Wednesday, 25 February 2015

Vrei sa ne jucam impreuna?


Julio Cortázar - Ocolul zilei in optzeci de lumi

"For me, literature is a form of play. But I’ve always added that there are two forms of play: football, for example, which is basically a game, and then games that are very profound and serious. When children play, though they’re amusing themselves, they take it very seriously. It’s important. It’s just as serious for them now as love will be ten years from now. I remember when I was little and my parents used to say, “Okay, you’ve played enough, come take a bath now.” I found that completely idiotic, because, for me, the bath was a silly matter. It had no importance whatsoever, while playing with my friends was something serious. Literature is like that—it’s a game, but it’s a game one can put one’s life into. One can do everything for that game". 
Am inceput cu un fragment dintr-un interviu luat acum multi ani lui Julio Cortázar de The Paris Review ca sa va dau un indiciu asupra intrebarii din titlu. Propunerea de a ne juca impreuna este modul prin care el ne invita sa intram intr-o carte ce poate trezi la maturitate aceeasi fascinatie pe care ne-o dadea in copilarie tizul sau, Jules, cand zilele erau 80 si lumea numai una. Noi crestem, zilele par sa se scurteze, sa se condenseze, 80 se duc la fel de repede ca una, dar ni se deschid alte lumi, tot mai multe, atunci cand, asemenea lui Cortázar, ne pastram curiozitatea vie si mai simtim acea infiorare in fata detaliilor, gasim prilejuri de mirare sau reflectie, descoperim cu o privire proaspata ceea ce se afla dincolo de aparenta banalitate sau rutina a locurilor prin care trecem zi de zi, a oamenilor pe care ii vedem zi de zi. In primul rand, este nevoie de entuziasm. Apoi de ghizi buni, care sa ne intretina spiritul ludic, interesul si atentia. Iar cineva care marturiseste ca "Scriu dintr-o carenta, din dislocare, si cum scriu dintr-un interstitiu, mereu ii invit pe ceilalti sa si-l caute pe al lor, sa se uite dupa el in gradina unde fructele arborilor sunt, desigur, pietre pretioase. Monstruletul nu se da batut" ne ajuta ca, prin jocul sau de-a scrisul, sa ne construim propriul joc al interpretarilor cartilor si lumii.
Inspirat de "acea improvizatie care continua sa ramana fidela tocmai temei pe care o refuza, o transforma si o scoate la lumina" preluata din jazz, Cortázar creeaza o colectie de eseuri-povestiri in care amesteca notele, construieste o enciclopedie, o carte ca un colaj, ciudata si neprevazuta, amuzanta si reflexiva. Povestind in ritmul lumii in care traieste, se povesteste de fapt pe sine, transmite si explica nuante si fatete ale sentimentului " de a nu fi pe de-a-ntregul in oricare dintre structuri, dintre panzele croite de viata si in care suntem concomitent paianjen si musca".
Si e atat de placut sa iesi din ele si sa ramai captiv in alta panza, cea pe care Cortázar o tese in jurul tau cu verva si inteligenta, facandu-ti complice cu ochiul ca si cum ti-ar spune "daca e ceva ce nu intelegi, lasa, vei intelege mai tarziu cand se va inventa Wikipedia" (cartea a fost scrisa in 1967). Asa m-am trezit citind, de exemplu, despre mesoni, niste veri ai acelor bosoni despre care s-a tot vorbit acum ceva timp cand oamenii de stiinta ii cautau cu lumanarea in forma de accelerator de particule. Putem sa ii consideram pe bosoni, care-s particule elementare, veri cu hadronii (din care fac parte mesonii nostri). N-am luat-o razna, spun si eu ce am mai citit, asa ca nu radeti de mine, ia uitati ce ma invata Cortázar despre prietenii nostri mesoni: "Imediat ce e descompus, mesonul produce trei pi-mesoni dintre care unul e neutru, bietul de el, iar ceilalti doi sunt unul pozitiv si celalalt negativ, spre imensa liniste a intregii lumi. Pana cand (prin intermediul cuplului Franzini) se descopera ca cei doi mesoni pi nu se comporta simetric; armonioasa descoperire cum ca antimateria e reflexia exacta a materiei se sparge ca un balon. Ce se va intampla cu noi? Dar familia Franzini nu s-a speriat catusi de putin; e foarte bine daca cei doi frati pi-meson se cearta, fiindca asa pot fi recunoscuti si identificati. Pana si fizica isi are pe ai sai Talleyrand."
Am zambit la unele observatii cu parfum atat de anacronic pentru zilele noastre: "De ce naiba se interpune intre viata si literatura un soi de zid al rusinii? In momentul in care incepe sa lucreze la o povestire sau la un roman, scriitorul tipic isi pune guler scrobit si se urca pe dulap." Dulce epoca a inocentei! De fapt, Cortazar pleda aici pentru relaxare si umor, nu pentru coborarea de pe dulap direct in hazna, cum se intampla in zilele noastre cand, inainte de a incepe sa scrie, unii scriitori isi dau jos chilotii sa ne arate forma si dimensiunea penisului sau coafura parului pubian.
Cu o gluma, o intamplare, o amintire sau o reflectie, nici nu-ti dai seama cum trece timpul, cu tot acest amestec de umor si seriozitate, de politica si muzica, de pictura si poezie, de portrete, comentarii ale stirilor, consideratii despre arta, toate insotite de ilustratii si desene. Tonul oscileaza intre amuzant-intrigant in fragmente ce ne relateaza despre monstrul din biroul din biroul unui functionar pe nume Lopez sau utilitatea mangustelor ori descrierea masinariei Sotron-o-matic (chiar ne avertizeaza ca "Sotron e o carte de citit in pat cu scopul de-a nu adormi in alte pozitii care sa aiba consecinte mai triste"), grav cand discuta despre copiii din Venezuela si Vietnam, admirativ cand portretizeaza celebritati din lumea muzicala, literara sau sportiva, devenind satiric si virulent cand ne poarta prin lumea politica si prin cutumele societatii.
Chiar daca am regasit in volum povestiri din Idolul cicladelor sau Sfarsitul jocului (cine sa mai stie unde si cand a fost publicata fiecare prima data?!), imi face mare placere aceasta forma de recitire a lui Cortázar, intr-o noua traducere, nu mai buna sau mai rea decat precedenta, nici nu cred ca asta era intentia, ci altfel, cu nuante noi. Nu am reluat niciodata o carte cap-coada, doar fragmente, si nu inteleg cum reusesc unii si sa tina pasul cu noutatile, si sa se intoarca la cartile de suflet, nu o data, ci de mai multe ori. Insa la Cortázar, probabil autorul cu cele mai multe "compilatii" editoriale (daca nu-l iau in calcul pe Mircea Cartarescu), formula asta tine: fiecare traducere noua, fiecare pozitionare diferita a textelor creeaza un alt puzzle, un Sotron cu numerele asezate diferit, cu alte sarituri ale logicii si gandirii, un joc nou si imprevizibil la care motanul Theodore W. Adorno priveste indiferent, torcand in fundal sau jucandu-se cu vreun manuscris facut ghem, in timp ce stapanul sau ne invita sa participam si sa construim impreuna colajul propriei lecturi, sa facem slalom printre cronopi, intr-o dezlantuire a libertatii de creatie.

No comments:

Post a Comment