El, Ralph Messenger, profesor de psihologie cognitiva, cercetator al mecanismelor constiintei. Ea, Helen Reed, scriitoare, profesoara de engleza, venita sa predea un semestru la universitatea lui. El, casatorit, dar mereu gata sa se lanseze intr-o noua aventura. Ea, de curand vaduva, straina intr-un loc necunoscut, obisnuita cu singuratatea, dar simtind impulsul de a evada din ea. El, cerebral, incearca sa descifreze prin stiinta mecanismele gandirii umane, afirmand ca hatisurile constiintei nu pot fi deslusite decat la persoana I, procesate eventual stiintific de calculatoare. Ea, instinctiva, sustine din perspectiva literara ideea ca romancierii sunt capabili sa redea obiectiv, la persoana a III-a, gesturile, gandurile si actiunile care se petrec la persoana I.
Intr-o asemenea disputa de idei nu prea se poate sa nu te implici, sa nu adopti o parte sau alta. Eu, care cred ca transcendentul este doar stiinta inca nedescoperita si ma tot mir cum nu se plictiseste omenirea in fiecare epoca, din Antichitate incoace, sa creada ca pe vremea ei s-a deslusit tot ce se putea explica si sa puna restul in carca unei divinitati, care imi inchipui ca AI-ul constient e doar o chestiune de timp, m-am raliat adeptului rationalului si materialului, lucidul Ralph Messenger, cel care priveste mintea si amintirile ca pe un construct atasat celulelor nervoase, degradabile si condamnate la extinctie. Nu dintr-o negare a abilitatii literaturii de a simula experienta reala, ci din dezacordul cu ideile imbracate in patura calduta si confortabila a supranaturalului exprimate de Helen, dar si pentru ca nu-mi plac autorii (Helen este si scriitoare, dupa cum ziceam la inceput) care iau teribil de personal o recenzie ostila, dupa cum marturiseste: "Cred ca studentii sunt mai putin ingrijorati, mai putin sensibili in ceea ce priveste disectia publica a operei lor, atunci cand au de rezolvat o tema data. Scrisul autentic este, inevitabil, un soi de expunere a eului. Chiar daca nu este vadit autobiografic, iti evidentiaza, indirect, temerile, dorintele, fanteziile, prioritatile. Iata de ce recenziile ostile te ranesc atat de grav si sunt atat de greu de ignorat. Te intrebi chiar, daca iti apreciaza gresit (gresit pare sa fie aici antonimul lui "pozitiv") cartea, daca nu cumva au dreptate in ceea ce te priveste."
Confruntarea si divergentele dintre cei doi, izvorate din structuri fundamental opuse, produc controverse despre caracterul privat al constiintei, despre secretul gandurilor, existenta sufletului, moarte, angoasa existentiala si multe altele. La asa subiecte serioase, te-ai astepta la o abordare pe masura. Vorbim insa despre Lodge, un autor care a investit romanul academic britanic cu umor si sarcasm, abordand teme serioase cu relaxare si ironie. Prin urmare, orice disputa incrancenata asupra originii materiale sau spirituale a constiintei se dizolva intr-un joc cu tenta de flirt.
O joaca este si ceea ce face Lodge cu textul: consecvent cu intentia lui Ralph de a-si inregistra fluxul constiintei cu reportofonul pentru a dispune de date neprelucrate din care sa deduca apoi o structura a gandurilor, creeaza capitole ce valorifica dicteul automat, fluxul generator de asocieri spontane de idei. Intre ele se intercaleaza fragmentele ei de jurnal, descriptive si intimiste, si relatarile la persoana a III-a, asa ca unele intamplari sunt reluate din trei unghiuri, cel obiectiv, al naratorului neutru si cele ale personajelor implicate. Aceste capitole triplate au meritul de a nu plictisi, pentru ca Lodge stie cum sa le nuanteze, sa pastreze vocea presupusului narator, sa oscileze intre viziunea ei, cu intrebari retorice, incertitudini, despicari feminine ale firelor in patru, cu multe "daca" si "poate" si "de ce"-uri si asociatiile lui libere de idei, cinice si dezinvolte.
