Friday, 31 October 2014

Un film pentru, cu si despre caini... si oameni


Feher isten (White God) (2014) 


Pe rand, dupa cum spuneam in titlu: 

Pentru...
"- Ce program ai in seara asta?" "- Scot cainele la un film." Exact asa s-a intamplat :) 
Ii iubesc pe organizatorii festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, pentru ca macar o data in viata, cand am plecat la film, nu a mai fost nevoie sa suport privirea trista de caine abandonat pentru cateva ore. Initiativa lor a fost minunata: la un film unde protagonistii principali sunt cateii (doi dintre ei, interpretii rolului principal,  Luke si Body, au si castigat Palme Dog), ale carui fonduri au fost destinate adoptiei canine la distanta, cum puteau sa lipseasca dintre spectatori tocmai ei?! Asa ca am pornit cu mic, cu mare, spre cinematograful Patria, unde Cristian Mungiu i-a facut Pamelei o primire de vedeta, intr-atat incat saracul caine, la fel de neobisnuit cu blitzurile ca si mine, care m-am ascuns dupa o coloana, incepuse sa se panicheze. Las' sa simta si ea pentru o seara presiunea celebritatii :)!
In sala, spectatori de toate varstele si dimensiunile iar spectatorii-caini nu sunt cu nimic diferiti de cei umani: unii stau cuminti si urmaresc interesati ce se intampla pe ecran (cum a facut si Pam pana la un punct, cand s-a asezat confortabil pe scaun si a inceput sa toarca incetisor, semn de relaxare), altii simt nevoia sa puncteze scenele din film cu un latrat vehement.  Ma bucur ca n-au totusi capacitatea de a intelege mai mult decat ca sunt cu oamenii, intr-un loc unde sunt rasfatati si primiti cu drag, pentru ca ar fi fost un film extrem de traumatizant, in care confratii lor sunt batuti, infometati, chinuiti, omorati...



Cu...
White God isi are radacinile intr-un proiect de lege aberant din Ungaria, doar amintit in trecere, care din fericire nu a fost aprobat de Parlament: se propunea un impozit pentru proprietarii de caini, de care sa fie scutiti detinatorii de rase unguresti. In rest, stapanii cainilor de rasa ar fi platit o suma, iar cei ai cainilor maidanezi o alta, dubla. Foarte stimulant pentru adoptii... Pornind de aici, Lili, eroina filmului, nevoita sa-si petreaca trei luni impreuna cu tatal sau, isi vede cel mai bun prieten, pe Hagen cel metis, abandonat. Incep, pe de o parte, cautarea disperata a fetitei, care va intelege la un moment dat, cand razboiul dintre oameni si caini este declansat, ca asa cum omul este cel care l-a pornit, tot el ii poate pune capat si, pe de alta parte, aceea a lui Hagen, care-l va transforma dintr-un caine bun si iubitor intr-un luptator feroce pentru supravietuire. Sunt scene dure, violente, care mi-au amintit de Amores Perros, nu pot sa spun ca e un film frumos, pentru iubitorii de caini totul este foarte disturbing si a trebuit sa-mi repet ca sa-mi inabus nodul de plans din gat ca animalutele sunt de fapt actori, care se distreaza foarte bine interpretandu-si rolurile si dincolo de momentele filmarilor sunt recompensate cu bunatati si iubire....


Despre...
Kornél Mundruczó, regizorul si scenaristul filmului, ingroasa un pic cam mult pentru gustul meu anumite scene: mi-e greu sa cred ca un caine asa frumos intalneste in periplul sau numai oameni rai, gata sa profite de pe urma lui, cand Hagen are un medalion cu numele, deci se vede ca e vorba despre un caine pierdut, derutat, speriat; la fel cum imi e greu sa cred ca un mascul alfa nu doar este urmat de restul haitei, dar e si in masura sa coordoneze strategii de atac prin surprindere. Si chiar toata Budapesta uraste cainii sau este speriata de ei?! Eu niciodata cand vad o haita venind spre mine (si sa stiti ca nu conteaza daca sunt 5 sau 200 de caini, tot un singur sef au) nu incerc sa fug, il ochesc pe "Mr. Alfa" si negociem... Pana acum mi-a mers, nu m-a muscat niciodata un caine si am intalnit destui. Ba mint, m-a zgariat un pic unul printr-un gard cand am intins mana in curtea lui sa-l mangai, dar insignifiant si oricum era vina mea. Intotdeauna este vina omului, chiar si cand el crede ca nu-i ...


... si oameni
Dincolo de ce spuneam mai sus, e admirabil cum reuseste filmul sa ramana unul de interes general, fie ca iubiti cainii, va sunt indiferenti, va e frica de ei sau va indignati exasperati ca nu mai aveti loc de ei pe strada. Pentru ca nu doar despre caini este vorba acolo, ei pot fi inlocuiti cu orice categorie sociala sau rasa umana si obtineti o parabola a mecanismelor care genereaza nevoia de razbunare. Un film inceput intr-o nota realista, ce lasa inca de la prima secventa sa se intrevada violenta, prin scena de la abator, se transforma intr-un Spartacus meets Planet of the Apes si, ca si acolo, vinovatii nu sunt cei care incep revoltele, ci aceia care i-au adus in punctul de explozie a tensiunilor.
Dresorii de caini au facut o treaba minunata cu actorii patrupezi, reusind sa le surprinda trasaturile in modul de comportament. Ma gandesc nu doar la actorii principali (interpretii lui Hagen), dar si la acel minunat terrier, prietenul care-l invata supravietuirea pe strada, si la intreaga coregrafie in care sunt angajati peste doua sute de caini.
Unghiurile de filmare ce inglobeaza perspectivei umane pe cea canina cu cadre care, privite prin ochii lui Hagen, au mai mereu ceva amenintator, oprindu-se asupra unor oameni cu privirile schimonosite de ura si furie, modul cum Rapsodia Ungara puncteaza momentele tensionate ale declansarii revoltei, contribuie la un film despre care e greu sa spun ca mi-a placut (m-a bulversat prea tare), dar sigur m-a marcat...
Dar lui Pam sigur i-a placut, s-a lasat cu multe mangaieri :)

Later edit: de pe pagina de Facebook a festivalului, multumim pentru poza:

Wednesday, 29 October 2014

Dulapuri si sertare


Bernhard Schlink - Evadari din iubire

Oricat am vrea sa ne ferim, recunoasteti, e o greseala pe care o facem cu totii: ii etichetam pe cei din jur mult prea usor, mintea noastra  are nevoie de organizare, sa stie pe care de unde sa-l scoata, din ce sertar in care l-am pus. Cum ne organizam hainele in dulap, la fel procedam si cu oamenii: prieteni din copilarie, prieteni mai recenti, grupul de alpinism, rude, colegi de serviciu, cei cu care ne uneste o singura pasiune si in afara ei nu ne intereseaza nimic despre vietile lor. Mai rau - si nici asta nu ne putem impiedica sa nu facem - extindem categoriile si la necunoscuti: dupa modul cum sunt imbracati, dupa varsta, dupa cum se adreseaza intr-o anumita circumstanta, dupa lungimea parului sau numarul de tatuaje, tindem sa fim cu totii conformisti in clasificari. Cat timp stau cuminti in sertarul unde au fost pusi, e bine. Dar atunci cand vreunul iese din el, te simti la fel de descumpanit ca si cum ai descoperi ca tricoul preferat pe care l-ai purtat cu mandrie toata vara este de fapt o bluza de pijama.
Si asa v-am introdus in atmosfera povestirilor lui Bernhard Schlink, unite de un fir comun: prejudecatile legate de ceilalti, simplificarile pe care le facem, reducerea la stereotipuri. Fiecare are ceva din ceea ce autorul insusi marturiseste prin vocea unui personaj: "Literatura germana este obiectiva si solida, construieste categorii si sisteme, iar daca se simte in ea o pasiune, aceea e pasiunea disecarii stiintifice". Asa procedeaza cu personajele si situatiile sale si in aceste sapte nuvele, dupa modelul observat deja in Cititorul: ni se da o realitate, dulapul de care spuneam, cu hainele ordonate frumos, dupa aceea realitatea respectiva incepe sa fie disecata, devine din ce in ce mai transparenta, iar in dulap observi ca unele haine au pete, ca altele s-au destramat ori decolorat sau ti-au ramas mici, cert e ca nu-si mai au locul acolo. Reeditare in colectia Top 10+ a unui volum publicat acum vreo 10 ani la Polirom, cartea are ca pretext sapte situatii in aparenta distincte, care ne introduc de fapt in aceeasi lume a autorului german unde iubirea merge mana in mana cu istoria, cea a dezvaluirilor, regretelor, ambiguitatilor ce se cer lamurite metodic, minutios, pana cand, epuizate de toata aceasta analiza, personajele incep sa vada ca din sentimentul initial nu mai ramane mare lucru. 
Ceea ce la prima vedere este o fuga de ceilalti, reprezentati de o iubita, un parinte sau prieteni, se dovedeste o fuga de sine insusi, din fata unei existente date peste cap, transformata de revelarea unui trecut. Este nevoie de curaj pentru infruntarea descoperirilor, a acelor lucruri care poate e mai bine sa ramana necercetate, in lumea din care au venit. Ma gandesc ca, daca pe vremea cand imi vedeam in liniste de activitatile mele scolare si de muzica de la Vocea Americii sau Europa Libera as fi fost ceva mai mare si cu activitati mai "subversive" si cineva s-ar fi gandit sa-mi faca dosar la Securitate, indiferent ce consecinte ar fi avut atunci asupra mea, nu cred ca as fi simtit nevoia sa stiu cine si de ce. Daca bunicul meu, care a luptat in al Doilea Razboi Mondial la Odessa si in Tatra ar fi fost nu un simplu caporal, pe care nu l-am intrebat niciodata daca si cati oameni a omorat, ci un general ce ar fi dat ordinul uciderii, l-as fi privit altfel cand as fi crescut?! As fi putut sa identific figura celui care a incercat sa-mi ofere in copilarie tot ce avea mai bun cu aceea a unui monstru?!
Sunt in carte secrete ascunse de Zidul Berlinului, ce se darama odata cu el, de timpul trecut de la al Doilea Razboi Mondial, dar si simple supozitii, suspiciuni bazate pe prejudecati colective, ale evreilor despre nemti de exemplu, ori doar descoperiri individuale ale unei vieti duplicitare, sunt acele transformari aduse de dezvaluirea unui trecut ce erodeaza prezentul, transforma iubirea in vinovatie sau indiferenta. Oamenii nu sunt perfecti, atunci cand cineva chiar incearca sa le gaseasca defectele, fie si intr-un trecut care acum nu mai are nici o importanta, cu siguranta le va gasi.
Daca ar fi fost vorba doar despre dragoste, as fi punctat mai mult repetitivitatea unor tipare de-a lungul celor sapte povestiri si elementul de senzational aproape nelipsit. Dar in nuvelele lui Schlink dragostea e doar un pretext. Ele sunt mai degraba despre oameni si complexitatea relatiilor dintre ei, trecand prin remuscare, vinovatie, dorinte reprimate, incapacitatea de comunicare. Mi-a placut lipsa zorzoanelor moraliste si modul firesc in care elementele de senzational amintite sunt inglobate, credibil si simplu, dar  crud si incisiv. Este un autor care provoaca si nu are deloc mila de personajele sale, te face sa te intrebi ce ai face tu in situatia in care-si aduce eroii doar pentru a-i chinui si a le diseca trairile. Fiecare poate avea in dulapul de care spuneam la inceput cate unul sau mai multe schelete, personajele lui Schlink intotdeauna prefera sa le scoata de acolo si sa stearga praful de pe ele. Eu le-as pastra pe ale mele inchise...

