Saturday, 19 September 2015

Cartea traumatizanta cu pisici


Bohumil Hrabal - Masinuta 

Pentru ca mi-a fost imposibil sa gasesc pe net coperta cartii, am gasit o poza care sa semene cu imaginea mea despre Masinuta din carte, o pisica galbui-roscata cu alb, o mutra de matz care sa va faca sa-l urati pe Hrabal la fel de mult cum am facut-o eu pentru ca a scris cartea asta! Editia romaneasca imprumutata de mine a aparut la inceputul anilor 2000 la o editura obscura de prin Nadlac, Ivan Krusko, intr-o colectie ce-si propunea sa aduca in atentia publicului din Romania autori importanti ai prozei din centrul si estul Europei. Wikipedia imi spune ca intre 2000 si 2007 au tradus vreo 16 titluri ale autorului ceh, multe ramanand in continuare singurele versiuni disponibile in romana.
Masinuta este o cartulie cu putin peste 100 de pagini, din care primele vreo 20 constituie prologul, un interviu cu autorul. Nu se specifica daca este real sau un fel de FAQ, intrebari adresate sau carora Hrabal ar fi dorit sa le raspunda si nu a avut ocazia, un exercitiu de imaginatie. Nu am indiciile necesare, nicaieri nu se mentioneaza cand ar fi fost realizat si cine era intervievatorul. Daca unele intrebari, de exemplu cum va arata in viziunea lui lumea anului 2000, pot parea perimate, raspunsurile sunt intotdeauna actuale, pentru ca si aici, ca si in literatura propriu-zisa, autorul se pastreaza intre granitele permanentului, ale trasaturilor comune tuturor generatiilor, esenta umana:
"Situatiile limita ale omului si traumele iubirii nu se vor schimba nici dupa anul 2000 si nu va deveni atunci altfel nici fericirea omeneasca. Ce fel de SF, asadar? Si chiar daca vor exista excursii in Luna, pentru mine SF-ul inseamna mereu acelasi lucru, sa intelegi interferenta celor patru anotimpuri cu viata umana, sa intelegi ca fluxul si refluxul marii sunt aidoma cu fluxul copiilor din intreaga lume si cu refluxul batranilor, asemanatoare cadourilor de Craciun care-s apoi aruncate in containere, precum indragostirea si apoi despartirea din cauza unei scarbe de netrecut, dupa cum este, in general, facuta soarta planetei noastre pe care traim, din fluxul ceturilor si din refluxul mistuirilor...".
Imi vine sa citez interviul in intregime, el insusi e o ilustrare perfecta a spiritului cartilor lui Hrabal, unde reflectia, autoironia, compasiunea, umorul, bucuria lucrurilor marunte dar si tristetea finitudinii lor iti sar inainte din fiecare fraza, indemnandu-te sa traiesti aici si acum, sa iubesti viata in toate formele ei.
A trebuit sa sap putin prin biografie, urmand indiciile, ca sa localizez anul nuntii de argint a lui Hrabal, cel al interviului, daca matematica nu-mi joaca feste ar fi 1981. Cuplul detinea deja, de peste cincisprezece ani, resedinta aflata la o ora si ceva distanta cu masina de Praga, la Kersko, ce avea sa fie casa numeroaselor pisici pe care le-a avut. Dupa ce am terminat de citit, am cautat-o, sa localizez mai bine acest cuib al dragostei si tradarii umano-feline, ulterior al genocidului motanesc, si am gasit-o aici:


