Monday, 17 August 2015

Prin Retezat

Poiana Pelegii, Lacul Bucura, Varful Peleaga 

Pe cand cea mai mare parte a tarii se cocea si se perpelea sub arsita verii, mi-am luat traista... pe cele patru roti, jumatatea si patrupedul si am fugit sa ma ascund in munti.  Unde puteam s-o fac mai bine decat in masivul ce contine 40% din lacurile glaciare ale tarii?!
Pentru ca in Parcul National Retezat camparea este permisa doar in vreo 6-7 locuri, am ales sa ne indreptam spre cel mai comod de ajuns si mai accesibil ca trasee, aflat chiar in inima muntelui, la Poiana Pelegii. Din drumul national ce leaga Petrosani de Hateg pornesc mai multe drumuri judetene spre Ohaba de sub Piatra, Pui, Campu lui Neag, Carnic, Rau de Mori. Cel din urma patrunde cel mai adanc in masiv, traversand lacul de acumulare de la Gura Apei pe baraj. 

Pentru ca debitul Raului Mare nu era suficient pentru functionarea barajului, a fost sapat in anii '70 un tunel cu lungimea de 23 de kilometri, ce aduce apa de la Rausor. Cu alte cuvinte, raul mare era prea mic si avea nevoie de completare cu debitul unui rausor. Ironia numelor! 
Masinuta noastra era la fel de insetata ca si noi de drumetii montane si nu s-a speriat de drumul care arata asa... 
sau asa... 
dupa noroc.
Nu sunt cele mai reusite poze, dar le-am pus ca sa stiti la ce sa va asteptati in cazul in care va propuneti o vacanta in Retezat si nu aveti chef sau nu va simtiti in stare sa carati ca melcul toata casa in spinare. Pentru ca acolo nu veti gasi nimic in cazul in care alegeti sa mergeti in Poiana Pelegii sau la Bucura pentru campare si nu la vreo cabana, unde tot trebuie urcat vreo cateva ore cu cort/saci de dormit si ce mai aveti nevoie. Drumul in serpentine este partial asfaltat, insa se circula pe o singura banda, cea din dreapta fiind acoperita de pietrele cazute de pe munte. 
De la coada lacului se intra propriu-zis in rezervatia naturala, dupa ce se achita la bariera o taxa de 10 lei / persoana si 7 lei/masina. Pe drumul forestier propriu-zis mai sunt de facut vreo 20 de km (noi i-am parcurs in vreo jumatate de ora, dar am inteles ca masinile cu garda joasa cam fac o ora, depinde cat de speriat si grijuliu e proprietarul), fara diferenta de nivel notabila, primii 4-5 sunt mai dificili, apoi arata cam asa: 
Si iata-ne ajunsi in parcarea de la Poiana Pelegii, unde se lasa masina, se ia cortul in spate, se coboara si apoi se urca valea paraului si ajungem pe pajistea de campare. 
La prima vedere, un colt de rai... pana la prima intepatura de tantar si pana la primul gratar sfaraind. Ma asteptam ca, fiind un loc mai greu accesibil decat Valea Cerbului, de exemplu, sa atraga oameni de o alta factura, pe cei care inteleg si respecta faptul ca intr-o rezervatie naturala focul e interzis, mai ales cand si scrie pe panou. Sunt vetre din loc in loc, unde "iubitorii de munte" incing gratarele, ba mai si dau drumul la telefon (macar faptul ca e imposibil de ajuns cu masina ii retine de la a pune muzica la boxe), ca dupa o bere si o friptura merge si un pic de dance. 
Mai trist este ca am vazut pe blogurile unor asa-zisi muntomani indicatia ca in Poiana Pelegii se poate face focul... Am intrebat salvamontistul de ce nu le atrage atentia celor in culpa si mi-a dat raspunsul banuit: "noi suntem aici sa bandajam un deget, un picior rupt, nu intra in atributiile noastre, jandarmii si rangerii ar trebui sa... sau spuneti-le voi, ca poate aveti mai multa autoritate...." In ce calitate?! Apelul la bunul simt il face panoul de la intrarea in poiana. In rest, \vocea autoritatii se poate impune numai prin amenzi, ma tem. 

Hai sa vorbim insa despre lucrurile frumoase, natura nu are nici o vina ca este invadata de mitocani. 
Primul traseu a fost unul usor, de incalzire, pana la lacul Bucura, pe o poteca permanent in urcare, pe care multi o parcurg cu sacii si cortul in spate pentru a campa acolo unde melteanul gratargiu ajunge si mai greu. E un traseu de vreo doua ore, ce urmeaza paraul Bucura, care porneste din lac. 
Pe masura ce urci, padurea de brad este inlocuita treptat de jepi si incep sa se vada varfurile pietroase cu grohotis.
Inainte de Bucura, trecem pe langa lacul Lia
si norii ce amenintau cu o repriza serioasa de ploaie incep sa se risipeasca. 

