Saturday, 5 December 2015

Si eu...


Si eu am trait in comunism

Am locuit o vreme intr-un bloc cu patru etaje, la ultimul. Din cand in cand, in perioada ploilor si ninsorilor, in sufragerie trona un lighean unde se aduna apa infiltrata de pe bloc. Asta pana cand au dat cu smoala si brusc s-a facut liniste in casa, nu se mai auzea pic-pic-ul cotidian.

Sambata ma grabeam sa ajung de la scoala (da, se faceau ore sambata) ca sa prind Gala Desenului Animat, singura ocazie de a vedea altceva decat productii din tarile comuniste (Mihaela, Lolek si Bolek, cateva desene rusesti sau bulgaresti care se difuzau 10 minute seara, de la 8 fara 10, inainte de telejurnal). Duminica ma trezeam de dimineata ca sa urmaresc serialul, fie ca se numea Arabela, Toate panzele sus, Ciresarii sau Vizitatorii. Cele cehoslovace erau preferatele mele. Ma uitam la emisiunile pentru copii de la bulgari si mai tarziu, cand se intampla sa ajung pe la prieteni cu mai multi elementi la antena, la filme la sarbi.

Apa rece era dimineata si seara. Apa calda, daca-mi aduc bine aminte, de doua ori de saptamana, cate doua ore, din care mai mult de una asteptam "sa urce". Nu intrebati daca o lua pe scari, pana la etajul patru era o cale atat de lunga. Faceam baie uneori toti membrii familiei in aceeasi apa, pe rand, pentru ca nu era timp sa golim si sa reumplem cada pana se lua din nou apa calda. Cred ca bateriile de cada din bloc nu aveau dus, altele nu aveai de unde sa-ti cumperi. Uneori, cand era butelia de la aragaz plina, mai incalzeam cate o oala-doua de apa  pentru baia la lighean. Se mai intampla ca venirea apei calde sa coincida cu luarea curentului. Este ceva mai romantic decat o baie cu lumanarele in jur?! Da, lectiile la lumina lor!

Daca aveam ore dimineata, se intampla sa-mi petrec dupa-amiaza la cozi, pana veneau parintii de la serviciu sa-mi ia locul, daca se "dadeau" pe undeva produse de lux: banane, lapte, portocale, masline, penare sau jucarii chinezesti, carti vandute la pachet cu alte carti, inutile... Le lasam bilet: "sint (cu "u" din "i") la coada la...". Era forma de SMS-uri a vremurilor cand nici telefonul mobil nu se inventase. Si-ti dadeai intalnire cu prietenii intr-un loc, iar daca ajungeai mai tarziu sau nu intelegeai exact unde, se petreceau tot felul de drame sentimentale. Pana a doua zi, cand se lamureau lucrurile. Telefonul fara fir, in schimb, functiona eficient, cand credeai ca esti printre primii care afla ca vine camionul cu marfa la alimentara, coada era deja formata.

De doua ori am avut "vizita de lucru". Asta insemna pregatiri intense, vreo doua saptamani de scutit de scoala ca sa exersam lozinci si pas de defilare pe stadion, fie soare, fie ploaie. Apoi trecea masina oficiala, un ARO decapotabil, si noi falfaiam stegulete, daca mai aveam energie dupa o jumatate de zi de stat in soare in picioare. Si lor li se falfaia de noi, gramada de copii flamanda, insetata si obosita.

Cu masina puteam sa plecam la sfarsitul de saptamana format din ziua de duminica, prelungit eventual de sambata seara pana luni dimineata, o data la doua saptamani, in duminica in care circulau numerele "cu sot". Cam o data pe luna, tata pleca de acasa cu Dacia si se intorcea victorios dupa cateva ore de coada, cu rezervorul si canistra pline.

Iarna dormeam cu caciula pe cap, cu vesta, pulover si ciorapi de lana. Cand aveam ore dupa-amiaza, plecam la scoala cu lanterna in ghiozdan, stiam ca va fi utila la intoarcere, seara pe la 6-7, in nametii abundenti ai iernilor anilor '80.

