Tuesday, 20 January 2015

Adevar sau provocare


Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance) (2014)

Adevaruri:
1. E un film bun, la cat de galonat e, cu cele 9 nominalizari la Oscar si o multime de cronici pozitive, era si cazul. Poate tocmai de-aia mi-am setat asteptarile undeva sus si la final am simtit ca mi-a lipsit ceva. Ce anume, vedeti mai jos (la provocari). Pentru mine Inárritu ramane in continuare mai aproape de suflet pentru Amores perros.
2. Michael Keaton face rolul vietii, si la propriu, si la figurat. Dupa succesul din anii '90 cu Batman, a intrat intr-un con de umbra si nimic din filmele urmatoare nu l-a mai scos de acolo. Pana acum, cand Birdman ii da din nou aripi. Un actor bun este unul care stie in aceeasi masura sa joace un actor slab, sa evolueze, sa se transforme, si asta se vede de-a lungul filmului. Chiar daca ma supara lipsa nominalizarii pentru rol masculin a lui Jake Gyllenhaal, trebuie sa recunosc ca Keaton are si acea lucire a privirii de psihopat, dar si mult mai mult: speranta, furie, infrangere, disperare, indarjire, versatilitatea care poate sa redea toata paleta de sentimente umane.
3. Alaturi de el, intreg castingul e de remarcat, cu mentiuni speciale pentru Edward Norton si Emma Stone, si ei nominalizati. Emma Stone se descurca excelent si in rol de ex-junkie depresiva, poate i se vor oferi de-acum roluri mai consistente decat cel de adolescenta prietenoasa si simpatica din comedii usurele, ca potential este.
4. Se recunoaste mana lui Inárritu in modul de filmare. Totul este impachetat intr-o atmosfera suprarealista, cadrele apropiate, peste umarul actorului, urmeaza conturul peretilor si dau o puternica senzatie claustrofobica, in ton cu starea eroului, pentru a lasa apoi camera sa urce spre cer, printre cladirile inalte, acolo unde numai zborul aduce eliberarea si alinarea orgoliului ranit. Coloana sonora a filmului este sustinuta de un muzician de jazz, doar din tobe, si are impact asupra ambiantei generale a filmului, ii da intensitate.
5. Detensioneaza momentele incarcate prin umor (de multe ori negru), gadila spiritul cinefililor cu o multime de remarci percutante despre peisajul hollywoodian, ce lasa sa se intuiasca un conflict intre New York si LA, intre Broadway si Hollywood, intre cultura teatrala si productia de masa.

Provocari:
1. Cum conciliezi aceste doua fatete, cum faci tranzitia de la Batman/Birdman la Broadway si Raymond Carver? Luand un icon al civilizatiei de consum si integrandu-l intr-un peisaj catalogat la inceput ca shithole, intr-o lume in care mesajul spus conteaza mai mult decat stralucirea efectelor si decorurilor.
2. Pana la urma, unde este iluzia si unde adevarul? Sa fie decorurile de carton, pistolul de plastic, sticla cu apa ce se pretinde ca ar contine whisky semne ale artificialului? Interpretarea trebuie sa duca la arta totala, la identificarea cu personajul, asa cum clameaza Mike (Edward Norton, actorul ce a jucat in numai doua filme in 2014, ambele cu cate noua nominalizari) care doar pe scena simte ca traieste cu adevarat? Unde incepe si unde se termina iluzia pentru un actor? Pe scena sau in afara ei?
3. Si unde se situeaza critica in toata povestea asta? De ce trebuie ca reprezentanta cea mai influenta a ei sa fie previzibila acritura gata sa distruga o piesa pentru frustrari si credinte personale?
4. Cum sa provoci fara sa fii conventional? De la inceput intuiesti incotro se indreapta povestea. Dar te bucuri de cadre, de replici si la final observi ca ai vazut unul din acele filme atent lucrate, slefuite, dar care a cam uitat sa intre si in suflet. E atat de impecabil in lumea lui incat nu reuseste sa aduca si spectatorul in ea, m-a lasat afara in frig (din fericire aveam hainele pe mine), nu m-a invaluit si n-am uitat deloc ca privesc un film. Nu stiu de ce nu s-a produs scanteia, desi mi-a placut filmul, rational vorbind, poate pentru ca era atat de cerebral incat a pierdut din vedere impactul psihologic.
5. Despre ce vorbim cand vorbim despre dragoste? Este titlul piesei montate de Riggan, un tribut adus de Inárritu lui Raymond Carver, este intrebarea la care Birdman ne raspunde mai intai in piesa, apoi in film. Dragostea cunoaste multe forme, dar pare sa fie alcatuita din acte concrete, mai mult din provocari decat din adevaruri. Dar filmul m-a provocat inainte de a-mi obtine dragostea. Sau poate, dupa cum ii reproseaza actorul-regizor criticului, i can't feel, i just label things.
Va lua multe premii, probabil si pe cel mare, dar nu este anul in care sa zic "da, vreau sa castige asta", pana acum Birdman si Hotelul lui Anderson sunt pe-acolo, mai degraba va fi anul in care voi zice "nu vreau sa castige asta", si anume nu Selma. De cate Colibe ale unchiului Tom mai e nevoie pentru ca America sa-si spele vinovatia pentru sclavie?! Si apoi, al doilea film la tema, dupa cei 12 ani de sclavie, ar fi cam mult si repetitiv.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.