Cand ajungem la cel mai mare lac glaciar din tara, deja apare soarele
(si fac o paranteza pentru o poza, opera coechipierului meu de drum
care mi se pare atat de grosier exagerata incat e funny, mai ales ca tantarul din peisaj pare un monstru de lac. Eu am o problema cu make-up-ul fotografic, ati vazut probabil ca nu folosesc nici un fel de filtru in poze. Poate ar arata mai frumos, mai sexy, dar de ce?! Nu vreau aparente fotografice, vreau realitatea locurilor, mai proaspata si mai adevarata.)
 
 dar norii se aduna spre Peleaga, cel mai inalt varf al masivului.
Inspre el pornim si noi dar nu acum, ci dupa vreo saptamana. Prea lung de explicat de ce am facut naveta intre Retezat si Apuseni, dar pana la urma am reusit sa evitam si ploi, si canicule si am ajuns unde am vrut cand trebuia. Asa suntem noi, mai spontani, plecam la hoinarit fara tinta precisa si ne oprim unde ne place. Iar cand acolo gasim ceva tentant, revenim. Ca sa nu fie si postarile la fel de haotice ca si traseul nostru de vacanta, am preferat sa le grupez pe destinatii. Asa ca am sa termin cu plimbarea prin Retezat, unde am revenit dupa o saptamana pentru traseul Pelegii. Din poiana (a Pelegii, evident), am pornit dis-de-dimineata cu planuri mari si irealizabile pe Valea Pelegii spre lacul Peleguta, saua Pelegii, ce face legatura intre cele mai inalte doua varfuri ale masivului, Peleaga (2509 m) si Papusa (2508), cu gandul de a urca apoi si pe Papusa si de a continua drumul spre lacul Galesu, Portile Inchise si Taul Tapului, lacul in forma de craniu cu "ochisor".  Uitasem insa ca noi trei aveam de fapt 8 picioare si patru dintre ele nu apartin unei capre negre, ci unui catel. 
Asa ca, inainte de a se ridica soarele prea mult, am pornit agale in sus pe vale pe un traseu care am inteles ca a fost marcat de curand la cererea publicului, ca era prea frumos sa nu fie parcurs mai des. 
 Cand te apropii de sa, te gandesti ca mai e inca un pic, ca varful e aici, la doi pasi, incepe sa se vada. Saluti calutii cei frumosi ce pasc liberi iarba grasa de langa parau, aproape de stana, in timp ce pastorii au plecat mai sus, cu oile si cainii 
 si continui drumul.

 Abia peste vreo inca jumatate de ora dai de lacul Peleaga, pe malul careia este insirata turma  si, ceva mai sus, de izvorul cu apa racoritoare venit din munte, ultimul inainte de iesirea spre creste.

 Lacul ramane in urma si incep sa se intrevada amenintatori coltii Pelegii,
 tot mai aproape.
 Zaresti drumul de creasta si te gandesti ca mai ai cativa metri. Intr-o parte Peleaga, cu coltii ei ascutiti si muchia abrupta de catarare...
 in cealalta Papusa, ceva mai lina si parca mai plesuva.

 Dincolo, in Valea Rea, taurile.
 Incepe sa ma cuprinda betia inaltimilor, frenezia, dorinta de a ajunge cat mai repede sus, nu stiu sa o descriu pentru cei care nu sunt pasionati de mersul pe munte. Am considerat intotdeauna cliseul cu "important este  drumul, nu destinatia" o formula de consolare. Da, drumul poate fi frumos, dar nu m-as intoarce la jumatatea lui daca am pornit pe el,  nu se compara cu senzatia aceea de a fi sus, deasupra lumii si aproape de nori, e ca o betie pe care cei ce nu vor sa se imbete cu taria muntelui nu o pot intelege.
Si iata-ne pe culme. Noi, un grup de unguri si un grup de polonezi, din care unul nu ezita sa-si indrepte tunul aparatului de fotografiat spre eroina canina ce savureaza de sus privelistea. Poze cu ea mai tarziu, ultimul post de vacanta va fi cu animalute, ca am avut parte din plin :). Multe si de toate soiurile, cu poze sau doar povesti.
Intr-o parte, avem lacul Bucura. 

 In cealalta, saua Pelegii, cu taurile din Valea Rea si inceputul urcarii spre Papusa
 cu minunatele peisaje ce se deschid dincolo de creasta unde nu am mai ajuns... de data asta. Cu o alta ocazie, vom lasa labutele care si-au revenit pe coborare si zburdau vesele, la rasfat, intr-un loc cu oameni iubitori, si vom porni pe cabluri si prin hornuri spre Taul Tapului. Poate la anul... 
Cam atat deocamdata din Retezat, probabil singurul masiv din Romania prin care nu calcasem inca, dar unul de care m-am indragostit si tare mult imi doresc sa-l revad.
In incheiere, un lucru pe care voiam sa-l spun demult: tare mi-ar placea sa aiba cineva inspiratia de a reedita intr-o versiune actualizata colectia "Muntii nostri". Probabil ca in epoca internetului si a all inclusive orice editura considera ca e un demers inutil, neproductiv financiar. Dar prin multi dintre muntii nostri nu prea ai acces la internet si cei care ii viziteaza isi iau "all inclusive"-ul la pachet. Visam deasupra paginilor ingalbenite de acum 30 si ceva de ani ale cartii Retezat a lui Nae Popescu si ma gandeam cum ar fi daca s-ar reedita incluzand traseele noi marcate, o harta mai putin perisabila, eventual vreo poza colorata incitanta, care sa te faca sa mergi 10 ore doar pentru a o vedea cu ochii tai ca locul ala exista... Sa ramana doar un vis?!

No comments:

Post a Comment