Friday, 2 October 2015

Varstele femeii si ale barbatului


Adriana Bittel - Cum incarunteste o blonda

Voiam sa citesc volumul de povestiri al Adrianei Bittel de cand a aparut, acum vreo 10 ani, la editura Compania. Nu stiu de ce n-am ajuns la el, probabil o mai mica vizibilitate a editurii la standurile librariilor, insa acum, cu reeditarea Humanitas, nu aveam cum sa-l ratez. 
In cele 33 de povestiri se perinda prin fata ochilor mai multe femei, cu vietile lor marunte marcate de sentimentul sfarsitului, cu sacrificiile si eforturile de a fi mame si sotii. Unele isi cresc copiii singure, altele sunt vajnice gospodine, altele aprind imaginatia barbatilor, isi construiesc o cariera ori se retrag in singuratate pentru a imbatrani cand nu mai are nimeni nevoie de ele, se hotarasc sa ia viata de la capat parasindu-si sotul - lasandu-i ca ultima dovada de grija o oala de ardei umpluti si un bilet de adio, de ce nu? - insa toate lasa in urma un parfum de regret, de vieti consumate in umbra, din care strabat in exterior secvente eliptice, acelea pe care autoarea alege sa ni le infatiseze atunci cand nu deruleaza pe fast forward o intreaga viata, cum este bilantul facut pe patul de spital al personajului din povestirea ce da titlul volumului. 
Nu va grabiti sa trageti concluzii: nu este un volum de povestiri banale, nici siropoase, nici inflacarate sau victimizante, pentru ca autoarea stie ce clape sa apese cu o mana sigura pentru a nu canta dezacordat melodia vietii.
Drama existentei, feminine si masculine deopotriva, din care alege sa accentueze partea ce-i este mai familiara, fara sa neglijeze si sexul opus, se desfasoara in imagini neutre, lipsite de exagerare sau fior melodramatic. Orice inceput de revolta ajunge sa fie toropit de sfarseala si resemnare.  Decupajele oferite, o singura secventa sau un colaj de imagini ce se succed rapid, isi invita cititorul sa umple singur spatiile inexprimabilului dintre cuvinte, acolo unde se adapostesc esecul, ratarea, dezamagirea, sentimentul vag al posibilitatilor unei alte vieti, netraite, in care, de exemplu, o femeie s-ar putea deghiza intr-un artar de octombrie pentru a pacali imbatranirea si pe cei din jur ce o observa. Un aparat de fotografiat indaratnic se incapataneaza sa surprinda detaliul in locul ansamblului si sa creeze tipologii atat de variate incat modestele mele insemnari sa nu le poata cuprinde in cateva randuri. Dar nici nu-mi doresc sa le epuizez, va invit sa le descoperiti singuri!
Tonul oscileaza intre detasarea persoanei a treia a observatorului extern si implicarea persoanei intai, acolo unde este cazul, cand personajul poate sa aiba o voce proprie coerenta, care sa nu duca la o discutie banala despre retete sau detergenti. Nu vreau sa-mi imaginez, de exemplu, ce am fi putut citi daca diafana Iulia-maturatoarea, recipientul fanteziilor erotice, ar fi capatat voce si ne-ar fi narat in registrul propriu cum cei patru barbati din birou se infierbantau la aparitia ei.  Numai povestirea titulara, ce deschide volumul, alege persoana a II-a, ca o discutie cu un sine literar voalat.
Fara sa o afirme raspicat, personajele cartii sunt imbibate cu tristete, dar e o tristete purtata cu demnitate: femeii confidente nu-i asculta nimeni confidentele; sociofoba este impinsa mereu in afara spatiului de siguranta; imaginea femeii obiect de reverii se sparge ca un bibelou de portelan cand barbatul ii vede vulnerabilitatea, slabiciunea, asa cum si barbatul puternic si sexy isi pierde  aura de mister cand este vazut in tinuta din intimitate sau carand o lampa pe strada. Prozaicul se insinueaza in sanul poeziei la fel de usor in cazul ambelor sexe cand lumina ce inconjoara o fiinta inceteaza sa mai straluceasca.
Este o carte cu personaje preponderent feminine, dar nu doar despre femei. Si barbatii imbatranesc, unii dintre ei raman ani de zile captivi intre zidurile unei banci (dupa localizare, posibil sa fie chiar BNR) desprinse dintr-un film horror unde, pe masura ce urci etajele si rangul functionarilor scade, iarna e tot mai frig si coloana sonora se transforma intr-un "scartait funebru si trosnete infundate". Sunt barbati autoritari in familie si neajutorati in afara ei, care imbatranesc la fel ca femeile, cu varste la care spera si varste la care isi abandoneaza sperantele. 
Sunt si povestiri ce deschid porti spre alte lumi, precum cele cu femeia-felina din fragmentul cu accente onirice si fetita din Bariera Vergului, ori care readuc intr-o strafulgerare de blitz pe chip frumusetea anilor trecuti printr-o singura propozitie precum: "Priveste departe-n zare, spre Azuga!"
Adriana Bittel stie sa tureze cat trebuie ritmul, sa transforme cliseele vietii, momente banale, in literatura, sesizandu-le absurdul si ironia, condimentandu-le cu o intamplare neasteptata ce declanseaza iesirea din rutina sau din previzibilul desfasurarii tabloului, astfel incat descumpanirea si momentul de confuzie al personajului sa se transforme intr-un episod cu interes pentru cititor. Adaugand aici si limpezimea exprimarii, claritatea ce duce la o lectura usoara, cred ca e o carte ce poate placea, cu diferite forme si nuante de receptare, si cititoarelor de reviste glossy si memorii ale Mihaelei Radulescu, si cititorilor mai pretentiosi de literatura, indiferent de sex, ceea ce rareori se intampla.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.