Cand vorbeam la telefon, se auzeau pe fir tot felul de zgomote, bruiaje, voci de centraliste. Si nu aveam cuplaj. Uneori suna telefonul in miez de noapte (era pata pe dosarul familiei, unchiul din RFG, mutat apoi in Franta, care mai trimitea uneori pachete si ajungeau desfacute), alteori, cam tot pe la ora aia suna cineva si, cand ridicai receptorul, nu se auzea nimic. Preferam sa credem ca era el si nu se facea bine legatura. Poate era. Poate nu.

Cand m-am facut mai mare, invarteam butoanele aparatului de radio si ascultam posturi in limba romana din care nu intelegeam prea multe, decat ca exista o alta realitate, cea despre care auzeam in bancuri, nu la televizor, unde, in cea mai minunata tara posibila, productia la hectar depasea cele mai gogonate minciuni. Dar asta nu prea ma interesa pe atunci, in schimb ascultam cu sfintenie, in fiecare seara cand aveam curent, apoi cand am luat un aparat de radio pe baterii, programul muzical de la Vocea Americii.

Intr-un an, o matusa care lucra la posta a reusit pentru cateva luni sa-mi faca abonament la Pif. Fiecare numar ajungea cam cu o luna-doua intarziere, dar ce bucurie imi facea cand imi dadea revista cateodata sigilata, cu jucarioarele (maruntisuri in genul celor din ouale Kinder de azi) intacte, alteori desfacuta si fara jucarii.

Mergeam in practica, sa culegem diferite roade ale pamantului (cartofi, ardei, capsuni, struguri) sau sa le sortam. Nu vreti sa stiti cum pute un morman de ceapa stricata! Cel mai bine era la vie, cand ne ascundeam printre randuri si jucam cutitase sau carti. Mai apaream, prin rotatie, cu cate o ladita cu struguri la capatul randului, la bena unde se incarcau, si rugam colegul "numarator", de obicei cineva care era scutit medical dar obligat sa fie prezent la practica, sa treaca in catastif si cate una pentru X sau Y, ca doar asa sporea productia patriei si la televizor. Mai rau era cand evidenta o tineau profii, atunci chiar trebuia sa culegem, ca veneau dupa noi.

Intr-o zi din '86, au venit la scoala niste asistente medicale si ne-au dat pastilute mici si dulci de iod.  In ziua dinainte fusese explozia de la Cernobal, de care au aflat ai mei seara, la Europa Libera. Eu imi aduc aminte doar ca ca era soare si m-am jucat mult pe afara. Vara exploram blocurile in constructie, ne ascundeam pe schelele unde accesul nu era niciodata interzis.

Eram copil rasfatat, dar usor de multumit. La mine veneau si Mos Craciun si Mos Gerila, primul in noaptea de Ajun, al doilea in noaptea de Anul Nou. Imbracamintea si jucariile nu ma entuziasmau prea mult si nu constientizam cat de greu era sa-mi faca rost parintii de un penar chinezesc sau vreun joc bulgaresc, important era sa primesc carti, mai intai de colorat, apoi de povesti, apoi au venit la rand Jules Verne, Hector Malot, colectia Biblioteca pentru toti.

Aveam doua cartele, una cu ratie zilnica, pentru paine, alta lunara, pentru zahar, ulei, faina si malai, cate un litru sau kg, dupa caz. Si mai era laptele, de care uitasem, am recunoscut peisajul cotidian intr-o evocare din carte a cozii formate din pungi, plase, suporturi de metal umplute cu sticle goale, lasate peste noapte la intrarea in alimentara, sa tina rand proprietarilor. Si tot din carte mi-am amintit de ouale care se gaseau (cu greu) intr-o anumita perioada, invelite intr-o pojghita subtire pe care cu multa bunavointa o puteai numi coaja. Noroc cu bunicii de la tara...