Volumul in limba romana are o coperta galbena, ilustrata cu un colaj al autorului, un autoportret, cu pisici pe cap sau iesind de-a dreptul din el, din minte, din gandurile pe care i le-au ocupat si torturat zi de zi.
La primele randuri, in ciuda editarii deloc ideale, parea o carticica fermecatoare. Iubirea lui Hrabal fata de pisici, creaturi pe care le admir dar raman pentru mine o enigma si poate de aceea nu-mi starnesc un atasament particular, razbatea din fiecare cuvant, din fiecare gest, comparabila cu atitudinea unui parinte responsabil ce-si conduce masina cu grija,  nu-si asuma riscuri inutile si ia autobuzul cand vremea este urata, pentru a ajunge sanatos acasa, la sufletele ce depind de venirea lui, bucurandu-se vinerea si presimtindu-i plecarea inapoi, la Praga, duminica.
Parea un vis felin si paginile imi torceau usor in maini pana cand s-au transformat  in cosmar si in iubire se amesteca ura, disperarea, exasperarea, pe acelasi refren intonat monoton de sotie: "Ce ne vom face cu atatea pisici?" In idila umano-pisiceasca isi face loc tradarea: mai intai motanul Randa este indepartat, apoi mamelor li se iau pisoii... si nu vreti sa stiti ce se intampla cu ei, ce mai urmeaza si cum Hrabal isi povesteste istoria transformarii intr-un serial cat killer.
Responsabilitatea faptului ca pisicile traiesc datorita lui pare sa-l investeasca cu drept de viata si de moarte asupra lor. Eu nu gasesc nici scuza, nici alta justificare sa ucizi un animal in afara de a pune capat chinului unei boli sau de a-l manca. Izgoneste-l, du-l departe daca te enerveaza, nu-i poti gasi alt stapan sau nu-l poti steriliza (si probabil ca la inceputul anilor '80 nu se putea), dar da-i o sansa sa incerce sa supravietuiasca, nu-l ucide! Harul literar al lui Hrabal se transforma aici intr-un macel, cuvintele ce-mi produceau delectare in celelalte carti au un impact afectiv mai mare, insa mirosul lor este de moarte si putrefactie. Joaca de-a Dumnezeul animalelor nu are deloc cadenta placuta a singuratatii zgomotoase a ucigasului de carti.
Am conceptii rigide si inflexibile, nu am putut sa inteleg cum in acelasi om coexista 2 atitudini atat de opuse si nu am inghitit speculatiile ontologice brodate pe conditia artistului, salvarea prin suferinta generata de propriile acte: "Am inteles de ce artistii iubesc suferinta, aici, in aceste mijloace de transport in comun m-am dumirit de ce poetii si pictorii stiu a se imbata crunt, fiindca ei au nevoie de suferinta, simteau nevoia sa se vada mai clar, ca atunci cand ajung la capatul prabusirii lor sa poata zari ce nu pot zari ceilalti, ce poate atinge insasi esenta omului si esenta lumii inconjuratoare". Poate fi o explicatie, dar este genul de idee ce poate fi usor abuzata: de ce sa nu-si omoare cineva fiinta pe care o iubeste cel mai mult pe lume, un fiu, un parinte?! Va dati seama cata suferinta, vinovatie si nevoie de ispasire s-ar aduna in pocalul creativ?!
Poate nu am inteles, am primit cartea cu avertismentul "nu este o carte pentru oricine" si nu stiam la ce se refera, pentru mine, care las uneori pasiunile si principiile sa o ia inaintea ratiunii sigur n-a fost. Nu gasesc intelegere, in ciuda iubirii mele pentru Hrabal, m-a oripilat prin gesturi de o brutalitate incredibila si gratuita. Nu stiu cat este fictiune si cat realitate, sper ca tot acest cosmar era doar de amorul artei, nu unul trait cu adevarat. De obicei nu stau sa cercetez cat e inspiratie din viata si cat improvizatie intr-o carte cat timp rezultatul este unitar si placut, dar aici chiar as fi vrut sa stiu daca e vorba de  o carte pe care nu i-o voi ierta, pentru ca a putut s-o traiasca si, mai mult, s-o scrie, ori numai de dorinta marturisita a autorului de a nu lasa cititorul imun, de a-i starni o reactie, fie si aceea primara, animalica, de a vrea sa-l gaseasca pentru a-i trage un pumn...

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.