Saturday, 31 May 2014

Malefica benefica si restul castingului adormit

Maleficent (2014)

Multe au fost de-a lungul timpului interpretarile si repovestirile basmului lui Perrault (de la care pastram in romana titlul, cred eu nefericit, pentru ca mereu am considerat ca de fapt frumoasa e adormita, nu padurea), incepand cu versiunea fratilor Grimm, una care se opreste in momentul trezirii printesei si lasa deoparte originile capcaune ale printului si dorinta mamei sale de a-si manca nepotii si nora, pana la viziunea lui Walt Disney din animatia sa muzicala. Acesteia din urma ii este fidel filmul de fata. Si cum altfel, cand e vorba tot despre o productie Disney?! Insa, din fericire, nefiind animata, macar se abtine sa cante.
 Ce aduce nou acum filmul este schimbarea viziunii, justificand faptele si hotararile lui Maleficent, ursitoarea cea rea care i-a prezis printesei ca la varsta de 16 ani va cadea intr-un somn lung din caaare... ati ghicit, fiind pe taramul Disney, ajungem la Frozen (cam repede, n-a trecut nici un an), numai sarutul-cliseu al dragostei adevarate o va putea trezi. Fiindca Maleficent nu a fost intotdeauna o vrajitoare rea, ci o zana buna, care a iubit si a inteles destul de devreme ca nu exista dragoste adevarata, deci nimic nu o va putea trezi pe printesa.
Vazuta prin prisma zanei cu nume predestinat, povestea blestemului capata sens si coerenta, transformandu-se intr-o razbunare binemeritata. Cine s-o fi gandit intr-o lume de zane si spiridusi sa dea un astfel de nume copilului? Sa fie din cauza aspectului? Aripile si coarnele din dotare te duc cu gandul mai degraba la un succubus decat la o creatura buna si pura, in armonie cu natura, ca o eticheta mare pe care scrie "evil".
Dar hai sa incep cu partile bune: un regizor aflat pentru prima data in aceasta postura, Robert Stromberg, dar avand in palmares 2 premii Oscar pe partea artistica, pentru Avatar si Alice in Wonderland, nu avea cum sa nu faca o treaba excelenta la capitolul "prezentare". Imbinand imaginarul epic fantasy cu cel gotic intr-un mod convingator, obtine toate cliseele vizuale necesare pentru a ingrosa atmosfera, ca sa nu mai fie nevoie de cine stie ce poveste pe langa.
Apoi Angelina Jolie, care si-a adus in film o buna parte din familie, de la fiica sa de 4 ani in rolul printesei mici pana la alti copii si bone figurante, face o treaba buna. Uneori atat de buna incat ma intreb daca nu au dreptate acei ziaristi de scandal care spun ca toata caritatea ei este doar pentru imagine, ca prea e convingatoare si prea pare in pielea propria cand ia atitudinea de "scorpie". Daca nu-i asa, bravo ei, ii iese mult mai bine decat postura tandra.
La partile mai putin bune ale filmului, avem mai intai acea unidimensionalitate a personajelor de care acuz cam toate productiile Disney: toti locuitorii Moors-ului (tinutul magic) sunt blanzi si plini de bune intentii, toate fiintele umane, cu exceptia Aurorei, evident, sunt lacome si macinate de ura. In afara lui Maleficent, cu conflictul sau interior, personajele nu sunt deloc dezvoltate, aparand chiar sterse prin contrast cu ea, iar cele trei zane protectoare, care s-au dorit un element de umor al filmului, exaspereaza prin prostie si prostia nu este deloc amuzanta. Obisnuitele scapari de plot ale unui film slab nu lipsesc nici aici. Sa amintesc doar calul Aurorei cu care fuge la castelul tatalui sau, aparut de niciunde, sau costumul de cat woman al lui Maleficent in care habar n-am cand a avut timp sa se schimbe, data fiind precipitarea evenimentelor. Cand a intrat in castel, nu-l avea. Reciclarea ideilor Disney nu se opreste aici, la grande finale e o capodopera a dezamagirii pe care o intuiesti din momentul cand, dupa ce blestemul se implineste, un biet print ce abia o intalnise pe printesa este luat pe sus si dus sa o trezeasca. Si nu, nu trebuie sa asteptam sa treaca o suta de ani si tot castelul sa cada in paragina si letargie, e suficient doar un pui de somn, mic-mic, sa nu stricam ritmul filmului.
Asa, de entertainment, merge, dar poate aveti lucruri mai importante de facut, asa ca va asigur ca nu pierdeti nimic daca nu-l vedeti.

Thursday, 29 May 2014

Cand visele de sticla se sparg

Simon Mawer - Camera de sticla 

Cand tinerii Liesel si Viktor Landauer, aflati in luna de miere, se intalnesc pentru prima oara la Venetia cu arhitectul modernist Rainer von Abt, nu stiau ca acesta avea sa le proiecteze nu doar o casa, ci o viata. Incaperile spatioase, construite cu materiale neconventionale pe atunci, otel si multa sticla, parand acum banale, reprezentau pentru anii '20 ai secolului trecut o idee revolutionara, deloc obisnuita intr-o vreme cand arhitectura europeana era inca tributara constructiilor masive, cu candelabre si draperii grele, cu tavane dominate de ornamente din ipsos. Afirmandu-si preferinta pentru stilul nou, influentat de Le Corbusier si Mondrian, eroii cartii isi afirmau de fapt speranta si increderea in progres, intr-o lume in care proaspat aparuta pe harta Cehoslovacie incepea sa capete identitate. Isi manifestau dorinta de deschidere, transparenta, onestitate, speranta intr-o viata fericita.
Casa Landauer a stat marturie existentei linistite sau greu incercate a familiei cu cei doi copii,  tradarii sotului, a devenit loc de intalnire pentru elita artistica si de afaceri a unei lumi care isi dorea, spera si astepta mai mult de la viata decat generatia dinainte. Intre peretii ei prind viata personaje vizionare, nonconformiste, entuziaste.
Insa istoria merge mai departe si, in 1938, ocupantii - in formula extinsa - sunt nevoiti sa emigreze mai intai in Elvetia, apoi in America, pentru a se pune la adapost de amenintarea nazista. Casa va cunoaste alti locatari, e transformata intr-un laborator de biometrie nazist si  asista la compromisurile si umilirea Hanei, buna prietena a lui Liesel, pentru ca apoi, dupa razboi, sa redevina un spatiu al sperantei.
Eroii au trecut prin viata, insa casa a ramas. Rationalitatea rece a spatiului nu a fost niciodata afectata de irationalitatea oamenilor care au locuit-o temporar, continuand sa strajuiasca de pe deal orasul Brno. Daca personajele si povestea lor de viata sunt fictive, casa e cat se poate de reala. Confiscata de Gestapo, transformata dupa razboi intr-un centru de fizioterapie pentru copii, avea sa intre apoi in patrimoniul cultural al tarii si, din 2001, in patrimoniul Unesco.
Mi s-a parut interesanta ideea de a capta astfel, intr-un roman, un monument, viata unei case (singurul personaj real si durabil in timp) impletita cu aceea a locuitorilor sai, contrastul dintre stralucirea si lumina ei si intunericul ce invaluie destinele umane.
Din pacate, nu stiu daca e vina traducerii sau a cartii propriu-zise, dar pe masura ce citeam totul devenea teribil de monoton. Spun de traducere fiindca am gasit de la cateva dezacorduri, probabil involuntare, pana la erori de genul "Daca n-ar fi gravitatea, am construi casele in aer" si inca vreo doua-trei pe care le-am uitat, ceea ce ma fac sa suspectez ca e posibil sa se fi strecurat in versiunea in limba romana mai multe stangacii...
Pe de alta parte, cliseele nu au cum sa tina de traducere. Ma intreb cum a ajuns cartea asta pe lista scurta a premiului Booker cu toata redundanta ei, spunandu-ti de exemplu de vreo douazeci de ori despre minunatul perete de onix sau despre cum intra lumina pe ferestre, sa nu cumva sa fi uitat de la un capitol la altul. Sau creand artificiale atractii sexuale de roman ieftin intre toti protagonistii principali, ca si cum orice personaj feminin al cartii trebuie sa fie bisexual. Ori povestindu-ne de norii grei ai istoriei ce se aduna la orizont... Imi pare rau, dar sunt prea multe platitudini acolo ca sa o percep ca pe o carte buna. Desi ideea era oarecum interesanta, bazata pe niste personaje reale, pretentia de profunzime a banalitatilor insirate de autor mi-a creat o exasperare gradata iar eroii n-au reusit sa-mi inspire deloc simpatie, fiind inclusi in niste tipare unde singurul element de imprevizibil, devenit deja de la un punct previzibil, era lesbianismul contagios.

