Tuesday, 28 April 2015

Spotlight transforma Calea Victoriei in Calea Luminii


Spotlight, Festivalul International al Luminii (23-25 aprilie)

"Lume, lume, dati fuga cu totii la Podul Mogosoaiei sa vedeti nazbatie ce au nascocit urmasii nostri, ipochimenii veacului XXI!" 
Ma intreb ce-ar fi zis locuitorii Bucurestiului din secolele trecute, poate din cel al Luminilor, cand pe Ulita Mare se aprindeau somoioage imbibate in pacura si rasina ca sa isi lumineze drumul, de-ar fi vazut betia de spoturi, lasere, proiectii colorate si holograme ce au inundat-o timp de trei zile, de-ar fi reusit sa strapunga zidul compact al multimii de gura-casca, fata de care aglomeratia interbelica din poza de mai jos e o dulce si rarefiata amintire.

Dupa o incercare nereusita de vedea luminitele jucause vineri noaptea, pe la ora 2, cand mi-am inchipuit cu naivitate ca nu se sting (mai ales ca era si Noaptea Galeriilor) dar am inteles ca sensul pe care il dau organizatorii de evenimente cuvantului "noapte" este cel de "seara" si nici o noapte nu tine mai tarziu de ora 12-1, am pornit din nou sambata spre ele. Eu si toti locuitorii Bucurestiului, transformati in insecte nocturne ce roiau in jurul razelor, balonaselor, becurilor, neoanelor, atrasi de trasnaile colorate ce strapungeau cerul orasului de la mare distanta. Unde mai pui ca in ziua respectiva avusesera loc si un mars ciclist si o cursa de alergare (Color Run) ai carei participanti pareau veniti direct din India, de la sarbatoarea Holi, va puteti imagina ce multime pestrita alcatuiam cu totii, biciclisti si pietoni, colorati sau nu, cu copii mai cuminti sau mai tipatori, cu adulti mai veseli sau mai ingrijorati, fascinati sau stresati de haosul din jur ori disperati sa nu-si piarda odraslele prin multime...
Cu totii ne-am imbarcat la chei in corabia de lumina, fantomatica aparitie de pe Dambovita ce marca inceputul sau sfarsitul calatoriei (depinde din ce directie o incepeai) si am pornit incet... foarte incet, din ce in ce mai incet, dusi de fluxul uman si de benzile de lasere de deasupra multimii spre epicentrul luminii.

Pentru cei care vor sa vada mai mult, exista pe internet poze mult mai frumoase si spectaculoase, eventual pe pagina festivalului, facuta cam in graba, fara detalii despre lucrarile expuse. Telefonul nu e chiar cel mai bun aparat de fotografiat, mai ales pe timp de noapte, si nici eu nu am o abilitate deosebita de a face poze, nu am nici rabdare, nici dorinta, nici abilitatea sa setez timpi de expunere, efecte, etc. sa pierd prea mult din spectacolul viu pentru a-l concentra intr-o lentila, asa ca imaginile au doar caracter orientativ si nu va sfatuiesc sa dati click pentru marire :).
Spuneam ca nu se dau detalii pe site, ele exista de-a lungul traseului, pentru cine are rabdarea sa strabata baricada umana si chef sa roage pe cineva sa se dea deoparte ca sa poata citi placutele marunt scrise de langa obiecte. Exista si pe site-urile celor invitati la eveniment inainte de deschiderea pentru gloata care n-are nevoie sa stie prea multe despre ceea ce vede...  adevarul e ca pe multi nici nu-i intereseaza, asa ca n-are rost sa va spun numele instalatiilor si datele tehnice (de exemplu cei 20.000 de lumeni ai cubului de mai jos), hai mai bine sa cascam gura la luminite...
Prima imagine care mi-a atras privirea a fost palatul CEC, una din cladirile mele preferate din Bucuresti, transformata intr-o simfonie de culori permanent in schimbare. In fata, felinare rosiatice ii invaluiau pe cei ce se apropiau intr-o lumina sangerie. Vizavi, pe zidul Muzeului de Istorie se desfasura o proiectie, fatada devenise si ea un ecran urias de culori, iar printre boltele de la intrare falfaiau sfios cateva meduze luminoase.
 Mai incolo, un cub cu latura de vreo 4 metri hipnotiza multimea, cu fatetele mereu in schimbare, intr-un joc de efecte geometrice in alb-negru, in timp ce laserele venite dinspre celalalt capat al strazii, ne aratau drumul. Tot mai departe, tot mai adanc in miezul multimii.
Un panou cu butoane era punctul de atractie al copiilor. Nu am reusit sa-mi dau seama daca exista o legatura intre apasatul lor si fulguratiile ce apareau sporadic pe peretele cladirii alaturate, posibil sa fi fost...
Inspre Lipscani am putut sa admir de la distanta neimpresionanta instalatie castigatoare a premiului concursului de proiecte ARCUB, un sir de neoane colorate caruia nu i-am inteles meritul si cred ca si-a gasit locul potrivit acolo, pe drumul laturalnic, deloc in calea cautatorilor de lumina ce l-au cam ignorat, pe buna dreptate.
Fatada cocheta a teatrului Odeon, asa cum am vazut-o eu, luminata in culori pastelate mi s-a parut o apetisanta casuta art deco acoperita cu fondant. Insa cea mai spectaculoasa proiectie de lumina pe cladiri se desfasura pe Casa Armatei. In ritmul muzicii, culorile se schimbau, coloanele se transformau dand impresia unei permanente descompuneri si recompuneri halucinante a fatadei, care acum parea gata sa se prabuseasca, acum era recladita. Si textura dadea senzatia schimbarii permanente, de la bucati de granit si caramida la vaporoase impletiri vegetale pentru a exploda apoi in zeci de nuante rosu-albastrui. Am inteles de ce acolo era apogeul, punctul unde circulatia devenise aproape imposibila, dar senzatia de sufocare ce ma cuprinde in mijlocul multimilor prea dense m-a facut sa nu zabovesc prea mult, sa grabesc pasul mai departe, spre locuri mai aerisite.

