Tuesday, 27 January 2015

Simturi monstruoase


Serge Brussolo - Sectiune printr-un oras bolnav

Era o vreme cand devoram literatura SF si toata mi se parea buna, indiferent de autor sau subiect. Cu timpul, s-a produs selectia, pentru ca in final centrul meu de interes literar sa migreze spre alte zone. Daca ma intorc din cand in cand cu speranta la cate un autor preferat atunci, se intampla sa am o deziluzie, sa constat ca unii au idei dar n-au condei ori invers, asa ca am cam rarit in ultima vreme intalnirile cu zona crepusculara. Doar nostalgia data de faptul ca Brussolo e un autor cu care incepeam acum multi ani sa buchisesc franceza m-a facut sa iau aceasta carte ce mi-a scapat la vremea respectiva, de la inceputurile carierei sale literare, cand era doldora de imaginatie, din ce in ce mai rarefiata dupa aceea.
Mai in gluma, mai in serios, cifra 9 imi transmite niste vibratii literare pozitive. Colectiile de noua povestiri, incepand de la cel mai celebru (stiti voi care) si terminand cu cel mai recent citit, despre care voi vorbi data viitoare, se dovedesc foarte bune. Cartea lui Brussolo nu face exceptie. In primul rand, ar fi pacat sa o expediati cu prejudecata "eu nu citesc SF, e literatura usoara", pentru ca nu este (numai) SF aici.
Prima povestire, cea de titlu, ne introduce in acest oras bolnav si ar putea reprezenta cu succes o idee de scenariu pentru un episod din Black Mirror. Intr-un timp cand structura locuintelor este determinata de computere, ce prevad cerintele de confort ale ocupantilor, o defectiune a sistemului genereaza nu doar modificarea caselor, dar si pe cea a oamenilor, transformandu-le simturile.
Si nimic nu mai poate fi ca inainte intr-o lume senzoriala sufocanta unde cea mai acuta durere  ajunge sa fie preferabila absentei senzatiilor, o lume carnala alcatuita din bacterii si fluide, fragila, cu un echilibru usor de naruit in orice moment. Intr-o povestire, oamenii sunt legati prin cordoane ombilicale, existenta limitandu-se la hrana si fecundare, pentru a genera alte cordoane ombilicale. Odata rupte, se produce moartea. Sa existe vreo scapare? A sasea coloana, un mars fortat al depersonalizarii, asemenea celui al tuturor convoaielor de prizonieri de-a lungul istoriei, elimina toate simbolurile ego-ului, tot ce defineste individul. Impreuna cu Anamorfoza sau legaturile de sange, formeaza pentru mine varfurile acestui volum din care a fost destul de greu sa aleg povestiri preferate. Poate pentru ca sunt doua imagini atat de diferite, in aceeasi masura elocvente pentru alienare: la cea dintai m-a atras latura absurda, senzatia de vid existential, la a doua, prin transferul de memorie, cursivitatea, senzorialul ce se muta dintr-un corp in altul.
In fanteziile onirice apar creaturi de fosfor gata sa ia foc in orice clipa, desprinse din visul unui piroman, dar si o lume cazuta prada lui Hypnos. Intrarea in era linistii, surzenia, e vazuta ca o potentiala sursa de eliminare a agresivitatii si violentei. Si daca nu intelegi ce cauta aceasta omenire bolnava, formata din indivizi cu capete rase, privati de simturi in numele perfectiunii, raspunsul e in ultimul fragment al volumului: comunicarea totala, legatura de sange prin care agresorul mosteneste gandurile muribundului, preluandu-i identitatea. Dar fiecare va gasi propriul raspuns, ca totul e de o fantezie atat de diferit perceputa si organizata incat ar fi pacat sa ramai cu privirea intr-un singur punct.
Imi era dor de universul maladiv, tensionat si obsedant al lui Brussolo, organizat dupa reguli ingenioase si coerente. Iar acum, ca am mai crescut si nu mai am satisfactia imediata data de prim-planul povestii originale si bine impletite si am mai vazut ca nebunia lumii in care traim o depaseste uneori pe cea a imaginatiei, inteleg ca orasul bolnav nu e unul fictiv, ci chiar planeta asta orbita de fanatisme si nebunie, adormita uneori intr-o surzenie linistitoare, dar si chinuita de frica, singuratate si angoasa. Cosmarele generate de imaginatia lui Brussolo nu sunt distopii, cum le-as fi vazut poate mai demult, ci parabole. Nu te pun in fata a ceea ce s-ar putea intampla, ci sunt o o alegorie a ce se intampla. Cand credem ca ne protejam daca nu vedem, nu auzim ori suntem muti  doar groparii spatiului, cei ce fac curat dupa batalii, vor mai ramane sa stranga ramasitele unei civilizatii macinate de orgolii, ca niste copii care se cearta a cui masinuta e mai frumoasa, al cui zeu e mai adevarat...

No comments:

Post a Comment