luni, 29 iunie 2015

In cercuri concentrice


Jan Neruda - Povestiri din Malá Strana

Sa ne imaginam primul cerc. Este un apartament in care locuieste o familie. Pot fi doi batrani, o familie cu o fiica de maritat, un barbat singur ce aspira la gratiile unei domnisoare, eventual chirias al imobilului. Ori o batrana ce se stinge nestiuta. Apoi un alt cerc, concentric. O casa, intre peretii in care-si duc viata (sau moartea) toti cei de mai sus, si altii pe langa ei, cu intrigi, iubiri, incurcaturi, invidii, prietenii, framantari, vieti ce se consuma nestiute in afara catorva ecouri ce razbat in afara. Un alt cerc include cartierul, cu personajele lui ce migreaza din si spre interior, acel cartier de la poalele dealului Petrin in culorile schimbatoare ale anotimpurilor, invaluit noaptea de cantecul privighetorilor. Este Malá Strana, legat prin Karluv Most (podul Carol) de zona cunoscuta in prezent drept centrul vechi al Pragai. Un alt cerc ar fi orasul. Iar ultimul, cel mai cuprinzator, Cehia sfarsitului de secol XIX, in care a trait si a scris Jan Neruda. Asa am vizualizat eu cartea asta, ca pe o constructie circulara dominata din mijloc de arhitect, autorul.
Sunt multe istorii ce impletesc istoria cartierului cu micile intamplari traite sau inventate de Neruda, pe care merita sa le percepi la fata locului, pentru a se transforma intr-o ilustrata miscatoare ce suprapune peste Praga de azi pitorescul viu al sfarsitului secolului XIX. Nu insinuez ca Malá Strana actuala n-ar fi atractiva in sine, numai ca povestirile lui Neruda o insufletesc, o personalizeaza cu un strop de umor, de ironie si de afectiune, transformand cartierul intr-un mozaic intens colorat.
"Nuvela-sifon" capata alt inteles decat cel dat de un personaj cand o definea drept una "care s-ar putea sa nu aiba prea mult spirit, dar calmeaza nervii ca sifonul". Este acida, usor intepatoare, cu bule ce se intersecteaza si se ciocnesc, dar in acelasi timp face bine la setea de lectura, ca si la nostalgia celor ce vor sa retraiasca pentru cateva ore intr-un oras de care te indragostesti cum ajungi in el si-i simti poezia ce te indeamna sa te pierzi pe stradute, sa explorezi fiecare coltisor. Si apoi sa revii. Sau poate, citind cartea,  sa te gandesti sa mergi pentru prima data. Sa ajungi, de exemplu, la "U Stajnicu", beraria birocratico-aristocrata unde domnii Schlegl si Rysanek au impartit o masa ani buni fara sa-si spuna vreun cuvant, la "Doi sori", casa copilariei lui Neruda ori sa bati la pas strada Ostruhova (in prezent Nerudova), amintindu-ti cum a fost adus un cersetor la sapa de lemn de zvonuri si barfe, de colectionarul de pietre ce si-a inchipuit toata viata ca detine o comoara, de copilul care s-a dus noaptea la biserica pentru a vedea liturghia sfantului Václav, de barbatul care-si aniversa nunta de argint desi mireasa ii murise cu douazeci si cinci de ani in urma, in ziua casatoriei, de doctorul Incurca-Lume, de copistul ce voia sa devina avocat, atras chiar de povestirile lui Neruda sa se mute in "aceasta poetica, linistita Malá Strana, printre vecini pasnici, cumsecade, undeva pe vreo strada retrasa. Pentru starea mea sufleteasca, atat de inaltatoare, de acum, am nevoie de un cadru poetic. Ce fericire! O casa tihnita, o mica odaie cu vedere spre inganduratul Petrin si spre gradinita prietenoasa a casei... casa trebuie sa aiba gradina - munca si pace. Simt cum imi creste inima." Si de multi altii, ce se strecoara printre paginile volumului cu parfum de secol XIX dar cu limbaj modern, intr-o proza eleganta si echilibrata, de atmosfera, ce starneste cand un zambet amar, cand un suras voios si transforma cartierul intr-un personaj misterios unde oamenii comuni, cu banalitatea, meschinaria, temerile si invidiile lor ajung sa traiasca intamplari bizare, sa traseze puncte de reper pe harta unui oras oricand de vazut si de revazut.
Sunt oameni cu o structura sufleteasca in care cinismul si umorul coexista armonios. O vom tot intalni mai tarziu prin literatura ceha, de la Hasek la Hrabal, dar radacinile se afla aici. Si e pacat ca acest scriitor e atat de putin cunoscut, daca ne gandim ca mult mai celebrul poet chilian Pablo Neruda si-a luat pseudonimul literar ca un omagiu adus chiar autorului ceh. Intalnirea cu el nu a fost un "must" cultural, nu mai simt demult astfel de "obligatii" literare, m-am resemnat cu gandul ca niciodata nu voi putea cuprinde toata literatura, ci o placere, cum ar trebui sa fie orice carte.

vineri, 26 iunie 2015

De opt ori copilarie


Adina Rosetti - De zece ori pe buze

Daca Deadline mi s-a parut un roman prea ancorat intr-o realitate mediatizata, cu amprenta jurnalismului senzationalist al faptului divers, acest volum de povestiri mi-a aratat o scriitoare originala, capabila sa jongleze cu realul si fantasticul, cu registrele limbii si ale imaginatiei, sa construiasca perspective ale copilariei capabile sa induioseze, sa amuze, sa intristreze, sa provoace nostalgii acelora care si-au trait propria tinerete frageda cam in aceeasi perioada, cea a anilor '80 si poate cu o tenta de exotism pentru cei care au copilarit dupa anii '90. Fiecare dintre cele opt povestiri ne aduce in fata ipostaze diferite ale varstei. Dar toti acesti copii impreuna, contemplativi si interiorizati sau expansivi si dornici de atentie, cu parinti ce-si ascund sau isi expun indecent in fata lor propriile conflicte, cersetori preocupati sa supravietuiasca, copii iubiti sau neglijati, lasandu-se cuprinsi de ezitarile primei iubiri sau adapostindu-se in lumi imaginare, devin protagonistii unor istorii ce nu trec fara sa lase urme adanci in mintea si sufletul cititorului. 
Nu vreau sa povestesc prea mult, sper ca veti avea o surpriza la fel de placuta cum am avut eu citind-o, insa cartea mi-a dat impresia ca este alcatuita din patru perechi: 
1. povestile: acele povestiri cum n-am vazut prea multe la scriitorii romani, cu exceptia lui Mircea Cartarescu, ce pornesc de la realitate si vireaza spre lumea imaginatiei, unde un joc de copii se poate transforma intr-o aventura cu pirati si pesti vorbitori si o fantezie cu spiridusi amenintati de un broscoi de plus aminteste de animatiile din seria Toy Story dar si, inevitabil, pornind chiar de la titlu, de povestea Erendirei lui Marquez si a bunicii sale fara suflet. Aici se inscriu De-a v-ati ascunselea si Incredibila si trista poveste a celor doi spiridusi si-a broastei de plus fara de suflet.
2. povestirile cinematografice: Fetita cu trandafiri si Surpriza (schita de scenariu). Prima dintre ele ar fi putut reprezenta o secventa din Filantropica, cu o mana intinsa care trebuie sa spuna o poveste pentru a primi. Cea de-a doua se pliaza pe scenariile dramelor minimaliste de familie promovate de realismul romanesc. 
3. povestirile cu Robert si Monica, una din perspectiva lui, Sandokan, tigrul Malaeziei, cealalta din perspectiva ei, De zece ori pe buze. Sunt doi copii care se intalnesc in vacanta de vara pe care ea, venita de la Bucuresti, o petrece in orasul lui de pe malul Dunarii, cu ezitarile, stangaciile, cruzimile si incurcaturile primilor fiori ai iubirii. 
4. povestirile cu zmei. Nu numai in cele doua texte care incheie volumul, ci si in Surpriza apare "zmeul" acela care te face sa te gandesti la monstrii ce umbresc copilaria. Care zmeu este mai infricosator pentru un copil: divortul parintilor, permanenta absenta a unui tata sau prezenta lui violenta si artagoasa?
Criteriile de clasificare de mai sus sunt arbitrare si spontane, exista oricand alte corelatii si asocieri, porti deschise spre alte alaturari, precum aceea dintre "Zmeul Zmeilor" si spiridusii amenintati de broasca ori intre povestirea de titlu si De-a v-ati ascunselea, care te lasa in asteptarea producerii a ceva magic. Dar tocmai aici sta imprevizibilul. Adina Rosetti stapaneste nu doar cuvintele potrivite pentru a-i vorbi sufletului de copil pe care multi dintre noi si l-au reprimat, ci si ritmul interior al prozei, surprinde si lasa cititorului la sfarsitul fiecarei povestiri un suras. Daca e nostalgic, trist ori vesel, ramane sa descoperiti singuri. 
"Prima senzatie a fost de scufundare intr-o matase foarte fina si racoroasa. Nu semana cu apa de la bazinul de inot, rece si mirosind a clor, nici cu apa sarata a marii care-i intra in ochi si-n nas, usturandu-l, nici macar cu apa verzuie si maloasa a lacului Herastrau, in care facuse odata baie, chiar in dreptul unei tablite pe care scria mare "Scaldatul Strict Interzis". Apa in care se afla acum nu-i impiedica vederea si nici respiratia, nu-i opunea niciun fel de rezistenta, nu-i ingreuna miscarile, aluneca pe langa el usoara si cumva imponderabila. Undeva, in jos, printre alge albastrii si stralucitoare care se unduiau pe fundul apei, se zarea ceva ce ar fi putut fi turlele unui castel."
Va invit sa pasiti fara ezitare in castelul construit de Adina Rosetti in propria-i lume, pe care am descoperit-o si in acest reportaj. Faceti abstractie de timbrul vocii reporterului care pare sa prezinte un fake reality show ori se pregateste sa anunte o calamitate, nu e cazul, prezinta o autoare talentata care ne povesteste despre copilaria sa, vremea cand turna fundatia ce avea sa duca la crearea acestei minunate carti.

miercuri, 24 iunie 2015

Un plugar planta morti intr-o cascada


Kraftidioten (In order of Disappearance) (2014) 

