vineri, 28 august 2015

Locuri usor accesibile din zona Apusenilor

Salina Turda, Ghetarul de la Scarisoara, pestera Coiba Mare, izbucul Tauz 
V-am plimbat destul pe munti si prin chei, sa spun cate ceva si pentru cei care nu pot / nu vor sa depuna prea mult efort pentru a vedea la pas locuri frumoase si salbatice si prefera confortul masinii si destinatiile usor accesibile, cu toate neajunsurile cauzate de aglomeratie.

Incep cu Salina Turda. Daca as putea sa scriu ca Sebald, v-as spune doar ca am ajuns la ea si m-as lansa apoi intr-o istorie despre romani, care au ridicat castrul de la Potaissa si pentru a apara exploatarile de sare de la Durgau-Turda. Lucrau numai la suprafata, pana la 12-15 metri, cu aparate simple de ridicat, abia in perioada stapanirii austro-ungare au inceput sapaturile in adancime. Si as gasi probabil o marturie sau un personaj de la care sa ma lansez in poveste. Dar nu sunt, asa ca pornesc ca un om normal, fara veleitati scriitoricesti, de-a lungul galeriei orizontale Franz Josef, ce uneste cele doua intrari, cu lungimea de aproape un kilometru. Din ea se desprind minele care, in 2010, in urma unui proces de modernizare, au fost puse la dispozitia publicului intr-o forma noua si shiny.
Pentru cine a mai fost intr-o salina, impactul nu este atat de "wow" cum ma asteptam si cum se vorbea. E drept,  arata frumos cu toate luminitele, cu adancimea impresionanta si contrastul dintre spatiul modern si peretii de sare sapati de sute de ani dar, ca logistica, ca posibilitati de petrecere a timpului in interior, salina de la Turda mi s-a parut sub cea de la Ocnele Mari, de exemplu, unde desfasurarea mai mare pe orizontala permite existenta unui cinematograf, a terenurilor de volei/tenis, a mai multor locuri de agrement.
Principalele mine vizitabile sunt Rudolf si Teresa. La Rudolf se ajunge coborand 40 de metri pe scari de lemn, 13 etaje, fiecare avand inscris anul cand a fost sapat,
sau, pentru cei care nu pot ori prefera sa stea la coada (surprinzator ca acestia din urma erau mai mult lenesi tineri si in putere), se ia liftul: 
Acolo puteti sa va jucati (e un teren de miniminimini-golf, doua piste de bowling mici inghesuite, mese pentru tenis), sa stati si sa simtiti aerul grunjos patrunzand prin nari, urmarindu-i drumul prin faringe si trahee pana va apuca setea, sa cititi o carte, uneori sa urmariti un spectacol, daca aveti noroc sa va dati in roata panoramica (era in reparatii cand am fost eu), sa va cumparati sare si suveniruri. Pentru o sedere mai lunga, luati-va apa! Daca la Ocne sunt amenajate o autoservire cu mancare si racoritoare, un restaurant, ba chiar si o crama, aici nu gasiti absolut nimic, nici macar o apa la jumatate de litru. Si aerul acela sarat da o senzatie de deshidratare cumplita. 
 De la Rudolf, coboram apoi la Teresa, inca 13 etaje. 
Este locul unde ne putem plimba cu barca pe un lac subteran de 48 m adancime, cu diametrul de 70 de metri, pe care este construita o insula de sare de 5 metri inaltime. De pe lac, se poate vedea deschiderea minei Rudolf, de unde am venit. Suntem la 90 de metri sub balconul galeriei principale si la 112 metri de suprafata.
Vedem apoi si camera putului de extractie, Sala Ecourilor, camera crivacului (un troliu cu ax vertical, actionat de cai, cu care se scoteau sacii), Scara Bogatilor si fugim sa ne recuperam patrupeda, de teama sa nu se simta abandonata la asa-zisul hotel pentru animale de la intrarea in salina, de fapt niste custi aflate in spatele cladirii, oricum mai bine decat la cele treizeci si ceva de grade din masina. 

