Saturday, 31 January 2015

Avalansa


Turist / Force Majeure (2014) 

Dupa ce am inghitit galonatele candidaturi la Oscar americane ca pe o punga zdravana si nesanatoasa de popcorn, castigatorul suedez de la Cannes al premiului juriului sectiunii Un Certain Regard, filmul lui  Ruben Östlun, a venit ca o binemeritata recompensa, o inghetata placuta, racoroasa, cu arome surprinzatoare. Cu ce altceva as fi putut compara un film atat de alb, de frumos vizual, mai ales pentru iubitorii de munte si sporturi de iarna?! Si chiar daca decorul nu e punctul sau central, imaginea salbatica a Alpilor a contribuit si ea la amestecul de stari create de film, devenind contrapunctul relaxant necesar in asimilarea continutului.
O familie suedeza, tatal, mama si doi copii, vine in Franta pentru o vacanta de o saptamana. Ceea ce pare un moment de relaxare si reconsolidare a relatiilor intre membrii ei sufera o brusca transformare inca din prima zi, cand de terasa unde cei patru isi iau pranzul se apropie amenintator o avalansa iar tatal, considerat figura protectoare a familiei, fuge de la masa lasandu-i pe cei trei singuri, prada unui pericol, conteaza mai putin daca e real sau imaginar. Nu incercati sa va inchipuiti restul, nu o sa reusiti.
Daca ar fi sa caracterizez filmul printr-un singur cuvant, "avalansa" ar fi cel mai potrivit, o avalansa controlata, asa cum e si cea din secventa declansatoare a tensiunilor si schimbarilor de pozitie in cadrul familiei: are rigoare, crescendo, forta, o senzatie de rebeliune si scapare de sub control, are toate ingredientele necesare pentru a fi unul din filmele pe care, odata incheiate, stai si le rumegi si incerci sa intorci pe toate fetele ceea ce tocmai ai vazut, sa te gandesti cum ai fi reactionat tu in locul personajelor, pentru ca spune multe despre instinctul de conservare, natura umana si situatiile de criza.
Si mai are - meritul scenariului - capacitatea de a captiva, de a slabi ritmul pentru a-l relansa cu si mai mare forta, producand ciocnirea intre individualitati, de a amesteca in drama familiala comicul, grotescul si imprevizibilul, generand confruntari care nu stii incotro vor duce. Nimic nu este lasat la intamplare, gesturile, privirile, detaliile corpului adauga intensitate momentelor, te fac sa te simti in prezenta unei amenintari iminente.
Cei patru se confrunta pe rand, nu doar intre ei (parinti - copii, el-ea), dar si cu altii, cunostinte intamplatoare sau un prieten vechi, sosit impreuna cu ultima cucerire, mai tanara cu vreo douazeci de ani, incearca sa-si priveasca ansamblul din exterior, cautand aprobare sau condamnare in judecata celor din jur dar declansand, fara sa stie,  un bulgare de zapada ce se va rostogoli si asupra cuplului prieten. 
Alegerea de a fragmenta filmul impartindu-l in cele sase zile ale sejurului, fiecare debutand glorios cu un pasaj din Vara lui Vivaldi suprapus peste imaginile inzapezite ale muntilor (strecurat ca o aluzie la contradictiile ce fac sa functioneze intregul)  este cea mai potrivita pentru senzatia de episodic, de tablouri de vacanta sub idilismul carora mocneste si se acumuleaza fondul de tensiune. Atunci cand rabufneste este transmisa pana si celui mai mic membru al familiei. Era nevoie de o incheiere simetrica, dar surprinzatoare, ceea ce Ruben Östlun gaseste. Intre cele doua momente se produc exploziile, mai mici sau mai mari, asa cum pe partiile goale zapada este detonata in puterea noptii pentru a preveni avalansele. Sunt acele explozii necesare pentru sanatatea mentala a fiecaruia, momente de descarcare, de regasire solitara sau alaturi de un prieten ori de necunoscuti.
Östlun are ceva din viziunea glaciala de regizor a lui Haneke. Sau poate e doar raceala modului scandinav de a vedea lumea, acel mod de a te apropia de eroi cu o anumita detasare, protejandu-le intimitatea, cum o face si omul de serviciu al hotelului unde cei patru sunt cazati, fara sa fie prea intruziv, cu o detasare amuzata si cinica, dar cu privirea curioasa, ca si unghiurile inedite de filmare, cu cadre ce-si indreapta la prima privire spectatorul intr-o alta directie pentru a-l ghida in final, cand zapada s-a asternut linistita dupa trecerea avalansei, pe drumul plin de curbe periculoase al intoarcerii acasa, al iesirii din film... 