Ce fac eu cand vreau un film racoros si reconfortant ca un pahar de ice tea cu gheata?! Ma uit la un film scandinav, normal. Cu atat mai bine daca e norvegian, mai invat cuvinte noi, ma mai delectez cu peisaje frumoase inghetate si cu umorul nordic, ca nu se pot abtine, fie filmul cat de serios, tot trebuie sa vina cu niste mostre. Desi perceptia mea asupra climei tarii se raporteaza la experienta anomaliei termice din vara anului trecut, cu 30 de grade la Cercul Polar, in toate filmele norvegiene e musai sa fie zapada multa sau ploi interminabile, ori macar muuult gri, sa arate totul glacial sau deprimant. Anul asta ii cred, m-am uitat cum au drumurile nationale acum, in a doua jumatate a lunii iunie, si zidul alb de 4-5 metri, cum apare si in cateva secvente din film, nu e o exagerare. 
Cum vedeti si pe afis, Kraftidioten este un film cu zapada multa. Un plugar pe nume Nils Dickman (si-l numesc "plugar" pentru ca se ocupa de deszapezire cu o namila de plug, nu din motive agricole, desi este si plantatul de morti intr-o cascada o forma de agricultura in cazul filmelor norvegiene), interpretat de Stellan Skarsgård, actorul scandinav omniprezent, afla intr-o zi ca fiul i-a fost ucis de o banda de gangsteri traficanti de droguri. Dickman - de numele personajului se face suficient misto in film ca sa nu mai fac si eu - omul model, emigrantul desemnat "cetateanul anului" in mica si rasfirata lui comunitate, se transforma intr-un justitiar razbunator pe masura celor mai bune filme pulp, ce-si presara cu cadavre drumul in cautarea inamicului, capul gruparii vinovate de crima. Armele ii sunt plugurile pe care le conduce si le schimba dupa nevoi, jongland intre plugul-tanc cel masiv si plugul-mitraliera, mai suplu si mai rapid, cu norocul incepatorului spre care nu priveste nimeni in timp ce se apropie cu pasi mici de tinta. 
Pe masura ce numarul cadavrelor creste, contorizarea lor stricta de pe ecran face ca el sa para si mai mare, mentionandu-se numele, originea si religia celor ucisi.
Intervine pe traseu si mafia sarba, considerata responsabila pentru disparitiile misterioase de catre seful organizatiei criminale, excelent interpretat de Pål Sverre Hagen (Thor Heyerdahl in Kon-Tiki, actorii norvegieni sunt o mana, cand incepi sa urmaresti filmele lor, dupa 4-5 i-ai cam vazut pe toti). Greven ("Contele") este divortat, vegan,  are un copil si o personalitate bipolara cu care-si terorizeaza angajatii, fiul si fosta sotie daneza. In timp ce Nils isi urmareste imperturbabil planul, se declanseaza razboiul intre mafia locala si cea a imigrantilor. Si mai mult macel, si mai multe incurcaturi, si mai multa comedie ce-i unge pe suflet pe fanii fratilor Coen. Vocea sarbului graieste uneori adevaruri pe care si eu le-am gandit in privinta sistemului norvegian, cam ce-ar spune orice estic cand ajunge sa adulmece mai de-aproape aceasta societate ce functioneaza ca pe roate dar e compusa din cetateni depresivi si alienati. Nu mai e cazul sa va zic din nou ca politia norvegiana, asa cum e prezentata in toate filmele lor, a devenit un stereotip al candorii si naivitatii, mereu defazata si incapabila sa reactioneze. 
Nu intamplator aminteam de fratii Coen, cel mai apropiat film ca atmosfera ar fi Fargo. Adaugati si umorul scandinav autoironic ce puncteaza aspecte sociale, usor rasist si sexist, cum le sta bine incorectilor politic, atmosfera nordica, personajele nuantate ce-ti devin simpatice si atunci cand sunt niste ucigasi fara scrupule. Nu se fac compromisuri nici in cazul distributiei, fiecare actor fiind de aceeasi origine ca si personajul (sarbi, cu exceptia lui Bruno Ganz, danezi, norvegieni si suedezul Skarsgård), nici in cel al locatiilor inzapezite, cu o impresionanta cascada, dar cel mai mare merit cred ca ii revine scenariului, scriptului propriu-zis, debordand de umor negru. Si pentru ca e mai mult decat un divertisment in stilul prostioarelor de actiune sangeroasa americane (ii exclud pe Tarantino si Coeni) si ar fi pacat sa-l vada doar amatorii de comedii negre violente, hai sa arunc si momeala cu nominalizarea si laudele primite la Ursul de anul trecut, daca opinia criticilor conteaza pentru voi. Incerc si eu sa-i atrag spectatori cu orice pret, ca mi-a placut. A fost si in selectia de la TIFF, poate mai ajunge prin vreun colt de tara, pe orice ecrane l-ati prinde, nu-l ratati!

marți, 23 iunie 2015

Franturi de suflete


Eduardo Caballero - Alt nume, alta usa

Volumul de povestiri al lui Eduardo Caballero are o tristete melancolica si delicata, o atmosfera aparte, generata de boala, absenta, defectiune. Fiecare dintre personajele alienate ale celor 31 de fragmente ne impartasesc o bucatica din lumea lor ciuntita, privata de simturi sau prezente esentiale. Uneori urmeaza structura clasica a unei povestiri, alteori sunt scene, fulguratii, senzatii de moment desprinse dintr-o viata ce lasa doar sa se intrevada o maladie a sufletului.
Protagonistii sunt, printre altii: un copil autist, o femeie singura in spital,  un luptator de gherila, un barbat proaspat concediat. Memoria selectiva alege un cadru, un moment, se concentreaza asupra bolilor trupului sau ale sufletului, descrie stari: rutina, incertitudini, planuri naruite si sperante neimplinite si, mai presus de orice, golul. Sondarea senzatiilor acestor oameni atat de diferiti are ca punct central absenta imbracand forme diferite. Poate fi a unui parinte, a confortului financiar, a unor amintiri dupa care tanjeste cineva sau o vulnerabilitate fizica. E o carte ca o toamna tarzie a vietii, infasurata in regrete, peste care ploua monoton, ca in poezia simbolista.
Uneori fantezia incearca sa remodeleze realitatea, o scrisoare isi propune sa o justifice, speranta data de un joc de noroc sau  refugiul gasit de un copil in desenele cu flori sunt palide consolari de moment ale unei vieti sub semnul lipsei, pentru ca in permanenta se pierde ceva: vreo amintire, vreo iluzie, o jucarie primita de Craciun in copilaria indepartata, cand absenta nu era constientizata. Tot despre absenta este vorba si in povestirea care mi-a placut cel mai mult, ce-si ia ragazul sa dezvolte mai amplu temele volumului, Scrisoare mamei. Este scrisoarea unui barbat despartit in copilarie, in urma divortului parintilor, de mama si surorile lui, un strigat de disperare mocnita in care golul provocat de absenta materna este umplut cu "mama inventata".
Eroii provin cu totii din locuri fara coordonate. Uneori se poate intui o vaga amplasare intr-un cadru, intr-un desert sau intr-un oras, intr-un satuc din Kenya unde un baiat viseaza sa fie puternic, intr-un spital... Provin din fragmente de timp  care, privite unitar, alcatuiesc un tablou neterminat, unde cuvintele par sa se invarteasca in jurul a ceea ce vor sa exprime, fara sa aiba capacitatea sau dorinta de a patrunde prea adanc in ideile de unde izvorasc. Lasa in urma stari difuze, diluate in stropii de ploaie, in atmosfera marcata de tristete si neputinta, asa cum autorul insusi pare sa sugereze intr-unul din fragmente:
"Acum cuvintele se intorc din fuga lor. Cand s-au trezit, au fost cuvinte disparate, in engleza. Cu trecerea orelor si zilelor, s-au cautat unele pe altele si s-au grupat in fraze simple, fara o semnificatie concreta, dar cu ecoul unor chipuri cunoscute si al unor dialoguri rostite deja. Cautau caldura si un pic de companie."
Le-am oferit si una, si alta. Dar am ramas cu senzatia ca asist la niste exercitii de stil, la niste cautari ale celei mai potrivite forme, la crampeie de ganduri, la niste cioburi dintr-un suflet ce lasa nedezvaluita arhitectura obiectului ce a fost candva intreg sau aspira la reintregire. Imi place proza scurta chiar si atunci cand nu are cap si coada in sensul propriu-zis, dar multe din secventele de aici capata prea mult forma unui jurnal intim, schitand cateva senzatii si sentimente sau vreun un inceput de scrisoare ce ramane vag. Mi-as fi dorit ca acele fraze sa prinda si mai multa putere, chemand altele, sa se transforme in ceva mai mult decat niste idei, sa dea coeziune unui univers ce ramane prea fragmentat. Daca mi se ofera motive de depresie, vreau sa ma deprim cu stil, eleganta si sofisticare!
Caballero pare sa aiba cheia, limbajul ce exprima trairile, dar as fi vrut sa vad cum aceste incaperi unde duce fiecare dintre "usile" universului sau alcatuiesc impreuna o casa. Scrisoare mamei ramane cel mai aproape de aceasta aspiratie, in rest sunt multe senzatii difuze, diluate, uneori usor confuze, prea vagi pentru a avea un impact de durata.

sâmbătă, 20 iunie 2015

Din cenusa-i proprie si din propriu-i scrum


Phoenix (2014) 

