Wednesday, 27 May 2015

Alternante


Submarino (2010)

Dupa nominalizatul la Oscar Jagten, care mi-a trezit interesul pentru filmografia lui Thomas Vinterberg, co-autor, impreuna cu von Trier, al manifestului Dogmei '95, am ajuns recent la Submarino. Ca si la colegul sau de scoala regizorala, Vinterberg s-a indepartat de principiile formatoare, prefera acum sa povesteasca in loc sa sugereze, insa a pastrat spiritul acela de onestitate promovat de Dogma, in care incearca sa-si aduca spectatorul cat mai aproape de personaje prin intermediul interpretarii si al atmoferei lipsite de prea multe artificii tehnice. O singura scamatorie vizuala isi permite, repetata dupa fiecare secventa intensa, cu prim-plan pe chipul protagonistului inconjurat de intuneric, ca si cum s-ar scufunda din nou in el. 
Recunosc ca nu intelesesem legatura dintre film si titlul sau (si al romanului din 2007 al lui Jonas T. Bengtsson dupa care este adaptat scenariul) si a trebuit sa caut ce inseamna "submarino". Este numele dat acelei forme de tortura unde capul victimei se tine sub apa pana aproape de inec, apoi e scos sa mai ia o gura de aer si tot asa. 
Totul incepe abrupt, cu cei doi copii ai unei mame alcoolice incercand sa suplineasca rolul parintilor absenti fata de cel de-al treilea, nou-nascut, caruia mama nici macar nu se obosise sa-i dea un nume. Este de ajuns o singura noapte ca, dintre cei trei frati lasati singuri acasa, unul sa nu se mai trezeasca. Facem un salt in timp si intram in filmul propriu-zis, cu imaginea fratelui mai mare, Nick, locuind intr-un cartier de emigranti si junkies, alcoolic, proaspat iesit din inchisoare. Traieste izolat, avand un singur prieten, fratele frustrat al fostei sale iubite, si o partenera sexuala, un echivalent feminin al sau. Oricand incearca sa ia legatura cu propriul lui frate, el e de negasit. La un moment dat, cand istoria sa atinge punctul culminant, perspectiva se schimba si il cunoastem si pe acesta, devenit intre timp tata. Cei doi traiesc vieti paralele, intersectate doar in doua puncte, la moartea mamei lor si intr-o secventa de final pe care nu o dezvalui. Povestile lor, spuse una dupa cealalta, completandu-se, emfatizand evolutia lor oarecum comuna in lupta cu vinovatia purtata din copilarie si cu mostenirea transmisa de mama iresponsabila, sunt redate intr-o atmosfera de iarna, in culori reci si sumbre. Sunt simple si triste, relatate vizual cu o sobrietate care nu detaseaza, ci implica spectatorul (cel putin pe mine, care rezonez mai mult la astfel de abordari decat la teatralism, la drama queens). 
Desi ne poarta prin periferiile societatii, unde se supravietuieste cu o amara resemnare ce inlocuieste viata cu surogatele de efemera fericire oferite de droguri, alcool si violenta, filmul nu isi propune o critica sociala, nu alcatuieste o imagine generala a defavorizatilor sortii, ci se concentreaza strict pe personaje, pe cazuri concrete, cand efectele vinovatiei si ale iresponsabilitatii parentale duc la o confruntare finala pe care nu o anticipam. Aceasta viziune personala, bine sustinuta de interpretarea celor doi protagonisti (Jakob Cedergren si Peter Plaugborg), unul plin de furie si durere, celalalt apatic, cu chipul palid si incercanat, ii da personalitate filmului, asigura empatia spectatorilor. Este trista, deprimanta, jongleaza in mod natural cu valori universale fara pretentia de a le impune moralizator  si lasa in final deschisa poarta spre salvare in sensul umanist, inserand subtil o istorie impresionanta intr-un spatiu al alienarii generale si al aspiratiilor ruinate. 
Daca intr-un film cautati numai entertainment-ul, nu e cazul aici, pentru ca tortura ce da numele filmului i se aplica si spectatorului. Te arunca in adancul abjectiei umane pentru a intelege, cand iesi la suprafata, ca de cele mai multe ori acolo nu se ajunge din propria vointa, te mai lasa sa iei o gura de aer si te scufunda din nou, dandu-ti in final cu speranta ca nu va urma o alta prabusire, si asta pentru ca te-a facut sa-ti pese, ca realismul social nu a fost unul tezist si lipsit de suflet, deci si-a implinit menirea.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.