Revenim pe Valea Ariesului si, pentru ca partenerul meu de drum nu vazuse Ghetarul de la Scarisoara, ne abatem de la traseul pe valea Gardei sa vada minunea. Pentru mine, a fost o mare dezamagire. Faptul ca drumul cu hartoape pe care mi-l aminteam de dinainte de '89 s-a transformat intr-unul asfaltat nu este un lucru rau in sine, insa peisajul s-a schimbat mult.  Locul strajuit candva de cateva casute rasfirate s-a umplut de vile si a fost invadat de vanzatorii de kitchuri si de parcagii care-ti cer 5 lei ca sa-ti lasi masina pe tapsan, "civilizatia" ajunsa in varf de munte a umplut poteca spre pestera cu gunoaie. E bine, e admirabil ca se ocupa cineva sa faciliteze accesul la obiectivele turistice, dar acel cineva ar face si mai bine daca ar angaja macar un om care sa patruleze poteca si s-o apere de bizonul care intra intr-o pestera in papuci de plastic si, la iesire, coplesit de greutatea biletului, il arunca pe poteca. Daca ambalajele sunt grele si cosul de gunoi e departe, poate o amenda sa fie mai aproape... 
Eu nu am mai intrat, era si week-end, accesul se facea in serii de 100 de persoane si, din cate imi aduceam aminte, nu erau prea multe de vazut, mai ales pentru cineva care intre timp a vizitat Dobšinská (Slovacia), o pestera de gheata in care chiar mergi prin/pe gheata.
Datele tehnice ale Scarisoarei sunt impresionante, doar ca partea lor vizibila e ca varful icebergului. E gheata multa, dar e ascunsa.
 Altarul este singura formatiune mai spectaculoasa, intr-o pestera pentru a carei vizitare astepti pana la o ora ca sa stai inauntru 10-20 de minute:
Mai mult mi-as fi dorit sa vad Ghetarul de la Vartop, insa acolo e nevoie de programarea vizitei, mai greu cu turismul spontan, doar daca ai norocul sa te lipesti de un grup care tocmai se pregateste sa intre. Revenind la ramificatia drumului spre Scarisoara, pornim totusi spre Vartop, pe drumul forestier, doar pentru a vedea ca, dupa ce parcurgem vreo 10 kilometri (sau mai putin, forestierele intotdeauna par mai lungi), se interzice accesul spre ghetar, brusc si inexplicabil. Indispozitia creata de fauna umana de la Scarisoara, faptul ca drumurile forestiere prin soare nu-s deloc preferatele mele, si incertitudinea ca, odata ajunsi, nu stiam daca vom putea intra la ghetar, ne-a facut sa ne oprim. 

Chiar din parcarea de dinainte de semnul de acces interzis porneste o poteca pe care se coboara 5 minute pana la pestera Coiba Mare, cu al doilea portal ca inaltime din tara dupa Cetatile Ponorului si cea mai lata intrare. 
Poate aici, coborand, nu pare atat de impunatoare, 
 dar aici incepem sa ne mai dam seama de dimensiuni. 
Este, din fericire, genul de pestera in care iti iei lanterna si te avanti in intuneric, mai aproape de inima pamantului, in ritmul meu, fara sa stau la coada si fara sa urmez o poteca batatorita. Din pacate, este cea mai mare pestera scufundata din Romania, asa ca nu ajungem prea departe fara echipament special. Niste speologi finlandezi au incercat sa-i dea de fund, au ajuns la 93 de metri adancime, dar inca nu l-au gasit. Galeriile depasesc in lungime patru kilometri, insa fara echipamentul de la Huda nu am reusit sa strabatem mai mult de vreo 500 de metri. Am vazut un horn ce iesea undeva mai sus, pe munte, o galerie plina de busteni, am intrat intr-o incapere mai spatioasa, fara formatiuni calcaroase, galerii fosile in principal, pe unde apa nu mai curge, cea activa fiind inundata. Apa care se pierde in strafundurile pesterii iese la lumina cativa kilometri mai incolo, la Izbucul Tauz, unde se ajunge, pe drumul de intoarcere spre Campeni, printr-o plimbare prin padure de 5-10 minute, deloc solicitanta. 
Ochisorul verzui de apa pe care-l vedeti mai jos are patru metri aici, la intrarea in munte, insa putin mai incolo, sub stanca, ajunge la vreo 80 de metri. O placuta pe peretele muntelui aminteste ca este locul unde si-a pierdut viata un experimentat speolog polonez, Rafal Garski, prins de curentii puternici din pestera. 
Tot aici s-a aruncat de pe stancile din jur Bear Grylls in episodul cu Transilvania, pierzandu-si orice credibilitate de survivalist in ochii mei. 
 Dupa ce a batut campii cat de izolat de lume este el, cum nu vezi un suflet de om pe zeci de kilometri (drumul forestier se afla la cativa metri si satul Casa de Piatra la cativa kilometri), a gasit cea mai rapida cale pana jos, aruncandu-se in lac. Copii, nu incercati asta daca ramaneti singuri pe munte! Am aflat ulterior ca individul mai intai a inspectat adancimea ochiului de apa, pentru a fi sigur ca nu se da cu capul de vreo piatra. Trist e ca cine-l vede il si crede...
Cu imaginea paraului Garda continuandu-si imperturbabil drumul spre Aries, dupa ce mi-am mai spalat din amaraciunea de a vedea Scarisoara invadata de grobianism, ii urmam si noi cursul, pret de vreo 10-12 kilometri, pentru a reveni la soseaua spre Campeni.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.