Cinematografia germana imi este destul de nefamiliara. Bine, am mai vazut si eu, ca tot omul, cateva filme, Run Lola Run,  Good Bye Lenin, Die Welle, Das Experiment, ca sa amintesc doar ce mi-a produs o impresie mai puternica de-a lungul timpului. Or mai fi fost si altele, mi s-au sters din memorie, insa la cele patru de mai sus voi adauga si Phoenix, filmul lui Christian Petzold, un regizor destul de cunoscut, dupa cate imi spune IMDb-ul, de care aud pentru prima data. Better late than sorry, cum zic eu. 
Prin urmare nici de Nina Hoss, actrita pe care o distribuie cu regularitate in rol principal in filmele sale, nu auzisem. Aici interpreteaza o femeie ce se intoarce acasa, in Berlin, dupa ce a trecut cateva luni prin experienta traumatizanta a lagarelor naziste. Revine desfigurata, i se propun un alt chip, o alta identitate, o viata noua, insa refuza totul: nu vrea decat sa i se reconstruiasca vechea fata, sa se intoarca la sotul sau, suspectat ca ar fi tradat-o si trimis-o in lagar, sa-si reia viata de dinainte. Este inca indragostita de Johnny, il cauta cu disperare prin oras si nu-i trebuie prea mult sa-l gaseasca. Nu intamplator cabaretul unde are loc intalnirea lor se numeste Phoenix. Este locul unde, printre ruinele Berlinului, soldatii britanici si locuitorii nemti deopotriva incearca sa regaseasca sclipirea de odinioara, scanteia de viata, muzica, dansul si speranta. Este localul unde lucreaza Johnny, devenit acum Johannes, ce-si priveste sotia fara sa o recunoasca, intr-o secventa dominata de lumina rosie ca jarul din care ea urmeaza sa renasca. O asemanare cu Nelly, nevasta crezuta moarta, exista, din moment ce-i propune sa joace alaturi de el un joc riscant, sa se dea in fata rudelor si prietenilor drept sotia lui.
Nu este deloc genul la care v-ati astepta. Stiti cam inspre ce conduc filmele ce au ca personaje principale supravietuitorii lagarelor. Nelly nu se transforma intr-o justitiara, intr-o cautatoare a adevarului si nu incearca sa retrezeasca o vinovatie de care compatriotii incearca sa uite. Daca o face cineva, acel cineva sfarseste cu un gust amar al infrangerii, al incapacitatii de a o ajuta sa-si construiasca o noua viata, departe de Berlin. Nu incearca nici sa ierte, convinsa ca nu are ce, dimpotriva, pusa in fata evidentei cauta de fiecare data circumstante atenuante, explicatii in favoarea sotului tradator. Vrea doar sa-si recupereze identitatea, sa fie din nou alaturi de Johnny si sa cante acompaniata la pian de el. 
Totul se desfasoara implacabil ca intr-o tragedie greaca, unde pasiunea coabiteaza cu teama, supunerea cu revolta si razbunarea, pentru ca doar instinctul de supravietuire, ceea ce transforma pasarea Phoenix intr-un simbol, sa invinga totul, si ratiunea, si iubirea, si ura, si speranta, si increderea, si frica, si indoielile, si certitudinile, si adevarul, si minciuna. Viitorul pare sa se decida de la sine, firesc, Eriniile isi fac singure lucrarea in care personajele actioneaza conduse de o vointa exterioara a adevarului ce se opune mistificarii chiar si atunci cand cei implicati o accepta si o cauta. Insa toata aceasta confruntare surda intre cei doi parteneri, jucata ca si cum nici nu ar constientiza-o, unul cu convingerea ca pune la cale o farsa, altul sperand ca e calea spre recucerire, se petrece in decorul unui film noir si intr-o atmosfera incarcata psihologic,  nu doar in relatia dintre ei, ci si in mijlocul unei lumi care incearca sa-si vindece ranile, sa nu afle nimic despre cum au trait in captivitate cei ce au trecut, fie si pentru cateva luni, prin lagarele fasciste, sa reconstruiasca orasul in ruina.
Si asa este tot filmul: rareori ne aduce aminte de trecut, priveste spre viitor, pentru unii clar, pentru altii inca nedefinit, bajbaind dupa el pana cand revenirea in lume, inaltarea in zbor pe aripile cantecului nu se poate face decat arzand totul in jur. 
Sunt momente cheie cand privirile celor doi (Nina Hoss si Ronald Zehrfeld) spun mai mult decat orice cuvinte. Sunt clipe cand suspansul atinge cote greu de banuit pentru un film ce pare la inceput o drama de familie, dar inglobeaza intr-o estetica rece, lipsita de artificii, atata tensiune si atatea idei nespuse incat la sfarsit te lasa cu multe intrebari si ganduri si cu emotie in acordurile melodiei Speak Low.

vineri, 19 iunie 2015

Mai mare, mai feroce, mai 3D, cu mai multi dinti

Jurassic World (2015) 

Ma gandeam acum, ca vine week-end-ul, sa va trimit la un film bun sau sa va avertizez despre unul prost? Hai sa incep cu avertismentul, il las pentru maine pe celalalt.
Jurassic World este pe langa Jurassic Park-ul lui Spielberg exact ca parcul lui tematic pe langa cel de atunci. Poate ca asta vrea publicul: mai spectaculos, mai mare, mai feroce, cu mai multi dinti si mai putin suflet. Nu conteaza actiunea, nu conteaza personajele, preferabil sa fie cat mai standardizate, sa nu-si (a)bata spectatorul prea mult mintea si sa se inece cu popcorn de prea multa concentrare. Frumoasa si bestia prind la public, mai ales cand ea este un fel de directoare a parcului, meticuloasa si absorbita de responsabilitatile de serviciu, iar el un good bad boy imblanzitor de velociraptori. Nici copiii nu lipsesc, ca altfel n-ar fi destul de clar ca-i un film si pentru ei la cati oameni sfasiati, aruncati in aer, hartaniti cuprinde. Trebuie sa fie si putin traumatizati, de eroii copii vorbesc acum, nu de spectatori, ca sa impresioneze, unul de posibilul divort al parintilor, celalalt de hormonii adolescentini mai putin sensibili la dinozauri si mai mult la pustoaicele din jur.
Suntem in vremea cand moartea caprioarei nu mai impresioneaza pe nimeni, e nevoie de moartea brontozaurului ca sa trezeasca o emotie in spectatorul fascinat de efecte. In parcul zoologic din Costa Rica, unde se petrece filmul, totul se produce in laborator, se cloneaza, se valorifica anumite trasaturi genetice. O plimbare cu poneiul nu ar fi amuzanta, dar cu triceraptorul...
Asa se face ca douazeci de mii de spectatori viziteaza in fiecare zi miraculoasa lume a avangardei tehnologice unde totul este monitorizat pentru a oferi conditii de siguranta deplina si organizat sa arate cat mai atractiv. Iar atractivitatea implica pentru multi si violenta, puhoiul de spectatori exulta cand mozazaurul iese din ape pentru a-si primi prada, un rechin. Spectatorul filmului trebuie sa-si primeasca si el, pentru a se declara multumit, doza de colti si gheare obtinuta prin cosmetizarile cinematografice la fel de necesare in 2015 fata de anii '90 ca si modificarile genetice in masura sa-i aduca parcului atractii noi. Goana dupa audienta transforma filmul intr-o parafraza a propriului continut, cu o intriga insignifianta (da, stiti cu totii, cel mai feroce exemplar evadeaza si eroii ii vin de hac), cam ceea ce numesc eu film porno. Nu te duci sa vezi actiune, te duci sa vezi dinozaurii cum si-o trag intre ei. La figurat! Dar pana si raptorii (doar patru, insa pareau sa aiba infinite resurse de regenerare dupa ce erau aruncati in aer, explodati sau calcati cu masina) s-au dovedit actori neconvingatori, schimbandu-si seful haitei dupa cum dictau interesele scenariului.
Obiectivul a fost atins, succesul de box office s-a inregistrat, plasatorii de produse isi freaca mainile multumiti. Pe mine nu m-au incalzit decat cele vreo doua autoreferinte, tricoul cu Jurassic Park vechi si garajul de jeep-uri, si-or fi zis scenaristii ca e nevoie sa sa vibreze si coarda nostalgiei. Singurul castig e ca am sarit vreo doua trupe care nu-mi placeau de la festivalul ce se desfasura chiar la coltul AFI-ului si am pierdut vreo doua ore la racoare, in fotoliu, intr-un mod mai confortabil decat daca as fi ramas in spatiul Metalhead Meeting-ului. Alt film care sa acopere intervalul respectiv nu era, asa ca am o scuza :)
Voi ce scuza ati avea sa-l vedeti? Singura pe care o accept e aia cu dino lovers. Altfel nu cautati carisma, actiune bine construita, replici inteligente, interpretari nuantate, subtilitati scenaristice, ca nu gasiti aici nici cat intr-un film cu Van Damme. Nu gasiti nici macar tensiunea in care te tin filmele de actiune cand iti pasa de eroi si vrei ca ala bun sa invinga, pentru ca totul se desfasoara conform graficului si regele imposibil de imblanzit (pana si numele mi s-a parut lipsit de imaginatie, indominus rex), terminator si greu de ucis are o misiune imposibila, nu ai cum sa nu anticipezi asta, dar nici nu te intereseaza. Soparle mari sa fie... si popcorn!

joi, 18 iunie 2015

Este numai vina mea...

Camelia Cavadia - Vina 
... cand pic in plasa reclamei si nu ma documentez suficient despre o carte inainte de a o cumpara. Daca am reusit sa evit diverse "senzatii literare" precum Codin Maticiuc sau Irina Binder, de data asta am cazut in capcana si am indurat cu stoicism cele 300 si ceva de pagini doar ca sa pot sa scriu, sa-mi spun oful!
Regret ca nu m-am informat in privinta autoarei, care nu-i numai o debutanta  in literatura, cum imi inchipuiam, ci ditamai PR Manager al celei mai slugarnice televiziuni, ca as fi evitat sa o citesc si bine as fi facut. Dar faptul ca am aflat abia dupa lectura m-a facut sa privesc cartea fara alte prejudecati in afara celor literare, mai mult sau mai putin intemeiate, ce fac parte din bagajul personal al oricarui cititor.
Fiecare specialist in relatii publice stie ca drumurile batatorite sunt cele mai sigure. Cliseul vinde. Banalul invesmantat in haine senzationaliste vinde. Un barbat, Tomas H., isi traieste maretia si decaderea din visul familiei perfecte din perspectiva omniscienta a unui autor ce justifica excesiv alegerile si sentimentele personajelor. Plasata intr-un spatiu neprecizat, pe care tind sa-l identific cu America (numai acolo scriitorii pleaca prin turnee prin tara de cateva luni si distantele intre orase sunt de mii de kilometri), cartea construieste fata si reversul fericirii. Avem de-a face cu personaje poleite in aparenta idealului frumusetii fizice, insa lipsite de orice adancime. Cu exceptia eroului principal, oamenii care-i trec prin viata, Stella, sotia lui, Lorin, agentul literar, intruchipari ale perfectiunii fizice, par sa fie adusi in carte numai pentru a-i spori incertitudinile, pentru a-i da pretexte geloziei sa se manifeste, sa conduca la distrugerea de sine si a celor din jur, a fericirii construite de la sine, fara efort.
Dialogurile lemnoase sunt defectul tututor personajelor, care se extaziaza, se entuziasmeaza sau se intreaba retoric la unison, construind cu afectare o carte unde vreo 30% dintre propozitii sunt interogative, cam tot atatea exclamative, restul explicand redundant aceleasi idei presarate cu perle de intelepciune de sorginte coelhiana.
Simt ca nu ma credeti pe cuvant, asa ca o sa ilustrez cele de mai sus prin cateva citate, ca avem din belsug, cam toata cartea, sa intelegeti de ce, dincolo de laudatele profunzimi ale povestii despre vina si ispasire, trasaturile ei literare cele mai importante sunt superfluitatea si emfaza:

 pagina 122: "- Vino aici, fetito, vino aici! i-a spus Walter, in timp ce o imbratisa cu caldura, mangaind-o usurel pe cap! O sa fie bine! O sa fie totul bine, ai sa vezi!"
"A spune" si "a zice" sunt printre putinele verbe de introducere a dialogurilor cunoscute de autoare, sarmane declarative abuzate ce omoara imperativul, ca sa nu mai amintesc ca pana si mangaiatul pe cap este unul exclamativ.