Tuesday, 28 October 2014

Nefericirea cuplului perfect

Gone Girl (2014)

Toamna se numara candidatii la Oscar si cred ca tocmai am dat de unul. 
Sa ne imaginam ca, atunci cand a disparut celebra Elodia cea dizolvata in neant, toate televiziunile s-ar fi inghesuit sa campeze ca la un festival in fata casei sotului, sa-i urmareasca fiecare pas, sa-l hartuiasca si sa-l judece, desi partea cu judecatul parca s-a si intamplat, nu bag mana in foc de celelalte, mai ales ca hartuitul ma tem ca la noi pentru multi e de bine, un mod de a aparea la televizor, ceea ce pentru unii conationali pare sa fie realizarea vietii. Habar n-am ce s-a intamplat si cat s-a vuit de fapt pe tema acestei disparitii, n-am idee nici cum se numeste incriminatul sot, dar oricat de sub pamant as trai, am auzit chiar si eu de Elodia. Revenind, daca s-ar fi gandit cineva sa scoata un film din toata tevatura, ma tem s-ar fi pus accentul pe talk show-uri lungi si plictisitoare, in buna traditie a conflictului psihologic ce bantuie filmul romanesc si extrem de departe de ce reuseste sa scoata Gone Girl din toata melodrama asta. 
Le-as recomanda regizorilor cu multa caldura un filmulet care arata ce nu face David Fincher. Mai este nevoie sa va reamintesc cine este David Fincher? Spun Se7en, Fight Club si am spus tot, ocazie cu care mi-aduc aminte ca am in plan Zodiac, poate acum, ca m-a stimulat cu filmul asta, ajung sa-l vad. Este regizorul care stie poate cel mai bine sa se joace cu mintea telespectatorilor, sa-i trimita intr-o directie pentru a-i intoarce la 180 de grade si apoi din nou, doar asa, ca sa-si dea seama la sfarsit ca se invartesc in cerc ca prostii si cercul s-a inchis fara scapare. Asta mi-a facut si cu filmul de fata. E drept ca un merit mare cred ca are si Gillian Flynn, care si-a adaptat propriul roman intr-un scenariu cu ritm si suspans, tensiune dar si umor. 
In ziua cand sarbatoreau cea de-a cincea aniversare a casatoriei, Nick Dunne (Ben Affleck) isi da seama ca sotia sa, Amy (Rosamund Pike), a disparut. Intrat in atentia politiei dar si sub presiunea presei, Nick incearca sa-si demonstreze nevinovatia urmand indiciile pe care insasi Amy le-a lasat, intr-un joc pe care cei doi il jucau la fiecare celebrare a nuntii lor. Cu fiecare pas, certitudinile si convingerile ii sunt zdruncinate, revelandu-i-se noi laturi ale unei relatii pe care o credea incheiata. Ben Affleck a fost alegerea potrivita pentru rol, cu aerul sau dezorientat si naiv de victima, baiatul bun demonizat de toti, chiar daca nu ii cresc coarne, cum am vazut recent ca se intampla cu Harry Potter, in masura sa pastreze echilibrul, sa se transforme din victima simpatica in suspect blamabil, din sot disperat in cel care-si inseala sotia si o abuzeaza fizic.
 Pe masura ce indiciile sale conduc intr-o directie si ale politiei intr-alta, straturile incep sa se adune, punandu-ne in fata un film in care contrastul dintre aparenta si realitate are rolul principal, fie ca este vorba despre imaginea consolidata pe mult trambitatele valori ale familiei (pe care eu nedand doi bani, tare ma bucur sa le vad din cand in cand rascolite pentru a li se arata putreziciunea) sau de viziunea unui barbat asupra celei care i-a stat alaturi si a incercat la fiecare pas sa-i modeleze si sa-i controleze viata dupa criteriile sale, ilustrand tot mai mult o vorba de-a lui Fincher dintr-un interviu foarte misto, "Ninety people working together cannot find their ass with a flashlight".
 Tocmai de aceea este un film fara parti-pris-uri, care nu te lasa sa te atasezi prea mult de un personaj, ambele ajungand sa fie manevrate asemenea marionetelor de lemn din cutie, cadoul premonitoriu lasat de sotie cu ocazia aniversarii. Si asa se simte si spectatorul, caruia i se strecoara o indoiala dupa alta, ramanand si dupa ce se termina filmul cu dubiul: a fost un film bun? sa ma mai uit ce scartaie dupa rasturnarea de situatie ce ne aduce in punctul de unde am plecat? Hai mai bine sa nu, pentru ca m-a tinut 150 de minute in scaun cu atentia treaza tot timpul, am savurat umorul negru, m-am bucurat de el. E divertisment de calitate si-l vad, in ciuda aerului de melodrama pulp, un candidat la Oscar, chiar daca fara sanse de castig. Ca sa subliniez si eu diferenta dintre realitate si aparenta, Hollywood-ul iubeste kitck-ul si melodrama, dar tinde sa premieze temele "mari", alea pe care n-ai voie sa nu le iei in serios si sa nu storci cateva lacrimi corecte politic.

Monday, 27 October 2014

Casa din piese Lego


Elif Shafak - Palatul Puricilor

Nu am fost niciodata intr-un bazar turcesc si nici nu-mi doresc sa ajung, oricat ar incerca unul sau altul sa le infrumuseteze prin reportaje ori literatura, sa puna accentul pe traditie si cultura. E un loc murdar, aglomerat, pestrit, galagios, cu oameni agresivi in incercarea lor de a te convinge sa le cumperi marfa, exact ceea ce nu-mi doresc sa vad intr-o vacanta. Si mare mi-a fost dezamagirea sa vad ca am dat peste o carte care are exact feeling-ul de bazar. Totul incepe pe strazile pline de lume ale Istanbulului, intr-o zi de sarbatoare, 1 mai 2002, Ziua Muncii, unde o duba a unei firme de dezinsectie condusa de un sofer cu un prenume neobisnuit, Nedreptate, rataceste prin multime. 
Ca sa-i aflam originile numelui, mergem inapoi in timp, cand pe locul unde se afla imobilul cautat de Nedreptate, Palatul Bomboana, era un cimitir si cei care nu mai pot pleca au devenit cei care nu mai pot ramane, apoi si mai departe, pana in 1920, in vremea cand rusii scapatati se refugiau in Turcia.
 Dupa ce terminam cu divagatiile verticale, in timp, partea cea mai interesanta a unei carti deloc interesante, trecem la cele orizontale, in spatiu, incepand sa studiem micro- si macroclimatul Palatului, locuitorii, relatiile dintre ei, fara sa ne impiedicam prea tare de detaliul ca un corector sau redactor neatent a facut harcea-parcea ordinea paginilor 80-95. Daca ar fi fost vorba de un autor de limba araba, mai mergea, o luam ca pe un experiment de lectura cat mai apropiat de original, cu cititul de la coada la cap.
Si asa incepem sa trecem in revista toti locuitorii unei cladiri sordide, infestate de gandaci, cu mirosuri amestecate, de mancare si gunoi, personaje stridente, unele caricaturale, un imobil ce functioneaza ca un human centipede, un organism viu ale carui componente interactioneaza intre ele, creeaza complicitati sau antipatii, intrand in scena ca intr-o piesa de teatru, populand cu obsesii si intamplari marunte o carte pentru mine lipsita de orice interes. Nu spun ca nu-si va gasi si ea admiratorii sai, dar simt ca se adreseaza mai degraba gospodinelor ce-si fac timp sa priveasca pe vizor cu cine mai intra vecinul de vizavi in casa sau sa adulmece din balcon ce a mai gatit vecina de alaturi.
Sunt limbi in care talciocul, targul de vechituri, este definit drept o "piata de purici". Cam asa mi-a venit mie sa consider "Palatul Puricilor", o constructie din piese Lego uzate, desperecheate, ce nu mai folosesc nimanui...
Daca pentru unii Istanbulul este violet si pentru altii rosu, pentru mine cartea lui Elif Shafak il transforma intr-o panza colorata strident, cu o aglomerare de detalii inutile, false mistere create si intretinute artificial, unde episoade din vieti marunte ale unor personaje si mai marunte se succed prin fata ochilor pe mult prea multe pagini pentru cate au de spus. Ma gandesc la Saramago, chiar si in zilele lui mai slabe, cum facea el o magie din cuvinte si, abordand un subiect asemanator  (intr-un cadru diferit, evident), tot e la o distanta uriasa fata de aceasta turcoaica. Culoarea aruncata pe panza nu reuseste deloc sa se transforme in imagine, ramanand doar o mazgaleala stridenta, oarecum pitoreasca, dar fara puncte de interes. Shafak scrie aici atat de plat, de afectat si redundant incat incep sa cred ca Bastarda Istanbulului mi-a placut doar pentru ca pic usor in plasa istoriei romantate. Si e numai vina serialelor de inspiratie istorica precum The Tudors, Spartacus sau Rome! Dar ele au multe alte calitati.

Saturday, 25 October 2014

Cu coarne sau fara

Horns (2013)

Este foarte greu pentru unii actori sa-si stearga de pe frunte eticheta pe care le-o fixeaza acolo un rol si sa se reinventeze. Oricat de departe ar incerca sa fuga de el, se pare ca-i urmareste toata viata, cum se intampla cu Harry Potter pentru Daniel Radcliffe. Nu m-am putut impiedica sa nu-l vad astfel si aici, intr-o fantezie dark cu elemente de comedie de la care nu aveam asteptari prea mari. De altfel, daca ma gandesc mai bine, avem un Harry Potter care creste, se indragosteste de Merrin, isi traieste fericit marea iubirea si, atunci cand ea este ucisa, va fi nevoit sa infrunte din nou fortele malefice, din sufletul omului de data aceasta, sa le dezvaluie si sa-i reconstruiasca din fragmente istoria ultimelor clipe din viata pentru a ajunge la ucigas, intr-o comunitate ce-i este ostila, considerandu-l chiar pe el asasinul. Voldemort loveste din nou, dar aici magia micului vrajitor a crescut, capatand talentul de a-i face pe cei din jur sa spuna adevarul, fara voia lor. Scenariul pare destul de conformist la prima vedere, insa pe masura ce ne afundam in atmosfera filmului vedem ca lucrurile capata o intorsatura neasteptata.
Adaptare a cartii omonime a lui Joe Hill, fiul lui Stephen King, filmul este regizat de Alexandre Aja, un nume cu ceva realizari in domeniul filmelor horror, precum The Hills have Eyes, care a reusit sa-i imprime peliculei ceva din atmosfera tenebroasa a unui horror fantastic si l-a ajutat pe Radcliffe sa redea latura intunecata a personajului, torturat de sentimentul pierderii si de dorinta de razbunare. Ig Perrish, eroul pe care il interpreteaza, are o epifanie in momentul cand incep sa-i apara coarnele. "Awake, arise, or be forever fallen."
E drept ca scenariul are unele scapari, am inteles ca s-ar explica mai bine in carte de ce i-au crescut coarnele celui mai fara vina dintre toti cei implicati in cazul de crima (are legatura cu copacul unde cuplul isi traieste fericirea, un Eden spulberat), dar esenta a fost surprinsa:  nu lipsesc referintele la Paradisul pierdut al lui Milton, accente de satira religioasa se insereaza in povestea fantastica a carei magie se pastreaza si in aspectul padurii, cel mai important decor al filmului, locul unde au loc principalele momente, cadrele oscileaza intre lumina blanda a fericirii apuse si imaginile intunecate ale momentelor razbunarii.
Dincolo de conceptele morale cu care opereaza filmul, originalitatea lui consta in primul rand in viziunea ce duce la inversarea rolurilor dintre acuzat si acuzatori. Dorintele ascunse si viciile reprimate, gandurile vinovate pe care oamenii tind sa le pastreze pentru ei, toate sunt aduse la suprafata de prezenta justitiarului ce se transforma intr-un Hellboy gata sa dezlantuie iadul pe pamant, pus in situatia de a afla adevaruri mai putin placute de la oamenii cei mai apropiati, parinti si prieteni. Numai Lee, prietenul din copilarie ce i-a devenit avocat, ramane necontaminat.
Desi referintele biblice nu lipsesc, am apreciat subtilitatea lor, faptul ca atmosfera discret mistica ramane pe fundal, intre lirism si poveste romantica, intre satira si comedie, dar si faptul ca nu se merge pe reteta clasica a incheierii unui pact cu Diavolul. Trecand prin burlesc si tragic, filmul te poarta de la o scena la alta fara sa poti sa-i detectezi sfarsitul, pana spre ultima jumatate de ora, cand parca s-a lungit cam mult cu explicatiile, umorul si imprevizibilul se pierd, dar ramane un film atipic pentru gen, indiferent unde preferati sa-l incadrati. 

