Monday, 16 March 2015

Un muzeu al hartiei... pe hartie


Ian Sansom - Hartia (o elegie)

Cand am aflat acum vreun an ca Finlanda este prima tara in care scrisul de mana va disparea, pentru ca - zic ei - este suficient sa-ti gasesti tastele pe tastatura, m-am cam indignat. Cum, tocmai voi, finlandezii cu sistemul de invatamant (varianta scurta) minune sa-mi tradati astfel increderea?! Nu idolatrizez Zeul Hartiei, cred ca o lume fara birocratie, unde amprenta digitala sau retinala sa fie singurul document de identificare / fiscal / medical de care ai nevoie ar fi una mai buna (cea mai apropiata tara de modelul pe care il visez este Estonia, dar si acolo ai nevoie de un card), dar nici nu vad lumea in care voi ajunge sa ma sterg la fund cu... aplicatia de pe mobil sau tableta. Si nici lumea in care caligrafia sa devina kakografie. Cuvantul nu exista, dar va intra curand in vocabular in ritmul asta, cred ca pentru noi cel mai corect ar fi sa-i spunem cacagrafie. Stim sa tastam, ce minunat! Dar ce facem cand ne lasa bateria sau ne apuca inspiratia in varf de munte si vrem sa scriem doua vorbe sau sa schitam ceea ce vedem pentru sufletul nostru?! Sau deja nu-l mai avem? Suntem niste robotei conectati si interesati doar de cum aparem in ochii celorlalti?! Ne gandim ca noi stim cum sa facem litera A, doar am vazut-o si tastat-o de atatea ori, nu? S-ar putea sa avem o surpriza. E ca la desen, vedem oameni zi de zi, pe unii ii avem bine imprimati in memorie, dar nu stim sa le prindem pe hartie trasaturile particulare daca nu am exersat asta, daca nu am trecut prin liniute si bastonase.
Asa ca sunt total impotriva inlocuirii scrisului de mana cu cel electronic. Numiti-o mentalitate retrograda daca vreti, dar eu cred ca o lume fara scris de mana, pe caiet, e mai saraca. Scriu la calculator zi de zi, dar cand vreau sa vorbesc cu mine, cand am niste mesaje personale, ele nu ajung sa capete forma literelor de tipar. Sunt litere de mana in carnetele mele, spatiu de terapie si sinceritate totala. Asta nu pot sa fac decat pentru ca am invatat sa scriu... cu mainile astea doua, mai  intai cu una, cea instinctiva, apoi cu cealalta, pentru ca "asa trebuia" pe vremea cand mergeam la scoala.
Ar fi cazul sa vorbesc si despre carte, nu?! O deschidem si privim o foaie cu iarba, ace de brad, petale de flori... how hippie! Numai ca, desi e tiparita pe hartie 100% reciclata, autorul ne spune inca din prefata (ironic?) intitulata "Respectul pentru hartie" ca "In total, cartea aceasta are la baza douazeci de topuri de hartie alba pentru copator de 80 g/m2, cincisprezece caiete format A4 liniate, patru agende de buzunar, sase pachete de fise A5 liniate, cinci dosare (verzi) si trei carnete post-it groase cat latul de palma (in culori diverse). Sunt sigur ca exista si modalitati mai usoare de a scrie carti." Da, de exemplu introducand toate corecturile necesare la calculator si transmitand editorului fisiere?! Aceasta mica intepatura, deloc gratuit, nu e adresata editurii, pentru care am un mare respect in privinta calitatii grafice a cartilor (nu stiu daca si restul au parte de acelasi tratament de reciclare), ci autorului, un devorator de hartie... Eu sunt latura moderata a disputei cu/fara hartie, unele lucruri au nevoie de ea, oricat incercam sa o inlocuim, altele nu, chiar daca am vrea sa le pastram asa, in arhive prafuite. Apropo de care, nu pot sa va descriu senzatia incercata cand am ajuns in podul ANAF-ului sector 6 din Popa Tatu, imi veneau in minte si Kafka si Borges in acelasi timp, intreaga evidenta a poporului sectorului adunata inutil in dosare inghesuite pe zeci de rafturi, o senzatie creepy-fascinanta...
Iar cartea e la fel: pe de-o parte fascinanta, pe de alta mi-a dat fiori. Fara sa fie o istorie propriu-zisa a hartiei, e ca un muzeu, cu unele exponate prafuite, altele atractive sau bizare, fiecare cu propria poveste a aparitiei si evolutiei explicata pe intelesul tuturor. De la inceputuri, cand primii oameni au curatat scoarta copacilor, au inmuiat-o in apa, au transformat pasta si, prin uscare si lustruire au obtinut primele foi, procesul a ramas destul de asemanator, cu diferenta ca s-a mecanizat si automatizat. Dincolo de aplicatiile utile pentru mine (servetele, pliculete de ceai, foite pentru tigari, anumite ambalaje si carti, blocuri de desen, washi tape si tot felul de hartiute decorative), vin cele inutile: registrele, cataloagele, tipizatele, bancnotele (vreau bani virtuali!), etichetele, afisele, pliantele publicitare, gunoaie ce ne infunda cutiile postale sau zac atarnate de clanta, numai bune sa le semnaleze hotilor ca proprietarul lipseste de acasa cam de multisor...
Fiecare isi poate construi propriul parcurs prin muzeu, zabovind asupra utilitatii hartiei in arta, arhitectura sau citind interesanta istorie a origami-ului, oprindu-se asupra jocului de monopoly sau incercand sa-si croiasca un tipar de haine.  Toate exponate muzeului ne conduc in final la aceeasi intrebare: cum sa traim si cu padurile, si cu hartia? Un raspuns clar nu se ofera in carte,  dar daca ar fi sa ajung in fata unei alegeri radicale, as pastra padurile. Iar hartiei nu i-as scrie niciodata o elegie, poate as ofta partial nostalgic, partial cu usurare ca am scapat de toata birocratia, de plimbari inutile ale unor coli de la o institutie la alta, de spamul din cutiile postale, ele insele vestigii ale altor timpuri, ramase doar pentru a primi pliante nesolicitate si facturi ce se regasesc si in contul electronic.As deschide e-book-ul si as incepe sa citesc o carte. Da, n-as mai putea sa fac figurine ca in poza de mai jos - scuzati parul, e patura cainelui :) - dar e doar un mic impediment fata de multele avantaje. Iar pentru pictat, raman panza, pietrele, sticla...


No comments:

Post a Comment