Saturday, 7 February 2015

Actori buni, filme de week-end



The Hundred-Foot Journey (2014) 

Filmele pentru foodies sunt din ce in ce mai dese in ultima vreme. Si se intrec care mai de care in a te face sa-ti lase gura apa, prin cadre desprinse din reclame la mancare, cu legume si fructe proaspete, cu preparate frumos aranjate servite intr-un ambient idilic, langa care mai toarna si ceva conflict (aici rivalitatea si diferentele dintre doua culturi culturi culinare si reprezentantii lor) si gata!
Ca sa fiu in ton cu tema, The Hundred-Foot Journey este un aperitiv proaspat, racoritor, dar lipsit de inventivitate, de acel element care sa reprezinte "semnatura" proprie. Totul e atat de cum ar trebui sa fie incat gustul final, chiar daca e bun, e previzibil si lipsit de personalitate. Daca filmele ar avea miros, ai simti acea combinatie dulce-picanta specifica bucatariei indiene, ai admira aranjamentul rafinat specific restaurantelor frantuzesti, dar la sfarsit ai constata ca a fost prea putin si parca acest meniu nu-si merita steluta Michelin ce palpaie de fiecare data cand apare Helen Mirren in cadru. 
Scenariul este simplu: o familie de indieni se stabileste intr-un colt idilic din Franta rurala, deschizand propriul restaurant chiar peste drum de cel al doamnei Mallory, posesoare a unui restaurant frantuzesc cu o stea Michelin, in cautarea celei de-a doua. Asa se incheaga prietenii si dusmanii, deloc greu de anticipat, se construiesc relatiile intre personaje si, printre oale si miresme, trecand un pic prin moftul numit bucatarie moleculara, ajungem la happy end, unde toata lumea este integrata si acceptata iar diferentele se transforma in avantaje. Dialogurile par a fi scrise de cineva care a vrut sa faca un film bilingv pentru ca nu avea replici decat pentru jumatate din cadre: cand personajele vorbesc in hindi sau ce dialect indian or vorbi, repeta apoi si in engleza, iar cele care vorbesc in franceza... ati ghicit... repeta apoi si in engleza! Noroc cu multimea de prim-planuri pe mancare, macar ea nu are nevoie sa rosteasca vreo replica, asa au mai fost scutiti si bietii scenaristi de oboseala de a inventa dialoguri atunci cand nu prea ai idei.
 Am inteles ca este o adaptare Disney a unei carti, dar nu era nevoie sa-si trateze personajele intocmai ca pe unele de desene animate, cu trasaturi simple, grosiere chiar, cu tipologii bine definite (eroul, anti-eroul, ajutorul neasteptat) si nici sa-si duca scenariul atat de explicit in directia "povesti cu zane desfasurata in cadrul rural feeric al Frantei". 
Speram mai mult si de la Lasse Hallstrom, regizorul unor filme ca Chocolat, Hachiko si What's Eating Gilbert Grape. Cel dintai enumerat pare sa-i fi servit ca referinta, daca a avut atunci succes, de ce n-ar merge reteta din nou?! Un motiv ar fi ca de acum 15 ani, cand erau mai rare, filmele cu mancare au devenit o obisnuinta si, dincolo de imagini apetisante, mai e nevoie si de altceva ca sa stea in picioare ca film. Nu stiu care ar fi fost ingredientul-minune, nu e treaba mea sa stiu asta, eu doar mananc, ce pune bucatarul in preparat ma poate surprinde placut  sau nu. Aperitivul usor al lui Hallstrom a fost gustos, dar gustoasa este si o salata de rosii cu branza...


St. Vincent (2014)