Thursday, 29 January 2015

Rituri de initiere in multiculturalism


Jhumpa Lahiri - Interpret de maladii

Cartulia asta cu coperta in culorile stridente ale unei sarbatori indiene a fost o surpriza, un cadou primit la Gaudeamus in urma cumparaturilor facute la standul editurii Univers. Stiti expresia cu calul de dar... daaar va asigur ca nu e cazul. Nu prea ma pricep la politeturi, se si supara cei apropiati cand imi fac un cadou, ca mecanismele ascutite anti-ipocrizie sociala au nesuferitul obicei de a le spune daca nu-mi place. Stiu ca nu-i frumos, incerc sa ma abtin, dar daca nu ma ia gura pe dinainte, expresia de pe chip sigur ma da de gol. Asa ca m-am uitat cu atentie la dintii acestui calut si s-au dovedit sanatosi! Toti noua, pentru ca atatea sunt povestirile cuprinse in volum.
Un cuplu se hotaraste sa-si depaseasca incapacitatea de a comunica aparuta in urma pierderii copilului spunandu-si in fiecare seara adevaruri pe intuneric (de unde am dedus, glumesc desigur, ca rata divorturilor mai mica inainte de '89 s-ar putea explica si prin desele pene de curent); o fetita incearca sa inteleaga diferenta dintre indienii si pakistanezii din America; intr-un alt fragment se gaseste tratamentul pentru o boala presupus incurabila; intr-o casa in care s-au mutat recent, doi indieni descopera tot felul de obiecte crestine; o familie de emigranti revine in India in excursie si intalnesc interpretul de maladii.
Sunt fragmente de cotidian ce pornesc de la prezentarea unor locuri si personaje pentru a inainta apoi intr-o tesatura complicata de conjuncturi si relatii urzita in jurul unui mister, a nespusului, a absentei. Aminteste pe undeva de Orient, Occident-ul lui Rushdie, avand o tematica asemanatoare (inadaptare, conflictul intre civilizatii, integrare, sentimentul de instrainare al emigrantului), dar Jhumpa Lahiri merge mai departe, construieste mai mult decat o ciocnire intre lumi, o intersectare a lor, o imbratisare in care valorile occidentale ajung sa fie transferate si asimilate in traditia indiana. Si asa putem vedea o "vrajitoare indiana" pe strazile unui oras american in ziua de Halloween, copiii americanizati ai unei familii ce revine in India, kitchurile comercializate de vanzatorii de obiecte religioase ce fac senzatie in casa unor indieni si asa mai departe.
Toti acesti dezradacinati vor fi simtit probabil ceea ce marturiseste eroul ultimei povestiri: "In timp ce astronautii, care au ramas eroi pentru totdeauna, au petrecut doar cateva ore pe Luna, eu am ramas in aceasta lume noua aproape treizeci de ani. Stiu ca realizarile mele sunt destul de comune. Nu sunt singurul om care si-a cautat norocul departe de casa si cu siguranta nu sunt primul. Totusi, sunt momente in care ma simt tulburat de fiecare kilometru pe care l-am parcurs, de fiecare masa pe care am luat-o, de fiecare persoana pe care am cunoscut-o, de fiecare camera in care am dormit. Oricat de obisnuite ar parea lucrurile astea, exista momente cand mi se par ireale."
Si-n acele momente se dezvolta maladiile sufletului, crize ireversibile pe care Jhumpa Lahiri le interpreteaza, cu simptomele si consecintele lor, fara a cauta false solutii optimiste. Adesea este vorba de emigranti de a doua generatie, asa cum autoarea insasi este, ce au depasit primul impact cu noua civilizatie, dar isi pastreaza radacinile prin gesturile de fiecare zi, prin modul cum se imbraca, se machiaza ori prin traditia culinara, continua sa vorbeasca in familie limba de acasa, chiar daca in rest experientele de viata par sa indice perfecta integrare: au prieteni americani, adopta unele obiceiuri locale, au aceleasi incertitudini in privinta relatiilor amoroase si aceleasi preocupari cotidiene. Unii dintre ei nici nu au vazut vreodata India. Destinele sunt diferite, nu avem doar scenarii ale excluderii si saraciei, ci si ale bunastarii, asa cum si naratorii (barbati, femei sau copii) sunt diferiti si registrele se schimba, de la melancolie la seriozitate, de la nostalgie la ironie, de la naivitate la tristete. 
Este o carte la fel de colorata ca si India insasi, ce te face sa o percepi drept "sexy", in intelesul pe care i-l da cuvantului un copil in povestirea cu acelasi titlu: pentru el, sexy inseamna sa iubesti pe cineva pe care nu-l cunosti. Nu-i cunosc pe emigrantii indieni din America sau Anglia, dar acest volum, recompensat in anul 2000 cu premiul Pulitzer, ii infasoara intr-un sari fascinant, viu colorat, dar cu miros de curry si singuratate. Iar Nilanjana Sudeshna Lahiri, pentru americani Jhumpa, chiar este sexy!  

Tuesday, 27 January 2015

Simturi monstruoase


Serge Brussolo - Sectiune printr-un oras bolnav

Era o vreme cand devoram literatura SF si toata mi se parea buna, indiferent de autor sau subiect. Cu timpul, s-a produs selectia, pentru ca in final centrul meu de interes literar sa migreze spre alte zone. Daca ma intorc din cand in cand cu speranta la cate un autor preferat atunci, se intampla sa am o deziluzie, sa constat ca unii au idei dar n-au condei ori invers, asa ca am cam rarit in ultima vreme intalnirile cu zona crepusculara. Doar nostalgia data de faptul ca Brussolo e un autor cu care incepeam acum multi ani sa buchisesc franceza m-a facut sa iau aceasta carte ce mi-a scapat la vremea respectiva, de la inceputurile carierei sale literare, cand era doldora de imaginatie, din ce in ce mai rarefiata dupa aceea.
Mai in gluma, mai in serios, cifra 9 imi transmite niste vibratii literare pozitive. Colectiile de noua povestiri, incepand de la cel mai celebru (stiti voi care) si terminand cu cel mai recent citit, despre care voi vorbi data viitoare, se dovedesc foarte bune. Cartea lui Brussolo nu face exceptie. In primul rand, ar fi pacat sa o expediati cu prejudecata "eu nu citesc SF, e literatura usoara", pentru ca nu este (numai) SF aici.
Prima povestire, cea de titlu, ne introduce in acest oras bolnav si ar putea reprezenta cu succes o idee de scenariu pentru un episod din Black Mirror. Intr-un timp cand structura locuintelor este determinata de computere, ce prevad cerintele de confort ale ocupantilor, o defectiune a sistemului genereaza nu doar modificarea caselor, dar si pe cea a oamenilor, transformandu-le simturile.
Si nimic nu mai poate fi ca inainte intr-o lume senzoriala sufocanta unde cea mai acuta durere  ajunge sa fie preferabila absentei senzatiilor, o lume carnala alcatuita din bacterii si fluide, fragila, cu un echilibru usor de naruit in orice moment. Intr-o povestire, oamenii sunt legati prin cordoane ombilicale, existenta limitandu-se la hrana si fecundare, pentru a genera alte cordoane ombilicale. Odata rupte, se produce moartea. Sa existe vreo scapare? A sasea coloana, un mars fortat al depersonalizarii, asemenea celui al tuturor convoaielor de prizonieri de-a lungul istoriei, elimina toate simbolurile ego-ului, tot ce defineste individul. Impreuna cu Anamorfoza sau legaturile de sange, formeaza pentru mine varfurile acestui volum din care a fost destul de greu sa aleg povestiri preferate. Poate pentru ca sunt doua imagini atat de diferite, in aceeasi masura elocvente pentru alienare: la cea dintai m-a atras latura absurda, senzatia de vid existential, la a doua, prin transferul de memorie, cursivitatea, senzorialul ce se muta dintr-un corp in altul.
In fanteziile onirice apar creaturi de fosfor gata sa ia foc in orice clipa, desprinse din visul unui piroman, dar si o lume cazuta prada lui Hypnos. Intrarea in era linistii, surzenia, e vazuta ca o potentiala sursa de eliminare a agresivitatii si violentei. Si daca nu intelegi ce cauta aceasta omenire bolnava, formata din indivizi cu capete rase, privati de simturi in numele perfectiunii, raspunsul e in ultimul fragment al volumului: comunicarea totala, legatura de sange prin care agresorul mosteneste gandurile muribundului, preluandu-i identitatea. Dar fiecare va gasi propriul raspuns, ca totul e de o fantezie atat de diferit perceputa si organizata incat ar fi pacat sa ramai cu privirea intr-un singur punct.
Imi era dor de universul maladiv, tensionat si obsedant al lui Brussolo, organizat dupa reguli ingenioase si coerente. Iar acum, ca am mai crescut si nu mai am satisfactia imediata data de prim-planul povestii originale si bine impletite si am mai vazut ca nebunia lumii in care traim o depaseste uneori pe cea a imaginatiei, inteleg ca orasul bolnav nu e unul fictiv, ci chiar planeta asta orbita de fanatisme si nebunie, adormita uneori intr-o surzenie linistitoare, dar si chinuita de frica, singuratate si angoasa. Cosmarele generate de imaginatia lui Brussolo nu sunt distopii, cum le-as fi vazut poate mai demult, ci parabole. Nu te pun in fata a ceea ce s-ar putea intampla, ci sunt o o alegorie a ce se intampla. Cand credem ca ne protejam daca nu vedem, nu auzim ori suntem muti  doar groparii spatiului, cei ce fac curat dupa batalii, vor mai ramane sa stranga ramasitele unei civilizatii macinate de orgolii, ca niste copii care se cearta a cui masinuta e mai frumoasa, al cui zeu e mai adevarat...