Tuesday, 27 May 2014

De la tigrul de pe dulap la pisica de Angora braziliana

Moacyr Scliar - Max si felinele

Daca dai un search pe Google cu "Moacyr Scliar", unul din primele rezultate obtinute completeaza textul cu "life of Pi". Poate daca Yann Martel nu ar fi castigat Man Booker Prize cu cartea lui, acest autor brazilian n-ar fi ajuns niciodata sa fie cunoscut in afara tarii sale. Dar tot scandalul iscat de acuzatiile de plagiat n-a facut decat sa aduca in atentia lumii microromanul lui Scliar.
Si nu mai este nevoie sa va spun eu cat din toata povestea lui Scliar se regaseste in aceea a lui Martel, introducerea autorului si o paralela intre cele doua romane care deschid cartulia si ocupa 40 din cele 140 de pagini o fac intr-o masura suficienta, acordand un spatiu amplu temelor comune si modului de exploatare a lor.
Insa a fost inevitabil ca, pe masura sa citeam, sa nu ma gandesc la toate aceste analogii si diferente si sa nu inclin balanta in favoarea autorului brazilian, mai putin profund in dezvoltarea filozifica a eroului, dar mai uman si mai veridic pentru mine. Tot delirul despre miracole care se intampla in cele mai grele momente, despre puterea de eliberare a religiei si aspectele divinitatii in cele trei religii carora le apartinea Pi m-a lasat rece. Pe cand Max Schmidt imi este mai accesibil ca personaj, mai uman, mai aplecat spre temerile rationale si firesti ale unui naufragiat in mijlocul oceanului, ale unui exilat intr-o lume straina. Fiu al unui blanar din Berlin, Max isi petrece copilaria in pravalia tatalui sau, sub privirea fixa si amenintatoare a unui tigru impaiat, sursa de cosmaruri si teroare. La universitate, ajunge sa studieze psihologia animala, participand la experimente cu pisici, pana cand existenta linistita, impartita intre o amanta cu un sot nazist si un prieten socialist cu probleme psihice, ii este amenintata intr-atat incat se vede nevoit sa fuga din tara. Din pacate, vasul pe care ajunge este dinainte condamnat sa naufragieze, pentru incasarea asigurarii, asa ca Max se va trezi singur in mijlocul oceanului, impreuna cu un jaguar. Povestea vietii lui continua si dupa ce ajunge in Brazilia, unde existenta ii va fi pusa din nou sub semnul rudelor mai mari ale pisicii.
Felinele din viata lui Max au o implicatie la fel de alegorica pe cat o are tigrul lui Pi, insa de o alta natura: una mai reala si mai credibila, cu implicatii politice, trecand de la conditia de evreu in Germania nazista la aceea de emigrant la capatul lumii. De fiecare data cand amenintarile istoriei apar in viata eroului, va exista un jaguar, un tigru sau o puma care sa-i conditioneze existenta, sa i-o puna la incercare, sa-l invete supravietuirea si impacarea cu sine sau cu cei din jur. Reale sau imaginare, felinele ii insotesc mereu calatoria prin viata, pana cand va ajunge la pisica de Angora braziliana, acea creatura blanda si iubitoare, simbol al pacii si linistii de la sfarsitul unei existente turmentate.
Paginile lui Scliar sunt simple, concise, pastrand detaliile esentiale. Se citesc repede, dau senzatia unei lecturi minimaliste, dar reusesc sa construiasca o poveste cu accente suprarealiste, sa scufunde cititorul in episoade onirice, sa construiasca metafora unei existente in care felina apare ca o premonitie sau ca o amenintare, ca un simbol puternic, cu totul altfel decat a facut-o Martel, se pare cum mai mult succes de critica, fiindca artificiile tehnice intotdeauna epateaza. Insa aceste feline au fost pentru mine mai expresive si mai sugestive decat tigrul lui Pi. Fiindca nu sunt doar punct de pornire intr-o calatorie, ci si punctul de sosire, umbre din trecut ce apar iar si iar, chiar si atunci cand eroul isi construieste o noua viata, pe un continent indepartat si exotic.
Scliar scrie ca un sud-american ce este, folosind imaginarul realismului magic, pe care intotdeauna il savurez cu placere. Nu are nimic din pretiozitatea fortata a cautarilor spirituale ale lui Martel, parte din reteta de best-seller, ci doar onestitate si naturalete. Personajul nu este prea dezvoltat, pentru ca nu el este centrul de interes al cartii, ci relatia lui cu lumea, cu istoria, o relatie in care adesea e prins asemenea pisicilor din experimentele profesorului sau de la facultate, intr-un labirint avand intr-un capat ceva bun de mancare si in celalalt un buldog asteptand sa le sfasie.