Thursday, 23 October 2014

Sa nu te plictisesti!



Lars Saabye Christensen - Vizionare

"Sa nu te plictisesti! De asta ne temeam cel mai tare. Nu doream sa ne maturizam. Nu voiam sa ajungem pana la miezul lucrurilor. Voiam sa ramanem doar la suprafata lor. Era suficient de profund pentru noi. Te poti ineca si intr-o cana de ceai, nu-i asa? Nu voiam sa murim, cel putin nu inca."
Cathrin si Will sunt impreuna de patru ani si ajung in momentul cand POV-ul (punctul de vedere) lui si POV-ul ei incep sa inregistreze imagini divergente si plictiseala se insinueaza in cuplu. Sau poate o fi melancolia, care in viziunea lor apare atunci cand ai pierdut ceva si trebuie inlocuit cu altceva. Asa ca ea inventeaza ceea ce pare un joc sexual menit sa le improspateze relatia, vizionarea de case. Si acum trebuie sa am mare atentie ca POV-ul meu omniscient obtinut la final sa nu interfereze cu cel al cuiva care ar vrea sa citeasca romanul si sa-i stric placerea cu vreo nedorita anticipare, asa ca ma opresc.
Sunt momente cand iti doresti un lucru atat de mult incat atunci cand il obtii ti-ai epuizat deja toata energia si sa nu mai ai vlaga sa te bucuri de el. Alteori, te straduiesti din toate puterile si rezultatul e fortat, chinuit, nu are legatura cu simtirea ta, ci cu ratiunea, e lipsit de suflet, plat, mediocru. Pasionat de Breakfast at Tiffany's, filmul ce i-a trezit dorinta de a deveni scenarist, Will urmeaza cursurile Scolii de Film de la Copenhaga - si nu am putut sa nu remarc complexul cinematografic norvegian, indreptatit de altfel, fata de "geniile daneze" - unde a intrat cu o lucrare despre ecranizarea cartii lui Capote, cea care construieste "o relatie nobila si la fel de melancolica, in mijlocul unui noian de placeri si excese". Chiar asa se poate defini si relatia eroilor cartii. 
Am inceput cu "Vizionare" pentru ca nu am vrut sa ma arunc intr-una din cele doua "caramizi" traduse la noi, Beatles sau Halvbroren, cartile considerate, alaturi de Maskeblomstfamilien, cele mai importante ale lui Christensen, fara sa stiu cat de limpezi sau tulburi sunt apele. Si ce am gasit aici m-a facut sa vreau mai mult. Pentru ca e un autor care scrie "cinematografic", are fiorul acela rece melancolic care ma cucereste, imbinand imaginile cu impact vizual puternic construite in fraze ample  cu dialogurile concise si alerte, de scenariu de film, domeniu in care are experienta, combinand textul cu subtextul, pastrand ambiguitatea asupra realitatii transpuse in scenariu (fictiune in fictiune) si transportandu-ne dintr-o drama cu tenta erotica intr-un thriller dark ce dozeaza echilibrat ritmul si energia frazelor.
Vara indiana in lumina careia debuteaza cartea se transforma intr-o toamna norvegiana cenusie si apasatoare, distantele dintre protagonisti par sa se mareasca. Facem un close-up pe Will si pe munca sa de a scrie scenariul, pe chipul macinat de incertitudinile sentimentale si profesionale, pe detaliile ce incep sa sugereze ca iubita lui are un secret. Bluram putin obiectele, pentru ca acela a fost punctul unde am inteles exact incotro se indreapta cartea, un detaliu scapat un pic cam devreme. Si cum intr-un cuplu fiecare este oglinda celuilalt, Cathrin se reflecta in privirile lui Will incarcate de complexe si remuscari, de la provenienta sociala modesta pana la incapacitatea de a scrie scenariul visat, de la imaginea dura cu batlanul pe lac pana la vinovatia pierderii catelului, ii vedem in prim-plan buzele rostind cuvantul "pacat" si apoi ea se indeparteaza, tot mai distanta si greu de descifrat, pana cand dispare din imagine. Camera se muta asupa Oslo-ului, intr-o zi cu ploaia cazand rece peste cladirile gri. In fata unora dintre ele, mai vezi cate un panou pe care scrie "Vizionare".
Si apoi a inceput sa ninga... Filmul se termina, eu ma cuibaresc in pat cu cainele alaturi, intr-o zi la fel de lipsita de culori ca si toamna norvegiana, si incep sa citesc Frati pe jumatate, cum m-as putea plictisi?! Multumesc Christensen, multumesc Univers!

Wednesday, 22 October 2014

Fiecare pentru el

Q.E.D (2014)

Teorema: Cinematografia romana ( minus Caranfil) nu poate iesi de sub mantaua protectoare a realismului, nici cand incearca sa abordeze o tema cu potential dinamic. 

Demonstratie: Se da o premiza promitatoare. In Romania anilor '80, un matematician face o descoperire revolutionara. Publica un articol intr-o revista americana si intra in vizorul serviciilor speciale, punand in miscare rotitele Securitatii ce-l vor macina pe Sorin Parvu (interpretat de Sorin Leoveanu) dar si pe buna sa prietena din facultate, Elena (Ofelia Popii), aflata intr-un moment cand soarta ei depinde de bunavointa birocratica, acela al obtinerii vizei pentru plecarea definitiva din tara impreuna cu fiul sau, in Franta, unde se afla sotul, fost coleg cu cei doi. Totul creeaza o paranoia artificiala, dat fiind ca descoperirea in cauza nici macar nu reprezenta un secret de stat.
Filmul in alb-negru, pentru a evidentia mai bine griul epocii, se transforma treptat intr-un alt episod din seria "Amintiri din Epoca de Aur", o trecere in revista a unor realitati ce pot avea probabil pentru cei mai tineri o tenta exotica: lungile cozi la benzina cu masinile impinse metru cu metru, pachetele de Kent si cafea pentru obtinerea bunavointei autoritatilor sau rasfatarea prietenilor, coletele "de afara", prilej de bucurie si invidie admirativa, telefonul din strainatate asteptat de familia grupata in jurul aparatului, vizitele "de control", "ciripitul", remaierea de ciorapi, calculatoarele vremii la care "delete" se facea prin scoatere din priza, shredder-ele Securitatii, cofetariile cu savarine si cico,  presiunile pentru intrarea in Partid, autobuzele cu "bombe" deasupra, versiunile timpurii ale vehiculelor cu GPL, si multe alte detalii ce alcatuiesc un tablou fidel al vremii, imagini cunoscute sau reamintite dintr-o epoca pentru care cei care nu au trait-o ar trebui sa inteleaga ca nu au de ce sa aiba nostalgii.
Andrei Gruzsniczki, regizorul si scenaristul filmului, bifeaza cu brio cel putin jumatate dintre punctele-cheie ale Dogmei 95, asimilata la noi mai degraba din resurse si mijloace modeste decat dintr-o convingere asumata. Ma tem ca asta e marea problema a multor filme romanesti, urmeaza o reteta, insa nu din convingere, ci de nevoie, si se cam vede: multe cadre de interior, linearitate in timp si spatiu, economie a mijloacelor de filmare (alb-negrul a salvat editarea peliculei de la multe batai de cap cu filtrele), fundal sonor minimal, ce incearca sa completeze atmosfera, sa-i dea greutate: televiziunea (bulgara, normal), radioul (post romanesc si ceva in engleza la un moment dat), telefoane taraind insistent, banda magnetica, shredder-ul, tiuitul imprimantei, in rest liniste, pentru ca toata atentia sa fie indreptata spre actori, spre incarcatura emotionala si apasarea ce se vrea transmisa.
 Exista acolo o relatie ambigua, o tensiune erotica a lucrului interzis intre sotia matematicianului plecat si prietenul lor, un alt tip de tensiune intre ea si ofiterul ce-l investigheaza discret pe matematician (interpretat de Florin Piersic Jr. de nerecunoscut cu mustata, aducand cu Colin Firth), intre ea si tatal sau fiul ei. Elena este punctul central al filmului, eroina in jurul careia se construiesc relatiile si conflictele psihologice, ce nu depasesc niciodata bariera unui foc mocnit, o frica si o retinere ce transforma personajele in eroi care nu fac de fapt nimic. 
Pana la urma, diferenta dintre un film romanesc vandut ca drama si altul ca thriller psihologic (cum se pretinde cel de fata) este ce se intampla in timpul ritualului mesei. Daca unii isi sorb ciorba ganditori (vezi Politist, adjectiv), aici personajele converseaza si trec in revista noutatile zilei. Destul de dinamic, nu? Pentru mine, culoarea filmului romanesc ramane griul, si nu doar vizual.

Q.E.D. Daca nu am demonstrat nimic, nu ma stresez prea tare, nici filmul nu o face.

Monday, 20 October 2014

Fizica este doar o poveste!


Italo Calvino - Tutte le Cosmicomiche

"Era clar de acum ca timpul apei trecuse, - isi amintea batranul Qfwfq - tot mai multi se hotarau sa faca pasul cel mare si nu era familie care sa nu aiba pe cineva drag pe uscat, toti povesteau lucruri extraordinare despre cate se puteau face pe pamant si isi chemau si rudele. Nimeni nu se mai intelegea cu pestii mici, care isi tot agitau inotatoarele pe tarmurile maloase ca sa vada daca functionau ca niste labe, cum li se intamplase celor mai dotati. Si diferentele dintre noi cresteau; unele familii traiau pe pamant de mai multe generatii si tinerii capatasera maniere indraznete, care nu nici nu mai erau de amfibii, ci aproape de reptile, altii continuau sa se poarte ca pestii, ba chiar deveneau si mai pesti decat fusesera candva."