pagina 128:  "- Vei reusi, Tomas! Vei reusi! Tu, fiule, ma vei face mandru de tot ceea ce esti: un sot minunat, un tata de poveste si un om de caracter! Asa esti tu si trebuie sa te tii de asta! Nu de indeparta de tine si tine calea dreapta! Suntem cu totii aici! Nu ai pierdut nimic. Dar sa nu te pierzi pe tine, pentru ca, daca o faci, nu va mai ramane nimic in jurul tau!"
Tot asa s-o fi automotivat si autoarea? "Vei reusi, Camelia, vei reusi! Toata lumea scrie carti! Nu ai nimic de pierdut! Trebuie sa te tii de asta!" Ca eu cam aveam nevoie sa-mi dau cate un branci sa ma intorc la carte dupa ce imi mai racoream cu alte lecturi creierul imbacsit de discursul pueril. Numai ca exclamatiile mele erau mai degraba din categoria exasperarii si a mirarii ca asemenea carti au parte de cronici elogioase.

pagina 147: "- Bine, ma culc, chiar ma culc, ma culc, pentru ca nu mai pot, a fost de acord Tomas. Ma culc, dar vino si tu langa mine. Te rog! Am nevoie de tine! Am nevoie de imbratisarea ta! Vreau sa te simt langa mine, aproape. Ma simt pierdut acum. Ma simt atat de pierdut! Oare am sa reusesc?"
Atunci cand o repetitie nu pare suficient de convingatoare, autoarea supraliciteaza, cu ceva trebuie sa umple 300 de pagini. Revine leitmotivul: "oare am sa reusesc?" Uite ca a reusit, cartea s-a publicat si acum ma incearca o teribila vinovatie ca am cumparat-o si o uriasa rusine ca am si citit-o.

pagina 217: "- Eu va iubesc pe amandoi ca pe copiii mei, va iubesc pe amandoi la fel de mult si sufar pentru toata situatia asta. Incerc sa va inteleg si sa va ajut pe amandoi. Daca tu, in momentul asta, ai nevoie sa stii ca in cele din urma va fi bine si ca te va ierta, ei bine, acum ea nu-ti poate promite nimic. Are nevoie de timp. Timp sa inteleaga ce i s-a intamplat si mai ales de ce. (....) Dar, cine stie? Uneori, timpul chiar le rezolva pe toate".
Ultimul rand imi ofera o alinare si ma face sa sper ca timpul, oh, timpul, ma va ajuta sa uit ca am citit vreodata aceasta carte. Pana atunci, continui sa nu inteleg ce mi s-a intamplat, de ce m-am intersectat cu ea si unde a vazut Dan C. Mihailescu "precizia arhitecturii narative si siguranta rotirii caruselului cu multe si subtile relatii psihologice".

marți, 16 iunie 2015

Cum ne construim dusmanul


Jim Crace - Recolta

S-au potrivit atat de bine lecturile una dupa cealalta ca nu m-am putut abtine sa nu preiau titlul volumului de eseuri al lui Eco pentru a-l aplica in fruntea cartii lui Jim Crace. Ce ilustrare mai buna a lui as fi putut sa am?!
"E suficient barlogul asta ca sa le dea drept de sedere? Nimeni nu stie. Daca ar fi, atunci si vulpile, si viezurii, pana si cartitele ar putea sa ceara drept de sedere si sa ia pasaret, fructe si lemne de foc de pe pamantul nostru. Dar nimeni nu se asteapta ca nou-venitii, ciupercile astea care cauta sa se hraneasca de pe urma noastra, ucigasii astia de porumbei, sa vrea sa mai stea aici vreo noapte cand o sa vada ce primire aspra - si amenintatoare - le facem. O sa plece mai departe. O sa-i conducem pana la hotarele noastre si o sa-i indemnam sa-si vada de drum, bucurosi ca am putut sa fim de ajutor."
Cine sunt acesti dusmani?! Trei straini, doi barbati, unul tanar, celalalt varstnic si o femeie de o frumusete salbatica si misterioasa ce s-au aciuat pe nestiute la marginea unui sat. Doua fuioare de fum ivite pe cer a doua zi dupa adunarea recoltei aduc tensiunea printre locuitori, in ceea ce trebuia sa fie o zi de sarbatoare. Primul provine de la hambarul conacului, cel de-al doilea dinspre padure, unde necunoscutii si-au ridicat un bordei. In comunitatea ce-si numara trecerea anilor in recolte, se declanseaza haosul. Curentul de neincredere indreptat initial spre straini ajunge sa iradieze printre cei ce se cunosc de ani buni si situatia nu mai poate fi controlata atunci cand nenea Paguba si tanti Sarsaoroaica se abat asupra unui grup guvernat de datini ancestrale si de credinta in lucraturile vrajitoresti. Un cal este ucis, unul dintre cei trei straini moare, un alt strain soseste in sat, un mosier invecinat ce se zvoneste ca ar pune stapanire pe pamanturile agricultorilor locali. Si este doar inceputul unei saptamani ce va schimba viata tuturor.
Ce incepe in flacari sfarseste in flacari. Cine insamanteaza neincredere, culege acelasi lucru, ca sporii unei ciuperci otravitoare ce se imprastie si contamineaza fiecare suflet. Dusmanul nu este in afara, ci in interior, este cel ce favorizeaza propriile prejudecati si suspiciuni, degenerand rapid in violenta, intr-o vanatoare de vrajitoare practicata cu metodele Inchizitiei.
Vocea narativa, Walter Thirsk, un barbat vaduv din cadrul comunitatii, care la inceput incerca sa provoace complicitatea si intelegerea cititorului fata de motivatiile ce coordoneaza actiunile grupului, devine din ce in ce mai izolata, distantandu-se tot mai mult de isteria colectiva, incercand sa-si pastreze luciditatea si ratiunea.
Daca dupa prima carte a lui Crace pe care am citit-o, Casa molimei, mi-am pastrat scepticismul in privinta autorului, lumea de aici, aflata in pragul unei apocalipse starnite ca o furtuna de vara ce se consuma intr-o saptamana, cu universul ce pare cumva familiar, desprins dintr-o epoca feudala nedefinita clar, cu un sistem de justitie barbar, in care stalpul infamiei ocupa un loc de cinste, are ceva de poveste. Nu se intampla foarte multe lucruri intr-o saptamana, dar autorul stie sa-si invaluie microuniversul in nuante sumbre, violente si misterioase, partial romantice, prin prezenta amenintatoare si intunecata a naturii, partial baroce, prin detaliile poetice abundente si surprinzatoare. Are o intensitate si o tensiune in care peisajele rezoneaza cu forta distructiva din sufletul omului, ritmul se dezvolta pornind de la detalii aparent comune, ca o adiere ce se transforma pe nesimtite intr-un ciclon. 
Desi este mai mult un roman de atmosfera si mi-a amintit de Dogville, are o complexitate ce-l poate face usor de citit in chei diferite, fiecare alegandu-si lectura care i se potriveste, care-l atinge mai mult: poti sa-i spui roman istoric ori social sau il poti interpreta ca pe o ilustrare psihologica si sociologica a eseului lui Eco de care aminteam, urmarind cum isi construieste fiecare dusmanul din nimic, cum o valvataie poate devora tot ce intalneste in cale: relatii, oameni, agoniseala de-o viata...