Monday, 26 May 2014

Confruntarea dintre doua lumi

Ngugi wa Thiong'o - Raul care ne desparte 

Dupa ce pentru o vreme Poliromul parea sa traiasca mai mult din reeditari, pot sa spun ca incepe sa fie din nou pe val. Pe valul preferintelor  si curiozitatilor mele literare, ce se indreapta spre taramuri exotice neexplorate pana acum. Seria "Actual" este plina de promisiuni in acest sens, asa ca am ce sa va povestesc despre ea, macar pentru o vreme, pana termin cele vreo 7-8 carti cumparate dintr-o suflare. 
Daca m-ar fi pus cineva sa zic repede un nume de scriitor kenian, as fi zis probabil Ben Okri... si m-as fi inselat cu vreo 3-4 mii de kilometri, fiindca Okri e nigerian. Dar si acum, dupa ce l-am citit pe Ngugi wa Thiong'o, nu garantez ca as putea sa va spun peste o saptamana numele autorului, mai ales ca n-am idee cum se pronunta. Acum nu incerc sa ma scuz, dar confuzia cu Ben Okri, din care am citit o singura carte, poate fi pe undeva justificata, fiindca amandoi evoca accentele magice ale unei lumi traditionale, misterioase, in cazul de fata confruntata  cu intruziunea omului alb, "un popor cu vesminte ca fluturii", dupa cum anuntau profetiile. Si cei care-mi cunosc lepidopterofobia, inteleg de ce mi-au devenit colonistii de la primele pagini atat de antipatici. 
Sa intram insa in poveste: 
"Cele doua coame se aflau una langa alta. Una era Kameno, cealalta, Makuyu. Intre ele era o vale. I se spunea Valea Vietii. Dincolo de Kameno si Makuyu existau multe alte vai si coame, care se intindeau fara vreun plan ce putea fi deslusit. Semanau cu niste lei adormiti, care nu se trezeau niciodata; care domneau somnul adanc al Creatorului lor. 
Prin Valea Vietii curgea un rau.(...) Raul se numea Honia, si insemna leac sau a readuce la viata. Raul Honia nu seca niciodata. Parea sa aiba o puternica dorinta de a trai, dispretuind secetele si schimbarile de vreme. Si curgea mereu in aceeasi directie, niciodata grabindu-se, niciodata sovaind."
Insa oamenii de pe malurile lui nu sunt la fel. In momentul cand misionarii europeni stabilesc o colonie in apropiere, incep sa fie tulburati atat de noua credinta si noile obiceiuri pe care acestia le aduc cu ei, impreuna cu civilizatia, cu posibilitatea de a studia si a beneficia de ingrijiri medicale, cat si de conflictele ce nu intarzie sa macine micuta comunitate, neclintita pana atunci din matca existentei sale. 
Chege, un intelept din Kameno, adept al traditiei si al zeitatilor stravechi, ii lasa fiului sau, Waiyaki, misiunea de a indeplini profetia unei salvari ce va veni de pe dealuri, adusa de un om ce va conduce poporul spre eliberare. De partea cealalta a raului, Joshua, convertit la crestinism, devine predicator si mana dreapta a misionarului Livingstone. Localizam astfel povestea intr-un timp al inceputurilor colonizarii Keniei, al primelor confruntari dintre doua civilizatii si doua moduri diferite de a privi viata. Ceea ce pentru unii inseamna traditie si implinire, pentru altii reprezinta o barbarie, ca de exemplu obiceiul circumciziei feminine, blamat de lumea crestina, insa asumat ca un ritual de maturizare normal de unele femei din satele de pe dealuri. 
Povestea a doua culturi in conflict nu este noua. Indiferent de epoca si de protagonisti, el dezbina, creeaza intrebari, macina. Insa modul in care cartea ni-l pune in fata emotioneaza prin simplitatea si poezia lui, ca si cum curgerea  bine asezata a cuvintelor ar putea contrabalansa gravitatea unui subiect delicat. Pe fundalul tensiunilor se desfasoara si o poveste de dragoste imposibila, intre un Romeo si o Julieta proveniti din familii despartite de alegerile facute, macinati de incertitudini si de propriile convingeri si constrangeri...
Cele mai interesante personaje sunt tocmai cele care se simt atrase de ceea ce resping si respinse de cei langa care ar dori sa fie, avand capacitatea de a distinge nuantele intermediare. Ele ar putea aduce armonia tocmai prin capacitatea de a vedea in ambele tabere elemente interesante, bune de inglobat intr-o viziune mai toleranta si mai bogata in perspective, de la traditiile localnicilor la simbolurile civilizatoare sau religioase ale colonistilor.
Dupa ce termini o carte subtire in aparenta, iti dai seama cate intrebari fara raspuns cuprinde, intelegi ca toata tristetea mersului lumii e acolo, ca intotdeauna civilizatia, cu tot ce are ea mai bun - medicina si educatia - vine la pachet cu reversul, cu normele rigide ale unei religii impuse, prea repede, prea violent, fara sa se creeze intai limbajul comun, valorile si puntea de comunicare, fara sa vada ca propriile mituri de cuceritori nu sunt cu nimic mai bune sau mai adevarate decat miturile popoarelor cucerite. 
Intr-o astfel de poveste, nu exista obiectivitate, si nici autorul nu poate fi obiectiv. Este evident ca il intristeaza aceasta "alienare coloniala": obligandu-l pe om sa se raporteze la el insusi dintr-un punct de vedere exterior, pe care nu-l intelege pe deplin si nu-l imbratiseaza, il face sa priveasca strain, cu ochii goi, in oglinda unui rau tulburat, de unde raspunsurile la intrebari au disparut demult si limpezirea gandurilor devine si mai greu de atins.
Din pacate si acum, la inceput de secol XXI, colonialismul traieste si interventiile militare, cu diferite pretexte, provoaca valuri de soc intre civilizatii. Raul acesta care nu seaca niciodata va continua sa ne desparta.

Friday, 23 May 2014

Numai marimea conteaza!

Godzilla (2014)

Atentie! Daca veti citi mai jos, urmeaza SPOILERE. Multe, ca pentru spectatorii "Godzillei" nu e nevoie de menajamente. Si asta nu inseamna ca i-as desconsidera in vreun fel, dar principala surpriza a filmului este una vizuala si tine de marime. Marimea conteaza aici cel mai mult, impresioneaza, face tot filmul, ca-n rest... 
Am ajuns la cinema mai mult de nevoie decat de voie, ca altfel nu mai aveam trai cu omul de langa mine, cu "vreau Godzilla, vreau Godzilla, vreau Godzilla..." asa ca a trebuit sa-i dau copilului Godzilla! Stiam exact la ce sa ma astept si asta am primit, asa ca nu pot spune ca am avut vreo amagire, deci n-a existat nici dezamagire. Si anume: efecte spectaculoase, vreo trei orase americane distruse (Honolulu, Las Vegas si San Francisco) plus o buna bucata de Tokyo, eroism de doi bani in lupte unde cate un grup de soldati se arunca kamikaze asupra monstrilor care mananca bombe atomice ca pe acadele si evident ca gloantele nu le pot starni decat un mormait de placere cauzat de gadilaturi, plus nelipsitele clisee (inainte de a porni la lupta eroul trebuie sa priveasca poza de familie si in tot haosul creat de distrugerea planetara acelasi erou scapa intotdeauna nevatamat) si... Walter White! Daca a mai ramas cineva care sa nu stie cine e, e musai sa vada seria Breaking Bad. Din pacate (v-am spus ca o sa trantesc spoilere multe si dese), personajul sau moare destul de devreme si, din nefericire, supravietuieste fiul lui. As fi preferat sa fie invers, dar n-au vrut scenaristii.
Si din vointa acelorasi scenaristi, respectivul erou este tinut in brate pana la final, aflandu-se mai mereu in miezul actiunii dar fara a o influenta prea mult (un singur lucru util reuseste si el sa faca), protejat de oameni si de monstri in aceeasi masura, ca altfel nu-mi explic cum trece namila pe sub portavionul pe care se afla fara a-l atinge insa nu ezita sa provoace apoi un tsunami care spulbera o plaja intreaga.
N-are rost sa va povestesc despre actiune, sa despic firele incalcite din mintea scenaristilor in patru si sa incerc sa-mi explic de ce Godzilla, care putea pune capat filmului dupa vreo jumatate de ora, cand se terminasera popcornurile si incercam sa-mi inventez alte puncte de atractie in film dupa disparitia lui Heisenberg (acelasi Walter White, pe numele lui real Bryan Cranston), isi descopera abia la sfarsit noile abilitati de dragon, sa ma intreb cum reusea aceeasi creatura sa se scufunde intr-o apa care se dovedeste apoi ca-i vine pana la genunchi sau, ca sa ma iau putin si de traducerea in romana, sa remarc ca traducatorul, nascut probabil pe vremea cd-urilor, n-a auzit in viata lui de o discheta, nici chiar cand i-o arati in prim-plan pe ecran si vezi ca nu seamana cu chestia aia rotunda si plata, si ea acum pe cale de disparitie...
Pana la urma actiunea este neesentiala, dupa cum neesentiale sunt si personajele umane ale filmului, care mai mult incurca decat ajuta la desfasurarea lui. Mai fidel seriei japoneze de ecranizari decat precedenta incercare americana de preluare a unui simbol al culturii asiatice si holywoodizare a lui, inscriindu-se pe linia "Godzilla versus.. (diversi alti monstri)", filmul incearca sa epateze prin efecte speciale si grandoare, probabil singurele calitati pe care i le pot gasi... In rest, logica lipsita de logica este la ea acasa, coincidentele fortate acolo unde e nevoie de ele, 3D-ul absolut inutil si nu inteleg de ce se insista pe adoptarea lui la niste filme care nu-l pun in valoare.
Si da, avem si o explicatie geopolitica: va inchipuiati cumva ca experimentele nucleare din Pacific din anii '50 erau facute doar asa, de niste oameni rai si fara minte care isi flexau muschii unii la altii?! Nuu, nici gand, voiau doar sa scape planeta de monstri...
Si un fapt divers de pe IMDb: The United States Navy co-operated in the making of the movie, while the United States Marine Corps declined to participate after reviewing the script. Nu stiu eu care-i diferenta dintre Marine si Navy, dar bravo Marinului care a hotarat ca scenariul este suficient de prost pentru a nu se compromite participand la film :)
Macar domnul "vreau Godzilla" a fost multumit si acum am liniste!

