Tuesday, 15 September 2015

Scoala veche a culturii efortului


Enrique Vila-Matas - Sub semnul lui Dylan

Din antologia Valeriei Miles am ramas cu cativa autori carora stiu ca, daca i-as intalni prin librarii asa cum imi place mie sa-i intalnesc, in forma abstracta, captivi intre coperti, as vrea sa le explorez padurile cat mai pe indelete, cum ar spune culegerea amintita. M-am repezit sa cumpar primul volum de Vila-Matas care mi-a iesit in cale, ce s-a intamplat sa fie cel de fata. Intuiesc ca nu a fost doar o intamplare fericita.
Ca si in povestirea continuta in ghinda, autorul transforma totul intr-o experienta autobiografica, da cartii o turnura personala, isi antreneaza cititorii intr-o plimbare aparent linistita pe cararile metafictive ale textului pana cand acestea se transforma in camp de lupta, intr-un conflict al generatiilor si principiilor literare.
La o conferinta din Elvetia pe tema esecului, il cunoastem alaturi de povestitorul-autor pe Vilnius, un scenarist din Barcelona, fiul unui scriitor mult mai cunoscut, mort de curand. Desi in timpul vietii tanarul si-a detestat tatal, dupa moarte are senzatia ca experientele si amintirile sale i s-au transmis. In timpul conferintei, nu prezinta un eseu propriu-zis, ci rememoreaza ultimele sase zile, pentru a sublinia tema prin esecul absolut, acela de a nu fi ascultat de nimeni. Planul ii este dejucat de narator, scriitorul ce a hotarat sa renunte la scris insa se simte intrigat de personajul cu alura si nelinistea lui Bob Dylan, aflat in cautarea autorului unui citat: "Cand se lasa intunericul, intotdeauna avem nevoie de cineva". Ambii se agata de aceasta nevoie, si autorul in amurg, gata sa-si abandoneze profesia, si tanarul cautator. 
Nu am scormonit in carte dupa realitatea din spatele fictiuni sau dupa teatrul fara teatru ori din teatru, chiar daca la tot pasul s-a pus problema autenticitatii artei (sau a lipsei ei), a transmiterii experientei pe cai neconventionale, a lipsei de ocupatie pentru a evita posibilitatea de a esua. Si Vilnius, si Debora (al carei nume de familie, Zimmerman, este numele real al cantaretului), fosta amanta a tatalui, acum a fiului, sunt "artisti ai lipsei de chef", fondatorii unei organizatii puse sub semnul lui Dylan, ce-i schimba viziunea venerabilului narator, provenit din "vechea scoala a culturii efortului", facandu-l sa se intrebe retoric si auto-ironic: "Oare n-ar fi trebuit sa spun povestea felului in care un scriitor care se caieste pentru prolifica sa inspiratie incearca sa se lase de scris dar, in mod fatidic, viata reala si niste trantori minunati il impiedica?"
Este un roman labirintic, bantuit de fantome mai ceva ca Hamlet, nu doar de cea a tatalui lui Vilnius, ci si a lui Dylan, a lui Oblomov, a printului danez, a lui Duchamp, o carte a mastilor ce te ameteste pana cand nu mai intelegi cand sunt puse si cand date jos. Complexul oedipian, un motiv literar vechi de cand lumea, este revizitat de Vila-Matas intr-un mod original, proaspat, ce reuneste referintele clasice cu o emblema a culturii pop, ca o scena impartita de Shakespeare si Dylan, orchestrand impreuna acelasi spectacol. Esecul vazut ca estetica, mod de viata si crez este valorificat cu eruditie, prin  simboluri ce incep sa-mi contureze mai clar imaginea unui scriitor caruia ii place sa joace cu cititorii genul acela de jocuri in care ma prind cu entuziasm. Are acelasi mod ca si Cortázar sau Pitol de a-i invita sa-i fie complici si sa se piarda in literatura, invaluindu-i cu o subtila ironie, pana cand ii aduce in mijlocul farsei, vazuta ca singura atitudine posibila in fata singuratatii vietii si scrisului. Un mod ce pare ludic, incorporand lejeritatea si  doza de frumoasa nebunie cu care un explorator se avanta in necunoscut pentru a gasi acolo ceva nou, nespus de altii inainte, imprevizibilul artei, dar la o privire atenta iti dai seama ca Vila-Matas isi revendica si  apartenenta la scoala efortului, bazata pe eruditie si munca de slefuire a frazelor.
Cum sa descriu cartea? Probabil ca pe un cocktail imbietor de fictiune propriu-zisa si consideratii despre literatura, unde calatoriile initiatice se impletesc cu dulcea trandavie a inactiunii si cu dinamismul intrigii politiste, cu ingrediente extravagante,  personaje intrigante, cu gust proaspat dat de aparenta degajata si colocviala, dar cu subtile nuante noir... Mi-a facut pofta sa citesc Oblomov, dar ezit, mi-e frica sa nu ma contamineze. Sau trebuia sa zic "sa recitesc"?! Ca doar de-aia e text canonic, sa fie recitit, nu citit :) . 

No comments:

Post a Comment