Cand mergeam cu parintii in vacanta la mare, la Eforie Nord, mama ma mai lua cu ea la nudisti la Techirghiol. Nu la plaja, ci la cumparaturi. Veneau cehoaice, poloneze si redegiste sa faca "bisnita" (un fel de business adaptat realitatilor timpului), cu sapunuri Fa si Lux, ciorapi, ciocolata, guma de mestecat sau sampoane, altele decat cele doua modele de la noi, samponul de urzica si samponul calut-de-mare. Intr-un an, cred ca terminasem clasa a cincea, ca rupeam ceva franceza si apucasem sa ma uit si prin manualul de engleza din anul urmator, am cunoscut niste copii din Franta si Olanda cu care ma jucam. Intr-o zi, ne-am dat intalnire la restaurantul lor, al strainilor. Cand am ajuns acolo nu terminasera inca de mancat si cred ca parintii lor au vazut ceva in privirea mea plina de jind spre masa, ca m-au invitat sa ma alatur. Am refuzat de rusine, dar mi-am asaltat apoi parintii cu intrebari, de ce primesc ei ceva care arata mult mai apetisant decat ce ni se dadea noua la restaurant.

Si mai sunt inca multe, daca stau sa scotocesc prin cotloanele amintirilor...
Noi si cei mai mari ca noi, cei care avem acum minim 35 de ani, am prins o scoala de gandire care ne-a invatat, mai mult sau mai putin, ca "merge si asa", ca noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc, ca oricum nu prea avem ce sa cumparam cu banii si singura salvare e la tara, unde mai gasesti o gaina, un porc, o vita-de-vie, ca pentru a-ti fi bine trebuie sa intri in sistemul infailibil de "pile-cunostinte-relatii" ce ungeau schimbul de produse si favoruri. Parintii nostri i-au invatat pe doctori ca reusita unei operatii depinde de consistenta "atentiei", pe profesori ca reusita unui examen depinde de meditatii particulare, pe cei din sistemul administrativ ca o problema se poate rezolva plasand plicul corect sau, in lipsa lui, poate fi ingreunata de tot felul de hartogarii imposibil de obtinut. Suntem condusi inca de oameni care au crescut intr-o astfel de viziune. Cu cat au prins mai mult, cu atat le e mai greu sa scape de ea. De oameni care au invatat ca promovarile se fac pupand posterioarele potrivite, intorcand serviciile cerute de cei de care ar putea avea candva nevoie, oameni care incearca sa perpetueze un sistem ce le-a fost familiar atatia ani.

Privesc cu speranta spre cei mai mici, neatinsi inca de el, si nu pot intelege nostalgia unora, capatata prin amintirile unor bunici sau parinti ce deplang nu atat o epoca istorica, ci una a biografiei personale, cand erau inca tineri, cand toti cei dragi traiau, cand bolile erau departe, ori poate isi regreta propria incapacitate de a reusi prin forte proprii, fara sa sa fie inregimentati in slujba statului (degeaba).
Va indemn sa cititi aceasta antologie a amintirilor culese de Ioana Parvulescu, indiferent de motivul pentru care ati face-o. Si eu am trait in comunism si am vrut sa-mi improspatez amintirile, sa nu uit niciodata cum era si unde nu mai vreau sa ajung. Cei care nu au apucat, cei care, macar ca doctrina, considera comunismul cool, as vrea sa aiba curiozitatea de a-i vedea aspectele de zi cu zi. Sunt marturii care, puse cap la cap, in secvente de cateva randuri, reconstituie o perioada impregnata de absurd, umilinte si ridicol, in scene cotidiene, grupate in 20 de sectiuni (la scoala, la serviciu, in calatorie, timpul liber, medicale etc.). Unele intamplari au aspect de banc si mai ca ti-ar veni sa razi daca nu ar fi dureros de adevarate. Caci din culorile astea pestrite, desprinse din relatari unele mai cu umor, altele pline de dramatism, amestecate, rezulta griul ce domina peisajul oraselor de dinainte de '89 pana la lasarea intunericului, cand bezna se asternea in toata tara.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.