luni, 15 iunie 2015

Scrieri ocazionale


Umberto Eco - Cum ne construim dusmanul

 "Scrieri ocazionale" este titlul sub care ar fi fost grupate cele 15 eseuri daca editorul italian nu l-ar fi considerat neatractiv, asa ca a preferat sa-l schimbe cu cel al primului fragment din volum. Cum intr-o carte de genul celei de fata apreciez mai mult onestitatea decat "gradul de atractivitate" inteles in termeni de marketing, am ales sa pastrez pentru postarea mea denumirea initiala, ce se regaseste ca subtitlu al volumului. Asta si sunt textele, reflectii si consideratii provocate de discutii, studii, conferinte din ultimii zece ani, multe reflectand tendinte si interese mai noi decat Pliculetele pescuite din sertarele anilor '70-'80, o mai mare aplicare spre informatie in detrimentul speculatiei si divertismentului. 
Intr-o epoca atat de divizata, unde multi se incranceneaza in propriile canoane de orice fel si altii incearca sa le pulverizeze, confruntarile duc la divergente mult prea rapid declarate ireconciliabile, dusmanii sunt pretutindeni, pentru ca reprezinta o componenta esentiala a autodefinirii, ca om, ca societate, ca grup. Dusmanul este intotdeauna cel strain, cel diferit, cu alta limba, credinte, obiceiuri, aspect, mod de viata. Atunci cand e reprezentat de un alt popor, este motorul nationalismului feroce, al extremismelor si urii. Noi suntem cei buni si frumosi, cei care avem dreptate, dusmanul trebuie sa fie cat mai diferit: urat, rau mirositor, monstruos, cu obiceiuri de condamnat, stigmatizat social. Fiecare are nevoie de dusmani, ca de un element de raportare a nemultumirilor, chiar si atunci cand nu e intruchipat de un om, ci de un sistem cu care isi confrunta propriile aspiratii sociale. 
Italienii, care nu au avut un dusman istoric, un popor cu care sa lupte pentru teritoriu (razboaiele mondiale nu le iau in calcul, ca acolo era o dusmanie de grup), si-au gasit mai recent un dusman care sa hraneasca simpatiile nationaliste: 
"Extinzand asupra unei etnii intregi caracteristicile unora dintre membrii ei care traiesc intr-o situatie de marginalizare, se construieste acum in Italia imaginea dusmanului roman, tap ispasitor ideal pentru o societate care, tarata intr-un proces de transformare inclusiv etnica, nu mai reuseste sa se recunoasca". Sa adaug ceva despre sensul "etniei" din propozitie?! Ar insemna sa fiu ilustrarea vie a construirii unui dusman prin ricoseu dinspre punctul de vedere italian, asa ca mai bine ma abtin. Cat despre sistem, oricare va fi dusmanul meu atata timp cat nu e unul libertarian, deloc popular la noi.
Insa vad ca Eco insusi isi construieste din romani propriul dusman cand afirma, intr-un text din 2009 (la doi ani dupa intrarea Romaniei in UE!) ca "multi romani au fost incurajati sa violeze femei in varsta pentru ca jurnalele le explicau ca era o specialitate rezervata extracomunitarilor si ca era foarte usor s-o faci, era de-ajuns sa te duci prin pasajele subterane, prin vecinatatea garilor etc."
Fiecare dintre fragmente deschide drumul unor dezbateri, starneste, sunt parti unde imi regasesc propriile ganduri dar si parti total in contradictie cu convingerile mele. De exemplu, cel de-al doilea text, Absolut si relativ,  imi pune pe jar relativismul absolut ce detesta orice clasament sau top ce incearca sa stabileasca ierarhii imuabile in domenii care nu se bazeaza pe cunoastere si actiuni concrete, ele insesi supuse relativismului raportarii la alte sisteme. Stiu ca multi considera, ca si Eco, ca relativismul este un "cancer al societatii contemporane". Cred ca s-a prefigurat demult, in arta cel putin, nu stiu daca nu mai devreme, dar de Malraux imi aduc aminte, de exemplu, ca punea in discutie mostenirea trecutului, considerand-o viciata de cultura prezentului, relativizandu-i valoarea, idee greu de acceptat de multi, atunci ca si acum, contrazisa chiar de "absolutistul" Eco intr-un text ce grupeaza citate ale criticii de intampinare la aparitia romanului Ulise al lui Joyce.
Daca incep sa comentez, fie si succint, pe marginea fiecarui text, o sa ma intind cu postul asta pana maine, risc sa va enervez si sa va plictisesc cu consideratiile personale. Cititi mai bine cartea, ca are multe puncte de interes. Va va mira ce credea libertinul Boccaccio despre femei sau cum Toma d'Acquino, de la care se revendica gandirea catolica, are o perspectiva in contradictie cu credintele actuale ale Bisericii privind avortul, embrionii, inseminarea artificiala. Amatorii de turism religios si pelerinaje vor gasi o lista utila de "obiective turistice", moaste si relicve.
Eseurile lui Eco au pentru fiecare cate ceva interesant: pentru mine, geografii reale si imaginare, insule pierdute sau niciodata existente, am invatat cate ceva despre agnitiune ca mecanism narativ al romanelor senzationaliste sau am aflat se manifestau excesele lui Victor Hugo. Uneori m-a amuzat, alteori m-a intrigat sau m-a enervat, dar este un volum ce aduna spontaneitate si eruditie, curiozitati si asocieri ce pun intr-o noua perspectiva oameni, fapte, intamplari. Este bogat, divers si isi conduce cititorul pe drumuri noi, il pune pe ganduri, il provoaca sa afle mai mult despre cele citite sau sa priveasca dintr-un alt unghi lucrurile cunoscute.

vineri, 12 iunie 2015

Delta Bucurestiului

Delta Vacaresti, acum o saptamana

Unii o numesc groapa. Si asta pare la prima vedere. Altii ii spuna delta si se lupta pentru recunoasterea legala a statutului de teritoriu protejat. Altii isi revendica drepturile asupra terenului si-si vad spulberat visul de a-l asana si transforma intr-un maret complex rezidential sau comercial. Iar altii vor sa ramana asa cum este, pentru a continua sa gaseasca in mijlocul Bucurestiului o oaza de liniste, in salbaticia careia putini se aventureaza.


Istoria locului spune ca, pe la 1700, Nicolae Mavrocordat a inceput pe aceste pamanturi constructia Manastirii Vacaresti, care avea sa dureze, cu extinderea adusa de fiul si succesorul domnitorului, Constantin Mavrocordat, vreo 20 de ani. La vremea respectiva a devenit cel mai mare si mai impunator lacas de cult din sud-estul Europei secolului XVIII, inconjurat de terenuri cultivate cu vita-de-vie. Din 1848, o parte din spatiu este transformat in inchisoare pentru initiatorii revoltei pasoptiste si devine ulterior in intregime, din 1864 pana in 1973, un loc de detentie, alterat si modificat ca sa corespunda noilor nevoi. Dupa gratiile inchisorii Vacaresti au fost inchisi pentru o vreme Slavici, Arghezi, Rebreanu si multi altii. Biserica a ramas in picioare si se parea ca prin anii '70 ai secolului trecut isi va recapata statutul de monument istoric, insa prin anii '80 Demolition Man a hotarat transformarea locului intr-un lac ce urma sa faca parte din amenajarile anti-inundatii ale capitalei. Nimic nu se mai pastreaza azi, nici macar pietrele de temelie ale vechilor constructii, doar cateva suprafete betonate, probabil din perioada sistematizarii lacului. Google Maps spune ca pe-aici era biserica Vacaresti:


Dupa '90, terenul a ramas in voia naturii, care s-a grabit sa-l acapareze, ca dupa o catastrofa apocaliptica. Mediul mlastinos alimentat de izvoare subterane a favorizat aparitia vegetatiei de delta (stuf, papura) si a faunei aferente, atrasa de oaza de liniste dintre blocuri. Se spune ca in afara de lebede, lisite, rate salbatice, pescarusi, ar mai trai aici cormorani, egrete, serpi de apa, vulpi si starci. Eu nu am surprins in poze decat una dintre pasarile mai neobisnuite pentru oras (undeva prin iarba uscata din centrul imaginii, probabil un starc)
 si un pescarus in zbor. 
In rest, am vazut o familie de rate cu boboci trecand pe la umbra unui alt canal
si o pasarica mica foarte galagioasa triluind pe varful unei trestii ce se legana in vant (arata cam ca o privighetoare, dar fluiera diferit. Pasarea, nu trestia). Restul suflarii ornitologice se refugiase probabil prin colturile racoroase ale baltilor, ferite de ochii ocazionalilor trecatori. Chiar si asa, m-am simtit ca un vanator care nu a ramas cu tolba goala. Mai mult succes am avut cu insectele, mai putin tematoare in fata "armei" mele.

Desi delta intinsa pe vreo 2 kilometri patrati este inconjurata din toate partile de blocuri, supermarketuri, spatii industriale, bazaitul surd si continuu ce alcatuieste zgomotul de fond, punctat de oracaitul broastelor, nu provine de la masinile de pe cele patru bulevarde inconjuratoare, ci de la bondarii, libelulele, gandaceii ce traiesc nestiuti prin frunzisul dens de pe marginea baltilor, prin care temerarii au croit poteci inguste.
Se vorbeste despre proiecte de reamenajare, aud vanturandu-se tot felul de propuneri ce se impiedica in avizele Consiliului Local. Va spun sincer, mie mi-e cam frica de o posibila "modernizare" ce ar transforma acest spatiu unic intr-un parc ca toate celelalte si ar alunga speciile salbatice din zona.

Cum as vedea eu aceasta modernizare:
1. In primul rand, ar trebui sa dispara groapa de gunoi care ocupa o parte din digul deltei.
2. Familiei numeroase ce traieste in conditii de semi-salbaticie intr-un cort ar trebui sa i se ofere o locuinta. Sunt multi copii, cuminti si politicosi (ne-au salutat cand am trecut pe langa ei), care spalau rufele intr-o groapa cu apa, dar orice transmutare este delicata si risca sa provoace efecte contrare celor dorite, mai ales asupra unor oameni invatati sa traiasca izolati de restul lumii... Nu stiu, altii sunt mai in masura sa discute cu ei si sa inteleaga ce ar fi mai bine pentru familia respectiva.
 Niste copaci, cateva bancute, cosuri de gunoi si acest spatiu de margine ar fi numai bun ca loc de picnic, amenajat corespunzator si cu interdictiile de rigoare (fara vatra, cum am vazut cateva prin imprejurimi, cu amenzi mari si aplicate pentru cei care uita la plecare sa-si ia deseurile).
Terenul acesta viran este partea care se preteaza cel mai bine la amenajari, nu majore, in masura sa favorizeze activitatile in aer liber: poate un teren de sport cu iarba, nu cu ciment, poate 2-3 terase cu racoritoare, fara muzica, macar in oaza asta sa auzim doar pasarile si gazele!
2. Singurul loc unde s-ar putea asfalta ar fi digul circular, numai bun pentru o pista de bicicleta. Peretii nici nu au nevoie de prea multe amenajari, cum am vazut ca se propune intr-un proiect. Ar fi suficienta o invitatie adresata artistilor de strada sa-l coloreze cum stiu ei mai bine, ar transforma marginile rezervatiei in pete de culoare, asemenea celor ce se zaresc timide prin cateva colturi ale placilor de beton.