Am deschis cartea de 400 de pagini a lui Calvino la intamplare si am tradus un mic fragment. Poate ca in versiunea mea textul isi pierde din savoare, dar v-ati dat seama ca ceea ce pare o migratie de proportiile aceleia a italienilor de la inceputul secolului XX in America este de fapt una a pestilor pe pamant, o veriga a evolutiei, a transformarilor lantului trofic ce ne-au dus in punctul in care suntem astazi.
Daca nevoia omului de a intelege lumea in care traieste capata isi gaseste pentru unii raspunsuri in mitologie si pentru altii in stiinta, sunt si din cei nu atat de creduli cat sa accepte miturile fondatoare ca adevaruri, dar nici atat de inclinati spre stiintele exacte pentru a intelege pe deplin mecanismele fizice si biologice ale transformarilor suferite de corpurile ceresti si de celule. De cand imi doream sa pot spune ca Universul nu functioneaza dupa legile fizicii, adesea mult prea complicat de explicat si demonstrat, intimidante si lipsite de poezie sau umor, ci dupa acelea ale literaturii, ce populeaza spatiul cu particule in masura sa gandeasca si sa-si justifice optiunile!
In aceasta carte, pe jumatate SF, pe jumatate scriere umoristica, Calvino ne aduce mai aproape teoriile stiintifice asupra Universului, dezvoltandu-le in povestiri cu tenta comica, din perspectiva unui personaj cu nume palindromic de nepronuntat, Qfwfq. Conteaza mai putin daca este o particula, un atom, o forma de energie sau un om, important este ca ne relateaza toate momentele importante ale Universului din perspectiva unui martor ocular, de la vremea de dinaintea Big Bang-ului cand el si semenii sai traiau inghesuiti intr-un punct, o situatie nu prea confortabila pentru socializare, pana la cea cand Luna avea o orbita eliptica si mareea ridica atat de mult nivelul apei ca erau momente cand numai cativa metri desparteau Pamantul de satelitul pe care oamenii urcau cu o scara, de la transformarea pestilor in reptile pana la disparitia dinozaurilor, de la mitoza celulara la aparitia gaurilor negre, ajungand la modele ale universurilor posibile, curbarea spatiului sau spatiul cvadridimensional.
Pornind de la o teorie stiintifica, o transforma apoi intr-un pretext de amuzament, o sursa de intamplari ce au in centru eroi mai putini obisnuiti, cum este acel ultim dinozaur ce a supravietuit extinctiei doar pentru a fi confruntat cu acceptarea diferentelor. Personajele amintesc de oameni, cu toate conflictele si comportamentele lor, cu fascinatia pentru indepartat si necunoscut, teama de ceea ce este altfel, aspiratiile ce duc la pierderea contactului cu realitatea sau posibilitatile nerealizate. Pentru a explica ilustra teoria miscarii de revolutie a sistemului solar in Galaxie de 200 de milioane de ani, Qfwfq face un semn pe care-l pandeste timp de 600 de milioane de ani doar pentru a observa ca intre timp mii de alte semne au aparut acolo unde se afla doar al lui.
Pentru ca Qfwfq este vesnic, dar atat de uman ca abordare, cu toate dilemele si incercarile lui de a-si explica empiric legile fizicii, cititorul obisnuit (adica ala ca mine, nepriceput intr-ale fizicii) il poate percepe apropiat, la fel de curios si nedumerit ca un copil pus in fata unei jucarii noi pe care incearca sa o descompuna si sa o recompuna ca sa ii inteleaga mai bine functionarea. Numai ca jucaria lui este Universul si timpul de care dispune pentru joaca este nelimitat.
La un moment dat regulile jocului se schimba din mers si partea a doua, Ti con zero, intra intr-un alt teritoriu, acela al logicii si al posibilitatilor multiple continute si dezvoltate de o situatie, ce amintesc de labirinticul Borges. Priscilla ne duce in universul biologiei celulare, ne ofera senzatiile unei celule ce se formeaza, se reproduce, se divizeaza, se indragosteste si moare. Mie mi-a placut mai mult latura mai poetica si umoristica din cele cinci parti ale volumului (unele fragmente apar pentru prima oara in aceasta editie completa, din 1997, ce inglobeaza volumelor din 1963, 1967 si 1968 si texte publicate in La Repubblica in anii '80), cei cu inclinatie mai mare spre stiintele exacte vor simti probabil mai aproape partea de logica si probabilitati, insa indiferent ce preferi nu poti trece nepasator pe langa o asa minune de carte.
Pe coperta a patra, Calvino afirma ca "anticii porneau de la mituri pentru a se apropia si a intelege fenomenele pamantului si ale cerului; scriitorul contemporan se inspira din stiinta actuala pentru a regasi placerea de a povesti si de a gandi povestind". Exact asta primeste cititorul din Tutte le Cosmicomiche: placerea de a povesti a unui mare autor si provocarea de a gandi stiinta in termeni literari, de a o transforma, dupa cum voiau adeptii gruparii OuLiPo printre care se numara, intr-o stiinta a solutiilor imaginare.

Sunday, 19 October 2014

Zombi nazisti printre fiorduri


Død snø (Dead Snow 1 si 2) (2009, 2014)

Imi era dor de un film cu zombi, atat de dor ca am facut un maraton de patru ore si parca tot nu mi-a ajuns vazand cum s-a terminat. Am avut de toate: Norvegia, fiorduri inzapezite, niste zombi ce combina imaginea traditionala cu cea din folclorul Norse,  aceea a undeazilor din morminte prada unui blestem al comorilor, cu un mod coerent si unitar de actiune, executand cuminti ordinele sefului, un horrror gore clasic cu zombi in prima parte si o comedie la fel de gore in cea de-a doua, ce  reinterpreteaza o secventa din Al Doilea Razboi Mondial (cu zombi, evident),
 Primul film al seriei urmeaza reteta clasica a genului: un grup de tineri ajunge la o cabana izolata pe munte pentru a-si petrece vacanta de Paste, unde sunt macelariti pe rand. Poate ca nici nu as fi scris despre serie daca, dupa aceasta prima parte ce urmeaza cliseele genului, avand ca singure diferente cadrul, ambianta particulara a muntilor de la nord de Cercul Polar si trasaturile un pic mai speciale ale zombilor, cu usoare elemente de umor, nu ar fi urmat partea a doua, o comedie turbata si imprevizibila ca o mana de zombi atasata unui corp de om. 
Ce ti se poate intampla mai rau, dupa ce ti-ai vazut prietenii macelariti unul cate unul, ti-ai taiat singur mana cu drujba ca sa nu te infectezi de zombilita (desi filmul nu functioneaza pe sistemul traditional in privinta asta) si ai infipt un topor in gatul iubitei?! Sa te trezesti intr-un spital acuzat de crima, cu un brat nou-nout dar cam putred, sa mai comiti vreo cateva omoruri si apoi sa-ti dai seama ca prima parte a seriei a fost doar inceputul si urmeaza o invazie a armatei germane intr-un linistit oras de pe malul fiordului Øksfjord. Nimeni nu te crede, evident, cu exceptia unui grup (spun grup doar pentru ca-s mai multi de doi) de tineri americani pasionati de zombi care se grabesc sa vina in Norvegia pentru a da o mana de ajutor ca doar - se stie - americanii salveaza intotdeauna lumea. 
Este ceea ce i se intampla lui Martin, singurul supravietuitor al macelului din prima parte. Am dat niste spoilere pe aici, dar nu prea aveam cum sa ajung la partea a doua, cea pentru care m-am si hotarat sa scriu despre film, ca n-am mai ras asa la o parodie horror de la Shawn of the Dead, adica de vreo 10 ani. Oricum, v-am zis ca prima parte este cam ca filmele porno: nu te uiti la el pentru actiune, ci pentru a mai vedea ce moduri ingenioase care implica drujbe, cutite, mitraliere, topoare, grenade, seceri si ciocane  se mai folosesc pentru casapirea dusmanului. Se poate si sari, mai ales ca partea a doua face la inceput, in cateva minute, un rezumat al celei dintai. Am vazut ca fanii true cult ai genului tind sa prefere 1, eu ma uit la filme cu zombi mai mult ca sa ma amuz si relaxez, asa ca abordarea din start ca o comedie a fost mult mai pe gustul meu. Partea a doua e geniala pentru tipul asta de filme. Ca sa nu mai vorbesc de coerenta scenariului, unde prima parte merge pe reteta clasica a stupiditatii eroilor ("oh, se misca ceva acolo, ia sa ma duc eu singur, in miez de noapte sa vad ce se intampla!") iar a doua isi bate joc cu seninatate si nonsalanta de ea. Acceptand elementul fantastic al premizei, totul se leaga si avem trei intr-unul: horror, comedie si film de razboi. 
N-am mai vazut pana acum la nici un film, indiferent de gen, un sequel mai bun decat originalul. Død snø 2, supranumit in versiunea engleza Red vs. Dead, reuseste asta cu brio. Si o face fara sa tina cont de tabuurile horror-ului american, unde copiii scapa intotdeauna, desi intr-o tragedie reala asta nu se intampla: aici vedem bebelusi bombardati cu tancul, handicapati casapiti de zombi, copii sfasiati, nimic nu scapa furiei armatei conduse de generalul nazist ce marsaluieste pentru indeplinirea misiunii. Si nefiind vorba de niste braindead zombi, se gasesc tot felul de solutii ingenioase ale problemelor aparute in cale, ca de exemplu matele folosite pe post de furtun de alimentare cu benzina a tancului. Cine i-ar mai putea opri?! Cei cu care se luptau in timpul razboiului, evident, Ivan si trupa lui :) Hai sa nu va zic mai mult, doar ca se termina cu o surpriza mare-mare, ce-mi da sperante pentru o a treia parte. Aaa, si cate ceva despre politisti, acei politisti norvegieni care nu s-au mai confruntat cu o crima din 1974 pentru a vedea acum macelurile curgand lant fara sa-si explice cauzele, depasiti total de situatie, cu tuse cam ingrosate, dar asta chiar nu mai e o problema in toata tevatura produsa intr-un colt de lume extrem de real, chiar m-am uitat pe harta sa vad pe unde se jucau armatele de zombi, prin apropiere de Capul Nord. Daca vreti si horrror-ul clasic, puteti vedea si primul film, daca nu, doi e de neratat pentru amatorii de comedie horror!

Friday, 17 October 2014

Ma numesc Mathea si sunt singura


Kjersti Skomsvold - Cu cat merg mai repede cu atat sunt mai mica

Incep sa descopar un pattern in literatura norvegiana contemporana. Recent va povesteam despre Elling, acum o descopar pe Mathea ca pe un alter ego feminin al lui. Intr-atat de puternica e senzatia, incat si vocea sa narativa pare sa se confunde cu aceea a eroului lui Ambjørnsen. Nu reusesc sa-mi dau seama daca sunt doi autori cu un stil foarte similar sau amprenta traducatoarei, aceeasi pentru ambele volume, este atat de puternica incat le imprumuta in limba romana voci atat de asemanatoare. 
Ca si Elling, Mathea traieste singura intr-un apartament dintr-un bloc de la periferia orasului, ceea ce intr-o tara cu atat de mult spatiu neocupat pare sa fie o tragedie in sine, creand o predispozitie spre un anume gen de comportament nevrotic, depresiv, anxios, un sentiment de depersonalizare si deruta ce duce la incapacitatea afirmarii identitatii. Ca si Elling, Mathea cea solitara isi gaseste un refugiu, dar nu in vietile altora, ci in aceea proprie, in amintirile din vremea cand Niels-Epsilon, cu pasiunea lui pentru logica si teoria probabilitatilor, era alaturi de ea. Isi face un scop din construirea unei capsule a timpului, o ladita unde depoziteaza obsesiv bentitele pe care le croseteaza. Sursa principala a anxietatii sale patologice pare sa fie moartea, mai ales dupa ce a inteles ca nu va putea scapa sfarsitului, ca necroloagele pe care le citeste nu sunt o victorie asupra altora in cursa spre niciunde, ci o iluzie a unei particule ce face parte dintr-un tot, avand aceeasi finalitate ca si celelalte. Daca va muri inainte ca oricine sa observe ca a trait? Este manifestarea nevoii de a lasa ceva in urma a unei femei in aceeasi masura angoasata si multumita de invizibilitatea de care se bucura in ochii celor din jur, un invelis protector pentru incapacitatea sa de interactiune generata de anxietate. 
Sunt persoane atat de singure pe lume incat ajung sa-i multumeasca prezentatorului de la meteo cand le ureaza o seara buna. Sunt oameni pe langa care trecem zi de zi, acei batrani de care tinerii se impiedica iritati, fara sa le pese ca vor deveni si ei candva astfel, e inca departe acel moment, fara sa inteleaga ca uneori varstnicii ies din casa pentru un contact cat de mic, o atingere, o vorba aruncata in treacat, o reconfirmare a existentei lor, a faptului ca nu sunt doar o umbra umblatoare printre oameni. Cand o asemenea batrana a fost inca din copilarie singura, cand numai Epsilon s-a putut apropia de ea, fie si doar pentru faptul ca statistic trasnetul nu loveste de doua ori in acelasi loc, izolarea de care este inconjurata la batranete o impinge la gesturi neasteptate, precum furtul unui tub de dulceata de la supermarket, doar pentru a fi vazuta, pentru a primi un semn din partea celorlalti, un alt gest ce m-a trimis la o scena din Vedere spre paradis
Mathea nu are nici resentimente, nici regrete, ci o anumita naivitate copilareasca, un umor negru de multe ori neintentionat, ce m-a cucerit, o nostalgie inocenta ce merge direct la suflet si poate sa schimbe modul de a-i privi pe cei din jur, pe acei oameni invizibili ce-si tarasc pasii cu greu, nu suficient de rapizi sa se dea deoparte din fata grabitilor, mai mult acriti de griji si frustrari la noi, mai degraba cinici si anxiosi, la ei.
In ciuda tristetii coplesitoare ce invaluie existenta personajului, cartea are acea capacitate norvegiana de a-ti spune lucruri triste cu zambetul pe buze. Pare sa fie un intreg filon literar al absurdului optimist in literatura lor, dar sa nu generalizez dupa doar doi autori, o fi fost o coincidenta, desi se pliaza atat de bine pe structura lor sufleteasca, incat  pare mai degraba o regula decat o exceptie. Si pe a mea, ce-i drept, cu tot cu usoara fobie sociala care ma invaluie protector. Mai vreau autori norvegieni!