Tuesday, 20 May 2014

Un eseu... cuantic

Philippe Forest - Le Chat de Schrodinger

Din cate inteleg eu, ca novice intr-ale fizicii, pisica lui Schrodinger ilustreaza in mecanica cuantica principiul suprapunerii starilor: pana sa fie observat, un atom trebuie sa fie considerat ca si cum dezintegrarea sa ar fi avut si n-ar fi avut loc, in acelasi timp. Este o idee care depaseste barierele logicii mele, aceea ca un lucru poate exista simultan in mai multe forme incompatibile intre ele. Asa ca n-am putut pana acum sa-i vizualizez sensul sau implicatiile. Suspendata intre viata si moarte, nestiind ca e moarta dar dorindu-mi sa traiasca, pisica generica a lui Schrodinger este probabil singurul lucru care imi face mai simpatica fizica. Si evident ca in cazul asta stiinta capata conotatii afective, imi spun ca existenta celor doua stari nu e posibila, neg demonstratia si concluzia pentru a salva pisica, pentru a sti cu certitudine ca este vie, ca mecanismul ucigas cu otrava nu a fost inca declansat. Poate daca Schrodinger ar fi inventat un alt experiment, l-as fi putut lua de bun, dar te rog, domnu' fizician, nicio pisica nu trebuie sa moara in proces! 
Philippe Forest, despre care v-am mai povestit cate ceva aici, isi declara, ca si mine, incompetenta totala in fizica, asa ca vorbeste mai pe intelesul meu. Asta-mi place la stiintele umaniste: reusesc sa transforme exactul in inexact, fizica in filozofie si pot arunca o privire mai interesanta pentru mine asupra unor domenii ale caror coduri imi sunt intangibile si nici nu incerc sa fac efortul de a le descifra. Chiar un savant din domeniu spunea despre principiile fizicii moderne: "si j'ai été clair, c'est que je me suis mal expliqué". 
Motto-ul cartii, un citat din Picasso, ilustreaza perfect spiralele gandirii in care autorul se pregateste sa ne poarte: "Quand je lis un livre sur la physique d'Einstein auquel je ne comprends rien, ça ne fait rien: ça me fera comprendre autre chose."
Incepand ca un eseu de fenomenologie si ontologie felina, cartea - definita inadecvat, cred eu, ca roman - se transforma intr-o reflectie asupra vietii, asupra posibilitatilor ei nelimitate, ajungand pana la univers si la neantul din care a fost creat. Nu va asteptati la ceva tandru si duios despre pisici, pisica de aici e una generica, ce s-ar putea chema, in momentul cand prinde forma din conturul noptii, Sirius sau, pur si simplu, pisica lui Schrodinger, una care vine si pleaca, apare din intuneric si se intoarce in el. Ea marcheaza in viata autorului "anul pisicii", pe care zodiacul chinezesc nu l-a putut defini, fiindca toti anii sunt ai pisicii.
Daca Pratchett  expedia cu umorul caracteristic problema pisicii (In fact, the mere act of opening the box will determine the state of the cat, although in this case there were three determinate states the cat could be in: these being Alive, Dead, and Bloody Furious), Forest transforma experimentul intr-o parabola, intr-o relativizare a intregii vieti. Lumea poate fi o infinita cutie ce contine altele, cu proprietatile experimentului fizicianului austriac: pastrand in suspensie toate posibilitatile, in starea care precede clipa sau ii urmeaza, pentru a forma "aparenta unica a acestui dezastru in forma de miraj ce trece drept realitate" (am zis sa traduc formularea). Are loc un regressum ad infinitum, un joc al cauzelor si efectelor, cauze ale altor cauze, ce nu se pot disocia, fiindca fiecare eveniment ocupa un loc intr-o serie pe care o compune alaturi de celelalte. Insa daca totul poate sa fie si sa nu fie si tot ce apare e menit sa dispara, poate ca si inversul e adevarat, prin urmare exista speranta. Dar meditatia poetico-filozofica cu accente depresive de sorginte autobiografica a lui Forest nu este deloc usor de digerat.
O disparitie o cheama pe cealalta si scrisul ia forma exorcizarii durerii pierderii unei fiice care ar fi avut in momentul scrierii cartii 20 de ani, absenta in jurul careia se invarteste cam intreaga literatura a lui Forest. Daca nu s-ar fi intamplat, eul prezent ar fi fost cu totul altul, experientele ar fi fost diferite; intreaga viata e pusa sub semnul relativismului si al intrebarii: "Daca viata mea ar fi diferita astazi. Daca fiica mea n-ar fi murit. Daca nu s-ar fi imbolnavit. Daca nu s-ar fi nascut. Daca m-as fi indragostit de altcineva. Daca as fi trait viata altcuiva. Daca nu m-as fi nascut. Asa cum toti oamenii ar trebui sa-si doreasca, dupa cum spune vechea intelepciune tragica."
 N-as fi crezut ca stiinta poate sa emotioneze, sa intristeze, sa poata fi abordata cu atata gravitate si lejeritate. Poate celor mai orientati spre disciplinele exacte sa li se para aberante asocierile de idei, insa pe mine aberatia asta cu gratie, vulgarizarea stiintei transformata in poezie, m-a acaparat. Mai ales ca la fiecare pagina exista o cutie, in care poate se afla o pisica. Sau nu. Sau poate ca este si nu este...

Monday, 19 May 2014

Acces de homofobie

Telespan - Cimitirul

Ma intreb ce motiv ar avea cineva sa citeasca "Cimitirul" lui Telespan daca: a) nu este gay; b) nu este consatean (el spune in carte ca orasul in care s-a nascut e de fapt un sat) cu autorul; c) nu este un prieten sau amant al sau; d) nu este un membru al familiei (desi am mari indoieli ca parintii sai, daca ar citi, s-ar simti prea maguliti de parerile fiului despre ei; e) nu este foarte curios de ce se scrie in literatura romana pe partea de autofictiune; f) nu este un fan al literaturii erotice (dar aici va atrag atentia ca, daca nu intrati la punctul a), veti fi foarte dezamagiti); g) este dezgustat sau plictisit de teribilismul literar vandut ca lipsa de prejudecati si onestitate. 
Probabil ca nici unul, asa ca, dupa cum ati ghicit, ma incadrez la cel putin un punct din cele enumerate mai sus, poate chiar la doua. Si, din pacate pentru mine ca cititor, nu este vorba de punctul a). Daca ar fi fost cazul, nu stiu daca as fi privit cu alti ochi acest roman cu puternica tenta autobiografica. Inclin sa cred ca nu, fiindca la fel de pierdere de timp mi se pare sa citesc pornosaguri straight. Nu refuz din start scenele de sex dintr-o carte daca au ceva de dovedit in contextul actiunii / definirii personajului, desi parca dau mai bine vizual decat puse in cuvinte, indiferent cine ar fi autorul si cat de hot le-ar parea unora descrierile, dar chiar nu ma interesa cum se lubrifiaza anal homosexualii sau cum isi fac clisme cu cafea... 
Ce mi-a cauzat mie accesul de homofobie in cartea asta este un punct pe care autorul insusi il ia ca argument intr-un articol al sau, unde enumera categoriile de reactii in fata homosexualitatii. Una dintre ele ar fi "Prietenii. Adică ăia care se etichetează ei înșiși direct ca fiind gay friendly! Adică vin cu texte care sună cam așa: Vaaaai, ce drăguț că ești homosexual! Nu te îngrijora pentru că eu sunt foarte, dar foarte tolerant/ă! Adică eu chiar te înțeleg, știu că nu e nicio diferență între noi și nu am nimic împotriva! CHIAR sunt foarte tolerant/ă! Păi, cum pana mea ești tolerant/ă cand teoretic tu spui că între noi nu e nicio diferență și, practic, n-ai avea ce să tolerezi? Eu nu îmi doresc persoane gay friendly în jurul meu, îmi doresc oameni human friendly, iar ăștia sunt cel mai greu de găsit!
Culmea, ca teoretic fac parte din categoria care nu considera ca e vreo diferenta in afara de ce face omul in dormitorul lui si acolo e treaba fiecaruia. Dar cand omul isi scoate patul in strada si ma pune sa ma uit (da, stiu, o sa spuneti "pai cine te-a pus sa citesti cartea?") si mai si tine sa precizeze de cateva ori "noi, homosexualii", "noi, poponarii", subliniaza singur diferenta si prin asta imi activeaza un impuls care in mod normal nu ar exista. 
Sa las insa deoparte aspectele morale si sa discut despre personajul Adrian Green, nu despre persoana Adrian Telespan, cu toate ca si-l asuma ca pe un alter ego literar si elementele biografice sunt la tot pasul in carte. Este vorba despre un roman, emigrat la Londra, discriminat si aici si acolo, dupa cum marturiseste ("Sunt discriminat, dar nu ma simt discriminat. La mine in tara eram discriminat pentru ca sug pula, aici sunt discriminat ca n-am ramas sa sug pula la mine in tara"), angajat la negru de administratorul unui cimitir. 
Cand intri in contact zi de zi cu moartea si interactionezi cu rudele celor decedati e nevoie de o anumita empatie lipsita de sensibilitate, de anumite calitati pentru a rezista. Si la Green aceste calitati sunt umorul negru, (auto)ironia, sarcasmul, poate singurele lucruri care m-au ajutat sa duc cartea pana la sfarsit. Fiindca e ceva bun acolo, ar fi putut chiar sa scrie o carte interesanta daca accentul ar fi fost pus pe latura umana si nu pe cea sexuala, chiar daca si asta il defineste ca om. Tinde insa sa o impinga in fata si sa ascunda experienta cu adevarat interesanta, acele momente de reflectie in stil caustic, acele vreo 40-50 de pagini din cele 377 care ar fi putut crea o carte demna de aprecieri mai bune. Si am impresia ca dincolo de sarcasm si ironie se afla si (prea) mult teribilism, cuvinte aruncate pe pagina doar ca sa socheze, sa provoace o reactie. Sa mai spun, tot la minusuri, ca, indiferent ca personajul care vorbeste se numeste Leonard sau Daniel, nu gasim vreo particularitate lingvistica, vreun element de diferentiere de acelasi Adrian a carui voce se aude in toata cartea.
Pacat ca stilul sau colocvial, vioiciunea frazarii, istoriile amuzante sau triste ale viilor si mortilor cimitirului sunt intrerupte de clisee porno si de afirmarea ostentativa a unei identitati sexuale care in mod normal nu m-ar interesa la un scriitor... Dar Telespan nu e un scriitor, dupa cum el insusi declara, asa ca ar trebui privit ca un partener de discutie la o bere. Insa nici berea nu mai are gust cand orice subiect ai incerca sa abordezi cu interlocutorul, indreapta discutia tot spre experientele lui sexuale, care nu ma intereseaza. Pacat, ceva talent ar fi acolo, insa atitudinea in scris nu face decat sa zgandareasca niste sensibilitati si sa le dea apa la moara celor care-si scuza homofobia nu prin argumente religioase sau morale, ci prin faptul ca gay-i sunt prea... ostentativ gay.

