joi, 16 iulie 2015

Lectii de umanitate


J. M. Coetzee - Elizabeth Costello

Ce avem noi aici: o carte careia nici nu stiu daca sa-i zic roman-eseu, roman academic cum au definit-o unii, ori altcumva... indiferent de nume, este o carte densa si admirabil lucrata. Nu-i usor sa construiesti o scriitoare fictiva atat de complexa ca Elizabeth Costello pornind de la zero. Ajunsa la senectute, eroina se hraneste din gloria unui singur roman, ce o are ca protagonista pe Molly Bloom, sotia lui Leopold, si da ocol lumii sustinand prelegeri si discursuri intr-o atmosfera ce oscileaza intre succes moderat, admiratie politicoasa, indiferenta ingaduitoare, perplexitate si, uneori, revolta. 
La decernarea unui premiu in America, vorbeste despre realism. Pe un vas de croaziera in Antarctica, sustine o prelegere despre viitorul romanului. Doi ani mai tarziu, socheaza America intr-un discurs despre animale, comparand abatoarele cu lagarele de concentrare. In Africa, unde merge sa-si intalneasca sora, intelegem ca e o trasatura de familie si Blanche e la fel de capabila sa produca descumpanire ori sa scandalizeze asistenta cand se erijeaza intr-o vestitoare a mortii studiilor umaniste dintr-o perspectiva catolica fara compromisuri. La Amsterdam, Elizabeth sustine o dizertatie despre rau, ce ofera prilejul unei meditatii asupra raportarii literaturii la lume: devin oamenii mai buni gratie cartilor citite? este bine pentru autor sa scrie orice doreste? este bine pentru cititor sa se afunde pe teritorii literare ce-l pot destabiliza emotional?
In ciuda caracterului vadit polemic al ideilor enuntate, Elizabeth nu este o polemista. Are oroare de confruntari si explicatii, de intrebarile publicului. Cand se afla pe scena, in centrul atentiei, simte o anumita incapacitate de a-si transmite gandurile cu convingere si fluenta. Intreaga carte e dominata de o  neliniste si o cautare ce i se transmit si cititorului.
 "Exista o poveste a lui Franz Kafka - poate ca o stiti - in care o maimuta, in tinuta de gala, rosteste un discurs in fata unei societati erudite. Un discurs, dar si un test, un examen, o proba orala. Maimuta trebuie sa demonstreze nu numai ca e in stare sa vorbeasca limba auditoriului, dar si ca a deprins perfect manierele si conventiile lui, ca e pregatita sa intre in societate. (...)
Nu stim si nu vom sti niciodata, cu siguranta, ce se petrece cu adevarat in acea poveste: daca e vorba de un om care se adreseaza unor oameni, sau de o maimuta care se adreseaza unor oameni, sau de un om care se adreseaza unor maimute (desi aceasta varianta mi se pare improbabila), sau chiar de un papagal care se adreseaza unor papagali."
 Nu stim daca Elizabeth Costello este produsul imaginatiei sau Coetzee insusi sustinandu-si batalia pentru drepturile animalelor in cursul careia a devenit vegetarian ori luptand cu temerile generate de degradarea fizica ce insoteste apropierea de crepuscul, infatisate intr-o scena desprinsa parca din romanele lui Philip Roth, cu un batran pictor, domnul Phillips (omagiu subtil sau coincidenta?) si o Elizabeth mai tanara, nu stim daca autoarea australiana, construita atat de verosimil si natural,  e un pretext al scriitorului sud-african de a repropune - asa cum s-a spus - prelegerile despre valorile umanitatii sustinute la sfarsitul anilor '90 la Princeton. Si nu vom sti poate niciodata ce se petrece in aceasta poveste, cate din cuvintele lui Costello reflecta credintele autorului insusi si cate se vor ironie. Va spun sincer, au fost momente cand n-am inteles daca vorbitorul (nu doar Elizabeth tine discursuri) isi expune ideile cu seriozitate sau  face pe avocatul diavolului. Ambiguitatea persista pana in final, fortand cititorul sa bata la porti inchise si sa se intrebe obsesiv "tu ce crezi?".
Daca isi mai imagineaza cineva ca ar fi o carte de eseuri academice ce ar putea plictisi,  nu-i deloc asa, ideile sunt sustinute de un personaj viu, brodate pe o rama narativa construita din biografia eroinei, intr-o impletire de puncte de vedere ce se deplaseaza sistematic de la imaginea subiectiva, de sine, catre privirea exterioara, reflectarea prin ochii celorlalti, cunoscuti sau straini. Iata, de pilda, cum o percepe propriul sau fiu: 
"... ea nu este nicidecum un scriitor reconfortant. E chiar cruda, asa cum pot fi femeile, dar cum barbatii rareori au curajul sa fie. De fapt, ce fel de creatura e ea? Nu e foca: nu e suficient de amabila. Dar nu e nici rechin. Pisica. Una dintre pisicile acelea mari, care se opresc atunci cand isi eviscereaza victima si peste pantecul sfasiat iti arunca o privire galbena, rece."
Aceasta privire rece, eleganta si analitica, domina intreaga carte, stralucitoare si imprevizibila, incisiva, dar plina de compasiune. Ma aflu la prima intalnire cu Coetzee, am inteles ca Elizabeth este un personaj recurent al romanelor sale, asa ca ma bucur de acum la gandul ca il voi regasi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.