Thursday, 16 October 2014

Muzica si afaceri mai putin curate


De battre mon coeur s'est arrêté (2005)

Se mai intampla si invers. Daca americanii si-au facut un obicei constant din preluarea si adaptarea filmelor europene, de data aceasta avem de-a face cu un remake francez al unui film american din '78, Fingers, cu Harvey Keitel in rolul principal. Nu am vazut originalul, asa ca nu pot sa fac o comparatie intre cele doua versiuni, dar asa cum nu ma dau in vant dupa remake-uri americane ale filmelor franceze, observ acum ca si reciproca e adevarata. Si acum n-as sti sa spun ce scartaie, ce coarda dezacordata are pianul, daca scenariul e de vina sau modul in care a inteles Jacques Audiard sa-l adapteze, insa o sa va explic cam ce sunet scoate, cam la fel cum vorbesc despre muzica, nu stiu eu detalii tehnice, cum sa acordez o chitara, dar pot sa spun cand scartaie.
Ca sa ajung acolo, incep prin a-l prezenta pe Thomas, un tanar ce se ocupa, alaturi de tatal sau, de afaceri imobiliare mai putin curate, care implica evacuari fortate, episoade violente cu chiriasi rau-platnici, incendieri, metode ilegale de a mari sau reduce, in functie de interes, valoarea unei cladiri. S-ar zice ca un astfel personaj nu poate fi inclinat spre arta, dar o intalnire cu fostul impresar al mamei sale, candva o violonista talentata, ii reaprinde pasiunea de atunci pentru muzica. Incepe sa ia lectii de pian cu o chinezoaica necunoscatoare a limbii franceze, ca pentru a dovedi telespectatorului ca limbajul muzicii este universal. La fel este si cel al bataii, insa. Si din toata aceasta dilema, presarata cu intalniri muzicale si intalniri "de afaceri", de la vagabonzi pana la mafioti rusi, iese un film care pare sa fie la fel de nehotarat ca si eroul sau, cu un ritm fortat, cand accelerat si cu pretentii de film de actiune, cand lent si artsy.
Pot sa imi "suspend neincrederea", cum ar spune englezu', si sa accept ca un om se poate transforma, ca un bad boy cu figura incruntata, dupa ce bate cativa recalcitranti, eventual isi mai si taie sau rupe cate un deget, merge apoi la lectia de pian si se transforma intr-un artist ce traieste pasional muzica. Asta pentru ca am incredere intr-o anumita capacitate de schimbare a omului si intr-o chemare transmisa poate genetic, poate prin educatie, care a mocnit acolo tot timpul, dar nu i s-a dat atentie. Ce nu pot sa cred este ca un film se poate transforma intr-atat incat sa para doua, nehotarat, lipsit de acel ritm interior de tranzit intre cele doua momente, sacadat si decupat. Daca ar taia cineva cu grija secventele la montaj si le-ar reasambla, ar obtine lejer doua filme, unul cu gangsteri si altul cu un artist macinat de ambitia de a ajunge pe scena. Cred ca mi-ar placea mai mult al doilea, mai lipsit de actiune dar mai atmosferic, pentru ca are o mai mare coerenta cu modul de filmare, cu cadrele studiate de profil al protagonistului, cu muzica de fundal, dar nici asa n-ar functiona pe deplin. Mai bine ma uit la concertul unui pianist.
Sunt multe aspecte prea putin convingatoare, ce dau senzatia unui scenariu dezlanat, unde nimeni nu a acordat prea multa atentie detaliilor: pasiunea pentru muzica este exprimata doar prin momentele cand Thomas incearca iar si iar sa-si perfectioneze tehnica de interpretare, insa cand vrea sa se relaxeze asculta exclusiv muzica electronica. Relatiile dintre personaje nu par deloc cimentate, este inexplicabil ce-l uneste pe erou cu cel mai bun prieten, in afara de sotia acestuia sau cum amanta periculosului interlop rus (Mélanie Laurent, intr-un scurt rol de pe la inceputurile carierei) ii cade imediat in brate, ca si o alta femeie care pare sa-l deteste cu doua minute inainte de a face dragoste pasional cu el.
Dar hai sa nu va spun prea multe detalii, ati inteles deja ca nu e chiar un film de aruncat, dar fiind o strutocamila, nu stiu daca multumeste in totalitate pe cineva: cei care prefera filmele de actiune il vor considera prea lent, cu timpi morti si plat, iar cei care gusta mai degraba filmele de atmosfera ar putea gasi inadecvate si prea repetitive intruziunile violente ale unui artist in lumea marginalizatilor social.

Wednesday, 15 October 2014

Femei necunoscute, barbati necunoscuti


Andrei Makine - Viata unui barbat necunoscut

Cand am inceput sa citesc cartea, a fost nevoie sa ma uit din nou pe coperta sa ma conving ca scrie "Makine" si nu "Kundera", e drept ca nu un Kundera in cea mai buna forma, intr-atat de puternica era senzatia de a citi despre unul din acei exilati la fel de straini in patria lor adoptiva ca si in cea de origine din cartile autorului ceh. Intre Paris si Sankt Petersburgul in sarbatoare ce-si aniverseaza 300 de ani de existenta, viata lui Sutov, scriitor fara prea mare succes, pare un continuu drum al instranarii si un sir de esecuri: sentimentale, profesionale, de integrare. Strain este si in Franta, unde s-a indragostit de o tanara pe care a iubit-o ca pe un poem, strain este si in Rusia, transformata, ca si iubita lui din urma cu 30 de ani. 
Dar cartea nu este atat despre Sutov si senzatia de a fi tratat de cei din jur ca un "sut" (mascarici, in limba rusa), cat despre Volski, batranul considerat mut ce incepe deodata sa vorbeasca pentru a lasa marturia lui, un soldat anonim, asupra razboiului, foametei si cruzimii din anii blocadei Leningradului si de dupa aceea.
Sankt Petersburgul invadat de simbolurile occidentalizarii isi schimba culorile stridente ale prezentului pentru a lasa loc griului unui oras lipsit de speranta, suieratului bombelor, molozului cladirilor distruse, privirilor disperate si flamande.
Perspectiva asupra asediului Leningradului este una subiectiva, diferita de cea a cartilor de istorie ce consemneaza fapte, cruda dar lucida, angajata dar nu conventionala, fara exaltare si fara patetism, dar cu un mai mare impact emotional, alcatuita din imagini puternice, precum aceea a copiilor care mananca soare. Este o viziune ce se desprinde din multele voci care au amutit fara sa-si fi istorisit niciodata viata, apartinand celor despartiti de mii de kilometri ce vor fi avut ca singura consolare faptul ca au privit acelasi cer. Fostii eroi ai razboiului au devenit condamnatii regimului comunist, intr-o nebunie a lumii in care puterea isi cere scuze pentru greselile inaintasilor doar pentru a le repeta si cel mai mult au de suferit din ele nestiutii.
E una din acele carti alcatuite din tandrete si suferinta care incearca sa aduca un mesaj optimist, aratand cum si in cele mai cumplite momente oamenii isi pot gasi un refugiu, o forma de libertate, in muzica sau dragoste. Insa mai mult decat speranta, eu am vazut in ea durere, o ciclicitate a istoriei ce imi da fiori, in care invinsii si oportunistii raman asa indiferent de regim, primii incapabili sa se adapteze, amutiti de prea multe atrocitati traite si vazute, cei din urma cameleonici, gata sa iasa in fata in orice moment.
De ce ar vrea cineva sa citeasca o carte in care se afla atata durere a unor vieti spulberate?! Pentru a intelege ceea ce documentele oficiale nu retin, pentru emotia din ea, dar si pentru a savura un ritm propriu autorilor rusi de odinioara. Chiar si in prima parte, mai putin interesanta, exista un element de legatura. Sutov este un admirator al lui Cehov, al stilului atat de simplu dar in masura sa spuna multe, este un nostalgic al zilelor cand se scria altfel, al frazelor care pastrau in ele poezia detaliului si caldura amintirilor nostalgice ce-si gaseste locul chiar si in miezul celei mai geroase ierni rusesti. Atunci cand Volski incepe sa-si depene viata, parca si Makine isi regaseste vocea, una diferita de cea a personajului din prima parte, aratandu-si arta de a se dedubla, de a  imprumuta glasuri distincte personajelor sale, revenind la o simplitate cu mai mare impact afectiv.
E drept ca riscul de a obtine o carte inegala ca valoare este mare. Am inghitit cu greu acea prima parte in care Sutov isi plange de mila pentru a primi apoi recompensa, o voce care ar fi avut toate motivele sa-si planga de mila si nu o face, devenind si din acest motiv una puternica, un omagiu adus tuturor acelor barbati si femei care au trait si au iubit nestiuti de nimeni intr-o lume din care istoria pastreaza doar evenimentele esentiale si nu retine o orchestra cantand sub ploaia de gloante sau pe artistii care-si riscau zi de zi viata pentru a aduce putina lumina in viata asediatilor din Leningrad.