Friday, 16 May 2014

O familie risipita prin lume


Khaled Hosseini - Si muntii au ecou

O veche poveste orientala (o auzisem si in alta parte, posibil prin O mie si una de nopti) spune ca un spirit ce teroriza asezarile umane a poposit intr-o zi in satul unde traia in armonie o familie cu cinci copii si, pentru a nu-l distruge, a cerut drept tribut unul dintre acei copii. Cum sa aleaga un parinte care este mai important sau mai iubit, pe care sa-l sacrifice pentru ca ceilalti sa traiasca?! Tatal a luat cinci pietricele, le-a inscriptionat cu numele lor si a lasat soarta sa decida ca ii va fi rapit fiul cel mai mic. Neimpacat si fara liniste, a strabatut muntii si a ajuns la salasul demonului insa acesta, in loc sa-l omoare, l-a lasat sa-si vada fiul jucandu-se fericit cu alti copii si sa aleaga daca mai vrea sa-l ia acasa sau sa-l lase sa traiasca acolo, sa se bucure de educatie aleasa, hrana buna, ingrijire. Cu inima zdrobita, tatal a inteles ca "bunavointa si cruzimea sunt uneori doar nuante ale aceleiasi culori" si a primit in dar licoarea magica a uitarii, pentru a nu-si mai aduce aminte de fiul pierdut. 
Este povestea pe care un tata dintr-un sat afgan le-o spune fiului si fiicei sale, Abdullah, de unsprezece ani, si Pari, de patru ani, in toamna lui 1952, cu o zi inainte de a pleca impreuna la Kabul, unde cei doi aveau sa fie despartiti pentru o viata intreaga, pana cand Abdullah insusi, repetand-o, va sorbi din elixirul uitarii. 
V-ati prins, este o carte "din aceea", pentru care imi marturisesc placerea vinovata: o poveste de familie intinzandu-se pe mai multe generatii, timp de o jumatate de veac, incrucisandu-se cu destinele altor familii, o istorie care ne plimba in epoci si medii diferite, din Afganistan in America, din Franta in Grecia. 
De ce am spus ca e o placere vinovata: cu cat familiile sunt mai numeroase, mai imprastiate prin lume si mai pitoresti, cu atat interesul meu pentru soarta lor creste. Ceea ce intr-un scenariu de telenovela mi se pare fortat, imposibil - dar probabil ca acolo mai contribuie si jocul actoricesc de obicei prost si foarte prost si decorurile standardizate - intr-o carte frumos povestita, cu emotie, ma acapareaza, ma scufund in puzzle si incerc sa reconstruiesc impreuna cu autorul sau sa anticipez traiectoriile intortocheate, destinele, intalnirile eroilor. Ma prinde, ce sa ma ascund dupa deget :)
Chiar si atunci cand lucrurile imi par putin fortate, nu prea am timp sa cuget asupra lor, fiindca interactiunile, intamplarile, situatiile in care sunt puse personajele si evolutia lor, toate relatiile construite si dezvoltate in timp, bazate pe simpatii si aversiuni, pe tradari si acte de generozitate, devotament sau curaj, nu m-au lasat sa respir si sa aud vocea critica in cap. E o carte de-aia care nu mi se pare o capodopera, dar mi-a fost mai greu sa o las din mana decat pe altele care poate, dupa ce le-am terminat, m-au lasat "wow" dar mi-au solicitat neuronul suficient de mult cat sa nu le pot inghiti pe nerasuflate, cum am facut cu asta. Poate si pentru ca scena se schimba mereu, desi firul continuitatii e acolo, te proiecteaza din plin razboi in Afganistan pe o insula greceasca parca atemporala, din Parisul modern si cosmopolit in lumea emigrantilor afgani din San Francisco, in ani diferiti, lasandu-ne sa vedem degradarea caselor odata cu aceea lenta a oamenilor, facand loc in prim-planul scenei urmasilor, la fel de interesanti ca personaje ca si cei carora le iau locul, cu povesti la fel de captivante. Si aici este meritul autorului, care stie sa redea sentimentele umane cu delicatete si sensibilitate, stie cum sa-si implice cititorul in povestea sa, sa creeze interesul pentru fiecare episod, luand-o iar de la inceput, in alt decor, cu alti actori. N-are rost sa va spun ceva despre actiune, imi imaginez ca unele capitole ar suna, reduse la esenta, ca niste titluri de tabloid de genul "O poeta se sinucide dupa ce fiica incepe o relatie cu amantul ei" sau "Doi frati despartiti in copilarie se reintalnesc dupa 50 de ani"... si nu despre senzational este vorba in carte, ci despre umanitate in toate formele ei.
Daca v-a placut Vanatorii de zmeie, atunci sunteti in asentimentul meu ca Hosseini scrie bine, nu e nici banal si nici nu da senzatia unui limbaj cautat. Unele imagini construite sunt puternice si capata o arhitectura atent studiata, reuseste sa emotioneze chiar daca iti vorbeste despre personaje generoase, bune... si spun asta pentru ca viziunea lui e putin cam prea luminoasa pentru mine, e genul de carte la care in mod normal as stramba din nas si as zice "o dulcegarie!". Si culmea e ca este, cred, dar n-am simtit-o ca atare, ca se inghesuiau alte sentimente si senzatii inainte :) A reusit sa ma fure povestea, asa ca o sa-i caut si cealalta carte tradusa la noi, cea cu sorii.