Monday, 26 January 2015

Teoria copilariei lunetistului

La gramada, ca nu-si meritau posturi separate:

American Sniper (2014)

Un medaliat cu aur la tir la Jocurile Olimpice se alatura unei lupte care la inceput nu e a lui. Sau poate o fi, motivele nu le cunoastem. Stim doar ca devine cel mai vanat lunetist de catre trupele de elita. Asteapta singur, in intuneric, un telefon ce vine atunci cand fratii lui au nevoie de protectie. Pentru ca, dupa cum aflam la inceput, lumea se imparte in oi (noi, cei multi si pasnici), lupi (cei care ameninta turma) si caini de paza (datori sa-si protejeze neamul)... Aaa, nu-i asta filmul?!
Daca acum vreo 10 ani Eastwood venea pe piata cu doua filme complementare, Letters from Iwo Jima si Flags of our Fathers, de data asta am primit doar o jumatate, cealalta, cea corecta politic, aia in care lupii si cainii isi schimba locurile, pentru ca o turma e mai valoroasa si merita protejata, iar cealalta e doar o turma, asa ca trebuie tratata ca atare...
Nu stiu prin ce truc a reusit filmul asta imposibilul, si anume sa fie nominalizat la premiile Oscar inainte de lansare (am inteles ca ar fi avut o proiectie in cadru restrans prin decembrie, ca asa cerea procedura), dar Clint Eastwood a dat din nou lovitura: 6 nominalizari si megaincasari in America pentru un film care ofera exact ce te astepti: propaganda, patriotism, un erou real (cel mai cunoscut lunetist al armatei americane, poreclit The Legend), spalarea obrazului de asa-zisul "noroi" aruncat asupra armatei americane de multele filmulete de pe Internet in care soldatii marii natiuni civilizatoare si justitiare se distreaza luand la tinta civili, reafirmarea motivatiilor ce uita sa vada peisajul de ansamblu, si anume ca, daca razboiul din Irak nu ar fi existat poate in zilele noastre ISIS nu ar fi avut acelasi impact in randul lumii arabe. Un film absolut previzibil, o medalie poleita la gatul armatei americane, atat de stralucitoare incat la Soare te poti uita, dar la filmul asta mai bine ba.


 Boyhood (2014)

Fanii productiilor lui Linklater vor regasi aici ceva din cele trei filme ale caror titluri incep cu Before... Nu m-am numarat printre ei,  nu ma dau in vant nici dupa reality show-uri si nici dupa cine-verité-ul care imi infatiseaza un proces comun de crestere si maturizare. Este interesanta si ingenioasa ideea unei filmari in real time, intinsa pe 12 ani, actorii se misca natural, dupa cum si cresc / imbatranesc, dar cam atat. Este un non-film artistic, mai degraba un documentar al vietii unei familii care nu incearca nici sa dramatizeze, nici sa idilizeze, nici sa-ti apropie in vreun fel eroii, nici sa te faca sa reflectezi ori sa-ti deschida perspective noi asupra vietii, atat de inchis in lumea lui ca un roman autofictional care-ti spune "asta-s eu, nu incerc sa-ti spun nimic, doar meditam aici singur, in lumea mea". Scuze, filmule, ca te-am deranjat din curiozitate... E doar un experiment cinematografic cu o senzatie de scurgere, nimic nu se cristalizeaza, totul trece, cu cateva secvente pe an fixate in timp, si asa, fara sa se straduiasca, a primit sase nominalizari. Eu le-as da Oscarul pentru rabdare, si regizorului, si actorilor. In rest, cele doua ore si patruzeci si cinci de minute au trecut, a crescut si baiatul, mi-au mai aparut vreo doua riduri de la incruntat si ridicat din spranceana, timpul isi vede de drum, Oscarele curg, banii vin. 


The Theory of Everything (2014) 

Stiinta plictiseste pe ecran si reprezentantii ei nu sunt chiar cele mai potrivite personaje pentru un film digerabil pe scara larga. Daca s-ar fi pus accentul unde ar fi trebuit, si anume pe teoriile lui Hawking, ar fi iesit o pelicula necomestibila pentru mase si Hollywood-ul nu asta vrea sa vada: vrea love story, vrea suferinta fizica, vrea sentimente si idei unanim acceptate. Fara infirmitate fizica, nici filmul poate nu s-ar fi povestit. Gauri negre? Teorii despre spatiu si timp? Big Bang? Cum sa vorbesti despre ele? E mai multa stiinta in Interstellar decat in biopic-ul despre un om de stiinta, poate de-aia Interstellar nici n-a fost nominalizat... Cineva s-a gandit bine sa lase totul balta si sa transforme viata lui Hawking intr-o peltea dulceaga, sa-i ajusteze usor ideile cat sa dea bine la public, ce conteaza ca el si-a afirmat clar ateismul, sa zicem ca la un moment dat a admis existenta lui Dumnezeu, pentru ca asa-i frumos, se pupa mai bine cu credintele majoritatii, nu?! 
In filmul lui James Marsh, cu un scenariu ce are la baza cartea lui Jane Hawking (si asta probabil explica de ce partenera de viata trebuie sa acapareze ecranul, sa apara cam la fel de mult ca si asa-zisul protagonist), nu este loc pentru studiu, pentru ceea ce l-a facut cunoscut pe savant lumii ci doar pentru familie, copii, indragostire, desdragostire si reindragostire... Singurul care mai ridica putin filmul este Redmayne (nu am inteles de ce partenera sa de film, Felicity Jones, a obtinut nominalizarea cu o prestatie atat de inexpresiva si statica), dar nu m-am putut impiedica sa nu-l compar cu intensitatea lui Daniel Day-Lewis din My Left Foot si a cam iesit in dezavantaj. E drept ca structura psihica a celor doi eroi este diferita, dar procesul pierderii treptate a mobilitatii nu mi s-a transmis atat de puternic ca in cazul lui Day-Lewis. Regie slabuta, scenariu slabut... mda, de Oscar...

