Saturday, 5 September 2015

Umbrele Nibelungilor


Octavian Soviany - Moartea lui Siegfried

Cand incepi sa citesti cel mai recent roman al lui Octavian Soviany, ai putea sa te simti putin descumpanit: incerci sa urmezi firul, sa te pozitionezi confortabil intr-o anumita zona istorica (desi numai confortabil nu poti sa te asezi cand prologul este constituit dintr-o executie, cea a capilor nazisti de la Nurnberg), sa faci cunostinta cu personajele, dar observi ca ele incep sa irumpa de niciunde, sa te copleseasca, imbinand istoria cu fictiunea, eroii din timpul prezent al cartii (perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial) cu cei de la inceputul secolului XIX, scheletul propriu-zis cu vechi legende. Nu te descuraja! Persevereaza si firele se vor lega, puzzle-ul se va construi, indiciile sunt acolo si au fost tot timpul, de la inceput, cand umbrele Nibelungilor au inceput sa se iveasca pe perete anuntand implinirea destinelor tragice. 
Avem un maior neamt detasat la Bucuresti, indragostit de o poloneza, a carui voce se impleteste cu aceea epistolara a unui anume Gunter, locotenent german, devenit comandantul unui lagar de munca din Ucraina si prezent apoi la asediul Stalingradului, cu cea a unui comisar de politie roman, preocupat de enigma unei banuite crime si cu aceea venita din trecut, a Singuraticului. Avem femei cu o capacitate de a fascina intriganta, fara nimic frumos in sensul clasic, dar care exercita asupra barbatilor o vraja imposibil de rupt: masiva poloneza Danuta, Sorana Simu cea oloaga si pitica, femeia cu infatisare de guvernanta, toate sunt forme ale lui Kriemhilde, femeia fatala din Cantecul Nibelungilor ce-si duce iubitul la pierzanie. Nu doar onomastica si umbrele trimit spre legenda germana. Ea este acolo la fiecare rand, explicita sau intrezarita, anuntand autodistrugerea celor ce incearca sa fie ei insisi, pacalindu-si destinul in momentele cand umbrele se intind deasupra lumii.
Deasupra tuturor, in italice, avem insertiile naratorului, aproape omnisciente si aproape omnipotente, dupa cum marturiseste in repetate randuri. O sa fac un rezumat al impletitelor si incurcatelor cai ale intrigii, intr-un pasaj in care isi cearta colocvial cititorii:

"V-ati gandit vreodata, domnilor cititori, ca toate aceste personaje, care au mania scrisului si a agendei de insemnari zilnice (ce-i drept, o cam au, scriu in carnetele, trimit scrisori de pe/catre front, tot timpul vor sa inteleaga, fara succes, ce li se intampla) s-ar putea sa abuzeze de buna dumneavoastra credinta si sa va minta de la obraz? 
Dumneavoastra traiti cu superstitia ca personajele unei istorii spun neaparat mereu adevarul, deosebindu-se si prin asta de oamenii in carne si oase. Dati-mi voie sa va spun ca sunteti niste naivi: personajele mint si ele adesea sau se pot insela, pot judeca gresit o situatie sau pot sa ascunda lucrurile care le pun intr-o lumina defavorabila si atunci se cuvine sa ne intrebam: oare cat temei se cade sa punem pe spusele lor? 
Putem sa-i dam crezare suta la suta maiorului neamt, atunci cand acesta marturiseste el singur ca nu mai e in stare sa deosebeasca realitatea de propriile sale fantasme? 
Relatia Singuraticului cu Ulrike nu vi se pare suspecta?
Oare sentimentele lui Gunter von Kleist pentru von Pfuel sa fi fost pur platonice? 
A fost cu adevarat Nathan la Mama Capusa, sau e si asta o nascocire de-a domnisoarei Sorana, care are o fantezie atat de bogata? 
Sigur, dumneavoastra ganditi ca toate acestea s-ar cuveni sa le stiu eu, dar, iertati-ma, asta e o foarte mare prostie.