Tuesday, 14 October 2014

Oameni respectabili


Roger Grenier - Le Palais d'Hiver

 Presimt ca literatura franceza va fi foarte vizitata in urmatorul an asa ca, pe langa Modiano, poate cineva va dori sa promoveze si alti autori care nu sunt Bruckner, Osmonde sau Houellebecq. Este o  literatura cu multe comori nedescoperite inca de cititorii nefamiliarizati cu limba franceza. Cartea pe care vreau sa o aduc in atentie azi s-a tradus si in romana acum multi ani, in colectia Meridiane a editurii Univers. Nu este noua, a fost publicata pentru prima data in 1965 si daca ar fi sa-i gasesc un public-tinta urmand ecourile ce-mi rasunau in minte in timp ce citeam, acela ar fi format din fanii lui Scott Fitzgerald, printre care ma numar. Veti gasi multe similitudini ca atmosfera si structura a eroilor, dar intr-un cadru francez provincial.
 In timp ce Parisul se dezlantuia in viata frenetica a anilor '20,  spiritul comunitatilor restranse incerca sa pastreze aparentele unei rigiditati si decente a moravurilor cu ecouri din secolul ce se sfarsise, cu pretul ruinarii viselor de viitor ale copiilor, tineri nascuti in alt secol, acei tineri de care vorbea si autorul american. Nu am amintit de el doar pentru ca Grenier ne face cunostinta cu aceeasi generatie, dar si pentru ca o face intr-un mod asemanator. Tinerii inceputului de secol XX ajung sa fie captivi intr-o viata pe care nu si-au dorit-o, sacrificata din cauza conditiilor economice, a prejudecatilor sociale si, mai apoi, cand statutul de victima devine asumat si asimilat, din proprie vointa.
Lydia Lafforgue este fiica unei familii de origine aristocrata, scapatata in urma primului razboi mondial. Visul sau de a urma cursurile Conservatorului si a deveni o cantareata celebra este inabusit de familie, pentru care "gura lumii" e atat de importanta incat nu-si doreste ca fiica sa intre in contact cu ceea ce ei numeau viata depravata a capitalei, mediul artistic plin de stralucire la care Lydia va tanji toata viata. Mutandu-se la Pau, se integreaza intr-o noua comunitate, alaturi de familiile Colette, Beranger si Casadebat, ale caror distractii graviteaza in jurul Palatului de Iarna, un cazino unde se desfasoara toate evenimentele importante, balurile si ceremoniile orasului. Chiar daca viata la Pau are doar palide ecouri ale stralucirii pariziene, protagonistii au aceleasi aspiratii, numai ca ei sunt invinsii, cei pentru care un vis ramane doar o imposibilitate. Pasiunile se consuma mocnit, se transforma in sechele, ca si iubirea Lydiei de la 17 ani pentru un soldat mort pe front ori a lui Paul Casadebat pentru o spaniola necunoscuta.
Tonul acesta melancolic si nostalgic aduce un pic si a Modiano. Mocneste de regrete, in ciuda unor imagini ce poarta in ele veselia si celebrarea vietii, caci fiecare moment de sarbatoare si culoare poarta in el anticiparea timpului cand va fi doar o amintire: "Mais Lydia et tous ceux qui sont là, pourront-ils, dans dix ans, dans vingt ans ou dans trente, pourront-ils, s'ils vivent encore, entendre cet air sautillant sans pleurer leur jeunesse, et sans revoir le pauvre Raymond Casadebat qui les faisait danser, au Palais d'Hiver, après le départ de l'orchestre... "
 Nimic nu este pe deplin roz, asa cum nimic nu este nici pe deplin sumbru, ca si cum Grenier ar fi invatat de la personajele lui arta ponderarii, a retinerii, a cuvintelor gandite dar nerostite, a aparentelor bine pastrate pentru a nu deranja imaginea de ansamblu, cea a unor familii decente si cu o morala sanatoasa. Cam asa face si cartea, gaseste o cale echilibrata de exprimare, in care prieteniile si iubirile se fac si se desfac fara prea mult dramatism, intr-o incercare de pastrare a intimitatii dincolo de privirile curioase si de judecata publica. Nu stiu cum suna traducerea in romana, dar franceza lui Grenier are un ton cald si melodios, subtil si elegiac, care m-a facut sa citesc cu placere acest autor, acum in varsta de 95 de ani.

Friday, 10 October 2014

Parfumul comediilor de odinioara


The Gods must be crazy (1980)

Intrebare din geografie: care-i capitala Botswanei? Nu zambiti, am intrebat de capitala, nu de moneda! Vedeti? Si eu uitasem, candva, cam pe vremea cand a iesit filmul (cu cativa ani mai tarziu, hai sa nu ma imbatranesc chiar atat), stiam toate capitalele tarilor africane. Asa ca va invit la o plimbare prin Botswana, de la Gaborone (sa nu mai fie nevoie sa cautati) pana in desertul Kalahari si mai departe, intr-o comedie scrisa si regizata de Jamie Uys, un alb din Africa de Sud. Desi totul s-a petrecut in plina glorie a Apartheid-ului, nu va speriati, nu e unul din acele filme care incearca sa sublinieze discriminarea rasiala, nici pozitiv, nici negativ, e pur si simplu un film amuzant si plin de culoare locala. 
Intr-un trib izolat de bosimani din desertul Kalahari care nu cunoaste sticla, metalul, plasticul, banii, nu mai zic de minunile motorizate ale tehnicii, cade intr-o zi dintr-un avion o sticla de Coca-Cola goala. Venind din cer, este considerata un dar al zeilor, asa ca micuta comunitate incearca sa-i gaseasca tot felul de utilizari, de la instrument muzical la unealta de gatit. Treptat, devine obiectul dorintei tuturor si sursa de conflict, intr-o lume ce nu stia pana atunci ce sunt invidia si violenta, pentru ca nimeni nu poseda nimic de valoare iar vanatul si hrana se imparteau echitabil la toti membrii. Asa ca se ia hotararea de a inapoia zeilor darul, acest mar al discordiei. Xi, un membru al tribului, porneste intr-o calatorie lunga, pana la capatul pamantului, pentru a-l trimite inapoi. 
Daca in primele zece minute tonul si cadrele dau senzatia unui documentar despre viata bosimanilor in desert, odata cu plecarea lui Xi din trib totul se transforma intr-o comedie dinamica si ramificata pe trei planuri, unde nu doar conflictul dintre civilizatii reprezinta sursa de umor, ci si stangacia unui barbat in relatia cu sexul opus sau aventurile unui grup de teroristi. Cu aceeasi empatie si intelegere privim lumea si din punctul de vedere al unui om ce nu a fost niciodata expus contactului cu civilizatia si isi imagineaza ca in exterior viata functioneaza dupa aceleasi reguli si relatii ca si in  micul sau trib, ii considera pe cei diferiti zei, pacat ca nu pot vorbi, ci doar emit sunete asemanatoare celor ale maimutelor, si din perspectiva albilor, descumpaniti de acest personaj venit de niciunde, ce vorbeste intr-o limba de neinteles si incearca sa le dea o sticla goala de Cola, vaneaza caprele din turmele localnicilor si se teme de masini. Evident ca au fost voci care au criticat filmul cum ca ar fi cam patronizing, dar mie nu mi s-a parut deloc, dimpotriva, s-a incercat o privire echidistanta, pana intr-atat incat albii sunt cei asociati cu maimutele, nu-mi inchipui ce scandal ar fi fost daca era invers...
O invatatoare, un biolog si leaderul unei grupari revolutionare sunt principalele personaje cu care se vor intersecta caile lui Xi. Si scenariul are rabdarea de a construi relatiile dintre ei, de a face ridicolul verosimil, de a starni rasul curat, copilaresc, fara sa uzeze de subtilitati, ci doar de comicul pur de situatie, ca pe vremea comediilor mute. De altfel, accesoriile tehnice par desprinse dintr-un film cu Stan si Bran sau dintr-un desen animat: imagini accelerate, o coloana sonora vesela si saltareata de comedie muta, situatii stupide ce dezlantuie alte situatii si mai stupide, dar cu logica, o abordare relaxata a alteritatii intr-o epoca in care tema ar putea fi privita ca una de avangarda. Barierele sociale si conventiile unei civilizatii pot crea situatii conflictuale nu din rea-vointa, ci din neraportarea la aceleasi criterii si valori. Ceea ce in lumea reala ar putea fi o sursa de tensiune, in lumea idilica a filmului, cu personaje ce comit gafe din stangacie sau din diferente de gandire, este o sursa de umor.
Interpretul rolului principal, N!xau, membru al unui trib de bosimani din Namibia, a primit pentru aparitia sa in film trei sute de dolari si, necunoscand valoarea banilor, a scapat repede de ei. Vazuse doar trei oameni albi pana la intalnirea cu regizorul si nu iesise niciodata din satul lui. Pana la sequel-ul (mai slab) realizat noua ani mai tarziu, a mai invatat cate ceva, asa ca a cerut si a primit peste o jumatate de milion de dolari, insistand ca avea nevoie de acesti bani pentru o casa cu electricitate, o pompa de apa, ca sa-si intretina cele trei sotii si copiii. Dupa filmari, s-a intors la viata lui de agricultor.
Daca vreti sa vedeti o comedie clasica cu sticle cazute din cer, masini ridicandu-se in copaci, o lupta de gherila ce produce multe victime printre banane, rinoceri care sting focul si multe alte episoade colorate exotic in nuantele stridente ale Africii (nu in sensul rau, e o comedie care obtine exact ce-si propune, sa faca publicul sa rada prin gaguri de moda veche), mare este puterea Google-ului. Dar sa nu va asteptati la imaginea pe care o impun standardele cinematografice din ultima vreme, e totusi un film din 1980.

Thursday, 9 October 2014

In 5 minute

... se anunta castigatorul premiului Nobel pentru literatura. Distinctiile nu-mi schimba cu nimic optiunile si gusturile, dar cum stiu ca pentru altii inseamna ceva si pot aduce noi cititori unor autori care-mi sunt dragi, am ceva emotii pentru Roth, sper sa i se recunoasca si oficial geniul literar, nu o fi Teatrul lui Sabbath cea mai buna carte a lui, dar numai asa poate fi adus in atentia celor ce judeca valoarea unui scriitor prin prisma premiilor primite.

Later edit: Modiano!!! nu ma asteptam, dar ma bucur, presimt ca toate volumele care nu au aparut in romana (am scris pe-aici despre cateva) isi vor gasi si la noi in curand editorul.

Observatorul de la marginea padurii

Ingvar Ambjørnsen - Vedere spre paradis

Cu Elling am facut cunostinta mai intai cinematografic, prin ecranizarea volumului care a fost tradus la noi cu titlul Frati de cruce. Mi-am dat seama ca in felul lui alienat si neadaptat la lume, descumpanit si vulnerabil, este un tip simpatic, pe care ironia si imaginatia, viziunea si intelegerea originala a lumii il pastreaza pe linia de plutire. Iar acum, luand-o pe indelete de la inceputul istoriei lui, a capatat si o voce literara si poate sa ne povesteasca direct experientele si modul sau de intelegere a lumii, sursa de umor involuntar adorabil, de naivitate si cinism, de intristare si induiosare, ca si cum ar fi un copil mare pe care, ajungand sa-l indragesti, ai vrea sa-l protejezi de deziluziile vietii ce se intinde dincolo de capacitatea lui de perceptie.
O carte care incepe cam ca Strainul lui Camus transforma socul mortii singurei fiinte apropiate intr-un delir al vietii, o evadare in existenta celorlalti, forfecati si ajustati dupa propriul calapod, unul destul de rigid, unde singurul model peren ramane Gro Harlem Brundland, prim-ministrul tarii, genul acela de femeie care este absurd sa-ti inchipui ca ar putea inspira cuiva vise erotice... Insa daca acel "cineva" este Elling, lucrurile se schimba si Gro poate deveni o nesfarsita sursa de fantezii, filiale sau amoroase. Dincolo de ea, lumea lui Elling se reduce la locatarii blocului de vizavi din cartierul de la marginea capitalei norvegiene, carora le urmareste existenta printr-un telescop, le invata tabieturile, fabuland asupra trecutului sau gesturilor lor, traind in vietile lor, spectator implicat intr-un reality show ai carui protagonisti habar n-au de ochiul atent ce-i supravegheaza, ii judeca, le condamna gesturile sau le observa nelinistit ori dezamagit derapajele. 
Privite de Elling, vietile celorlalti nu sunt nicidecum atat de plictisitoare cum ar parea in normalitatea lor, ce include printre altele violenta domestica, lesbianism, furt. La el totul capata proportii fabuloase, impingandu-le scenariul mai departe de imaginea ce i se deruleaza in fata, facand presupuneri despre caracterul si actiunile celor luati in vizor. Este modul sau de a exersa apropierea de oameni, de a incerca sa-i cunoasca, o forma de atasament la distanta ce transforma necunoscutii in prezente prietenesti sau parintesti. Chiar si cei absenti, atunci cand nu sunt vazuti in apartamentele lor, capata o viata. O alaturare de doua nume de pe tabelul locatarilor il face sa-si imagineze, de exemplu, ca ar putea fi vorba despre doi batrani asemenea bunicilor sai care, la aproape 70 de ani, au plecat in Spania pentru sase luni fara sa stie nici un cuvant intr-o limba straina. Orice abatere de la programul pe care considera ca incepe sa-l cunoasca este sursa de noi presupuneri, scenarii, ganduri, angoase. 
Doua lucruri m-au cucerit la acest autor norvegian, din care astept cu nerabdare sa se traduca si celelalte doua volume ale tetralogiei, cele cu numerele doi si patru (sper din tot sufletul ca sunt in planul editurii ALL pentru viitorul apropiat): capacitatea de a imbogati detaliile comune cu imaginatia sa, de a transforma banalul cotidian in extraordinar si modul empatic de a patrunde in mintea usor deranjata a unui barbat singur de treizeci si doi de ani. 
Este un roman a caror savoare sta in detalii, generate de viziunea unui social-democrat (auto)marginalizat si nevrotic ce poate exprima cu atata candoare, ireverenta, veselie si spirit pozitiv realitati sociale inconfortabile, aducand zambetul pe buzele cititorului, dar lasand sa pluteasca in fundal o nota de amaraciune si vid. Este genul de carte bittersweet, la care cu un ochi iti vine sa razi si cu altul sa plangi, ce ne arata discret ca frumusetea vietii e facuta din momente simple, acele clipe cand stai cu o cana de ceai in fata sau cand iti savurezi cina, fie ca alegi diversitatea sau confortul acelorasi patru felii de paine integrala unse cu margarina, peste care se pun branza olandeza, budinca de peste si carnati, intotdeauna mancate in aceeasi ordine, zi de zi, an de an.