Saturday, 24 January 2015

De ce nu (prea) imi place autofictiunea


Florina Pirjol - Carte de identitati

Mi-am pus de multe ori intrebarea asta din 2000 incoace si raspunsul oscila intre "romanii scriu autofictiune prost si teribilist" (cam la fel ca frantuzoaicele, dar ceva mai potolit)  si "nu am structura necesara pentru a empatiza cu framantarile intimiste ale unor complet necunoscuti  (de obicei necunoscute) daca nu stiu sa-mi devina si simpatici". Si autofictionalii nu vor sa fie simpatici, vor sa-si spune oful, sa le plangi de mila in timp ce braveaza suspinandu-ti pe umar, sa pozeze in adolescenti teribili ori sa spuna raspicat lumii cat de suparati sunt pe ea ca nu-i inteleg, sa se exhibe si sa impuna grile de lectura, sa se promoveze zgomotos pentru a intimida prin increderea lor. Vorba lui Catherine Millet "autofictionarul pursange e un self-promoter zgomotos".
Prima concluzie, citind cartea Florinei Pirjol, e ca faceam confuzii grave, si anume limitam mult campul "autofictionalilor", punand o bariera intre ei si literatura scrisa bine, de o parte a barierei douamiistii, de cealalta cei mai de dinainte (optzecisti in principal). Dar la cate controverse au iscat clasificarile oficiale, ce pretentie sa aveti de la bietii cititori derutati?! Simona Popescu si Mircea Cartarescu sunt printre autorii mei romani preferati si nu i-as fi incadrat nicicum aici. Pentru ca au iscusinta de a-si impacheta frumos eul narativ in fantastic, nu l-am considerat niciodata un "eu" autoreferential, ci unul metaforic, fictiv, pastrand biografia doar ca pretext, ca punct de plecare. Nu privesc orice naratiune la persoana I ca autofictiune, termen care in mintea mea a capatat nuantele peiorative ale unei proze brute si necizelate.
Am inteles ca problema mea cu autofictiunea este legata de cei numiti de Florina Pirjol "autofictionarii biografisti sau extrovertiti". Multumesc pentru termen, simteam nevoia sa-i numesc cumva mai elegant decat "autofrictionari egocentrici", cum imi vine sa le spun, si nu stiam cum. In literatura romana, sunt exact autorii pe care nu-i lasam sa treaca de bariera de mai sus, cu mentiunea ca Ionut Chiva s-a detasat de teribilismul debutului si A. Schiop recent nu cunosc, n-am avut curaj dupa pe bune/pe invers si Telespan. In rest, pe toti i-am incercat in doze mici, dar suficiente.
Cand spun ca nu gust autofictiune, imi vine in minte un stil prea lapidar sau prea stufos, format dintr-un flux al gandurilor uneori incoerent (justificat in anumite cazuri de efectul euforizantelor si stimulentelor) sau neinteresant, dominat de absenta oricarei relevante pentru cititor, jurnale intime cu ganduri la fel de efemere ca si - sper - cartile in cauza, atat de monotone incat, daca ai citit o fraza, ai citit tot. Caracterul de insemnari intime imi da o stare de disconfort si respingere, de unde si concluzia ca probabil am depasit varsta la care cititorii simt nevoia de identificare cu personajul. Nu o simt, de multe ori ador personaje detestabile si ma ingrozesc sau ma enerveaza personajele "adorabile" ori cele la care regasesc slabiciunile mele. E nevoie de altceva la o carte ca sa ma cucereasca.
Volumul Florinei Pirjol, lucrarea de doctorat revizuita, ma ia frumos de mana, de la inceputuri, facand o scurta istorie a radacinilor autobiografice ale autofictiunii si evolutiei lor in timp, de la Marcus Aurelius pana la teoreticienii recenti, cei care mai mult se bat pe termeni decat ii ilustreaza in scris, trecand prin autobiografie istorica si confesiuni, categorii ce tin mai degraba de non-fictiune (sau contin exact atata fictiune cat doreste autorul, lasandu-si cititorii si criticii posteritatii sa-si bata capul ce este real ori ba), apoi roman biografic, explicand mutatiile ce s-au produs intre eul din momentul traitului si cel din momentul  povestirii, intre relatiile dintre autor si cititor, devenit parte a operei aperta, trecand in revista diferitele receptari critice. Ajunge apoi la reperele de gen ale literaturii romane, ilustrand cu exemple formele pe care le ia autofictiunea la diferiti autori romani, diferenta dintre autofictiunea masculina si cea feminina si, mai ales, accentuand contextul social si literar in care a aparut generatia Ego-proza, pentru ca o idee de baza ar fi ca autofictiunea se dezvolta impreuna cu societatea si cu raportarea la ea, cu modul in care impactul media este din ce in ce mai agresiv intr-o societate a spectacolului si a imediatului.
Indiferent de polemici si categorisiri, se crede in general ca seductia genului vine din ambiguitatea adevar-fictiune. "Lectura autobriografizanta" e considerat un gest frecvent printre cititori. Asa o fi, eu prefer sa citesc beletristica in registrul fictional, cartile nu sunt revista Click!, nu caut in literatura picanterii din viata autorului si daca adevarul subiectiv si dorinta de a demonstra ceva sunt prea intruzive, ma resping. Dar vazand, de exemplu, cat succes are in Franta cartea amantei lui Hollande (nu va chinuiti sa retineti numele, e proasta rau  - cartea, de femeie nu pot sa zic nimic, n-o cunosc - am rasfoit-o virtual, am citit pasaje pe ici - pe colo, si va garantez ca nu depaseste nivelul jurnalului intim al unei adolescente), de ce m-as mira ca multi citesc doar ca sa  descopere realitatea unei persoane/unui personaj?! Da, stiu ca sunt registre diferite de receptare a memoriilor si beletristicii, dar Merci pour ce moment esueaza la ambele, e doar o carte plata si prost scrisa. Nu zic nimic de continut, daca autocenzura nu functioneaza si publicul rumega astfel de gunoaie... sa fie sanatos! Detest acea autofictiune lipsita de etica, in care scriitorii risca sa fie chemati in judecata de personaje, ce construieste un piedestal unor nulitati exhiba viata sexuala ca si cum ar interesa pe cineva... Se pare ca intereseaza pe destui! Astfel de personaje nu cred ca au vreo relevanta literara, desi incep sa se considere scriitori. 
 Revenind la cartea Florinei Pirjol, un alt motiv de succes al autofictiunii este vazut de autoare in nevoia cititorilor de viu, de a trai alte vieti... Hmm! Cred ca e ultimul lucru pe care l-as cauta intr-o carte. Viata prefer sa o traiesc la persoana I, nu voyeurist si ca pe un refugiu, asa ca, atunci cand nu citesc ceva pentru informare sau relaxare de moment, caut impletirea frumoasa a cuvintelor, idei si senzatii, nu sufrageria altuia sau crasma din care posteaza selfie-uri. Nu stiu exact de ce citesc, stiu doar care nu sunt motivele pentru care citesc: nu citesc sa ma regasesc, sa ma identific, sa dau senzatia ca tot Universul se invarteste in jurul meu, cartile preferate apartin momentelor cand "eul" mi se altereaza, se dizolva, nu mai  are nici o importanta si se intoarce abia cand se termina cartea.
Nu ma scandalizeaza pornograficul, doar ca nu-l pot numi literatura si pace, asa cum mi-e inconfortabila si senzatia de a se face misto de mine, cititorul, pe care mi-o dau unii autori si nu le accept jocul. Incercand sa se detaseze de turma globalizata, sa-si creeze o identitate, unii nu fac decat sa schimbe o turma cu alta. Dar nu facem asta cu totii intr-un fel!? Oricat ne-am umfla ego-ul si ne-am da unici si irepetabili, tot ne afiliem unui curent (literar, de opinii, muzical, pentru o cauza, etc.) sau altuia.
Pentru cei interesati de aspectele teoretice ale fenomenului autofictiunii si reflectarile sale in literatura romana, cartea Florinei Pirjol e un reper de neratat. Eu am citit-o in primul rand pentru a ma ajuta sa-mi definesc unele trasaturi ale curentului in cauza, sa vad ce nu se leaga intre mine si el, de ce altii il imbratiseaza cu atata entuziasm. Am gasit si asta, am gasit in plus o lectura placuta si pentru nefilologii interesati de domeniu. Dupa ce va clarificati cateva notiuni teoretice precum "analepsa" sau "prolepsa", cartea ajunge sa fie usor citibila si chiar pasionanta, mai ales cand ajunge la autorii romani.
Rezumand, inchei cu un fragment citat in carte din volumul Flower-Power Tantra al Claudiei Golea
"Ma intrerup din scris din cand in cand, mai beau un pahar, mai fumez doua tigari si ma apuc iarasi de arta. Si tot asa pana cand ajung la un litru si jumatate. Atunci ma opresc din creatie, iau un Diazepam, ascult muzica si ma plimb dintr-un colt intr-altul al apartamentului meu. Apoi ma culc. Dar pe who the fuck intereseaza?" Exact, gura pacatosului... Nu multumesc, arta la litru nu-i pentru mine si nu pot decat sa ma bucur ca Ego Proza, colectia Poliromului de autori romani, a devenit in timp mai mult proza si mai putin ego.