Tuesday, 13 May 2014

Emigranti in propria tara

Last Train Home (2009)

Scenariul este unul familiar noua, romanilor: parinti plecati la munca, prin Italia, Spania sau alte tari europene, cu speranta de a aduna bani pentru a le asigura copiilor ramasi acasa, de cele mai multe ori in grija bunicilor, un viitor fericit; copii carora nimic nu le poate compensa lipsa de afectiune parinteasca, ajungand sa-i deteste pentru faptul de a-i fi abandonat, pentru aceasta obsesie materiala ce i-a rapit de langa ei cand aveau mai multa nevoie. Ajung sa-i vada pe cei care le-au dat viata sporadic si sa-i perceapa tot mai straini, tot mai departe. Prapastia se adanceste, parintii nu-si primesc recunostinta la care cred ca au dreptul iar copiilor li se refuza dragostea si intelegerea materna sau paterna. Preocupati de viitorul si cresterea lor, de a le asigura toate cele necesare, cei mari ajung cand se revad sa fie prea obositi, prea departe, prea desprinsi de realitatile cotidiene ale celor mici. Bunicii devin tot mai neputinciosi si mai indepartati de preocuparile si nevoile unui adolescent ajuns prea devreme la maturitate, apasat de povara sperantelor puse in el de niste oameni care-i sunt mai mult sponsori decat parinti... 
Cam acelasi lucru se intampla in film, insa la o scara mult mai vasta, fiindca intr-o tara cat un continent totul ia proportii mai mari decat in mica Europa ce se intinde la vest de noi, cam de dimensiunile unei provincii chinezesti. Familii intregi migreaza in propria tara, din satele unde singura sursa de trai e agricultura, catre marile centre industriale, in cautare de lucru, de obicei in industria textila. Ca sa va dati seama de dimensiunile fenomenului, sunt cam 130 de milioane, de vreo 6 ori populatia Romaniei, cei care traiesc departe de familii si ajung sa le vada o singura data pe an, de Anul Nou, moment ce ii reasigura ca existenta lor are un sens, ca nu lucreaza doar pentru o iluzie, ci pentru oamenii dragi. Si atunci incepe nebunia: un furnicar greu de stapanit si de controlat ia cu asalt gari, autogari, barci, in speranta de a prinde un bilet pe care sa nu fie nevoie sa-si plateasca toata agoniseala de un an. Cele mai ieftine se epuizeaza cu luni inainte si, cu cat se aproprie momentul plecarii, cu atat disperarea de a nu reusi sa urci in trenul spre casa creste. 
Regizorul Lixin Fan si-a propus sa vorbeasca in acest documentar, prin intermediul unei povesti de viata, aceea a familiei Zhang (parintii care lucreaza la peste 2000 de km de casa si se intorc doar de Anul Nou, copiii, dintre care fiica, adolescenta, incepe sa se revolte impotriva acestui mod de viata, si bunica, in grija careia se afla fata si baiatul) filmata timp de trei ani in momentele sale esentiale, despre un fenomen amplu, aflat la baza mecanismului format din milioanele de suruburi care compun docila masinarie industriala chinezeasca. Ochiul regizorului se transforma astfel intr-o camera Big Brother, care inregistreaza nepartinitoare conflicte, rutina, frustrari, tensiuni, drame.
Trecand prin criza mondiala si Jocurile Olimpice de la Beijing, membrii familiei devin exponentii unei categorii sociale si ai unei epoci ce ne ajuta sa intelegem mai bine (desi nu cred ca asta e intentia primara a filmului) boom-ul economic chinez. Vor exista intotdeauna in aceasta natie disciplinata oameni suficient de disperati pentru a-si abandona familia ca sa traiasca in conditii precare si sa munceasca in schimburi intr-o fabrica de confectii pe o suma ce in Occidentul european pare derizorie, dar pentru ei este tot ce pot spera.
Locurile de munca sunt pretioase si fiecare isi doreste ca urmasii sai sa aiba un viitor mai bun, sa poata studia, sa ajunga sa-si implineasca visele... Insa atata timp cat nu-i sunt alaturi, exista riscul ca si acel urmas sa porneasca pe calea parintilor, doar pentru ca se simte neglijat, pentru ca presiunea asteptarilor investite in el il apasa si ajunge sa-si doreasca sa-si construiasca singur viitorul, sa nu mai depinda de banii care i-au indepartat parintii si au dus la erodarea relatiilor de familie. Si unele lucruri se intampla atunci cand prietenii suplinesc o caldura materna absenta, niciodata resimtita.
Drama umana este reala si, vazand-o, nu poti sa nu inclini balanta cand intr-o parte cand in cealalta, sa nu vezi cum fiecare dintre parti are dreptatea sa si sa nu constati ca pana la urma este o situatie ce-si poate gasi solutie, ca si in cazul migratiei romanesti spre vest, numai intr-o reechilibrare a conditiilor de viata, in politici de munca competitive...
Dar filmul nu in directia asta bate,  desi pe undeva gasim speranta ca timpurile se schimba, ca generatiile mai tinere nu se mai multumesc cu la fel de putin ca si parintii lor. Este mai degraba o constatare a unei situatii de fapt, o analiza a mecanismelor declansatoare ale celei mai mari migratii din istorie, insa una extrem de personala si de atasanta. Si este acolo o secventa unde trenul de navetisti mi l-a evocat foarte puternic pe acela din Snowpiercer. As crede ca nu intamplator.

Monday, 12 May 2014

La curtea regelui Arthur in cel de-al doilea razboi mondial

Donald Barthelme - Regele

Nu ma prea dau eu in vant dupa autorii postmoderni, pentru ca de cele mai multe ori procedeele pe care le utilizeaza imi inspira o incropire, o improvizatie, imi dau senzatia unor alaturari fortate,  lipsite de o idee unitara. In ultima vreme, doar Julian Barnes si Olga Tokarczuk mi-au dovedit ca se pot crea si colaje inspirate. 
Insa Barthelme nu este genul "acela" de postmodern. La el gasim mai mult o joaca de-a conceptele, generata de inadecvarea personajului la mediu. Alaturi doua lucruri aparent incompatibile, doua epoci cu sisteme de valori diferite, si observi ca se pot armoniza, intrepatrunde, pot fi o sursa de inspiratie mereu proaspata si vie. Asa cum, de exemplu, intr-una din cele 60 de povestiri un adult era readus la scoala, plasat in mijlocul pustilor si nimeni nu parea sa simta ca ar fi ceva deplasat, in Regele il gasim pe regele Arthur (scuze, dar nu m-am putut obisnui deloc cu ortografierea din carte a numelui, Artur) si intreaga sa curte, cavaleri ai Mesei Rotunde, in Anglia celui de-al doilea razboi mondial. Parodie a romanelor cavaleresti si satira a societatii moderne, acest miniroman are foarte multe din spiritul  Monty Python, daca-i stiti. Daca nu, cautati repede cel putin cele doua lungmetraje ale lor, Life of Brian si Monty Python and the Holy Grail,  mai ales ca ultimul este foarte in spiritul cartii
Daca Arthur si supusii sai ar fi trait in regatul Angliei anilor '40 ai secolului trecut, ar fi avut parte probabil de la fel de multe peripetii ca si-n Evul Mediu, insa receptarea lumii moderne ar fi imbracat idila lui Lancelot cu regina Guinevere intr-o poveste de scandal, relatata de posturile de radio pro-naziste, cavalerii in armuri stralucitoare s-ar fi oprit din duel pentru a dezbate modul in care le va percepe posteritatea faptele si viata, apasati de expunerea media, de ecourile ziarelor si posturilor de radio care intorceau orice intamplare pe toate partile. Cavalerul Negru ar avea, evident, origini africane si cel Rosu orientare comunista.
Naivitatea si principiile cavaleresti, onoarea si inflexibilitatea se imbina cu normele si functionarea unei societati la fel de violente ca aceea din care provin, intr-o confuzie a valorilor ce dau ingredientele principale ale cartii, umorul acid si ironia. Miracole exista si aici, in lumea zguduita de conflictul mondial, atata timp cat protagonistii provin dintr-o lume a legendelor si au capacitatea de a vedea si de a aplica evenimentelor propria grila de interpretare. Absurdul noii ordini mondiale se confrunta cu mitologia si Graal-ul ia forma bombei atomice. Personajele din cele doua lumi de amesteca si-si pun fiecare amprenta asupra destinului natiunii: regele Arthur il are ca prim-ministru pe Churchill si ca regent pe fiul sau, Mordred. 
Modul in care Barthelme se joaca cu personajele si perspectiva epocii este delicios pe alocuri, insa as fi preferat mai multa continuitate. Nu avem de-a face cu un roman propriu-zis, cu o progresie a actiunii, ci gasim mai degraba scene disparate ale unei piese de teatru, in care personajele sunt introduse sumar si miza cade pe dezbateri si discutii, pe dialogurile acide si ironice, vioaie, taioase, pline de farmec in intertextualitatea lor. Insa as fi apreciat si mai mult o poveste coerenta, unde capitolele sa nu para asezate unul langa altul doar asa, din nevoia de alaturare... Sa fie influenta povestirilor scurte?! N-am citit nimic din celelalte trei romane ale sale, nu stiu daca toate au aceeasi structura. M-am delectat cu limbajul si ideile, dar parca ceva-ceva mi-a lipsit, o punte care sa lege secventele intr-o carte unitara. Asa, da prea mult senzatia unui experiment, chiar daca exista idei, unele surprinzatoare, si nu prea vibrez la experimente. E insa placut de citit.

