Monday, 21 December 2015

Obiecte si copii amenintatori


Silvina Ocampo - Furia si alte povestiri

Nimic nu m-a pregatit pentru intrarea in lumea nebuna a Silvinei Ocampo. Nici prietenia sa cu Borges si faptul ca i-a stat o viata alaturi lui Adolfo Bioy Casares, impartasind apetitul pentru cadre fantastice si intamplari inexplicabile, nici originea, descinderea dintr-o literatura plina de magie care mi-e atat de draga. 
Deschizand cartea, am intrat intr-o povestire suprarealista,  a fraternizarii pradatorului cu prada: 
"- Unde mergem? striga iepurele, cu voce tremuratoare, de fulger. 
- Spre sfarsitul vietii tale, strigau cainii cu voci de caini."
Si am inteles ca e o carte din cele care te absorb in ele, construita dintr-o putere secreta a invizibilitatii, a sentimentelor ascunse sub zambete si masti, unde puntile iti sunt indicate doar pentru a fi taiate cand ai ajuns in mijlocul lor. Silvina Ocampo are capacitatea de a construi o intreaga poveste pe spatiul restrans a cateva pagini, de a manevra secventialul dandu-i turnuri imprevizibile. Creeaza aparenta unor deserturi impodobite cu figurine vesele din fondant, doar pentru a vedea, dupa ce dai fondantul deoparte, ca ele sunt de fapt cranii, diavoli si monstri. Relatiile umane din cartea ei poartea pecetea cruzimii, a mizeriei sufletesti, a consecintelor extreme. 
Una dintre povestiri (Continuarea) mi-a dat senzatia unui epilog al framantarilor eroinei Lydiei Davis din Sfarsitul povestii, sub forma unei scrisori lasate barbatului pe care incearca sa-l inteleaga. In alta, o femeie se trezeste din vise cu obiectele visate alaturi. Un cuplu se muta intr-o casa si ajunge sa mosteneasca viata fostilor proprietari. O femeie dintr-un beci se imprieteneste cu soarecii.
Nu o data alege forma epistolara, adresarea directa la persoana a IIa, facandu-ne partasi si complici la deslusirea unor momente asupra carora planeaza misterul. 
Doua lucruri m-au frapat in acest volum de povestiri. Primul ar fi copiii. Ei nu se joaca, decat cel mult de-a moartea, uneori o provoaca, cu o buna stiinta ce mimeaza naivitatea si ingenuitatea, strecurand, de exemplu, o vipera in parul rivalei sau provocand un incendiu, alteori o sufera, precum copila paralizata care, in ziua cand implineste 14 ani, cade victima unei puneri in scena elaborate, pentru a fi in centrul unor fotografii de aniversare reusite. Mi-a creat acelasi gen de fascinatie cu cea resimtita in fata unor fotografii vechi, in care incerc sa descifrez ceva dincolo de privirea fixata in eternitate, o viata ce-mi va ramane mereu inaccesibila. Aici, sub aparentele jocului, in privirea personajelor se ascunde cruzimea, ca si in fragmentul in care un hot ce da o spargere este intampinat de o fetita tacuta, ce-l supravegheaza curioasa. Peste tot detectam unda de sadism ce se rasfrange in atmosfera cartii, insa felul cum este modulata, cu zambetul pe buze, senin si relaxat, ca intr-o comedie neagra, o face sa para cel mai normal lucru posibil. Pentru ca asta e normalitatea lumii inchipuite de Silvina Ocampo: aceea in care copiii ascund, sub chipurile lor de papusi, hidosenia adultilor ce vor deveni. 
Al doilea lucru care intriga in aceste povestiri sunt obiectele. Parca toate slujesc unei cauze atent regizate, unui decor teatral deloc inofensiv, unei puneri in scena studiate, in cadrul careia isi vor dovedi rolul letal. De la un scaun cu rotile si o rochie de catifea, de la pietricelele visate ce ajung sa capete materialitate, nimic nu este doar un obiect, ci sunt investite cu potentialul de a deveni mai intai instrumente de tortura, apoi arme letale.
Iar oamenii, personajele?! Pe ei va las sa-i descoperiti singuri, metamorfozandu-se sub impactul cadrului, intr-un proces de simbioza cu anorganicul, cu infernul produs de lucrurile din jur: 
"A deschis larg fereastra, inhaland aerul dupa-amiezii. Atunci a vazut obiectele aliniate la perete in camera ei, asa cum visase ca are sa le vada. A ingenuncheat ca sa le mangaie. Nu avea habar daca e zi sau noapte. A observat ca obiectele au chipuri, chipuri oribile care li se formeaza cand le privim indelung.
Printr-un sir de fericiri, Camila Ersky intrase, in sfarsit, in infern."
Se spune ca, spre sfarsitul vietii, Silvina Ocampo ar fi intrebat un prieten: "Stii cartea asta? E superba. Mi-ar placea sa aflu cine a scris-o." Cartea, un alt volum de povestiri, se numea Autobiografía de Irene si autoarea era ea insasi. Bolnava de Alzheimer, ajunsese, din pacate, la aproape 90 de ani, sa vizualizeze concret acel infern creat pana atunci din cuvinte, dar si sa-si vada valoarea involuntar, dincolo de orgolii si subiectivism. 
Iar volumul acesta este ca un vin bun. Cand il citesti, admiri capacitatea autoarei de a te invalui in atmosfera lui creata prin putine cuvinte, de a nu-ti oferi totul explicit, dar adevaratul deliciu il da retrogustul de la sfarsitul fiecarei povestiri,  fascinatia si forta de atractie a a nespusului, provocarea banalitatii ce se transforma brusc intr-un fantastic horror expus pe tonul unei povesti de adormit copiii.

No comments:

Post a Comment