Friday, 23 January 2015

In pielea omului

Under the Skin (2013)

Ca scurtmetraj, ar fi fost un film genial. Dar in buna traditie a filmelor artsy, Under the Skin are cam cu o ora mai mult decat avea nevoie pentru a-si expune exhaustiv ideile. Ce primim in aceasta ora suplimentara? O Scarlett Johansson meditativa, conducand un van pe drumurile Scotiei, rece ca si vremea de afara, inghetata intr-o atitudine ce nu lasa sa transpara vreo urma de emotie. Sub un cer innorat sau nocturn, strabate orase si drumuri de tara. Nu ca prim-planurile pe chipul lui Scarlett ar fi un lucru rau, mai ales pentru publicul masculin, dar se cam exagereaza. 
In cealalta ora, pentru care ar fi de retinut filmul, o vedem ademenindu-si prada, barbati manati de instincte, invaluindu-i senzual in zambetul sau, intr-o inversare a rolurilor traditionale ale jocului seductiei, facandu-i sa o urmeze pana cand se scufunda hipnotizati intr-un lichid negru si vascos ce se solidifica deasupra lor, absorbiti de chemarea carnala. Promisiunea-amenintare, ispita criminala, frumoasa aparenta si bestie interioara, personajul extraterestru interpretat de Johansson sufera o schimbare cand isi va gasi complementul masculin, bestia aparenta, neatinsa in interior de viciu, si va intelege apoi ca specia umana nu este definitiv cazuta prada impulsurilor primare. 
Este un film ambitios, reflexiv, ce da in multe momente senzatia unui videoclip de muzica ambientala, trecand granita dintre real si vis pentru a ne transporta intr-o fantezie ancorata adanc in realitate, pentru ca scenele de seductie au fost filmate cu o camera ascunsa in masina condusa de Scarlett Johansson, petrecandu-se "pe bune" si abia apoi li s-a dezvaluit protagonistilor ca urmeaza sa apara intr-un film. Doar barbatul cu neurofibromatoza a fost distribuit in rol printr-o fundatie de profil. Acum ganditi-va, ce barbat hetero ar putea refuza o invitatie sexuala din partea Scarlettei, chiar si fara sa se prinda ca e ea?! Seduce ea si in rol de sistem de operare, dar ca aliena sexy! Viata reala nu-si pune de obicei eroii in fata unei invitatii atat de directe, asa ca toata demonstratia filmului mi s-a parut cam fortata, dirijata spre obtinerea efectului dorit.
Filmul este ecranizarea unui roman de Michel Faber pe care nu l-am citit, asa ca n-as sti sa spun daca e plictisitor pentru ca asa e si cartea sau pentru ca asa a iesit. Repetitivitatea si monotonia nu sunt compensate de peisajele scotiene sau de incadrarile si atmosfera poetica si faptul ca regizorul Jonathan Glazer a filmat videoclipuri pentru Massive Attack sau Radiohead (asta am aflat acum, cand m-am uitat cine este "faptasul") nu a fost o surpriza, i-am simtit manierismele de autor de clipuri muzicale chiar din film. De altfel, coloanei sonore pare sa i se fi acordat mai multa atentie decat scenariului, pentru care a fost suficient sa se incropeasca doua teme legate de instincte si descoperirea propriei sexualitati asupra carora sa bata pasul pe loc  aproape doua ore... Si ca sa nu fie chiar "pe loc", s-au impachetat frumos intr-o timida incercare de road movie, mai un peisaj, mai o interactiune, uite asa trece timpul si se termina un film care avea mai mult potential ramas neexplorat. Uneori doar pielea, fie ea si a lui Scarlett Johansson, nu e suficienta pentru a trage in sus un film intreg...

Thursday, 22 January 2015

Numai caprele sunt de vina!


