ii vor lua "partea leului"). 
Solomon Northup s-a nascut liber. A invatat sa citeasca, sa scrie, sa cante la vioara. A trait pentru o vreme fericit intr-o comunitate unde era respectat si indragit, impreuna cu sotia si cei doi copii, pana in momentul cand totul - familia, libertatea, demnitatea - aveau sa-i fie luate. Timp de 12 ani isi va astepta docil eliberarea, motivat de singura speranta de a supravietui... Nu va luati dupa imaginea din poza. Solomon nu va fi un fugar, nici un revoltat, ci doar un resemnat care-si accepta docil soarta asteptand oportunitatea de a fi salvat. Rezulta un film plat, inexpresiv, care nu implica si nu emotioneaza si abia am asteptat sa se termine sa zic ca l-am bifat si asta. Poate pentru natia americana sa fie o tema obligatorie, o penitenta la care se revine an de an pentru pacatul de a fi avut sclavi (chiar asa, pe cand un film romanesc de Cannes cu tiganii robi?!) dar gata, m-am saturat de toate aceste clisee cu negri buni si victime, cu albi caricaturizant de rai, unilaterali si previzibil de monotoni... As sugera scenaristilor de la Hollywood, daca tot vor sa-si rascumpere periodic pacatele fata de natiunile conlocuitoare oprimate, o tema la fel de ampla si si de ofertanta, genocidul nativilor indieni... 
Django lupta, este dinamic, in timp ce Solomon doar tace si inghite... si asteapta, cu o figura impietrita in durerea lui tot filmul, incapabil sa-si schimbe expresia, care parca si-n momentele de dinainte de a fi luat sclav anunta destinul ce va urma. Imi pare rau, dar mie nu mi-a trezit constiinta, care a dormit linistita si absolut neparticipativa timp de doua ore si ceva, percepute cam ca vreo patru, ca nu mai termina de patimit acest erou care, negru fiind, imbratiseaza la un moment dat prejudecatile rasiale. 
A fost singurul moment cand am iesit din letargie, nu pentru a ma emotiona, ci pentru a ma indigna. Cu ce este mai bun un negru nascut liber decat unul nascut in sclavie? Stie canarul din libertate sa cante mai frumos decat cel din colivie?! Si oare, la inceput, pe continentul unde s-au nascut, nu au fost cu totii liberi? Cu ce-ti da dreptul locul nasterii (un stat in care sclavia fusese abolita), sa te consideri mai presus decat altii asemenea tie, doar fiindca ei nu au avut aceleasi conditii? Cu o astfel de gandire, Solomon ma face sa cred ca si-a meritat cu varf si indesat cele intamplate, ajungand sa vada si reversul medaliei. Poate negrii nascuti in sclavie nu stiu sa scrie si sa citeasca, dar asta fiindca nu i-a invatat nimeni, nu pentru ca nu ar fi fost capabili genetic sa o faca. Mi se pare uimitor cum un film antirasist reuseste sa devina unul rasist chiar prin ideile exprimate de oprimati, de cei nascuti liberi. Spune la un moment dat un personaj - negru, evident - ca negrii nascuti in sclavie nu sunt capabili sa se revolte, se tem sa o faca. Dar exact asta va face si Solomon, timp de 12 ani... 
Regizorul Steve McQueen a avut mare grija cu partea estetica: de la imaginile pitoresti ale imprejurimilor New Orleans-ului, la cele ale degradarii umane (tortura fizica si psihica), nu-i scapa nimic, insa filmul esueaza lamentabil la partea etica. Totul este simplist, in alb-negru, cei buni si asupriti tac si inghit toate cele puse la cale de albii fara inima, in afara de unul, care intamplator este canadian si abolitionist. Am nevoie de mai mult pe ecran ca sa empatizez, o biciuire pana la sfartecarea carnii ma oripileaza, este o reprezentare explicita, brutala, dar nu ma responsabilizeaza, nu-mi starneste remuscari, nu ma face sa ma simt ca un alb mizerabil si crud ce ar fi trebuit poate sa fiu daca m-as fi nascut in America... Iar cand vad ca exista o ierarhie a dispretului nu numai in functie de culoarea pielii, dar chiar si in cadrul culorii, printre cei nascuti in libertate si in sclavie, mi se pare ca mesajul esueaza total, cade pe langa, dar se pare ca pe masa juriului de Oscar a reusit sa ajunga, sa-l faca sa se simta suficient de vinovat cat sa-l... premieze?! Ma tem ca da... 
Oricum ar fi, Oscarul de anul asta va merge la cine o merge strict pe motive estetice, asta e previziunea mea!