Intr-un posibil concurs international de gen, imaginile create ar putea  fi adevarate opere de arta si nu ar distruge nimic din ecosistem. 
3. Ce nu vreau sa vad sub nici o forma in delta este betonul, inelul exterior ar fi suficient, inauntru mi-ar placea sa existe cateva alei pietruite sau cu scanduri (care eventual sa se prelungeasca prin cateva pontoane pe malul lacului, nu multe), prin locurile care acum arata asa:


4. O curatare a apei de prezenta umana (sticle, dopuri, pungi si cutii de plastic) este necesara: 
5. Pescuitul interzis! Pescarii vin, stau peste noapte, lasa in urma vetre de foc si excremente pe malul lacului... sunt atatea lacuri in jurul orasului unde-si pot practica viciul (refuz sa numesc pasiune ceva practicat in scopul de a ucide, fie si pesti) in liniste. 
6. Pe un ochi mai larg, se poate eventual amenaja un mic debarcader, pentru plimbari cu barca (nimic cu motor).
In rest, este bine asa cum este, un spatiu mai salbatic, unde oamenii se retrag discret prin colturi, la plaja sau doar sa ia o gura de aer intr-un mediu neaglomerat, sa traiasca pentru cateva ore iluzia ca s-au teleportat in Delta Dunarii: 



Probabil ca nici nu as fi scris despre locul asta daca, in loc de cateva zeci de vizitatori, blogul ar fi avut cateva sute (si bine ca nu are, nu vreau sa puna audienta presiune pe mine, sa ma constranga sa ma exprim cu diplomatie, termen sinonim uneori cu ipocrizia, daca n-am chef sa o fac). E o bucata de pamant decupata dintr-un alt peisaj si n-as vrea sa-l aduc in atentia prea multora, sa se strice, asa cum se intampla cu orice loc uitat de lume care, cand ajunge popular, isi pierde farmecul si salbaticia, se transforma intr-un teritoriu "la moda", unde strigatul pescarusului ajunge sa fie sugrumat de bubuitul boxelor. As vrea sa ramana asa, uitati de toate punctele de mai sus. Eu nu am prea multa incredere in ONG-urile care au "salvat" diferite locuri... Daca vreti, va propun o drumetie in salbaticia din mijlocul orasului. Luati-va apa si ceva de mancare daca intentionati sa stati mai multe ore, dar nu uitati pe acolo la plecare sticla goala, pungile sau servetelele!

miercuri, 10 iunie 2015

Au ales lupul gresit


Tomorrowland (2015)

Exista doi lupi... si nu va speriati, nu o sa va iau cu bullshit-ul motivational pe care il promoveaza filmul, este vorba despre altii doi, unul ne spune povestea relatiei dintre un baiat genial care prin anii '60 are parte de o calatorie intr-o alta dimensiune, acolo unde creativitatea si ingeniozitatea sunt incurajate si unde-si traieste prima si nevinovata poveste de dragoste cu o fata care nu este ce pare. Numai ca inventeaza ceva considerat a duce la distrugerea rasei umane si este alungat inapoi, pe Pamantul nostru. Al doilea ne aduce in lumea contemporana a adolescentelor mediocre care ajung sa salveze lumea doar pentru ca sunt doldora de speranta si optimism. Doua scenarii paralele, doua planuri pe care creatorii filmului au ales sa le asocieze pentru a obtine o mancare incalzita a suta oara, veche si fara gust, doi lupi hraniti impreuna, dandu-se prea mare importanta celui neinteresant si tern. 
Nu aveam asteptari mari, citisem recenzii care imi taiasera elanul si trepidatia ce ma cuprind la aparitia unui noi film SF fara supereroii exasperanti prin previzibilitatea lor. Dar speram macar sa curga frumos, in ciuda plotului carpit, a stangaciei in rezolvarea situatiilor, a intregului scenariu mai potrivit pentru o animatie, acolo unde fictiunea nu are nevoie de suportul rational al capacitatilor umane. Intr-o animatie vezi ca un erou, chiar si calcat de tren, cum era cazul coiotului, sau zapacit bine de gravitatia teleportarii, cum se intampla cu cei de fata, nu doar ca supravietuieste, dar se manifesta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, in ciuda avertismentelor, chiar si atunci cand nu-si mananca spanacul, adica nu isi bea cuminte sticla de coca-cola, pentru ca nu a mai ramas si pentru el. Si acolo se potriveste, aici e doar una din muuultele nuci aruncate intr-un perete de unde ricoseaza in capul spectatorului ca un bobarnac ce intrerupe suparator vizionarea tocmai cand firavele fire ce sustin actiunea incearca sa se lege. N-are rost sa subliniez punctual cat de aiurea se incheaga totul, ar insemna sa va povestesc intregul film, fiindca aproape fiecare cadru de progresie a actiunii contine semintele unei perplexitati ce ma fac sa ma inteb daca singurul scop al filmului a fost doar acela de reclama, deloc mascata, la Disneyland. Ca sa-mi raspund, nuu, mai are inca doua scopuri, product placement-ul (Coca-Cola si Electrolux, la o prima vedere) si trasul de urechi al omenirii ce genereaza un raport de cauza-efect in cerc, producandu-si propria apocalipsa doar pentru ca stie ca vine, dar si pentru ca lumea reala ar fi mai greu sa se lase salvata de entuziasmul de puppy al unei adolescente atat de bine inradacinata in tiparele filmelor cu liceeni americani.
Una din marile probleme ale productiei se numeste Britt Robertson sau personajul ei, Casey Newton, nu-mi dau seama daca overacting-ul e o cerinta a scenariului sau un defect de interpretare, tind sa cred ca o suma a ambelor. Desi initial pare sa fie prezentata ca o rebela a cauzelor pierdute, ocazie cu care ni se strecoara in agenda filmului dezacordul fata de reducerea bugetului NASA, un geniu ce gaseste in cateva secunde solutii la problemele cu care-si bate capul tatal ei, un inginer pus pe liber ca o consecinta a inchiderii site-ului de lansare spatiala, restul filmului contrazice total aceasta aparenta, aruncand-o in vartejul unor intamplari de care se simte depasita nu doar rational, ci si tehnic. Toate cunostintele pe care premisele ne fac sa credem ca le-ar fi avut se dovedesc doar un artificiu initial de compozitie a personajului, deruta si surprizele cauzandu-i o brusca amnezie (sau poate e o gaselnita de a face spectatorul sa intre in rezonanta cu personajul in fata pseudo-stiintei insailate in film)  si transformand-o intr-o fatuca entuziasta, cu singurul rol de a se minuna si a se ingrozi de situatiile in care este aruncata. Si totusi, pare pionul esential intr-un film care s-ar fi descurcat mai bine fara ea. Relatia construita intre celelalte doua personaje, baiatul inventator transformat peste vreo 40 de ani in George Clooney si Athena, fetita ramasa la fel, excelent interpretata de Raffey Cassidy, o noua promisiune a cinematografiei americane si cel mai bun lucru care i se intampla filmului, era oricum suficienta pentru a sustine intreaga constructie. In rest, futurism retro, viziuni transante ale viitorului (optimism-pesimism), pledoaria de responsabilizare si constientizare a lucrurilor pe care le stim cu totii, intr-un film ce poate entuziasma doar spectatorii pana in 15 ani.

luni, 8 iunie 2015

Barbatul american in faliment


Jess Walter - Viata financiara a poetilor

Ca sa fac haz de necaz, probabil ca nu e nevoie sa cititi o carte care sa va spuna ca  viata financiara a poetilor, atunci cand se lasa numai in seama muzelor, este falimentara. Dar privind coperta zambareata, ne dam seama ca, indiferent de situatie, chiar daca nici poezia, nici jurnalismul, nici afacerile nu aduc liniste materiala, cum se intampla in cazul eroului lui Jess Walter, simtul umorului nu dispare nici in cele mai potrivnice imprejurari.  Matt, un barbat casatorit, de varsta mijlocie, cu doi copii si un tata afectat de dementa senila,  este un supravietuitor ce ne ofera un zambet, dovedindu-se tot mai puternic dupa fiecare incercare, desi isi vede viata bulversata. Lanseaza un site de poezie si investitii (ce asociere mai buna putea fi intre sferele abstracte ale sufletului si concretul vietii cotidiene?), da faliment, este incapabil sa-si plateasca ratele la casa cumparata inainte de declansarea crizei economice, simte ca sotia il insala, dar nu se afunda in depresie. Sunt lucruri pe care multi americani le-au trait. Insa mai putini au plecat in miez de noapte sa cumpere lapte pentru copii si s-au trezit inhaitandu-se cu niste pusti, fumand marijuana, povestindu-le viata si oferindu-le laptele scump abia cumparat. Invitandu-si cititorii la empatie, Matt se autocompatimeste:
"Pune-te in locul meu in povestea asta cu lihnitul si cu amaratul, cu paranoicul tipand de frica, cu copiii flamanzi, singuratici si pierduti, dezamagiti de tatii lor someri, barbati distrusi de cuptorul cu microunde al istoriei, o generatie de nefericiti fara noroc, de tati inutili care nu se pricep sa faca lucrurile sa mearga, care habar n-au ce sa faca cu viata lor, ci doar merg acasa, se uita la copiii scosi din incubator, care se holbeaza la bolurile cu cereale uscate si marturisesc... 
- Imi pare rau, dar Skeet a baut tot laptele... chiar inainte sa o ia razna."
Si nu o ia razna, chiar daca tot universul ii este un haos. Mai sunt rabufniri precum cea de mai sus, momente de criza deghizate cu cinism si umor de acest poet mediocru ce a analizat finantele pana a ramas fara ele. Cand existenta  se prabuseste si pe plan material si amoros, ajungem la vorba romaneasca "sanatate sa fie, ca le-om duce noi pe toate". Iar sanatatea mentala are doi stimuli: iarba, asociata mai intai cu regresia in tineretea lipsita de griji, apoi cu speranta unui nou inceput, pentru revenirea pe linia de plutire, si mentalitatea aceea americana a succesului si a visului care spune ca orice om, cat timp este viu si poate sa munceasca, trebuie sa aspire la implinirea financiara. Pentru cei care au vazut serialul Breaking Bad, imaginea lui Matt incepe sa se suprapuna peste chipul lui Walter White, un barbat la fel de departe de tipologia dealerului de droguri pana cand disperarea il impinge sa-si foloseasca talentele de chimist in producerea de metamfetamina.
Cartea are o desfasurare similara cu bancul ala cu evreul care-i spune rabinului ca are casa prea mica si este sfatuit sa bage in ea si pasarile, si vaca si ce mai are omul prin curte, pe sistemul "te plangi ca ti-e rau? stai sa vezi ce inseamna rau cu adevarat!". Te plangi ca n-ai bani sa-ti platesti datoriile? ce ar fi sa faci si mai multe si sa adaugi si niste probleme cu politia?! La fel se si termina, "acum scoate tot din casa". Chiar daca unele probleme nu se rezolva, dupa toate peripetiile prin care a trecut eroul nici nu mai par atat de grave.
Este un roman optimist, vesel, usurel, genul care nu-ti lasa amintiri prea profunde, dar petreci timp placut in compania lui, un fel de chick lit masculin in care problemele barbatilor se dovedesc mai reale decat ale femeilor si tantarul nu devine armasar, dimpotriva, atitudinea de invingator transforma calul intr-un tantar. Are defectele lui, cele mai vizibile fiind versurile si un deznodamant neconvingator si previzibil ce protejeaza eroul de marile probleme, dar in perfect acord cu constructia concesiva a cartii. In ciuda a orice, exista speranta ca totul va fi bine. Dar compenseaza printr-un simt al umorului ce transforma batranetea senila intr-una senina si plina de amintiri frumoase, la ani-lumina distanta de orice retorica lacrimogena, atinge tangential si radiografia unei societati pe marginea prapastiei crizei. Pastreaza un aer de vara, de buna-dispozitie, potrivit momentelor cand vrei sa lasi totul deoparte, sa-ti trimiti, vorba reclamei, chiar si ratele in vacanta si sa te relaxezi.