Si mai sunt si exercitiile pe care Helen le da studentilor sai. Eseurile cu titlul "Ce inseamna sa fii liliac", in stilul lui Martin Amis, Rushdie, Beckett sau Irvine Welsh pastreaza marcile stilistice ale autorilor respectivi si sunt un tur de forta literara ( in aceeasi masura si pentru traducatorul Virgil Stanciu, care s-a descurcat admirabil), o intrare a autorului in mintea altor autori pentru a le prelua identitatea si a se juca putin de-a being X sau Y.
Imi plac cameleonismul literar al lui Lodge, viziunea echidistanta si lucida, capabila sa inglobeze idei opuse fara a-ti da senzatia ca inclina spre una dintre ele, detasarea si inventivitatea cu care exploreaza emotii si fabrica gandurile secrete ale personajelor. Si mi-a placut aceasta carte in care schimbul de jurnale este vazut ca un pact, ca o patrundere in mintea celuilalt, o intimitate mult mai adanca si mai vulnerabila decat cea data de actul sexual.
Scrisa acum aproape 15 ani, inainte de aparitia retelelor de socializare, ar putea fi citita astazi si ca un avertisment adresat celor ce adopta transparenta totala si au naivitatea de a crede ca nu au nimic de ascuns, ca sa se trezeasca apoi vulnerabili si sa se mire ce i-a lovit. Ma gandesc la tot felul de stupizi care ajung sa-si piarda jobul sau iubita/iubitul din motive de Facebook si apoi, ca tot nu se invata niciodata minte, se plang de asta - evident - tot pe Facebook. Nu pot sa le zic altceva decat felicitari, primesc ce merita.
Admit ca pentru cei nepasionati de tema constiintei si de experimente stilistice ar putea fi o carte plina de digresiuni, in care nu se "intampla" prea multe lucruri, dar se discuta mult si destept. Se adreseaza mai mult creierului si mai putin inimii si eu ador cartile cerebrale, in care personajele nu se lasa purtate de emotii artificial create de autori mult mai putin cunoscatori ai sufletului si mintii decat se dovedeste Lodge aici.
Intr-o asemenea disputa de idei nu prea se poate sa nu te implici, sa nu adopti o parte sau alta. Eu, care cred ca transcendentul este doar stiinta inca nedescoperita si ma tot mir cum nu se plictiseste omenirea in fiecare epoca, din Antichitate incoace, sa creada ca pe vremea ei s-a deslusit tot ce se putea explica si sa puna restul in carca unei divinitati, care imi inchipui ca AI-ul constient e doar o chestiune de timp, m-am raliat adeptului rationalului si materialului, lucidul Ralph Messenger, cel care priveste mintea si amintirile ca pe un construct atasat celulelor nervoase, degradabile si condamnate la extinctie. Nu dintr-o negare a abilitatii literaturii de a simula experienta reala, ci din dezacordul cu ideile imbracate in patura calduta si confortabila a supranaturalului exprimate de Helen, dar si pentru ca nu-mi plac autorii (Helen este si scriitoare, dupa cum ziceam la inceput) care iau teribil de personal o recenzie ostila, dupa cum marturiseste: "Cred ca studentii sunt mai putin ingrijorati, mai putin sensibili in ceea ce priveste disectia publica a operei lor, atunci cand au de rezolvat o tema data. Scrisul autentic este, inevitabil, un soi de expunere a eului. Chiar daca nu este vadit autobiografic, iti evidentiaza, indirect, temerile, dorintele, fanteziile, prioritatile. Iata de ce recenziile ostile te ranesc atat de grav si sunt atat de greu de ignorat. Te intrebi chiar, daca iti apreciaza gresit (gresit pare sa fie aici antonimul lui "pozitiv") cartea, daca nu cumva au dreptate in ceea ce te priveste."
