marți, 2 iunie 2015

Un psihopat si prietenii sai cuvantatori


The Voices (2014)

Pe Marjane Satrapi am cunoscut-o ca autoare a doua romane grafice, dintre care Persepolis a fost transformat intr-o animatie de succes. Apoi i-am vazut cel de-al doilea film, Poulet aux Prunes, o fantezie dulce-acrisoara, iar acum am ajuns in fata unei bizarerii imposibil de clasificat si constat din nou versatilitatea viziunii, absenta manierismelor de autor. Din cele trei filme (mai are si un al patrulea, ceva cu gangsteri), nimic nu m-ar fi facut sa cred ca-i apartin aceleiasi regizoare. Fortand putin nota, va intreb ce-ar avea in comun Disney cu Wes Anderson si cu Tarantino?! Si daca am zis Tarantino, nu trebuie sa va imaginati ca The Voices ar fi o comedie neagra, desi este, la fel de bine ca un thriller sau o suava comedie de familie cu animalute cute si un serial killer inocent.
Aveti putintica rabdare, va spun ca e complicat sa gasesc niste parametri intre care sa-l incadrez. Cred ca la fel s-a intamplat si cu spectatorii dezamagiti de pe ImdB care il noteaza doar cu 6,3. Inselati de afisul nevinovat, s-or fi grabit sa-si duca odraslele la un film cu catelus si pisicuta si s-au trezit printre capete taiate si femei casapite cu fierastraul. Pentru ca e un divertisment care amuza in timp ce oripileaza si invers, in care Satrapi, ea insasi deloc o fana a filmelor horror, isi asuma provocarea de reinterpreta cliseele thriller-elor de categoria B americane.
Jerry (Ryan Reynolds) a mostenit de la mama sa schizofrenia, peste care s-a suprapus o trauma violenta, ce ni se va dezvalui treptat. Daca mama vorbea cu ingerii, Jerry in schimb are doi prieteni cat se poate de reali, pisica si cainele cu care traieste. Ca orice stapan de animale, vorbeste cu ei. Mai grav e ca ei ii raspund, ceea ce se mai intampla. Si eu imi transpun cateodata gandurile in mintea cainelui, inchipuindu-mi ce mi-ar replica daca ar putea. Insa modul cum o fac ei e delicios: cainele e flegmatic, indemnand la bunatate si toleranta, pisica e o instigatoare cinica, lipsita de scrupule, fiecare dintre ei are propriul accent si timbru, meritul apartinandu-i in intregime aceluiasi Ryan Reynolds, care le da voce. Cele doua animale ii alina lui Jerry singuratatea, ii hranesc dezamagirile si bipolaritatea. Pentru a nu ramane complet izolat si lipsit de companie intr-o lume alienanta, el renunta sa-si ia tratamentul, pastilele care fac vocile sa taca, lasandu-le sa-l indemne spre crima.
Cel mai interesant lucru legat de film este modul in care abordeaza psihologia bolnavului psihic, din unghiul celui in cauza. S-au mai vazut astfel de perspective, dar toate erau intr-o nota grava, serioasa. Jerry, renuntand la medicamente, se trezeste deodata intr-un mediu mai prietenos, mai optimist, in propria lume fantastica, intr-o casa curata, pe care ajungem sa o vedem in realitatea dezastruoasa atunci cand inceteaza sa-si ia pastielele, unde un cadavru nu este ceea ce stim, ci un nou tovaras de discutie. Macabrul capata accente ponderate de comedie, pentru ca spectatorul nu poate impartasi cu totul viziunea personajului, chiar daca ajunge sa-i arate compasiune, imbratisand mai degraba, in plan uman, punctul de vedere canin.
Este un film amuzant, ciudat, care nu tine un discurs despre bine si rau, desi eroul este sfasiat tot timpul de contradictii si indemnuri ale ingerului pazitor si ale dracusorului ce-l impinge spre crima. Eu oricum reactionez ca un copil la filmele cu animalute haioase, am un punct slab pe care The Voices mi-l exploateaza din plin, asa ca putea sa fie o prostie si tot ar fi primit multe puncte de "like" pentru pufosenie! Dar nu e cazul, Reynolds joaca minunat contrastul dintre chipul nevinovat si actiunile sale iar previzibilul acestora se completeaza cu imprevizibilul motivatiilor si rationamentului lui Jerry. E un film de divertisment agreabil, ce da sensuri noi locurilor comune din horror-ul americane. De exemplu, o urmarire prin padure a unei victime pe care asasinul nu vrea s-o omoare, dar intamplator are in mana un cutit si... intuiti deznodamantul. Pornind de la scenariu care, pentru prima data in cariera de regizoare nu-i apartine lui Satrapi, atat regizoarea cat si Reynolds au venit cu idei, au improvizat, au dezvoltat istoria lui Jerry.
Si n-am putut sa nu ma intreb, la sfarsit, de ce oamenii continua sa iubeasca pisicile, desi constientizeaza ca sunt atat de parsive?!
Inchei cu un fragment dintr-un interviu al regizoarei, despre dresarea animalelor care au participat la filmari:
"With the dog, we didn’t have so much of a problem. Because you can say “Sit,” and the dog sits. But we had lots of problems with the cat, because cats are very sensitive. If more than six or seven people are around, they freak out. And they’re cats. So if you tell them “Sit,” even if they do understand what “sit” means, they will not sit, because they are cats. So what we did actually is that my editor, with who I also prepared the film, Stéphane Roche, he was the director of the second unit, and he was very, very patient. Basically, most of the time, the cat is in a separate room. We had three cameras that were locked, then we just use the two images and glued them together. The cat, we had to shoot during the night, like at 10 o’clock at night until 4 in the morning. Say “Minnow minnow minnow!” for hours until maybe the cat would be gentle enough to pose for 10 seconds. It was difficult, but it was out of the question to make CGI animals. I think they look too ugly. I see in films CGI animals, and I don’t like it at all. It breaks my heart. I really wanted to show true animals."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.