Monday, 6 October 2014

In cautarea cuvintelor

Oya Baydar - Cuvantul pierdut

"Ei vin, stau o noapte si pleaca in zori / Nu stiu incotro, este vreun loc sa fugi? Nici un alt refugiu decat tine insuti/ Violenta vremurilor te prinde oriunde / Ultimul refugiu al fiecaruia este insula sa/ Eu sunt aici de o mie de ani, necunoscut si dezertor". Nu este Pessoa, desi exilul, criza de identitate si instrainarea plutesc in aer, in vorbele unui batran poet german dezertor, in decizia lui Deniz, fiul unic al unui scriitor celebru si al unei cercetatoare, apasat de sperantele si orgoliile parintilor sai, de experienta ca fotograf in Irak, pana-si gaseste o liniste temporara alaturi de Ulla, o fata simpla de pescari, printesa de care pana si diavolul se va indragosti, in hotararea lui Omer, tatal sau, de a pleca departe, sa caute cuvintele dizolvate in propria neputinta de mai crea. O autogara din Ankara, un atentat terorist, un lung drum al instrainarii sau al apropierii.
Nu stiu cum se face, dar pentru mine in ultima vreme toate drumurile duc spre Norvegia. Si jur ca de data asta n-am cautat nimic, n-am avut asteptari, nici nu m-as fi gandit ca voi ajunge tot pe o insula din Marea Nordului, acolo unde si eu as evada cand imi vine sa capitulez in fata vietii... Dar am strabatut si desertul Anatoliei, pe urmele intrucatva cunoscute ale kurzilor din Zapada lui Pamuk, un loc unde au ramas doar zapezile, plopii si corbii, fiindca orasele si-au pierdut vocea, inabusita de violenta.
In fata oprimarii si amenintarilor, unii se bat cu pumnul in piept si clameaza isteric "Mai bine martir decat tradator, mai bine mort decat dezertor", raspunzand urii cu ura si mortii cu moarte. Altii prefera sa priveasca in alta parte, sa fuga, dar pamantul e mult prea mic ca sa te poti ascunde de amintiri si de propria-ti neputinta. Si altii raman, fie sa lupte, fie sa reziste, sperand ca totul are un sfarsit.
Cartea asta te marcheaza, te face sa te gandesti la multe: terorism, nedreptate, persecutii, lipsa de comunicare... Eu cred ca televiziunile care infatiseaza avide de sange decapitari si executii de ostatici si transmit mesajele imploratoare ale prizonierilor, dar privesc in alta parte cand interesele politice o cer, sub pretextul neamestecului in treburile interne ale unui stat (care nu ofera nici petrol, nici diamante, nici alte resurse bune de atras atentia jandarmilor mondiali), nu fac decat sa confirme si sa sustina puterea fenomenului terorist. Nu pledez pentru dezinformare, doar pentru descurajarea unor actiuni care, in lipsa impactului media, nu si-ar avea justificare. Pana acum niste zeci de ani, cand mijloacele de comunicare nu erau atat de rapide si avansate, conflictele se rezolvau in principal pe campul de lupta, cu armele in mana, fata in fata. Cand oamenii si-au dat seama ca e mai usor sa impresioneze lovind in cei vulnerabili, neinarmati, nevinovati de multe ori, ca impactul emotional vizual este mai important intr-un conflict decat un numar, ca a lipi chipuri implorand mila peste statistici face cauza mai vizibila, s-au nascut abominatiile ce au generat o lume ce priveste permanent cu suspiciune la cei din jur, nu doar in zonele de conflict, ci in orice avion sau metrou din Europa de Vest si America...
Cartea de fata este si despre terorism printre altele. Dar e si istoria unei familii destramate in cadrul unei natiuni destramate, ce respira singuratate si infrangere, resemnare si tristete. Sunt carti, asemenea best-seller-elor lui Omer, construite din clisee, tirade ce produc cititorului efectul invers celui dorit, de distantare. Aici nu e asa, Oya Baydar nu cade in capcanele vorbelor sterile, bune de plasat in urechile militantilor pentru drepturile kurzilor. Cuvintele ei nu suna pompos, nu vor sa induioseze sau sa starneasca revolta bine temperata a pacifistilor, sunt izvorate dintr-o amaraciune autentica si din luciditate. Vocile interioare ale personajelor se intretaie si completeaza propria versiune a vietii unei familii in care o mama absorbita de cariera este incapabila sa-si exprime sentimentele prin cuvinte si gesturi, un fiu isi poarta in insulele reci ale Norvegiei traumele pentru a afla ca si acolo, in locul cel mai linistit din lume, se poate infiltra violenta, si un tata vrea sa se revanseze pentru nedreptatile unui popor, dar si sa-si caute izvorul inspiratiei, ingropat de artificial, de ceea ce altii vor sa auda fara sa fie deranjati. Mai sunt si doi tineri kurzi, mereu urmariti, mereu pe fuga. Fiecare isi deapana propria versiune, ca intr-un joc de oglinzi unde imaginea celorlalti apare deformata, fiecare incearca sa acopere vidul, sa-l inteleaga ori sa-l transforme sau doar sa se refugieze de el intr-o lume mai buna. Fiecare urmeaza un drum presarat cu intrebari, multe ramase fara raspuns. Sunt voci care rup tacerea asternuta asupra unui conflict intern ce persista de aproape un secol, un subiect intotdeauna inconfortabil pentru guvernul turc, din care ambele parti au mai mult de suferit decat de castigat. Fara degete intinse acuzator spre o tabara sau alta, fiindca teroarea este mentinuta nu doar de cei ce incearca sa inabuse o limba si o identitate, ci si de rebelii din munti, care inteleg sa raspunda in acelasi fel, cartea ne arata ce se intampla atunci cand cuvantul e gasit si se transforma in strigat, un strigat de durere, de speranta, de atentionare, cu un efect mai puternic decat o bomba detonata in mijlocul Ankarei sau Istanbulului daca ar avea aceeasi expunere media...

Saturday, 4 October 2014

Nebunia extremista


Sahar Delijani - Copiii arborelui de jacaranda

Ma uit la ce se intampla in ultima vreme prin zona tulbure a Golfului si ma intreb daca fanatismul si persecutiile vor lua vreodata sfarsit. Copiii din epoca revolutiei iraniene au crescut si cresc purtandu-si prin viata traumele, insa focarul de extremism aprins in anii '70 nu s-a stins nici o clipa, generand mai nou o abominatie ce si-a luat numele de stat islamic (stiu ca numele de tari se scriu cu majuscula, dar pot sa nu consider produsul fortei si abuzurilor un stat?!). Suferinta care nu ne loveste direct o constientizam, dar o vedem undeva departe, in paginile cartilor sau ziarelor, tragedia colectiva tinde sa o uniformizeze pe cea individuala, sa o transforme intr-o masa compacta de durere, fara trasaturi distincte.
Cu cartea de debut a lui Sahar Delijani, copiii revolutiei capata chip si glas. In trasaturile autoarei o identificam pe Neda, fetita ce si-a petrecut primele luni de viata in carcera din inchisoarea Evin din Teheran, unde mama isi ispasea vina de a nu fi fanatica si intoleranta, cum si-ar fi dorit regimul la putere. Este fata care nu si-a cunoscut niciodata tatal, ucis in inchisoare, dar a primit un dar pretios de la el, o bratara din samburi de curmale ce ii pastreaza memoria peste timp. Este exilata la Torino ce si-a vazut familia dezmembrata de persecutii si asasinate, crescuta de bunici si matusi, si e acel copil a carui bunica si-a dorit intotdeauna in curte un arbore de jacaranda ce nu creste la Teheran, asa ca nu s-a prins niciodata, devenind in carte simbolul unei revolutii dorite, asteptate cu bucurie, dar confiscata si transformata in teroare.
Trei generatii isi impletesc destinele pe parcursul a vreo 30 de ani, din 1983, perioada razboiului dintre Iran si Irak, pana in 2011, intr-un roman in care cu totii sunt victime ce-si traiesc teroarea intre zidurile inchisorii sau in afara lor, pe acele strazi unde gardienii patruleaza vigilenti la orice abatere, fie ca e vorba de un trecator ramas afara dupa ora stingerii sau de o femeie de sub voalul careia razbate o suvita razleata. Indiferent de alegerile pe care le fac eroii, ceva tot se destrama, chiar daca se hotarasc sa aleaga calea exilului, intr-o lume cu alte reguli, departe de cei dragi, in Italia, Germania ori America, sau sa ramana, considerand ca au o datorie de implinit, pierzandu-i pentru totdeauna pe aceia care pleaca, inabusindu-si sentimentele si traind o viata de singuratate, cum se intampla cu Leila, femeia care a ingrijit mai multi copii, nici unul al ei. Copiii vor creste si vor avea de dus propriile lupte, de facut propriile alegeri, asemenea generatiei anterioare. 
Daca pe plan social romanul are puncte de interes,  nu la fel de reusit mi s-a parut pe plan literar.  Impresioneaza, fiindca stii ca fictiunea invaluie realitati dureroase, dar in timp ce citeam mi se tot plimba prin minte numele lui Khaled Hosseini. Nu stiu daca autoarea l-a citit inainte de a decide sa-si transpuna experienta personala intr-un roman, sunt prea multe similitudini ca structura pentru a nu o fi facut-o, dar parca firele nu se leaga la fel de bine ca la autorul afgan, secventele tind sa fie disparate, se pierd de-a lungul timpului personaje pentru a le regasi doar vag, in treacat, mentionate de ceilalti. Primul capitol mi se pare cel mai reusit. Si apoi Azar, protagonista lui, dispare din peisaj, asa cum o face si fiica sa nou-nascuta, pana spre final. Poate subiectivitatea autoarei a preferat sa lase in umbra cele mai importante personaje ale propriei vieti, ea si mama sa. E doar un exemplu, dar senzatia mea generala este aceea de istorii personale separate, cu fire comune subtiri, portrete inconsistente, cuvinte negasite sau poate pierdute in valtoarea trairii. 
E greu sa debutezi cu un roman care inglobeaza felia istoriei personale in cea nationala si repetitivitatea metaforei in jurul careia se construieste cartea (arborele de jacaranda, imaginea recurenta din fiecare capitol), e unul din acele exemple de "uite ce gaselnita minunata, hai sa ma joc numai cu ea" care imi inspira un autor lipsit de prea multe mijloace stilistice, ca si comparatiile cam fortate in care textul e bogat si simplitatea unidimensionala a portretelor. Poate altora li se va parea o voce mai proaspata si mai cutremuratoare Sahar Delijani daca nu vor fi trecut inainte prin Hosseini sau prin revelatia mea din ultimele zile, turcoaica Oya Baydar, o autoare cu un mare talent de a separa si reuni istoriile personale, despre care voi scrie curand. Pentru mine comparatiile au fost inevitabile si au iesit in defavoarea acestei tinere iraniene, probabil ca in absenta unui subiect "greu" debutul sau ar fi trecut neobservat.