Didier van Cauwelaert - Dictionarul imposibilului

"Pe scurt spus, scriind acest dictionar nu am dorit decat sa-mi informez cititorii, sa-i pun pe ganduri, sa-i indemn sa viseze, sa se indoiasca, sa zambeasca si sa nazuiasca la mai mult. Am dorit sa ne putem privi intr-o lumina noua atat pe noi insine, cat si ceea ce ne alcatuieste si ceea ce ne inconjoara - intr-un cuvant, sa regasim magia lumii explorandu-i culisele in care, dincolo de spectacolul care ne este prezentat, dezinformarile, prestidigitatia, manipularile mentale, conspiratiile tacerii si cele ale tapajului organizat sunt de multe ori, din pacate, intentiile ascunse ale scenariului."
Am citat din cuvantul inainte al unei carti pretentios numite "dictionar", doar pentru ca suita de articole este aranjata alfabetic, ceea ce in limba romana s-a dovedit o intreprindere temerara, soldata cu titluri de genul "Abandon (victorie prin)", "Chestiunea Sfinxului (Darwin si chestiunea Sfinxului)" (unde originalul se baza probabil si pe un joc de cuvinte cu intrebarea Sfinxului) ori "Personal (aport personal)". In rest, nu defineste mai nimic, recurge uneori la pseudostiinta si explica prea putin si confuz, limitandu-se de cele mai multe ori la vulgarizare, la o expunere a faptelor asemanatoare cu cea din revistele de parapsihologie, pe alocuri cu ceva umor, insa fara talentul literar pe care presupun ca l-ar avea autorul, din moment ce a primit premiul Goncourt (totusi pentru un roman, nu pentru un asa-zis dictionar). Desi cunostintele mele stiintifice nu sunt tocmai solide, au fost suficiente ca sa-mi dau seama ca omul inoata in aceleasi ape tulburi ca si mine, bazandu-se pe speculatii si intuitii si pierzandu-se pe drum cand se avanta in vreo explicatie stiintifica elaborata, furat de fluxul de protoni si electroni.
Atitudinea pe care o aveti in fata acestui gen de intamplari nu va fi nici schimbata, nici consolidata de de cartea lui van Cauwelaert. Supranaturalul poti sa-l vezi si sa nu-l crezi, cautand ratiunea din spatele iluziei, bazele fizice si chimice ale trucului ori complicitatile nedezvaluite ori poti sa-l crezi fara sa-l vezi, sa te autosugestionezi intr-atat incat, imaginandu-ti-l, sa-l provoci chiar tu.
Ce ar spune un om intreg la minte cu un picior cangrenat, daca ar veni cineva si i-ar recomanda sa caute ajutor la pisica moarta cu cateva luni in urma?! Nu am fost pana acum intr-o situatie in care sa-mi pierd mintile intr-atat incat sa incep sa adun par de pisica de prin diverse colturi ale casei (si oricum, ar fi de caine viu, nu de pisica moarta, probabil n-ar avea acelasi efect terapeutic), sa-l pun pe rana si sa cred in puterea lui vindecatoare, dar imi imaginez ca unii oameni devin irationali in situatii extreme si, agatandu-se de orice speranta, produc un efect de autosugestie in masura sa ajute organismul sa lupte cu boala, in aceeasi proportie cu cei care isi pot produce singuri, mental, o stare mai grava. Abandonul, starea de relaxare, poate avea un efect pozitiv. Daca unii cred ca atingand o bucata de material textil sau de lemn aduce alinarea suferintei, e posibil sa functioneze ca placebo. A inteles asta si Biserica, au inteles si sarlatanii gata sa vanda leacuri-minune pentru orice.
Mai multe cunostinte de fizica si biochimie mi-ar putea oferi explicatii pe care altii le atribuie capacitatilor extrasenzoriale. Dupa cum spune chiar Sfantul Augustin, citat in prefata, "Miracolele nu contravin legilor naturii, ci doar cunostintelor pe care le avem despre aceste legi." Capacitatile creierului uman sunt inca incomplet explicate si intelese, asa ca orice aparent mister are pentru mine cauze cat se poate de rationale. Stim de exemplu ca se pot implanta amintiri false, ca hipnoza sau o stare de relaxare completa a creierului (coma) poate (de)bloca anumiti receptori nervosi sau memoria latenta.
Cartea trece in revista diverse cazuri de bilocatie, criptomnezie, near death experiences, hipnoza si alte fenomene sau intamplari iesite din comun. Unele mistere, precum cel al antilopelor sinucigase ori levitarea ostiei la Lourdes s-au lamurit, altele nu, programele de spionaj parapsihologic ale CIA au dat rezultate neconcludente, au avut si succese, si esecuri, probabil in functie de numarul de capre ce au impiedicat sau favorizat energiile nevazute sa se armonizeze.
Si acum va intreb: sunteti capre sau oi? Intrebarea nu este una ofensatoare, ci porneste de la un experiment facut asupra scepticilor si adeptilor paranormalului, ce incearca sa justifice esecurile telepatilor si clarvazatorilor prin puterea neincrederii, la fel de mare, dar de sens opus, ca si cea a credintei. Cu alte cuvinte, prezenta caprelor anuleaza curentii de energie favorabili ai oilor si parapsihologul se face de ras. De rasul caprelor, evident, care devin tapi ispasitori ai esecului fenomenelor supranaturale.
Si concluzia cartii? Nu exista, daca sunteti sceptici veti ramane in continuare, daca sunteti adepti ai supranaturalului, veti continua sa credeti. Este o carte "calduta", care incearca sa nu ofenseze prea tare nici una dintre tabere. Dar m-a exasperat sa vad cum autorul, declarat cartezian, atribuie fenomenele pentru care nu are rezultate concludente "Domnului". Cu alte cuvinte, este din tagma celor convinsi ca stiinta si religia sunt complementare... Halal rigoare stiintifica de hibrid intre capra si oaie!
Una din putinele concluzii limpezi ar fi: nu fumati cand mulgeti vaca! In rest, daca nu aveti o mare dorinta de o baie de ocultism pe frigul asta, nu cautati un Dictionar acolo unde nu e. Sau, daca va convingeti ca e un Dictionar folositor si deschizator de noi perspective ori cel putin o lectura interesanta si captivanta pentru voi, asa va fi!

Tuesday, 20 January 2015

Adevar sau provocare


Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance) (2014)