Confruntarea si divergentele dintre cei doi, izvorate din structuri fundamental opuse, produc controverse despre caracterul privat al constiintei, despre secretul gandurilor, existenta sufletului, moarte, angoasa existentiala si multe altele. La asa subiecte serioase, te-ai astepta la o abordare pe masura. Vorbim insa despre Lodge, un autor care a investit romanul academic britanic cu umor si sarcasm, abordand teme serioase cu relaxare si ironie. Prin urmare, orice disputa incrancenata asupra originii materiale sau spirituale a constiintei se dizolva intr-un joc cu tenta de flirt.
O joaca este si ceea ce face Lodge cu textul: consecvent cu intentia lui Ralph de a-si inregistra fluxul constiintei cu reportofonul pentru a dispune de date neprelucrate din care sa deduca apoi o structura a gandurilor, creeaza capitole ce valorifica dicteul automat, fluxul generator de asocieri spontane de idei. Intre ele se intercaleaza fragmentele ei de jurnal, descriptive si intimiste, si relatarile la persoana a III-a, asa ca unele intamplari sunt reluate din trei unghiuri, cel obiectiv, al naratorului neutru si cele ale personajelor implicate. Aceste capitole triplate au meritul de a nu plictisi, pentru ca Lodge stie cum sa le nuanteze, sa pastreze vocea presupusului narator, sa oscileze intre viziunea ei, cu intrebari retorice, incertitudini, despicari feminine ale firelor in patru, cu multe "daca" si "poate" si "de ce"-uri si asociatiile lui libere de idei, cinice si dezinvolte.
Si mai sunt si exercitiile pe care Helen le da studentilor sai. Eseurile cu titlul "Ce inseamna sa fii liliac", in stilul lui Martin Amis, Rushdie, Beckett sau Irvine Welsh pastreaza marcile stilistice ale autorilor respectivi si sunt un tur de forta literara ( in aceeasi masura si pentru traducatorul Virgil Stanciu, care s-a descurcat admirabil), o intrare a autorului in mintea altor autori pentru a le prelua identitatea si a se juca putin de-a being X sau Y.
Imi plac cameleonismul literar al lui Lodge, viziunea echidistanta si lucida, capabila sa inglobeze idei opuse fara a-ti da senzatia ca inclina spre una dintre ele, detasarea si inventivitatea cu care exploreaza emotii si fabrica gandurile secrete ale personajelor. Si mi-a placut aceasta carte in care schimbul de jurnale este vazut ca un pact, ca o patrundere in mintea celuilalt, o intimitate mult mai adanca si mai vulnerabila decat cea data de actul sexual.
Scrisa acum aproape 15 ani, inainte de aparitia retelelor de socializare, ar putea fi citita astazi si ca un avertisment adresat celor ce adopta transparenta totala si au naivitatea de a crede ca nu au nimic de ascuns, ca sa se trezeasca apoi vulnerabili si sa se mire ce i-a lovit. Ma gandesc la tot felul de stupizi care ajung sa-si piarda jobul sau iubita/iubitul din motive de Facebook si apoi, ca tot nu se invata niciodata minte, se plang de asta - evident - tot pe Facebook. Nu pot sa le zic altceva decat felicitari, primesc ce merita.
Admit ca pentru cei nepasionati de tema constiintei si de experimente stilistice ar putea fi o carte plina de digresiuni, in care nu se "intampla" prea multe lucruri, dar se discuta mult si destept. Se adreseaza mai mult creierului si mai putin inimii si eu ador cartile cerebrale, in care personajele nu se lasa purtate de emotii artificial create de autori mult mai putin cunoscatori ai sufletului si mintii decat se dovedeste Lodge aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.