Thursday, 2 October 2014

Medic-pacient


Oliver Sacks - Un picior de sprijin

Cred ca Un picior de sprijin este o carte pe care ar trebui sa o citeasca toti medicii, indiferent de specialitate, pentru a invata empatia. Dar ma tem ca lumea medicala, aceeasi care-l priveste cu o superioritate usor dispretuitoare pe Sacks, considerandu-l mai bun scriitor decat practician, ar avea o atitudine similara fata de carte. Jargonul de specialitate e destul de "subtire", termenii epatanti nu au densitatea dorita pentru a simti ca fac parte dintr-o casta a initiatilor. Daca ar cobori putin de pe soclul format din tratate de specialitate si ar privi cartea ca o contributie pe plan uman, le-ar putea deschide o poarta noua spre complexitatea trairilor, spre modul cum suferinta fizica este resimtita psiho-somatic, fiindca, in ciuda cunostintelor, nici ei nu sunt invulnerabili si orice medic are mari sanse sa ajunga intr-o buna zi pe mana confratilor sai.
Neurologul care a incercat mereu sa gaseasca noi abordari in deslusirea nebuloaselor creierului uman afectat de tot felul de traume devine aici pacient, mai intai in Norvegia, unde sufera un accident intr-o drumetie pe munte fugind de un taur, apoi acasa, in Anglia. Primul capitol mi-a trezit din nou nostalgia muntilor ce strajuiesc fiordul Hardanger - taurul nu mai era acolo! - si mi-a aratat ca  nici bolnav nu poti sa stai linistit pe targa pe drumurile alea superbe, fiindca o calatorie de sase ore cu ambulanta se transforma intr-un prilej de a admira peisajul. Sa-mi adun gandurile ce tind sa se imprastie din nou printre fiorduri si cascade si sa ma intorc la carte...
Poate ca medicii sunt cei mai dificili pacienti. Obligat sa-si schimbe perspectiva, sa regandeasca raportul nu din punctul de vedere al factorului de decizie, ci al celui neajutorat, Sacks experimenteaza senzatii fizice si psihice noi, definitorii pentru intelegerea mecanismelor suferintei si ale socului. Ruptura de cvadriceps ce-l obliga la repaus devine un prilej de observatie si studiere a ambelor tabere, dar si a propriilor manifestari fizice si psihice, asociind cunostintele de specialitate cu cele empirice.
Daca starile imediat ulterioare accidentului oscileaza intre optimism, frica, angoasa, delir febril, euforia salvarii, confuzie, frustrare, groaza, vederea spitalului ii da sentimentul depersonalizarii (schimbarea hainelor, absenta libertatii), senzatia de a fi un prizonier condamnat la moarte. Dupa operatie, perceptia timpului se altereaza, are cosmare cu Himera cu chip de taur ce se pregateste sa-l atace si, in urma leziunilor periferice, ajunge sa experimenteze simptome similare cu cele ale suferinzilor de leziuni cerebrale. Cel mai important dintre ele este pierderea sensibilitatii proprioceptive, proces invers celui resimtit in cazul amputarilor, cand membrul-fantoma continua sa fie simtit ca atasat de corp. In cazul de fata, pacientul isi vede piciorul, dar nu-i poate constientiza prezenta, i se pare strain de restul corpului. Manifestarile unei boli neurologice pe care le observa la un pacient, descrise din perspectiva medicala in Omul care isi confunda sotia cu o palarie, sunt experimentate aici direct. 
Ce face insa cu adevarat uimitor Sacks in cartea asta e ca-ti vorbeste vreo 200 de pagini despre un picior si obsesiile create in jurul lui si nu te plictiseste! Dimpotriva, i-am urmarit cu cel mai viu interes teoriile si speculatiile, descrierea senzatiilor si gandurilor ce insotesc procesul treptat de vindecare. Uneori analizeaza minutios fiecare tresarire a unui muschi, alteori cauta raspunsuri in sistemele filozofice sau se imbogateste cu experientele celor din jur: un tanar medic norvegian il impresioneaza prin capacitatea de a empatiza cu pacientii, demonstrandu-i printr-un balet la prima vedere absurd cum i s-au vindecat ranile capatate in urma unui accident de schi; solidaritatea pacientilor din centrul de recuperare, deschiderea in a vorbi despre bolile lor, il ajuta sa inteleaga si mai bine problemele medicale din ipostaza de pacient, sa constientizeze un lucru inexistent pana atunci, nevoia unei neurologii personalizate, in care modelul mecanicist ce separa trupul de suflet sa se transforme intr-unul ce include perceptia auto-referentiala, senzatiile pacientului, disponibilitatea medicului de a asculta, de a comunica, de a vedea dincolo de aspectele clinice ale vindecarii.
Cartea a fost publicata pentru prima oara in 1984. 30 de ani mai tarziu, desi interdisciplinaritatea a ajuns la mare pret, situatia efectiva din spitale ramane neschimbata. Cel putin la noi, unde esti doar o bucata de carne si nobody gives a shit de angoasele tale, oricat ar incerca unii si altii sa unga mecanismele umane cu niste bancnote de plastic sau de hartie...

Wednesday, 1 October 2014

Se poate sa omori pe cineva si sa nu-ti aduci aminte?

Una pura formalità (1994)

Pana sa vina la rentrée cinematografica si sa mai curete marile ecrane de gunoaiele cu super-eroi, aducand filme care mai de care mai sclipitoare, mai poleite ce se vor bate cu pumnul in piept "eu merit Oscaru' ca uite ce efecte speciale frumoase am", "ba eu, uite ce poveste politically correct si impresionanta cu negri, evrei sau bolnavi in stadii terminale va aduc, chiar daca s-a spus de 1000 de ori, tot e o garantie a succesului" si actori care mai de care mai talentati, ma delectez cu oldies but goldies, nu chiar atat de oldies, doar de  vreo 20 de ani. Mi-am adus aminte ca mai am nevazute cateva filme de-ale lui Tornatore (un regizor de top 3 personal, am scris pe-aici despre trei filme de-ale lui, Nuovo Cinema Paradiso, The Legend of 1900 si Stanno tutti bene, cel din urma mai cunoscut prin remake-ul american Everybody's fine cu de Niro). YouTube m-a ajutat, asa ca daca vreti sa vedeti filmul de fata se gaseste integral, are si subtitrare in engleza pentru cei care simt nevoia. Va avertizez insa ca asta e versiunea italiana, exista si o versiune franceza pe care ar fi poate mai bine sa o cautati, cu vocile originale ale actorilor principali si actorii secundari, italienii, dublati.
Va spun de la inceput ca e un film mi-nu-nat! Nu e pentru cei care se uita la filme doar ca sa vada actiune, pentru ca prea multa nu e: un barbat, despre care aflam destul de repede ca e un scriitor celebru (Gérard Depardieu) alearga in noapte printr-o ploaie torentiala. Este gasit de o patrula de politie, dus la sectie intr-un castel vechi, unde apa se prelinge printre scandurile de pe tavan si telefonul nu merge, un loc uitat de lume dintr-un sat departe de orice. Nici metodele de anchetare nu prea tin seama de drepturile suspectului. E interogat de un inspector (Roman Polanski) admirator al cartilor lui, un interogatoriu ce se transforma in interviu si redevine interogatoriu cand i se spune ca e banuit de o crima, pus in fata faptelor incearca sa fuga, dar este prins din nou. La inceput nu stii daca scriitorul Onoff nu-si aduce aminte ce a facut in seara precedenta sau ascunde ceva, mai ales ca, in momentul cand i se aduc haine curate, observa pe camasa lui uda o pata de sange si e surprins cand i se spune ca barba lui cea deasa nu mai exista. Totul se transforma intr-un duel, o confruntare verbala tensionata, un puzzle unde mai ramane doar sa fie identificata victima, complet desfigurata in urma impuscaturii, inspectorul fiind deja convins ca are in fata asasinul.
Daca Depardieu face aici unul din cele mai bune roluri ale bogatei sale cariere (si n-am putut sa-i vad decat expresivitatea, vocea apartinea dublatorului italian, insa Italia este o tara cu traditie in dublaj, nu va spun ce tragedie nationala a fost cand a murit "vocea" italiana a lui Pacino), este si meritul scenariului, la care Tornatore a lucrat impreuna cu Pascal Quignard, acel Pascal Quignard cu Tous les matins du monde, o carte care mie mi s-a parut foarte... cinematografica, daca pot sa-i spun asa. El este autorul dialogurilor si influenta unui scriitor in alcatuirea textului se simte, in alegerea cuvintelor, in limba frumoasa, literara,  in asocierile de imagini create, care insa in film cad firesc, fara sa creeze senzatia de sofisticare si incarcare inutila, in citatele din opera lui Onoff, pe care inspectorul le recita si scriitorul le completeaza. Poate vi se pare explicabil ca un fan sa retina un text pe care l-a recitit de multe ori, dar mai putin plauzibil ca un romancier sa poata sa citeze din propria opera, insa nu va speriati, chiar si asta capata sens. Intr-o meditatie despre viata, moarte, amintire, cu dialoguri si monologuri, inspectorul intreprinde un demers maieutic de recuperare a memoriei incriminatului in care cei doi se infrunta, par apoi sa se alieze in cautarea adevarului pentru a ajunge la o alta confruntare si tot asa, ritmul nu slabeste deloc fiindca mereu intervine un element nou, care in loc sa aduca lumina mai mult pare sa incurce firele anchetei. Asa cum cei doi se completeaza pentru a afla ce s-a intamplat cu adevarat, si Tornatore il secondeaza cu succes pe Quignard in crearea unui scenariu ce nu se teme sa se porneasca de la clisee livresti de genul "era o noapte intunecata si ploioasa" pentru a te purta intr-un slalom printre alte referinte literare sau cinematografice, de la Kafka si Pirandello la Kubrick, ca sa te scoata la lumina intr-un punct pe care nu ai reusit sa-l intuiesti nici un moment.
Claustrofobia si suspansul sunt sporite de atmosfera diluviana, de zgomotul picaturilor ce cad in incapere prin toate crapaturile, in pahare sau ligheane, de muzica lui Morricone,  melancolica si apasatoare, nu stiu daca link-ul era potrivit, fiindca pare cam cheesy fara contextul vizual. E un film incarcat de tensiune, oniric, impins spre absurd de multe ori, care m-a luat absolut prin surprindere prin deznodamant, desi stiam ca de la Tornatore nu ma pot astepta decat la filme bune. Si, ca sa va dau o cheie mai comerciala de deschidere a portii spre el, ca ar fi pacat sa va descurajez spunandu-va ca nu-i cu actiune si sa nu-l vedeti, are ceva din Codul lui da Vinci: ai un tablou, Leonardo da Vinci e acolo sa-ti explice ce reprezinta (o sa vedeti, apare destul de devreme in film), iti da pe parcurs indiciile, dar nu reusesti deloc intr-o ora jumate sa le pui cap la cap, e nevoie de ultimele zece minute ca sa se limpezeasca totul.