joi, 4 iunie 2015

Parcul Drumul Taberei la redeschidere


Dupa 2 ani (1 iunie 2015)

Nu stiu cum o fi prin alte parti, dar in cartierul meu reperele temporale capata alte sensuri decat cele strict calendaristice si "peste trei ani aici va fi statia dumneavoastra" ne apare ca o pata pe retina vazand-o pe bannerele presarate de-a lungul bulevardului Drumul Taberei de vreo cinci ani, transformandu-se intr-un "peste trei ani" vesnic sau doar amanat dupa bunul plac al executantilor lucrarilor si al preasfintitelor lor "cartite", Varvara si Maria. Nici termenul de modernizare a parcului numit pana acum ceva timp Moghioros nu a fost scutit de aceasta dilatare ce a starnit proteste, prilej cu care locuitorii au constatat inca o data ca au un primar fantoma, ca Rares Manescu nu exista in carne si oase, este doar un mit, o figura simbolic atasata institutiei primariei.
Cu chiu, cu vai, dupa mai bine de doi ani, parcul s-a deschis, desi este inca departe de a fi finalizat. Vestitele sere cu plante exotice sunt in constructie, exista piste de biciclete care duc spre niciunde, intrerupte brutal de cate un gard in care biciclistii ar trebui sa se dizolve brusc, nu am vazut nicaieri la intrare vreun regulament, sa stiu si eu daca este permis si unde cu animalu' de companie in parc...


Sa va povestesc ce am observat la o scurta plimbare prin parc, ce cred eu ca e bine sau nu, ce s-ar mai putea adauga.
Am fost de 1 iunie, ziua copilarimii, cand ma asteptam sa fie puhoi de entertaineri, clovni, producatori de baloane, vanzatori de inghetata si mai stiu eu ce maruntisuri necesare intr-o zi calda si insorita.... Nimic! Absolut nimic! Nici pentru gatlejuri insetate, nici pentru stomace infometate, ca doar nu vine omu' in parc sa stea o vesnicie, se duce la casa lui, sa manance si sa bea acolo daca i se face pofta! In parc, primeste doar spatii special amenajate:
Spatiu de joaca pentru copii, cu obisnuitele leagane, dar si aceste simpatice saritoare: 
Spatiul pentru sahisti nu mi s-a parut modificat, ramane un reper constant pentru pensionarii cartierului,  in schimb terenurile pentru activitati sportive s-au redus, cel putin in partea care ma interesa. Din cele trei terenuri de tenis existente inainte de "modernizare" a ramas doar unul, in rest sunt multe mese de ping-pong, chiar mult prea multe, pozitionate, deloc inteligent, la soare, din moment ce sub fiecare pod ridicat doar asa, pentru ca se poate, fara sa traverseze nimic, sunt zone umbrite, ocupate - evident - tot de mese de ping-pong. Va dati seama ce campioni mondiali o sa produca zona la cat de incurajat e "sportul cu mingea de celuloid", ca sa folosesc cliseul consacrat de presa sportiva! Voleiul si baschetul isi impart frateste un singur teren, si anume fiecare parte a fileului beneficiaza de propriul cos, incurajand sportivii creativi sa-si inventeze propriul baslei, sport autohton jucat numai pe minunatul teren din parcul Drumul Taberei, unde niciodata un punct la volei nu poate fi considerat ratat pana nu vezi ca mingea a trecut si pe langa cosul de baschet.
Si parcul nostru se mai mandreste cu un sport: datul de-a dura sau rostogolul, pe aceeasi partie ce se va transforma probabil la iarna in derdelus, de fiecare parte a podurilor ridicate peste movilele artificiale, strajuite de panouri cu "accesul persoanelor neautorizate interzis". Atata timp cat nu se specifica acele calitati ce-i fac pe autorizati autorizati, copiii considera ca sunt pe deplin indreptatiti sa se dea de-a dura pe pantele verzi. Si sunt!


Sa va arat si niste poduri, ca s-au construit tot felul, mai mici sau mai mari, mai utile sau mai degeaba:


Dar mandria parcului, constructia in jurul careia graviteaza intreaga arhitectura, este el, podul pe deasupra lacului, sprijinit doar in cele doua puncte laterale si in tubul inalt si rosu din mijloc, ce-i sustine toata structura, mai ceva ca la Agigea.
 Nu zic ca nu-ti fura privirea si ca nu-i un loc numai bun de pozat imprejurimile, desi in afara parcului, oriunde te-ai uita, tot de blocuri se loveste obiectivul aparatului,
nu vreau nici sa carcotesc, ca doar vad cat s-au chinuit oamenii astia sa ridice mamutul, mai bine de doi ani, dar nu pot sa nu observ ca un parc ceva mai umbros s-a transformat intr-unul unde cu greu te ascunzi de arsita... E drept ca s-au plantat copacei, dar sunt inca tineri, vor trece ani buni pana sa creasca si sa ofere umbra, asa ca o mare suprafata din parc ramane in plina bataie a soarelui, ce conteaza, ne inghesuim si noi ca pinguinii in spatiile disponibile de la umbra, ca doar apropierea favorizeaza socializarea, multi au invatat-o de la bloc, altii pot sa faca un efort macar in parc sa nu se mai zbarleasca si sa invete sa-si iubeasca apropii (adica pluralul de la "aproape", ce daca nu exista, eu il folosesc, ca apropiati nu le pot spune, ei sunt cei indragiti dinainte, nu cei care trebuie indragiti vrand-nevrand, pe criterii de proximitate spatiala).

 
Hidrobicicletele / barcile de pe lac au disparut, asa ca nici macar la racoarea apei nu te mai poti refugia.
 
Pentru ca atunci cand o faci oricum ai risca sa observi cat de murdara e apa....

Din ciclul "v-am facut parc, acum ne spalam pe maini"! Intr-o lume ideala, edilii ar intelege ca un parc nu se face o data si se lasa in voia plimbaretilor, ci e nevoie de intretinere (partea cu curatatul apei) si de niste reguli elementare afisate de intrare, ca sa stie si tiganca spargatoare de seminte la spatiul cu aparate de fitness, aruncate pe jos cu nonsalanta (semintele, nu aparatele - inca stau bine ancorate in sol - si nu e o remarca rasiala, doar o constatare, ca avea ten masliniu si fusta lunga plisatata si inflorata, cum ati fi vrut sa-i zic?) ca nu este voie sa faca asta, daca nu are educatia necesara pentru a intelege ca nu ar trebui sa tina de "voie" ci de barierele interioare....

Ce as fi facut eu altfel, cu  materialul din dotare?
1. As fi pus niste barcute / hidrobiciclete / baloane in care oamenii sa se plimbe pe lac.
2. As fi adus macar o taraba cu racoritoare / inghetata / ceva de rontait + chiosc cu diverse (carti, jocuri, etc., de vanzare, imprumutat sau inchiriat, nu stii cand il apuca pe om cheful sa joace sah sau tenis ori sa citeasca o carte in parc si nu are ce/ cu ce, merita incurajat)
3. As fi dat drumul fantanii arteziene din mijlocul lacului.

4. As fi plantat mai multe flori in spatiile insorite. Sunt cateva, stinghere si triste, mai mult dau senzatia unor aparitii accidentale in peisaj. 
5. Le-as fi pus eventual ca o delimitare intre spatiul pietonal si cel pentru biciclisti, pentru ca la noi nu exista inca o cultura a statului in patratica proprie si multi se plimba agale si fara stres pe pista de bicicleta...
6. ...pe care as fi terminat-o, facand-o ca un circuit continuu si bine delimitat.
7. As fi pus la fiecare intrare un panou, pe care nu as fi scris ca primaria sectorului 6 v-a facut parc, mai, nerecunoscatorilor care tipati ca dureaza prea mult lucrarile, ci as fi specificat ce/in ce conditii are sau nu voie omul sa-si aduca in parc (bicicleta, animale, o cutie de bere, cosul de picnic, nevasta, copiii, sania, etc...)
8. As fi amenajat un spatiu pentru picnic, mentionand ca nu-s permise decat gratarele cu picioare, care nu prejudiciaza flora locala, nu ca m-ar interesa personal aspectul asta, dar m-am saturat de gratargiii pe care-i vad la orice margine de drum cu manelele bubuind din masini si praful condimentandu-le fripturile, poate regimul de parc i-ar dresa si ar adopta un alt comportament, daca ii rogi explicit sa-si stranga gunoaiele cand pleaca... sau poate nu... dar merita incercat.
9. Nu as fi imprejmuit lacul cu pietrele alea desprinse parca din terasamentul caii ferate. Ar fi aratat mai bine incadrat intr-un peisaj natural, dar deh... admit ca asta tine de gust.
10. As fi terminat lucrarea la timp, incluzand serele, pista de karting si labirintul cu care se laudau, din care n-am vazut inca nimic. Nu stiu daca ultimele doua nu s-au transformat in "comisionul" primariei din cele vreo 15 milioane de euro alocate proiectului, o suma imensa pentru "45 de cosuri de gunoi si 320 de banci cu un picior", cele vreo 4-5 poduri dintre care unul mai impozant, restul basic, niste litri de vopsea, copaci, ceva aparate de fitness, foisoare renovate...
Si astea le-as fi facut, probabil, dupa ce mi-as fi cumparat un castel deloc modest pe valea Loarei, cu cei vreo 5.000.000 de euro ramasi! Dar eu nu vreau decat o casuta pescareasca in Lofoten, asa ca mi-ar fi ramas destul sa fac in Drumul Taberei gradinile suspendate ale Semiramidei... daca as fi vrut. Primaria sectorului 6 n-a vrut, a mers pe stilul minimalist: flori cat mai putine, ca-s scumpe si trebuie intretinute, piste de biciclete la minim, sa nu tipe lumea ca nu exista, muuult beton si ciment, ca-i mai ieftin!

marți, 2 iunie 2015

Un psihopat si prietenii sai cuvantatori


The Voices (2014)