Enumerate astfel, ca niste intrebari provocatoare de tabloid, ar putea da senzatia unui foileton de crime si mistere ce urmeaza filonul de secol XIX al lui Eugène Sue. Avem intrigi, tenebre, crime, justitiari, povesti de dragoste, acte de spionaj reale sau acuzatii false, toate suprapuse pe un fundal sonor de opera wagneriana, dar avem ceva mai mult: eroi tarati, marcati de un stigmat genetic, un autor-narator foarte sugubat ce se joaca demonic cu personajele, insuflandu-le complexul marionetei pentru a se dezice apoi de destinul lor, strecurand consideratii auto-ironice despre propriul text si literatura in general, un labirint intreg prin care cititorul este invitat sa-si creeze propria receptare, odata ce a prins firul calauzitor. 
Inclinatia spre extravaganta maladiva si sordida pe care am observat-o in Kostas Venetis e prezenta si aici, intr-un crescendo din ce in ce mai halucinant. Starea semi-lucida data de betie nu-i va mai fi suficienta maiorului von Kleist cand predispozitia genetica spre exces, amplificata de disconfortul unui Bucuresti pe care-l simte strain, vulgar si grotesc, preia controlul si-l va macina tot mai intens.
Transformarile se petrec treptat, mental si fizic in acelasi timp. Autorul le dezvolta cu rabdare,  atent la amanunte. Drumul degradarii ofiterului german de la realitate la scufundarea in propriile naluciri incepe cu cativa stropi de sange, aproape imperceptibili, pe o uniforma impecabila, din ce in ce mai sifonata si neingrijita apoi, intr-o  acumulare de elemente, de la cele percepute (manechine care prind viata) la cele reale, ce tin de schimbarea de atitudine a apropiatilor si nelinistea crescanda a superiorilor. Amintind doar unul dintre personaje, va las surpriza de a le descoperi singuri pe celelalte.  Toate sunt supuse acelorasi degradari, inclusiv viziunile: falnicii cai albi ce ies din ecran sau perete sunt sortiti si ei sa se transforme in martoage pierdute prin mahalalele Bucurestiului.
Nu o sa caut noduri in papura, n-ar fi onest pentru o carte care m-a prins repede si m-a tinut in priza pana la final, dar este un amanunt care nu mi-a placut, si anume recurenta, repetitivitatea unor fraze. Inteleg ca umbrele aveau nevoie sa creasca si sa se tot apropie, dar parca se reiau cam des unele expresii, in exact aceeasi formulare. Erau mai multe, acum nu-mi vin in minte decat "Mostenim de la inaintasi nu doar culoarea ochilor si a parului, ci si povestile" si versurile din Lili Marlene, reluate obsesiv in text. Chiar daca era o melodie torturanta pentru personaj, repetarea lor nu produce alt efect asupra cititorului decat nevoia de a sari cateva randuri. Poate e  doar problema mea ca nu-mi place sa mi se spuna acelasi lucru de mai multe ori.
Pe ansamblu, e o carte abundent condimentata cu efecte si tablouri cinematografice. In ciuda absentei dialogurilor ce poate descuraja o anumita categorie de cititori la o simpla rasfoire, interactiunile personajelor, ritmul, suspansul si cadrele extrem de ofertante vizual se potrivesc de minune cu transformarea intr-un film. E drept ca ar cere un buget cam maricel, dar cu un scenariu si o regie buna ar putea fi un mare boom, cu referinte culte, cat sa bucure si publicul si criticii, cum a facut Birdman, alt plecat de-acasa pe campiile imaginatiei. Aberez?! Nu se poate Hollywood? Sa ramanem acasa? Bine, Caranfil atunci! Nu este prea ancorat planul principal in evenimente reale?! Perfect, exact filmul pe care-l asteapta cinematografia romana ca sa treaca de la Cannes la Oscar si de la nisa la publicul generalist ceva mai pretentios decat cel incantat de filme ca Selfie sau alte productii MediaPro de duzina.

No comments:

Post a Comment