Adevaruri:
1. E un film bun, la cat de galonat e, cu cele 9 nominalizari la Oscar si o multime de cronici pozitive, era si cazul. Poate tocmai de-aia mi-am setat asteptarile undeva sus si la final am simtit ca mi-a lipsit ceva. Ce anume, vedeti mai jos (la provocari). Pentru mine Inárritu ramane in continuare mai aproape de suflet pentru Amores perros.
2. Michael Keaton face rolul vietii, si la propriu, si la figurat. Dupa succesul din anii '90 cu Batman, a intrat intr-un con de umbra si nimic din filmele urmatoare nu l-a mai scos de acolo. Pana acum, cand Birdman ii da din nou aripi. Un actor bun este unul care stie in aceeasi masura sa joace un actor slab, sa evolueze, sa se transforme, si asta se vede de-a lungul filmului. Chiar daca ma supara lipsa nominalizarii pentru rol masculin a lui Jake Gyllenhaal, trebuie sa recunosc ca Keaton are si acea lucire a privirii de psihopat, dar si mult mai mult: speranta, furie, infrangere, disperare, indarjire, versatilitatea care poate sa redea toata paleta de sentimente umane.
3. Alaturi de el, intreg castingul e de remarcat, cu mentiuni speciale pentru Edward Norton si Emma Stone, si ei nominalizati. Emma Stone se descurca excelent si in rol de ex-junkie depresiva, poate i se vor oferi de-acum roluri mai consistente decat cel de adolescenta prietenoasa si simpatica din comedii usurele, ca potential este.
4. Se recunoaste mana lui Inárritu in modul de filmare. Totul este impachetat intr-o atmosfera suprarealista, cadrele apropiate, peste umarul actorului, urmeaza conturul peretilor si dau o puternica senzatie claustrofobica, in ton cu starea eroului, pentru a lasa apoi camera sa urce spre cer, printre cladirile inalte, acolo unde numai zborul aduce eliberarea si alinarea orgoliului ranit. Coloana sonora a filmului este sustinuta de un muzician de jazz, doar din tobe, si are impact asupra ambiantei generale a filmului, ii da intensitate.
5. Detensioneaza momentele incarcate prin umor (de multe ori negru), gadila spiritul cinefililor cu o multime de remarci percutante despre peisajul hollywoodian, ce lasa sa se intuiasca un conflict intre New York si LA, intre Broadway si Hollywood, intre cultura teatrala si productia de masa.

Provocari:
1. Cum conciliezi aceste doua fatete, cum faci tranzitia de la Batman/Birdman la Broadway si Raymond Carver? Luand un icon al civilizatiei de consum si integrandu-l intr-un peisaj catalogat la inceput ca shithole, intr-o lume in care mesajul spus conteaza mai mult decat stralucirea efectelor si decorurilor.
2. Pana la urma, unde este iluzia si unde adevarul? Sa fie decorurile de carton, pistolul de plastic, sticla cu apa ce se pretinde ca ar contine whisky semne ale artificialului? Interpretarea trebuie sa duca la arta totala, la identificarea cu personajul, asa cum clameaza Mike (Edward Norton, actorul ce a jucat in numai doua filme in 2014, ambele cu cate noua nominalizari) care doar pe scena simte ca traieste cu adevarat? Unde incepe si unde se termina iluzia pentru un actor? Pe scena sau in afara ei?
3. Si unde se situeaza critica in toata povestea asta? De ce trebuie ca reprezentanta cea mai influenta a ei sa fie previzibila acritura gata sa distruga o piesa pentru frustrari si credinte personale?
4. Cum sa provoci fara sa fii conventional? De la inceput intuiesti incotro se indreapta povestea. Dar te bucuri de cadre, de replici si la final observi ca ai vazut unul din acele filme atent lucrate, slefuite, dar care a cam uitat sa intre si in suflet. E atat de impecabil in lumea lui incat nu reuseste sa aduca si spectatorul in ea, m-a lasat afara in frig (din fericire aveam hainele pe mine), nu m-a invaluit si n-am uitat deloc ca privesc un film. Nu stiu de ce nu s-a produs scanteia, desi mi-a placut filmul, rational vorbind, poate pentru ca era atat de cerebral incat a pierdut din vedere impactul psihologic.
5. Despre ce vorbim cand vorbim despre dragoste? Este titlul piesei montate de Riggan, un tribut adus de Inárritu lui Raymond Carver, este intrebarea la care Birdman ne raspunde mai intai in piesa, apoi in film. Dragostea cunoaste multe forme, dar pare sa fie alcatuita din acte concrete, mai mult din provocari decat din adevaruri. Dar filmul m-a provocat inainte de a-mi obtine dragostea. Sau poate, dupa cum ii reproseaza actorul-regizor criticului, i can't feel, i just label things.
Va lua multe premii, probabil si pe cel mare, dar nu este anul in care sa zic "da, vreau sa castige asta", pana acum Birdman si Hotelul lui Anderson sunt pe-acolo, mai degraba va fi anul in care voi zice "nu vreau sa castige asta", si anume nu Selma. De cate Colibe ale unchiului Tom mai e nevoie pentru ca America sa-si spele vinovatia pentru sclavie?! Si apoi, al doilea film la tema, dupa cei 12 ani de sclavie, ar fi cam mult si repetitiv.

Monday, 19 January 2015

Vecinii pe care as fi vrut sa-i am


Goncalo M. Tavares - Cinci plimbari prin cartier

Cartierul prin care ne invita Tavares apare in desenul de la inceputul cartii ca o aglomerare de case unde Kafka este vecin cu Hans Christian Andersen; Wells, Balzac si Rimbaud locuiesc in cladirea de langa casa lui Gogol si Melville; apartamentul lui Calvino e alaturi de cele ale lui Beckett si Orwell. Numai vecini unul si unul, nu?! Fiecare dintre ei merita sa fie cunoscut mai indeaproape. Asa ca, in fragmente scurte, insotite de desene, ii intalnim in aceste prime cinci plimbari pe domnii Valéry, Henri, Brecht, Calvino si Walser. 
Pe domnul Valéry il puteti identifica usor. Se plimba singur, cu palaria pe cap si vinde interiorul lucrurilor, deseneaza ca Micul Print si are o  slabiciune pentru ratiune. S-ar putea sa va invite la polemici prin afirmatii de genul "O cauza valoreaza mai putin decat un efect si un efect valoreaza mai putin decat un eveniment fara cauza". S-ar putea sa va exaspereze cu nevoia lui de a masura totul. Si atunci luati-va ramas bun si continuati-va drumul. Va veti intersecta cu simpaticul domn Henri, spirit enciclopedic, poate tocmai cand constata ca dorinta lui a baut deja un pahar de absint. El inca nu. Va trece grabit sa o ajunga din urma, pentru a reface spatiul gol dintre celule si absint, unde se afla gandirea. Daca il insotiti, va poate povesti multe despre cosurile ce se impleteau inca din neolitic, despre calendarul babilonian, despre Turnul influentelor fericite construit de chinezi ori cum functioneaza un motor electric, despre aspirina sau inventatorul ghilotinei. Trebuie doar sa rezistati la betie, ca precis va cere un alt pahar de absint... si apoi altul. 
Daca nu, dati fuga la domnul Brecht, are o solutie logica si o rezolvare pentru fiecare problema, va va trezi din mahmureala, mai ales daca aveti simtul umorului si al absurdului.
Si cand credeati ca v-ati revenit complet, zariti un barbat inalt care tine in mana un balon albastru si va saluta raspicat. Este domnul Calvino! Nu refuzati invitatia acestui visator de a privi lumea in mod diferit. Pentru asta trebuie sa ajungeti in apartamentul sau, la fereastra cu draperii ce se incheie cu nasturi, doar de la ea puteti obtine o imagine comuna! 
Si daca vi s-a urat de socializare si va simtiti depasiti de situatie, cu o multime de domni simpatici care stiu mai multe decat voi si nu ezita sa va impartaseasca gandurile si ideile cu entuziasm, poate vreti sa iesiti din cartier si sa faceti o plimbare in natura. Credeti ca ati scapat?! Undeva, la marginea padurii, tocmai ati gasit casa domnului Walser. Poate ii veti zari si pe meseriasii ce misuna sa repare ceva la acoperis, la geam ori la un perete si ii veti intui toate iluziile spulberate de a avea casa gata vreodata. 
Eu am facut plimbarea asta, si a fost tare frumoasa. Pe domnii Henri si Walser i-am cunoscut acum, in niste circumstante in care nu inteleg exact referintele, domnul Brecht imi este oarecum familiar, cu domnul Valéry m-am intersectat mai demult, fara prea multa placere, ca poet l-am suportat mai usor decat ca teoretician al poieticii. In schimb, domnul Calvino e unul dintre vecinii de cartier cu care oricand as vrea sa ma intalnesc! Data viitoare am sa-i aduc un balon rosu si un nou Poem, daca i-a murit ultimul. 
In rest, cititi Tavares! Este cameleonic, stie sa intre in mintea scriitorilor, sa-si adapteze stilul in functie de personalitate, de la tonul sec al lui Brecht la meandrele invaluitoare ale lui Calvino. Inspirate de realitate sau imaginare, dar pastrand esenta personajului, cele cinci episoade dovedesc nu doar ca este un autor care iubeste literatura, ci si unul care stie sa inventeze, sa se bucure de ea cu umor, sa reinterpreteze cu prospetime si spontaneitate ceea ce citeste.
Stau pe faza, am auzit ca mai urmeaza plimbari!