Pe Marjane Satrapi am cunoscut-o ca autoare a doua romane grafice, dintre care Persepolis a fost transformat intr-o animatie de succes. Apoi i-am vazut cel de-al doilea film, Poulet aux Prunes, o fantezie dulce-acrisoara, iar acum am ajuns in fata unei bizarerii imposibil de clasificat si constat din nou versatilitatea viziunii, absenta manierismelor de autor. Din cele trei filme (mai are si un al patrulea, ceva cu gangsteri), nimic nu m-ar fi facut sa cred ca-i apartin aceleiasi regizoare. Fortand putin nota, va intreb ce-ar avea in comun Disney cu Wes Anderson si cu Tarantino?! Si daca am zis Tarantino, nu trebuie sa va imaginati ca The Voices ar fi o comedie neagra, desi este, la fel de bine ca un thriller sau o suava comedie de familie cu animalute cute si un serial killer inocent.
Aveti putintica rabdare, va spun ca e complicat sa gasesc niste parametri intre care sa-l incadrez. Cred ca la fel s-a intamplat si cu spectatorii dezamagiti de pe ImdB care il noteaza doar cu 6,3. Inselati de afisul nevinovat, s-or fi grabit sa-si duca odraslele la un film cu catelus si pisicuta si s-au trezit printre capete taiate si femei casapite cu fierastraul. Pentru ca e un divertisment care amuza in timp ce oripileaza si invers, in care Satrapi, ea insasi deloc o fana a filmelor horror, isi asuma provocarea de reinterpreta cliseele thriller-elor de categoria B americane.
Jerry (Ryan Reynolds) a mostenit de la mama sa schizofrenia, peste care s-a suprapus o trauma violenta, ce ni se va dezvalui treptat. Daca mama vorbea cu ingerii, Jerry in schimb are doi prieteni cat se poate de reali, pisica si cainele cu care traieste. Ca orice stapan de animale, vorbeste cu ei. Mai grav e ca ei ii raspund, ceea ce se mai intampla. Si eu imi transpun cateodata gandurile in mintea cainelui, inchipuindu-mi ce mi-ar replica daca ar putea. Insa modul cum o fac ei e delicios: cainele e flegmatic, indemnand la bunatate si toleranta, pisica e o instigatoare cinica, lipsita de scrupule, fiecare dintre ei are propriul accent si timbru, meritul apartinandu-i in intregime aceluiasi Ryan Reynolds, care le da voce. Cele doua animale ii alina lui Jerry singuratatea, ii hranesc dezamagirile si bipolaritatea. Pentru a nu ramane complet izolat si lipsit de companie intr-o lume alienanta, el renunta sa-si ia tratamentul, pastilele care fac vocile sa taca, lasandu-le sa-l indemne spre crima.
Cel mai interesant lucru legat de film este modul in care abordeaza psihologia bolnavului psihic, din unghiul celui in cauza. S-au mai vazut astfel de perspective, dar toate erau intr-o nota grava, serioasa. Jerry, renuntand la medicamente, se trezeste deodata intr-un mediu mai prietenos, mai optimist, in propria lume fantastica, intr-o casa curata, pe care ajungem sa o vedem in realitatea dezastruoasa atunci cand inceteaza sa-si ia pastielele, unde un cadavru nu este ceea ce stim, ci un nou tovaras de discutie. Macabrul capata accente ponderate de comedie, pentru ca spectatorul nu poate impartasi cu totul viziunea personajului, chiar daca ajunge sa-i arate compasiune, imbratisand mai degraba, in plan uman, punctul de vedere canin.
Este un film amuzant, ciudat, care nu tine un discurs despre bine si rau, desi eroul este sfasiat tot timpul de contradictii si indemnuri ale ingerului pazitor si ale dracusorului ce-l impinge spre crima. Eu oricum reactionez ca un copil la filmele cu animalute haioase, am un punct slab pe care The Voices mi-l exploateaza din plin, asa ca putea sa fie o prostie si tot ar fi primit multe puncte de "like" pentru pufosenie! Dar nu e cazul, Reynolds joaca minunat contrastul dintre chipul nevinovat si actiunile sale iar previzibilul acestora se completeaza cu imprevizibilul motivatiilor si rationamentului lui Jerry. E un film de divertisment agreabil, ce da sensuri noi locurilor comune din horror-ul americane. De exemplu, o urmarire prin padure a unei victime pe care asasinul nu vrea s-o omoare, dar intamplator are in mana un cutit si... intuiti deznodamantul. Pornind de la scenariu care, pentru prima data in cariera de regizoare nu-i apartine lui Satrapi, atat regizoarea cat si Reynolds au venit cu idei, au improvizat, au dezvoltat istoria lui Jerry.
Si n-am putut sa nu ma intreb, la sfarsit, de ce oamenii continua sa iubeasca pisicile, desi constientizeaza ca sunt atat de parsive?!
Inchei cu un fragment dintr-un interviu al regizoarei, despre dresarea animalelor care au participat la filmari:
"With the dog, we didn’t have so much of a problem. Because you can say “Sit,” and the dog sits. But we had lots of problems with the cat, because cats are very sensitive. If more than six or seven people are around, they freak out. And they’re cats. So if you tell them “Sit,” even if they do understand what “sit” means, they will not sit, because they are cats. So what we did actually is that my editor, with who I also prepared the film, Stéphane Roche, he was the director of the second unit, and he was very, very patient. Basically, most of the time, the cat is in a separate room. We had three cameras that were locked, then we just use the two images and glued them together. The cat, we had to shoot during the night, like at 10 o’clock at night until 4 in the morning. Say “Minnow minnow minnow!” for hours until maybe the cat would be gentle enough to pose for 10 seconds. It was difficult, but it was out of the question to make CGI animals. I think they look too ugly. I see in films CGI animals, and I don’t like it at all. It breaks my heart. I really wanted to show true animals."

luni, 1 iunie 2015

O familie fericita


Dezso Kosztolanyi - Ciocarlia 

"La Sárszeg, toata lumea se intalnea cu toata lumea de mai multe ori pe zi, indiferent daca voia sau nu, pentru ca orasul era astfel construit incat, oriincotro s-ar fi indreptat locuitorii lui, drumul lor trecea inevitabil si prin piata. Oamenii abia daca se salutau, doar isi faceau semne din priviri. Intalnirile la colt de strada nu le provocau mai multe emotii decat intalnirile dintre membrii unei familii in propria casa. 
Singurul lucru care le trezea interesul era momentul intalnirii. Fiecare isi stabilise o anumita ora. "
Suntem in Ungaria, in vremea Imperiului Austro-Ungar. Ecourile afacerii Dreyfus, ale grevelor din celalalt capat al lumii si primele manifestari ale comunismului sunt resimtite in linistitul targusor de provincie doar ca fapte diverse, citite prin ziare si comentate la carciuma ori la intalnirile localnicilor. 
Pentru Akos si sotia sa, Antonia, evenimentul cu adevarat important este plecarea pentru o saptamana, la rude, a  singurei lor fiice, in jurul careia graviteaza intreaga existenta. Cei doi se vad constransi sa reinvete sa traiasca, sa umple lungul timp liber ramas. Si pentru prima data dupa multi ani gasesc prilejul sa se intoarca la vechile lor pasiuni, sa-si reintalneasca prietenii abandonati demult. Ciocarliei nu-i place sa mearga la restaurant, fiindca are stomacul sensibil, parintii reincep sa-l frecventeze si sa descopere deliciile unei mese luate in oras. Ciocarlia nu merge la teatru pentru ca nu agreeaza mirosul si caldura, preferand sa croseteze acasa, in liniste, parintii ajung sa redescopere bucuria unei piese de teatru, si a unei plimbari de sfarsit de saptamana prin targ, admirand vitrinele magazinelor. 
In jurul centrului absent, o fata batrana si stearsa pe care o cunoastem doar cu porecla data in copilarie, pe vremea cand mai canta, se construieste un roman cu atmosfera marilor carti ale secolului XIX, un microunivers balzacian care, desi pare sa conduca spre o drama personala, pune accentul  pe latura sociala, pe viata provinciala a sfarsitului de secol. Scris in 1924, nu urmeaza nici tendintele literare existentialiste in voga, nici nu celebreaza luxurianta lume a capitalelor europene, ci pastreaza o moderatie unde contradictiile mocnesc tacut, subtil, indraznind rareori sa se exprime:
"Nu poti sa-ti traiesti viata ca pe o comedie sau ca pe un bal mascat. Sunt unii carora le ramane doar durerea, durerea cruda si amorfa, care nu-i buna la nimic, nu foloseste la nimic, doar durerea. Se ingroapa in ea, patrund din ce in ce mai adanc in nefericirea lor, care este doar a lor, in tunelul fara sfarsit, in mina intunecata care se prabuseste intr-un final peste ei, si ei raman prinsi acolo, fara putinta de scapare."
Universul celor trei, sufocant sub aparenta protectoare, a ramas prea mult inchis, ca un pian amutit. Si acum, prin iesirea unui membru al familiei, s-a deschis o poarta si pentru ceilalti doi, parintii, ce regasesc fascinati o viata mondena ce le devenise straina. Totul se alcatuieste lucid, incisiv, cu rabdare, detaliile se adauga treptat, laconice dar sugestive, vinul ascunde ca intotdeauna acele adevaruri brutale pe care oamenii se feresc sa le pronunte.
Este o carte cu un fior tragic retinut, unde drama familiala se reflecta amplificata in cea sociala, aceea a unei comunitati restranse, populata cu invatatori alcoolici, poeti ratati si actori de mana a doua. Asa cum pentru familia Vajkay marele eveniment este plecarea fiicei, pentru targusorul unde ea isi duce viata micile barfe (cine pe cine a tradat, cine cu cine se mai casatoreste) iau proportia unor repere ce consolideaza legaturile intre locuitori.
Dezso Kosztolanyi a fost o descoperire placuta pentru mine, operand in literatura cu instrumentele unui caricaturist ce defineste din cateva linii simple de creion esenta unui personaj. De altfel, chiar da senzatia pe alocuri ca unele tipologii s-ar regasi mai in mediul lor intr-o comedie, insa nu de aceea le-a adus aici, ci pentru a defini subtil un tragism caruia i se da glas o singura data, intr-un moment de descatusare provocat de alcool. In rest, se pastreaza echilibrul, cercul se inchide prin intoarcerea acasa a celei plecate, tacerea inabusa din nou revarsarea de cuvinte ce ar putea rani.