Friday, 9 May 2014

Turist de nevoie in Bruges

In Bruges (2008)

Daca ar fi dupa mine, as putea petrece cu placere si fara sa ma plictisesc o saptamana-doua, daca nu mai mult in Bruges, unul din cele mai pitoresti orase flamande. Insa pentru Ray (Colin Farrell), nu e deloc la fel; este un loc extrem de plictisitor, lipsit de atractivitate, unde ajunge de nevoie, obligat sa se refugieze alaturi de prietenul sau Ken (Brendan Gleeson), in asteptarea unui telefon de la seful lor (Ralph Fiennes). Cei doi sunt asasini platiti si, dupa una din crime, care nu a iesit exact cum fusese programata, sunt trimisi sa se ascunda tocmai in Belgia. Ceea ce pentru Ken se dovedeste un prilej de relaxare, luandu-si foarte in serios rolul de turist, pentru Ray este motiv de ironie si bancuri cu belgieni, o sursa de plictiseala suprema, din care numai intalnirea cu o frumoasa localnica il mai scoate putin.
Dupa ce a castigat premiul Oscar pentru scurt-metraj in 2006, regizorul si scenaristul englez Martin McDonagh se afla aici la primul sau film mare (nu numai ca lungime). Avea sa mai urmeze Seven Psychopaths, insa In Bruges este mult, mult mai bun. E genul acela de film pe care vreau sa-l impartasesc cu toata lumea, sa ma asigur ca toti prietenii l-au vazut si ma astept apoi sa-mi fie recunoscatori pentru ca l-am recomandat :P 
Ray si Ken par sa se miste in directii opuse in orasul medieval populat cu creaturi la prima vedere fantastice (un pitic, o misterioasa straina). Strazile lui dau senzatia unui timp suspendat, acela al asteptarii unui telefon ce intarzie sa soseasca. Pentru unul, este placerea descoperirii locurilor, al artei, al peisajelor, al picturii flamande si a lui Bosch. Pentru celalalt, este o stare de toropeala, de amortire, din care mai degraba l-ar scoate o bere decat frumusetea locurilor. Si vedem asta, totul e extrem de viu si de bine gandit, nu numai in construirea personajelor si a atmosferelor, ci si in modul cum starea se traduce in aspectul exterior: Ken este mai tot timpul bine dispus, purtand de fiecare data o noua tinuta, pornit in cautarea unor noi motive de entuziasm si admiratie. Pe Ray il vedem imbracat cu aceleasi haine in fiecare zi, macinat de propriile ganduri, pe care le aflam treptat.
Si contrastele nu se opresc aici: intregul film este alcatuit in jurul unui joc dintre profuzime, morala, culpabilitate, iertare, rasplata, pe de o parte, si lejeritatea limbajului (nu am numarat eu, dar ImDB-ul zice ca in cele 107 minute ale filmului cuvantul "fuck" apare de 126 de ori) intr-o lume populata de prostituatele venite de la Amsterdam si de localnici ce se ocupa cu jefuirea turistilor, pe de alta. Bruges devine punctul de intersectie al perspectivelor, intr-un film ce condimenteaza asasinii croiti dupa tiparele filmelor lui Tarantino cu elemente desprinse din universul lui Guy Ritchie, dar si cu un anumit ritm interior specific mai degraba cinematografiei europene. Regizorul si casting-ul sunt englezi si irlandezi, dar imprumuta ceva din viziunea americana tocmai pentru a arunca o privire satirica asupra cutumelor turistului american interesat sa bifeze obiectivele europene. Violenta, ironia si dinamismul povestii sunt contrabalansate de spleen-ul si golul interior al personajului interpretat de Farrell, iar decorurile capata pe alocuri accente grotesc-suprarealiste.
Nu stiu cat pot sa va mai spun din poveste fara sa dezvalui prea mult dar sa va trezesc in acelasi timp interesul pentru film. Un detaliu cred ca mai merge: telefonul asteptat soseste cam pe la jumatatea filmului si atunci aflam, impreuna cu personajele principale, ce cauta in Bruges. Scenariul este genial, are pe-acolo niste faze si replici la care am ras din toata inima, memorabile si citabile.
Nu exista timpi morti, totul incepe abrupt si continua din ce in ce mai imprevizibil, tensiunea se pastreaza de-a lungul intregului film, chiar daca, retrospectiv privind, nu se intampla prea multe lucruri. Cu toate astea, nu e chiar o comedie neagra croita pe tiparul pulp, transmite si melancolie, si o stare de angoasa, e un fel de Purgatoriu cinematografic, ca sa parafrazez o replica din film, in care unul dintre personaje spune ceva de genul "Purgatoriul este atunci cand nu stai nici foarte rau, nici foarte bine. Cam ca Tottenham". Cu asta m-a facut sa ma uit pe ce loc este Tottenham la fotbal, pare sa iasa din Purgatoriu daca o tine asa, e pe 6, chiar inaintea lui Manchester :)
Abia ma abtin sa nu spun mai multe, asa ca vedeti-l!

