Cand emotiile o iau razna

Inside Out (2015)

Asteptam de ceva timp ca studiourile de animatie Pixar sa revina pe ecrane cu ceva de talia primului Toy Story, a lui Wall-E si a lui Up.  Cand au fost preluate de Disney, m-am temut sa nu sfarseasca prin a produce aceleasi banale povesti moralizatoare cantate promovate cu mult succes la cei mici de compania-mama, insa anul acesta au revenit cu un film pe care il vad drept principalul candidat la viitoarele premii Oscar pentru cea mai buna animatie. Mai e mult pana atunci, dar va fi greu ca altcineva sa egaleze inventivitatea de care au dat dovada Pete Docter, creatorul tuturor filmelor mentionate mai sus, si mai putin cunoscutul Ronaldo del Carmen, participant si la constructia povestilor din Up si Ratatouille.

Cine si-ar fi imaginat ca poate iesi o animatie amuzanta si cu miez cand ai drept personaje principale trairile umane?! Dupa cum am vazut in scurt-metrajul cu care Pixar ne delecteaza la inceputul filmului, sunt in stare sa transforme si lava unui vulcan in love! Cel mai mult iubesc la ei subtilitatea, capacitatea de a se adresa celor mici in timp ce strecoara printre randuri mesaje pe care mai degraba le inteleg adultii, de a jongla cu palierele de receptare astfel incat cineva care merge la cinematograf cu copiii sa iasa la fel de incantat si entuziasmat de la film ca si ei. Este extrem de greu sa faci o animatie prin care dai senzatia ca te adresezi copiilor iar cei mari sa nu simta ca trebuie sa-si coboare nivelul de toleranta si intelegere.

Daca pana acum am avut de-a face cu jucarii, roboti, obiecte, cu Inside Out patrundem in sfera abstracta si Bucuria, Tristetea, Dezgustul, Frica si Furia devin personaje principale. Acum ati putea mormai, la fel ca si mine, ca mai sunt multe alte emotii lasate deoparte, ca e prea mult negativism si doar Bucuria e insuficienta sa salveze pe cineva de la depresie adanca. Pe ele le avem in film, cu ele ne jucam si pana la urma orice emotie negativa poate fi canalizata pozitiv, dupa cum ne transmite mesajul optimist al filmului. Cat timp Bucuria este la consola, manevrand cu increderea de sine si spiritul practic sentimentele lui Riley, o fetita de 11 ani, totul merge ca pe roate, Tristetea este mereu data deoparte, temerile Fricii (cum suna!) sunt mereu inabusite, ca si atitudinea manioasa a Furiei si prudenta Dezgustului. Impreuna incearca sa o ajute pe Riley sa se acomodeze cu noua viata de dupa mutarea din Minnesota la San Francisco, insa un accident trimite Bucuria si Tristetea departe iar Dezgustul, Frica si Furia raman descumpanite la comanda, fiind nevoite sa se descurce singure. 

Conceptele devin personaje, sunt antropomorfizate si aspectul lor este adaptat perceptiei umane. Cum altfel ar putea arata Tristetea decat ca o fetita grasa cu ochelari? Si "rosu de furie" este o expresie ce-si gaseste cum nu se poate mai bine intruchiparea in Anger. Cred ca puteti ghici singuri, doar privind afisul, cine ce emotie intruchipeaza. 

Secretul celor de la Pixar nu sta atat in tehnica cat in forta si simbolistica scenariului propus, in detalii introduse subtil, cum ar fi, de exemplu, ca nici un copil nu este atras de broccoli, a avut grija Dezgustul, ori ca in timp ce pentru fetita Bucuria este la comanda si Tristetea incearca subtil sa se strecoare odata cu apropierea adolescentei,  mama este condusa de Tristete. Si sunt multe, tot filmul este presarat cu indicii despre natura umana si nu numai (la sfarsit, pe generic, vedem de ce emotii sunt conduse si animalele, cainii si pisicile), despre diferentele dintre sexe si varste.

Calatoria pe care o facem alaturi de personaje in inconstient, subconstient, lumea visului, a imaginatiei si a amintirilor, recurente, pierdute sau obsedante sondeaza atat de ingenios dinamica creierului incat este demna de o introducere a copiilor in psihologia umana, cu elemente de psihanaliza si sociologie. Scenariul construieste amuzant si inteligent, prin intermediul unor omuleti ce mi-au amintit poate un pic cam mult de minionii din Despicable Me explicatia unor situatii particulare pentru Riley dar universale, prin care trecem cu totii, de genul unei melodii obsedante (si chiar am ramas cu reclama din film la Triple Dent Gum, mi-au facut-o omuletii!) sau a unei amintiri de nesters. Emotioneaza fara sa incerce sa creeze stari puternice, prin umanitatea lui simpla, ce imbraca orice amintire intr-o aura delicata de tristete. Chiar daca nu am avut un Bing Bong, Inside Out m-a facut sa-mi fie dor de el. Sau poate am avut si zace undeva, prin strafundul memoriei, de unde amintirile nu se mai intorc.