Mi-am revenit cand spiritul ludic mi-a fost pus la incercare cu o animatie ce se misca in vitrina unei cladiri in ritmul mainilor trecatorilor si am dat cu cornul lunii de toate stelele din jur sau cu barca de toate insulele, nu stiu exact ce voia sa reprezinte imaginea, dar era amuzant... In apropiere, un panou cu leduri simula activitatea solara, nu foarte spectaculos, dar nici in Soare nu au loc explozii grandioase tot timpul. Si la drept vorbind, Soarele parea mai mult Marte, cu lumina rosiatica iradiata.
Strabatem Calea Victoriei printr-un cer cu stele dedesubt, deasupra cer cu stele si-un glob de discoteca ratacitor prin ele, cu pas vioi, pentru a scapa de acordurile buntzi-buntzi din zona globului si ajungem la Pendul, numai bun pentru reechilibrarea aurei energetice zgaltaite bine de zona disco.
Pendulul este de fapt o instalatie de 15 pendule gravitationale terminate cu bile luminoase ce-si schimbau culoarea in functie de miscare si muzica, alcatuind, prin traiectoria lor valuri oscilante, unde armonioase de lumina, deasupra carora se rasfira in evantai un jet de fascicule laser colorate. Fumul ce le invaluia balansarea, si el colorat, facea deliciul copiilor.
Nu foarte departe, ajungem la copacul de beculete interactiv pe care publicul, tragand de sfori-intrerupatoare, il aprinde si inchide dupa bunul plac. Artistii canadieni care l-au creat l-au numit CLOUD si l-au definit drept "un studiu despre lumină - despre capacitatea ei magică de a crea spaţii efemere, despre rezonanţa ei cu întunericul şi despre importanţa ei în societate.” Dar cum eu cred ca o opera, odata trimisa catre public, ii ofera acestuia libertatea de a alege cum vrea s-o interpreteze si nu-mi place cand artistul isi explica creatia, il voi numi in continuare Copac, asa cum l-am vazut eu, bine ancorat pe pamant, cu tulpina si ramuri, cu fructele itindu-si stralucirea efemera prin frunzis si imbiindu-si privitorii sa le culeaga. Cred ca unele au fost culese deja, cateva beculete nu mai functionau atunci cand erau actionate.

Am incheiat plimbarea pe Calea Luminii in parculetul de langa Sala Palatului, unde 256 de baloane cu heliu vibrau in ritmul muzicii, aprinzandu-se si stingandu-se ca o magica gradina de lumina. 

Si asa mi-am scaldat privirea in stralucirea efemera pentru ca apoi, vorba lui Pratchett, sa ma pierd din nou in intunericul noptii: “Light thinks it travels faster than anything but it is wrong. No matter how fast light travels, it finds the darkness has always got there first, and is waiting for it.”

No comments:

Post a Comment