Wednesday, 7 May 2014

In anii '50


Kurt Vonnegut - Tabachera din Bagombo

Vieti marunte, oameni marunti aflati in momente de criza sau care-si recompun identitatea pentru a da iluzia unei vieti nicioadata traite... Acestea sunt personajele lui Vonnegut, aceasta este lumea lor, asupra careia se apleaca cu tandrete si compasiune, cu ironie si umor, schitand un zambet complice cu cititorul. Este lumea unei Americi care dupa razboi se trezea la o viata dominata de spiritul consumismului, de dorinta individuala de reusita sau, cand nu e cazul, macar de aparenta unei reusite, de valorizare in ochii celorlalti; e o lume in care fiecare putea visa la propriul dragon azuriu sau la o casa-pachet si, atunci cand le obtinea, se simtea in continuare neimplinit.
Publicate in perioada anilor '50 prin diverse reviste, povestirile din acest volum surprind atmosfera epocii: soldati intorsi acasa de prin razboaie, incarcati cu amintiri sau regrete, oameni cu ambitii ce vad o noua lume deschizandu-li-se in fata, reflectii asupra misterului unui cosmos unde omul nu ajunsese inca sau asupra mitului tineretii fara batranete si al vietii incheiate cu o moarte liber consimtita. Subiectele sunt din cele mai variate, mergand de la cele stiintifico-fantastice pana la cele cu tenta absurda, de prabusire intr-un gol existential pe care obiectul dorintei abia obtinut nu-l poate umple.
Dar tonul general ramane vesel, tonic, duios in sesizarea aspectelor umanitatii din fiecare, a dramelor generate de conflictul dintre aparenta si esenta, a cautarii unei fericiri ce se concretizeaza de cele mai multe ori prin obtinerea unui bun material sau a unui statut social. Nu exista destine implinite sau ratate, ci doar cautatori, oameni cu suficiente idei si imaginatie pentru a schimba schimba ceva in viata lor, cel putin modul in care sunt perceputi de ceilalti. Afaceristi, artisti sau pretins artisti ce-si cauta calea de afirmare, un Mos Craciun care terorizeaza deopotriva parintii si copiii, un profesor dedicat muncii sale, indragostiti care afla ca dragostea nu-i de ajuns pentru a-si lega viata de altcineva si multe alte personaje capata identitate pe spatiile atat de putin generoase de obicei ale prozei scurte. Si mai avem multe obsesii, fie ca au drept obiect o masina (Dragonul azuriu), ketchupul (Consultantul neplatit), aspiratia spre o alta viata, opusa banalitatii cotidiene (Tabachera din Bagombo) ori o ambitie (Pustiul netalentat). 
Trei episoade sunt dedicate fanfarei "Zece pe zece" a unui liceu, cu o ierarhie riguroasa, condusa de inimosul profesor de muzica, pasionat de munca lui: este vorba despre Elevul ambitios, Pustiul netalentat si Baiatul care ura fetele; ele ar fi putut reprezenta, impreuna, inceputul unei serii inspirate de viata adolescentilor vremii, cu preocuparile, valorile si interesele lor.
Poate ca unele dintre povestiri au un curs previzibil, dar tot poarta marca inregistrata a lui Vonnegut, acel umor ce se raporteaza la om intr-un mod partial cinic, partial tandru, si in plus sunt compensate de cele unde gasesti un twist la final, o surpriza, un moment care sa-ti schimbe total perspectiva asupra povestirii in cauza. Fiindca Vonnegut stie sa scrie dupa regulile de creative writing pe care ni le infatiseaza in carte, dintre care poate cea mai importanta este, cred eu, "Write to please just one person. If you open a window and make love to the world, so to speak, your story will get pneumonia." N-am avut cartea la indemana sa o caut, asa ca ca m-a ajutat Google, dar si editia romaneasca, in traducerea Alexandrei Coliban, suna bine.
Eu asa am simtit, ca-n cartea asta a vorbit pentru mine, chiar daca este oarecum diferita de romanele geniale de mai tarziu, reusind sa transforme acele personaje cu intamplarile lor mai deloc iesite din comun in prezente vii, a caror soarta sa ma intereseze. Cum se intampla cu toate volumele de povestiri scurte, nu mi-au placut toate in aceeasi masura. Poate nu am rezonat cu Fugarii sau cu Indragostitii anonimi la fel ca si cu AFIXANUFI sau cu povestirea de titlu, dar asta si pentru ca stacheta asteptarilor era deja ridicata prea sus si nu m-am ciocnit de imprevizibilul asteptat. Insa chiar  si acolo exista detalii care fac diferenta, emotie, umor, empatie si o intelegere profunda a umanitatii, in cele mai diferite reprezentari ale ei.

Monday, 5 May 2014

De-ale mele...

Cu ce ma mai distrez in ultima vreme: acuarele si pasteluri... nu mariti, ca nu merita, doar niste mazgaleli cu rezolutie proasta :)






Sunday, 4 May 2014

In deriva prin viata

V.S. Naipaul - Jumatate de viata 

"Pe muchie de cutit" de Somerset Maugham ne infatisa peregrinarile unui american in cautarea sensului existentei, prin tara natala, apoi in Franta si India. Willie Somerset Chandran, nascut in India din parinti a caror uniune a reprezentat un act de opozitie, de sfidare a autoritatii parintesti si a oranduirii castelor din care proveneau, este, si el, un cautator: emigrat din India in Anglia si apoi intr-o indepartata colonie portugheza din Africa (din indicii pare a fi Mozambic), va ajunge la 41 de ani sa ia din nou o decizie radicala, una din acelea care schimba viata, asa cum a facut in tinerete, cand a plecat la studii in necunoscuta si indepartata Anglie. Aschia n-a sarit prea departe de trunchi, avand in vedere ca tatal, la randul sau, s-a revoltat impotriva casatoriei aranjate de parinti, impotriva destinului de tanar dintr-o casta superioara harazit unei functii importante, lasand totul in urma pentru a se casatori cu o femeie fata de care nutrea sentimente confuze, facand apoi un juramant al tacerii si inspirandu-i lui Maugham un personaj din cartea amintita la inceput.
Nu-mi dau seama daca "Jumatate de viata" este un tribut adus autorului englez de un autor nascut el insusi in foste colonii britanice, Trinidad-Tobago, sau invocarea lui Maugham este doar un pretext, o trimitere subtila la destinul eroului, comun pana la un punct cu acela al autorului, Naipaul insusi venind in Anglia in tinerete pentru studii. Trebuie sa fi simtit si el pentru o vreme sentimentul acela de inapartenenta al lui Willie, dar poate si de libertate, de pierdere intr-un oras cosmopolit unde poti sa fii cine doresti si sa-ti recreezi prin cuvinte noi amintiri. 
Willie face mai intai cunostinta cu boema emigrantilor din Caraibe, prin prietenul sau jamaican adept al comunismului si sustinator al unui Che Guevara la inceput de drum, cunoaste tulburarile generate de rasism, publica intr-o revista, se culca cu prietenele prietenilor sai si, intr-un final, publica o carte inspirata de lumea indepartata pe care a lasat-o in India. Acea carte ajunge la sufletul unei alte imigrante. Dupa trei ani petrecuti la Londra, cei doi pleaca impreuna in tara ei, unde Willie va petrece 18 ani. 
Cele trei parti ale cartii vorbesc despre un destin de cautare si inadaptare, mostenire a unui tata dispretuit, fiindca Willie vede in alegerile lui de viata eroism dar si saracie spirituala, incapacitatea de a se ridica dintr-o lume traditionalista careia ii contesta valorile. India, Anglia si apoi colonia portugheza din Africa sunt scenele pe care se perinda eroul, alcatuit din incertitudini si contraste, din aspiratii supuse permanent analizei lucide, niciodata multumit sau motivat si niciodata fericit, un dezradacinat pentru care nu exista "acasa", ci doar o iluzie temporara a unui posibil "acasa" care se spulbera dupa un timp. India il sufoca prin ierarhiile sale si-i transmite rusinea pentru culoarea pielii si nesiguranta sexuala. Londra aduce multa singuratate prin pierderea identitatii, a lucrurilor de care isi dorea cu disperare sa scape in India. Iar Africa ii da frau liber instinctelor, il goleste interior, il arunca in randul colonistilor, clasa privilegiata, reinviindu-i vechile incertitudini indiene.
Toata aceasta deschidere a lui Willie catre lume intr-un mod care nu lasa lumea sa patrunda in el, sa-l bucure prin ceea ce-i ofera, se prezinta intr-un interesant joc al deschiderii si inchiderii in sine si incheie cartea intr-un mod ce lasa cale libera oricarei continuari si posibilitati, intr-o suspendare a timpului ce pregateste un nou inceput. Pentru el, orice viata este imposibila, fiindca intotdeauna va fi una aleasa, impusa sau propusa de ceilalti. Poate pe unii genul acesta de pasivitate a eroului sa nu-i convinga, dar pe mine m-a prins, fiindca gandirea lui are ceva din modul in care si eu vad lucrurile, si anume ca nu tu iti traiesti viata, ci ea trece prin tine. Si asta nu tine de fatalism, mai degraba de o vulnerabilitate psihologica, dar il las pe Willie sa va spuna ce si cum cu jumatatea lui de viata.
Si, ca o nota colaterala, nu stiu din ce cazan cu inspiratie au mancat impreuna toti scriitorii astia din fostele colonii britanice, cu Rushdie, Naipaul si Ondaatje in frunte, ca tare-mi plac.