Paul Auster, detectivul

Paul Auster - Trilogia New York-ului

Mi s-a sugerat candva, chiar aici pe blog, sa-l citesc pe Paul Auster. Stiuta fiindu-mi iubirea pentru caini, mi se propunea Tombuctu. Nu am ajuns inca la acea carte, o voi face, promit, insa recomandarea mi-a ramas intr-un colt al mintii. Am gasit colectia de trei mini-romane adunate sub titlul Trilogia New York-ului (Orasul de sticla, Fantome si Camera incuiata), unde Auster se joaca de-a investigatorul. Intr-unul dintre ele, un scriitor de romane politiste este trezit in miez de noapte de o voce care il cauta pe Paul Auster. Detectivul Paul Auster. Dupa repetate apeluri, barbatul se hotaraste sa preia identitatea dorita si sa ajute cuplul ce-i solicita ajutorul in prevenirea unei crime. Mai departe, White vrea ca Blue sa-l urmareasca pe Black, un personaj foarte interesant mai ales atunci cand nu face nimic si atmosfera devine, explicabil pana la urma, gri;  un alt individ este scos din existenta monotona de scriitor fara inspiratie in momentul cand e contactat de sotia bunului sau prieten din copilarie disparut misterios, intruchiparea perfectiunii si a succesului. Prietenul, desigur, desi nici sotia nu-i de neglijat.

In paralel, cele trei texte descriu un traseu prin New York. Si chiar daca acest parcurs  ar putea inscrie cu majuscule mesajul "The Tower of Babel" , tot da senzatia de haotic si de hoinareala fara tinta. Cam asta face si cartea, poate e chiar spiritul pe care autorul i-l atribuie metropolei americane: unul de aglomerare descumpanitoare, cu digresiuni si prolixitati gratuite, citate culte de sorginte literara sau religioasa, aduse in text cam fortat. Imi place de obicei cand un text se ramifica, porneste in directii neprevazute ca si cum ar capata o vointa proprie, dar aici totul mi-s parut controlat si tras la tema.

Cateva motive recurente apar in cele trei fragmente: caietul de investigatii si reflectii personale, misiuni de urmarire ce se transforma in altceva, incertitudinea planand asupra faptelor, spatii goale pe care povestea prefera sa le umple cu tot felul de volute literare, importanta acordata cuvintelor, ce pot sa clarifice sau sa aduca si mai multa ambiguitate ideii exprimate, femei seducatoare, detectivi profesionisti sau de ocazie ce au pe parcursul anchetei revelatii despre sine, stabilirea contactului cu urmaritul sub o identitate falsa, criza generata de inutilitatea demersului, timpii umpluti de investigatori cu asteptari: se asteapta telefoane, sa se intample ceva, sa vina inspiratia... Si cititorul asteapta impreuna cu ei. Si, pana la urma, se plictiseste de atata asteptat. Eu, cel putin, am facut-o.

Nu ma intelegeti gresit, nu mi-a displacut total intalnirea cu Auster, dar am sentimentul ca n-am ales cea mai potrivita carte pentru a ma apropia de el...  Vireaza prea mult de la private eye spre private I, se apleaca atat de migalos asupra formei ca parca ii absoarbe continutul si nu-l mai impartaseste cu cititorii. Insira cuvinte frumoase care imi dau senzatia ca nu duc nicaieri. Poate personajul secundar, New York-ul, este prea intruziv, ori poate Paul Auster, detectivul ce isi croieste drumul prin hatisurile orasului pentru a-si construi cartea, se pierde printre propriile ganduri. 

Sunt doua atitudini mascate in opera pe care le detest in relatia unui scriitor cu cititorii sai, asa cum transpare dintr-o carte. Una este tendinta de detaliere, "hai sa-ti explic totul, repet, poate n-ai inteles de prima data, sa-ti fixez mai bine in minte, ca uite ce gaselnita extraordinara am!". Cealalta este aceea superioara a omului caruia ii place sa se auda vorbind/scriind, "iti spun eu cum stau lucrurile, ca tu nu stii!". Ii prefer pe scriitorii care-mi spun "intelege tu ce vrei!". In cartea asta, habar n-am cum o fi in altele, Auster imi da senzatia ca se incadreaza in cea de-a doua categorie, "hai sa-ti povestesc eu despre relatia scriitor-cititor, despre originea limbajului, despre identitate. Aaa!! Erau trei romane?! Ia mai da-le incolo, eu am lucruri importante de spus, ca prea spun frumos! In rest, iau structura de la primul si o inmultesc cu trei, sigur iese ceva bun!" Nu ma grabesc sa-l trec pe Auster in randul autorilor de "Nu, multumesc!", rescrierea postmoderna a genurilor traditionale (romanul politist in cazul de fata) mi-a oferit adesea momente de delectare, insa vreau sa citesc si altceva, poate fara atatea paranteze intertextuale, introspective sau enciclopedice, ce fragmenteaza scrierea intr-un colaj prea eterogen pentru gustul meu. Eventual Tombuctu...