Wednesday, 18 March 2015

Copiii de la D7


Cornel George Popa - Ura

Vara aceea din anii '80 incepe ca toate verile copilariei de atunci: cu pustimea adunata la scarile blocurilor, jucand Fazan ori fotbal in parcarea aproape goala (cu totii ne gandeam ca parcarile alea mari au fost betonate mai mult ca sa avem noi, copiii, un teren mare pentru fotbal, "Tarile" sau "Ratele si vanatorii"). Masini erau putine, de obicei Dacii si Trabanturi care nu se suparau cand primeau o bufnitura pe capota, nu protestau din alarmele inexistente, asa ca le puteam lua la tinta cat voiam! Ne scuteau de alergat dupa minge. Imi amintesc si inevitabilele batai cu copiii de la alte blocuri (cazematele cu pietre sau bulgari), dar si acel moment al saptamanii cand era pustiu in jur, pentru ca lumea, cu mic cu mare, se aduna sa vada Dallas. Probabil de acolo, de la frustarea serilor cand nu aveam cu cine sa ma joc, mi s-a nascut alergia la soap operas, nu le-am inghitit niciodata! Nu stiu daca memoria imi joaca feste, in carte ziua de serial era plasata sambata seara, eu parca imi aduc aminte de miercuri... nu conteaza. 
Comparatiile cu propria copilarie sunt inevitabile, pentru ca s-a petrecut atunci, in anii '80 - '85, cu toate amanuntele pe care le vad strabatand timpul, revenind in memorie: cum un copil cu o minge de piele adevarata crestea in ochii celorlalti, taiatul pariurilor, mame strigand disperate la geamuri sau pornind sa-si caute odoarele prin cartier dupa ce se intuneca... copilaria fara calculatoare si fara telefoane mobile!
Stim din primele pagini ca nu este o vara obisnuita, ci aceea in care copiii au crescut brusc, s-au maturizat, au invatat  ura, "ura!" pe care eu am perceput-o mai degraba exclamativ, ca toate lozincile epocii, nu ca pe un sentiment, ci ca pe o exaltare cu substrat candid, naiv si hormonal. 
Prima jumatate a cartii a mers binisor, invaluita in aura nostalgica, ajunsesem, in ciuda unor retineri, sa ma conving ca ar putea sa-mi placa. Cunoastem un grup de baieti, copii de 12-14 ani, cativa mai mari, unde rangul e dat de varsta dar si de performante (cine ia bataie intr-un mod mai neobisnuit, cine are deja o prietena cu care face lucruri inaccesibile si misterioase pentru cei mai mici), cu fascinatia lor pentru sexul opus si cu legendele blocului, oamenii mari, personaje ce le-au ramas intiparite in memorie. Dar pe la jumatate vine monotonia si nu mai pleaca: mai intai capata forma unei  obsesii de grup de a descifra sexualitatea, unde surorile Acutunoiaie, proaspat mutate in bloc, ajung sa le produca baietilor aceleasi frisoane ca si fecioarele sinucigase ale lui Eugenides, apoi intram in enervantul spatiu interactiv unde, la cateva pagini, ni se cere sa completam puncte de suspensie, prin indemnuri de genul: "Mariana nebuna, desi "dusa", era sexy ca o femeie adevarata, Mariana nebuna, Mariana nebuna, Mariana nebuna, Mariana nebuna (completati voi pe linia punctata.....................)" sau ""- Futere, da' nu de orice. Futere de utere! (Asta era una din formulele preferate. Cand unul descria ceva unic si extraordinar totodata iar la sfirsit, pentru a fi convingator exclama: futere! E futere! toti ceilalti urlau: futere, futere, da'nu de orice. E futere de (completati voi pe linia punctata........)! . Ei, aici incepe cititorul, chiar si cel mai nostalgic si ingaduitor, sa se simta insultat, ca intr-un pretins quiz unde cineva m-ar intreba "ce culoare are obiectul asta albastru?" Nici repetitivitatea, reluarile acelorasi propozitii ca sa ne intre bine in cap, nici exprimarile pleonastice abundente si nici limbajul de lemn ce ajunge, prin parodiere, sa devina o marca distinctiva a romanului, nu ajuta.
La inceput am pus redundanta pe seama exprimarii copilaresti, dar amestecarea registrelor care s-o vrea poate un artificiu postmodern mi-a transmis doar confuzie: cine vorbeste? un autor adult care stie ca "traim intr-o tara libera", o expresie de neconceput in epoca, si "ti se duce dracului CV-ul" (un alt concept inexistent), ori cel care ne expune naiv cum faceau copiii de la D7 cheta din banii de inghetata pentru o vizionare in grup a Marianei dezbracate?! Omniscienta adulta taie din credibilitatea infantila si invers, se amesteca, se dilueaza una in cealalta, imi transmit nehotarare si inconsecventa. Poate v-ati dat seama, D7 nu este o patratica de sah, ci un bloc. Din Iasi, daca e sa ma iau dupa numele raului din apropiere, Ciric.
Cornel George Popa creeaza asteptari la inceput, anticipeaza, pregateste terenul, face incursiuni in viitorul protagonistilor, salturi in timp, doar pentru ca toata asteptarea sa se dezumfle cu un mare fassssss, ca o minge de piele taiata cu un cutit. Intamplarile senzationale care zguduie la propriu si la figurat viata locatarilor la interval de o saptamana se pierd si se dilueaza in obsesiile prepubere ale grupului. Si ura promisa de titlu e doar o disproportionata prima deceptie amoroasa (cum s-o mai simti  la cateva saptamani dupa ce cad oameni din cer si-ti explodeaza subsolul?!) , acel moment cand grupul, personajul unitar, organismul care viseaza si gandeste la fel, intelege ca fetele admirate de departe, in tacere, si-au ales preferatul. Poezia are ultimul cuvant, rezumand tot ceea ce incearca sa ne spuna restul cartii despre copilaria anilor '80 si sentimentele ei. Ura ca am terminat-o, nu tin sa repet experienta cu o alta carte de-a autorului. Iar data viitoare cand un critic literar imi spune ca l-a gasit pe Llosa autohton, promit sa nu mai cred!

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.