Friday, 21 August 2015

Cavaleri, dragoni, zane, capcauni... si zmei


Kazuo Ishiguro - Uriasul ingropat

De unele carti ma bucur oricand, fara sa tin cont de momentul cand poposesc in viata mea. Dar sunt si altele care au nevoie de un loc si de un timp anume ca sa le pot savura. Suspectez ca Uriasul ingropat face parte din ultima categorie si ca, fara cadrul natural strajuit de Poarta Zmeilor, cu Huda lui Papara deschizandu-se intunecata chiar langa poiana unde stateam si citeam, spatiu al legendelor din Apuseni, nu ar fi avut un impact atat de mare asupra mea. Asa, calatoria mea fizica si mentala a coincis cu aceea a lui Axl si Beatrice, cei doi eroi medievali ai romanului ce pornesc in cautarea fiului absent si cartea m-a transpus intr-un univers de legende si asteptari pe care eram gata sa-l imbratisez in timp ce trepidam de nerabdare sa deslusesc misterele intunericului din adancul muntelui. Iar motivul indoielilor este ca imi dau seama acum ca a fost o lectura de identificare, cum nu mi s-a mai intamplat cam de prin liceu. Cu mediul, cu personajele, cu  atmosfera generala a cartii. Si acum m-am intors la neincrederea mea in capacitatea identificarii de a reprezenta un criteriu corect de evaluare. Nici nu stiu care ar fi criteriile corecte si nici nu mai conteaza, impresia ramane aceeasi, de carte pe care o iubesc.
Undeva, intr-un nenumit tinut al Marii Britanii unde pacea s-a instaurat dupa ani de conflicte intre saxoni si bretoni, un loc ce poarta inca memoria regelui Arthur si a faptelor de vitejie ale cavalerilor Mesei Rotunde si ultimul dintre acestia cutreiera pentru a-si implini misiunea finala, doi batrani se hotarasc sa plece la fiul lor. Amintirile despre el sunt scufundate intr-o ceata densa, nu-i pot deslusi nici chipul, nici motivul pentru care si-a parasit meleagul natal. Incep o calatorie cu accente de poveste, in care vor gasi aliati, dar vor avea si de infruntat supranaturalul, monstri, diavoli si capcauni, insa cel mai primejdios dusman, omniprezent, este uitarea asternuta in mintea lor. Pe masura ce inainteaza, memoria incepe sa prinda vag contur sau sa apara de niciunde ca niste strafulgerari, reconstituind senzatii si momente din trecut. 
Ma gandesc ca poate este ceva acolo ce-mi desluseste sensul propriilor drumetii. Departe de lume, in tacerea varfurilor de munte, pot sa-mi aud gandurile si, detasandu-ma, sa vad splendoarea lumii, fara zumzetul de fond, negura ce ma acapareaza jos, printre oameni. Pot sa uit si sa-mi amintesc, sa ma pierd in salbaticia grandioasa, sa scap de starea de agitatie permanenta ce ma cuprinde in oras. Pot sa fiu in atmosfera, sa intru in sintonie cu personajele ce urca muntele in cautarea dragonului, asa cum si eu l-am urcat in cautarea zmeilor, sa vad cum o poveste plasata intr-un cadru precis poate fi una universala, aceea a calatoriei pe care o facem cu totii si sa raman acum, cand scriu, cu nostalgia ce-si pune amprenta si asupra cartii, a unui drum incheiat. 
Ajungand la salasul zmeilor, am inteles ca nici calatoria lui Axl si Beatrice, nici a mea nu tin de fantezie si ca incadrarea in genul fantasy a cartii pe care au facut-o unii este limitativa si neinspirata.  Intalnirile cu creaturile imaginare sunt doar un pretext folosit de Ishiguro pentru a-si ilustra metafora, calatoria prin viata, una in care trebuie sa poti ierta si uita ca sa rezisti, sa mergi mai departe, sa depasesti temerile ce intuneca ratiunea, sa poti spera ca barca va ajunge cu bine pe celalalt mal. Un individ, un cuplu, o societate au nevoie de uitare ca sa nu se dizolve, sa nu se piarda. Si cartea adauga un strop de magie ideilor, asa cum legendele Apusenilor sporesc splendoarea peisajului prin misterul povestii zmeilor ce descindeau noaptea in sat in chip de om pentru a dansa cu cele mai frumoase fete. 
Alegoria lui Ishiguro are, cred eu, doua merite: mai intai, poate fi transpusa in orice moment al istoriei, personale sau colective; si apoi exploateaza un gol istoric  pentru a crea un univers bogat in referinte mitologice, unde batranetea se transforma intr-o poveste, asa cum razboiul devenea la Benigni un joc pe intelesul copiilor. Si adultii au nevoie de povesti, mai ales cei care nu cred in promisiunea continuitatii vietii pe taramuri fantastice. Uneori ni le fabricam singuri, alteori ne sunt aduse in fata si, atunci cand am senzatia ca ma aflu chiar in lumea plasmuita ce-si tese delicat firul protector in jurul meu se cheama ca am citit o carte care mi-a placut tare mult.

No comments:

Post a Comment