Ar fi putut trece neobservat fara Bill Murray in rolul principal. E unul din multele filme care s-au scris deja, despre o prietenie infiripata intre un copil singuratic, lipsit de afectiunea paterna, si un batran mizantrop. Unul din filmele alea ce apeleaza si la retorica lacrimogena si fortata, si la valorile familiei, si la induiosarile cauzate de sufletele insingurate si neintelese. E drept ca pustiul (Jaeden Lieberher) aflat la debut face parte din acei copii pe care nu stiu de unde ii scoate mai tot timpul cinematografia americana (vezi surorile Fanning, Abigail Breslin, Haley Joel Osment si multi altii). Unii dispar de pe ecrane cand cresc, altii isi vad carierele ingropate de lipsa de inspiratie a agentilor iar cativa reusesc sa devina actori seriosi si ca adulti. Viitorul ne va spune care va fi destinul acestui baietel promitator.
Vincent (Bill Murray) e, asemenea lui Clint Eastwood in Gran Torino, un veteran de razboi, un dur deranjat de prezenta vecinilor, si pe buna dreptate, avand in vedere ca prima "ciocnire" se lasa cu o masina avariata, un copac rupt si un gard facut praf, chiar daca pentru ultimul cauzele se pierd in aburii alcoolului. Ce mai conteaza?! Unde-s doua daune, merge si a treia. Este un tip ce nu a renuntat niciodata la viciile sale, bautura si pariurile. Locuieste cu un motan, o creatura dintr-o rasa de-aia pufoasa si carna ce exprima perfect incruntarea si dispretul stapanului pentru orice fiinta umana care nu este "Lady of the Night" sau sotia sa, internata de opt ani intr-un azil. Accepta sa fie babysitter pentru Oliver, fiul femeii singure care se muta alaturi, doar pentru ca e in mare stramtoare financiara. Si apoi incepe traditionalul proces de cunoastere reciproca, de apropiere si tandrete, pe filonul comediei cu o usoara tenta cinica si amaruie. Singurul motiv de a vedea filmul, insa unul solid, este Bill Murray, interpretarea, personajul, replicile sale dand savoare eroului, ce-si intinde aura asupra intregii productii. Melissa McCarthy este si ea o surpriza placuta, intr-un rol dramatic ce arata o alta fata a unei actrite cunoscute mai degraba pentru comedii usurele spre proaste. Iar daca ma gandesc bine, o parte din resorturile comediei se declanseaza pe nesimtite, replicile sunt pasate cu vioiciune, am zambit, am si ras de cateva ori, ceea ce trage cel mai mult filmul in jos e incercarea de dramatism, ducandu-l spre conventiile cinematografiei cu morala si discurs explicit de final. Dar relatiile dintre personaje functioneaza, senzatia de pierdere de timp apare doar dupa ce filmul se termina.
De ce ar fi de vazut? Pentru un actor care ar fi putut obtine o nominalizare la Oscarul pentru rol masculin principal. Dar nu s-a intamplat, nu-i bai, au ramas altii mai buni pe afara. Chiar daca nu a fost pe lista, veti ramane cu imaginea unui Bill Murray memorabil.


Still Alice (2014)
Este mai degraba o fisa clinica, un studiu de caz de Alzheimer, ce nu incearca sa starneasca empatie (sau poate incearca, dar nu reuseste), cu un personaj principal in lumea lui, o Julianne Moore magistrala in rolul unei profesoare calculate si rationale, pentru care cuvantul este instrumentul principal de lucru, mod de exprimare si afirmare a identitatii, acel cuvant ce incepe treptat sa se dilueze, odata cu amintirile.
Nu stiu altii cum sunt, dar eu, pana nu primesc un personaj pe care sa-l cunosc intr-un fel (nu trebuie neaparat sa-mi fie simpatic, in nici un caz sa ma identific), nu reusesc sa schimb intimitati cu el, in sensul ca daca nu-mi da o parte din suflet, nu incearca sa-mi trezeasca interesul, nu-i dau nici eu nimic, astept sa se deschida. Cu Alice a noastra procesul e invers. Pana sa ai timp sa te obisnuiesti prea bine cu ea, isi incepe procesul de inchidere in sine. Care, ce-i drept, e o performanta de interpretare si machiaj, pe masura ce chipul ii paleste, ii palesc si amintirile recente, de la primele cuvinte uitate pana la pierderea totala a limbajului. Dar pana la acel moment, in care sa ajunga sa-mi pese de drama eroinei, nu am reusit sa o cunosc. Primesc prea repede fisa unei paciente pe nume Alice Howland, cu o poza alaturi, careia ii cunosc profesia, ambitia de a reusi in cariera, apoi trecem rapid la neliniste, ingrijorare, panica si tot meniul aferent bolii. Poate gandesc cinic, dar cand vine vorba de filme am impresia ca tot Hollywood-ul m-a desensibilizat, cu pleiada de roluri de bolnavi de SIDA si cancer cersetoare de Oscar. Ceea ce e si in cazul de fata, bine jucat, cu sanse mari la "cea mai buna actrita in rol principal", mai sunt cateva filme pe care nu le-am vazut cu restul nominalizatelor, dar boala "vinde" si producatorii stiu asta. Nu-i compasiunea mercantila o forma de cinism poate mai rea decat a mea?! Dincolo de asta, filmul mai are vreo trei pacate fundamentale: Kristen Stewart, o veche si constanta alergie de-a mea, relatiile intre personaje sunt ca si inexistente si al treilea, poate cel mai mare, textele motivationale despre stapanirea artei de a pierde, mai ales ca Alice (se) pierde fara arta, orice incercare de stapanire si control al situatiei e sortita esecului. Nu-i nici o arta in boala, e doar degradare treptata si neputinta...
Nu-i chiar de week-end in sensul de buna-dispozitie, dar tot eram la categoria filmelor care nu stiu sa-si puna in evidenta ideile, asa ca  am zis sa amintesc si de el.

No comments:

Post a Comment