Wednesday, 14 January 2015

Zapada acopera totul...


Winter Sleep (Kis uykusu) (2014)

Pentru ca rusii in ultima vreme nu prea mai fac filme rusesti, unde prin "rusesc" inteleg un film de-ala frumos, ce curge lin, melancolic si meditativ, cu o dezvoltare ampla si rabdatoare a personajelor, cu nuante, va recomand cu tot entuziasmul un film turcesc "rusesc". Am inteles ca, dupa proiectia din cadrul festivalului Les films de Cannes à Bucarest,  in trat acum si pe ecranele cinematografelor "de Mall". Daca va hotarati sa mergeti, va doresc noroc in gasirea unor vecini atenti si interesati de film, nu de sms-urile prietenilor, pentru ca alaturi de ei va trebui sa petreceti trei ore si un sfert, hai sa zic si jumate, daca pun si reclamele. Da, ati inteles bine, e un film de 196 de minute care te tine atent, interesat, nici nu le simti cand trec, chiar daca nu debordeaza de actiune. 
Nu va speriati daca pana la un punct vi se pare ca ati mai vazut deja asta, parand sa se indrepte spre Pozitia copilului. Partea cu inegalitatea sociala, cu perceptia fiecarei clase despre cealalta, cu ceea ce crede fiecare ca i se cuvine e doar asa, de incalzire, pentru a contura un conflict care se ramifica apoi in alte directii.
Aydin, un fost actor, este bogat prin nastere, a mostenit un hotel intr-o zona turistica din Cappadocia si o multime de locuinte din zona, inchiriate satenilor, nu intotdeauna capabili sa-si plateasca chiria. Locuieste impreuna cu o sotie mult mai tanara care se ocupa de acte de caritate si cu sora lui, ce-si petrece cea mai mare parte din timp stand tolanita pe canapea si meditand filozofic si depresiv asupra Raului si posibilitatii de a-l vindeca prin intoarcerea obrazului. Alaturi de cei trei, mai este un cuplu de angajati, ea ocupandu-se de bucatarie si curatenie, el - mana dreapta si omul bun la toate al sefului: sofer, bodyguard, receptioner la hotel.
In lumea in care traim, nimeni nu e perfect si filmul reuseste foarte bine sa transmita asta prin crearea unor personaje complexe, ale caror conceptii etice sau filozofice sunt mai mereu in contradictie cu modul de actiune (cu framantari ce m-au duc cu gandul la Bergman), incepand cu Aydin, ce pare manat de cele mai bune intentii si nu poate sa inteleaga nici o clipa prin ce-si irita semenii.
Regia si scenariul lui Nuri Bilge Ceylan sunt extrem de minutios puse la punct si bine gandite, intr-un crescendo ce nu stii unde te va arunca, cum vei iesi din iuresul in care ajungi sa fii prins, incerci sa te agati pe rand de unul sau altul dintre personaje, sa-i dai dreptate sau sa-l blamezi, doar pentru a constata ca fiecare are dreptatea lui si fiecare e la fel de blamabil, si somnul iernii nu e nicidecum o dulce letargie, ci un iures ascuns sub pojghita fragila a sentimentelor umane.
Dupa Jauja, capatasem o oarecare alergie la cadre lungi, insa am vazut ca acolo unde ai si tensiune isi gasesc justificare, alterneaza perfect, ca un moment de respiro, cu locvacitatea personajelor, ce tind mereu sa se explice, sa-si rezolve propriile conflicte aliniindu-si conceptiile teoretice cu actiunea, cu motivatiile practice.
Desi mizeaza mai ales pe impactul cuvintelor, pe puterea de a construi o realitate conceptuala si de a starni emotie, Winter Sleep e mai mult decat s-ar putea transpune intr-o piesa de teatru. Pentru ca uneori cuvintele sunt insuficiente si ajung sa te strange intr-un cerc fara iesire, era nevoie de spatiile ample ale decorurilor, de pustietatea stepei, de planuri de constructie extinse, de forta naturii, de naturaletea si farmecul actorilor, care, in momente de tacere, vorbesc permanent din priviri si gesturi, pentru a da rotunjime unui film de o intensitate cum n-am mai vazut demult. De data asta, subscriu din toata inima la alegerea juriului de la Cannes, care l-a recompensat cu Palme d'Or si tare mi-as dori sa-l vad castigatorul Oscarului pentru film strain, desi ma tem ca juriul american e mai sensibil la povestile cu evrei gen Ida (promit sa nu scriu despre el!) sau la lacrimogene corecte politic. 
Poate din cum am prezentat pana acum filmul pare dificil si oarecum anost. "De ce as vrea sa ma uit la atata vorbarie?", ar putea intreba cineva. Dificil este, uneori mai greu de urmarit, dar anost in nici un caz! Nu e doar o meditatie serioasa, ci strecoara in scenariu si ironie, umor, o anumita lejeritate ce-l face digerabil, schimband registrele si dandu-i timp spectatorului sa respire. Si este filmul in care am vazut cea mai misto scena de betie pe ecran. Trei oameni vorbesc in acelasi timp, se ingana, se contrazic sau isi dau dreptate, totul cu atata convingere incat nu poti sa crezi ca sunt actori si nu niste betivani veseli si simpatici filmati cu camera ascunsa.
Din categoria "musai de vazut"!

No comments:

Post a Comment