Saturday, 20 June 2015

Din cenusa-i proprie si din propriu-i scrum


Phoenix (2014) 

Cinematografia germana imi este destul de nefamiliara. Bine, am mai vazut si eu, ca tot omul, cateva filme, Run Lola Run,  Good Bye Lenin, Die Welle, Das Experiment, ca sa amintesc doar ce mi-a produs o impresie mai puternica de-a lungul timpului. Or mai fi fost si altele, mi s-au sters din memorie, insa la cele patru de mai sus voi adauga si Phoenix, filmul lui Christian Petzold, un regizor destul de cunoscut, dupa cate imi spune IMDb-ul, de care aud pentru prima data. Better late than sorry, cum zic eu. 
Prin urmare nici de Nina Hoss, actrita pe care o distribuie cu regularitate in rol principal in filmele sale, nu auzisem. Aici interpreteaza o femeie ce se intoarce acasa, in Berlin, dupa ce a trecut cateva luni prin experienta traumatizanta a lagarelor naziste. Revine desfigurata, i se propun un alt chip, o alta identitate, o viata noua, insa refuza totul: nu vrea decat sa i se reconstruiasca vechea fata, sa se intoarca la sotul sau, suspectat ca ar fi tradat-o si trimis-o in lagar, sa-si reia viata de dinainte. Este inca indragostita de Johnny, il cauta cu disperare prin oras si nu-i trebuie prea mult sa-l gaseasca. Nu intamplator cabaretul unde are loc intalnirea lor se numeste Phoenix. Este locul unde, printre ruinele Berlinului, soldatii britanici si locuitorii nemti deopotriva incearca sa regaseasca sclipirea de odinioara, scanteia de viata, muzica, dansul si speranta. Este localul unde lucreaza Johnny, devenit acum Johannes, ce-si priveste sotia fara sa o recunoasca, intr-o secventa dominata de lumina rosie ca jarul din care ea urmeaza sa renasca. O asemanare cu Nelly, nevasta crezuta moarta, exista, din moment ce-i propune sa joace alaturi de el un joc riscant, sa se dea in fata rudelor si prietenilor drept sotia lui.
Nu este deloc genul la care v-ati astepta. Stiti cam inspre ce conduc filmele ce au ca personaje principale supravietuitorii lagarelor. Nelly nu se transforma intr-o justitiara, intr-o cautatoare a adevarului si nu incearca sa retrezeasca o vinovatie de care compatriotii incearca sa uite. Daca o face cineva, acel cineva sfarseste cu un gust amar al infrangerii, al incapacitatii de a o ajuta sa-si construiasca o noua viata, departe de Berlin. Nu incearca nici sa ierte, convinsa ca nu are ce, dimpotriva, pusa in fata evidentei cauta de fiecare data circumstante atenuante, explicatii in favoarea sotului tradator. Vrea doar sa-si recupereze identitatea, sa fie din nou alaturi de Johnny si sa cante acompaniata la pian de el. 
Totul se desfasoara implacabil ca intr-o tragedie greaca, unde pasiunea coabiteaza cu teama, supunerea cu revolta si razbunarea, pentru ca doar instinctul de supravietuire, ceea ce transforma pasarea Phoenix intr-un simbol, sa invinga totul, si ratiunea, si iubirea, si ura, si speranta, si increderea, si frica, si indoielile, si certitudinile, si adevarul, si minciuna. Viitorul pare sa se decida de la sine, firesc, Eriniile isi fac singure lucrarea in care personajele actioneaza conduse de o vointa exterioara a adevarului ce se opune mistificarii chiar si atunci cand cei implicati o accepta si o cauta. Insa toata aceasta confruntare surda intre cei doi parteneri, jucata ca si cum nici nu ar constientiza-o, unul cu convingerea ca pune la cale o farsa, altul sperand ca e calea spre recucerire, se petrece in decorul unui film noir si intr-o atmosfera incarcata psihologic,  nu doar in relatia dintre ei, ci si in mijlocul unei lumi care incearca sa-si vindece ranile, sa nu afle nimic despre cum au trait in captivitate cei ce au trecut, fie si pentru cateva luni, prin lagarele fasciste, sa reconstruiasca orasul in ruina.
Si asa este tot filmul: rareori ne aduce aminte de trecut, priveste spre viitor, pentru unii clar, pentru altii inca nedefinit, bajbaind dupa el pana cand revenirea in lume, inaltarea in zbor pe aripile cantecului nu se poate face decat arzand totul in jur. 
Sunt momente cheie cand privirile celor doi (Nina Hoss si Ronald Zehrfeld) spun mai mult decat orice cuvinte. Sunt clipe cand suspansul atinge cote greu de banuit pentru un film ce pare la inceput o drama de familie, dar inglobeaza intr-o estetica rece, lipsita de artificii, atata tensiune si atatea idei nespuse incat la sfarsit te lasa cu multe intrebari si ganduri si cu emotie in acordurile melodiei Speak Low.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.