Friday, 16 January 2015

Cainele Charlie


Cu speranta ca nu comit o incalcare foarte grava a drepturilor de autor, traduc in continuare un scurt articol din Charlie Hebdo, editia de miercuri, 14 ianuarie, semnat de Sigolène Vinson, care mi-a rupt o bucata din suflet si daca tot a facut-o franjuri va dau si voua cate o particica. Mentionez ca, oricat am cautat, habar n-am care este in limba romana onomatopeea ce exprima zgomotul labutelor cainilor (ma gandeam la lipa-lipa, dar ezit, ar fi mai potrivit pentru bautul apei ori clampanitul papucilor; daca stie cineva... au secours! ), asa ca am lasat-o in original, Tic-tic-tic, punand doar cratime.

In pas de caine

Tic-tic-tic-tic... La Charlie avem un caine, un cocker roscat pe nume Lila. De fapt, nu este al tuturor, numai al lui Eric. Din intreaga echipa, il prefera pe Cabu. In aceasta zi de 7 ianuarie, el ii pregateste un festin. Trebuie sa spun ca pe masa redactiei sunt galete bretone aduse de Coco si o prajitura marmorata pe care am cumparat-o pentru ziua de nastere a lui Luz. Cu siguranta Cabu ii va da partea lui.
Tic-tic-tic-tic... La Charlie avem un caine, un cocker roscat care zgarie parchetul. Riss si Charb mai protesteaza cateodata, si atunci Luce ii ia apararea si il mangaie pe cap. Honoré prefera pisicile. Tignous, copiii. Wolinski are o slabiciune pentru Catherine si Zineb. 
Tic-tic-tic-tic... La Charlie avem un caine, un cocker roscat care asista la discutii. "Pentru sau contra Louis de Funés?" Jean-Baptiste este mai degraba pentru. Si Philippe. Lui Fabrice nu-i pasa, important e sa iasa bine. Inainte sa raspunda, Laurent vrea sa faca un sondaj. Antonio are interes sa fie impotriva. Gérard face pe arbitrul. Pelloux spune: "Am numarul lui de mobil" (al lui de Funès).
Tic-tic-tic-tic... La Charlie avem un caine, un cocker roscat intr-un permanent du-te vino prin biroul lui Mustapha. Bernard nu-l aude, rade (rasul lui are accent de sud-vest... da, se poate) privind-o pe Elsa cum gesticuleaza larg vorbindu-ne despre Lacan. 
Tic-tic-tic-tic... La Charlie avem un caine, un cocker roscat care nu intelege de ce miercurea e atata lume. In restul saptamanii, numai Angélique, Simon si Cécile ii tin de urat. Lunea are noroc sa o mai intalneasca si pe Martine.
Pac pac pac pac. Apoi, o tacere de moarte. Jean-Luc si cu mine ramanem culcati la pamant. 
Deodata: tic-tic-tic-tic! 
Tic-tic-tic-tic... La Charlie avem un caine, un cocker roscat  care ne da de stire ca e bine, ca ne putem ridica, au plecat. 
Lila a fost crutata. Poate pentru ca este femela. 
Tuturor prietenilor. Si celorlalti.
Sigolène Vinson

Thursday, 15 January 2015

Supunere


Michel Houellebecq - Soumission 

Despre Houellebecq nu am avut niciodata o parere prea stralucita si nimeni nu ma poate convinge ca e un autor care scrie bine. Are mai degraba stil de copywriter. De acord ca are/avea incisivitate si vivacitate, dar astea-s mai mult caracteristici ale publicitatii si jurnalismului decat ale literaturii. Plus ca s-au mai diluat si ele, cu fiecare carte in care repeta aceleasi teme la nesfarsit. In schimb, nu-i contest doua calitati: stie sa propuna subiecte de actualitate (ca orice jurnalist), uneori controversate (turism sexual, clonare, influenta mass-media asupra perceptiei realitatii) si are un marketing agresiv (ca orice publicitar) ce-i asigura priza la public. Pe scurt, are prezenta de spirit de a aborda subiecte "fierbinti", dar modul in care o face nu  indreptateste Goncourt-ul acordat pentru o carte in care a copiat pasaje de pe Wikipedia... Wiki scrie bine! Si uite asa se face ca de premiatul Nobel (care, va place sau nu, este totusi mai bun scriitor) aude lumea nefrancofona in ziua cand primeste premiul, dar de cartile acestui mic Ponta al literelor franceze vuieste netul de fiecare data. De obicei de bine.
Si acum a nimerit-o. Exact cand era in turneul de lansare a Supunerii (traducerea literala a cuvantului "Islam"), s-a produs atentatul. In plus, e pe coperta numarului Charlie Hebdo din ziua  macelului, o coperta ce surprinde foarte bine temele principale ale cartii: imbatranirea personala si musulmanizarea Frantei.
Nu obisnuiesc sa fac speculatii nefondate, dar in cazul asta nu ma pot abtine: calculat si mercantil cum il vad pe Houellebecq, e in stare sa jubileze in sinea lui (ca in public stie si el ca unele lucruri chiar nu se fac, asa ca si-a suspendat deocamdata turneul) ca atentatul ii va spori vanzarile. Pentru ca oamenii vor sa stie, sa faca legaturi, sa inteleaga. De aceea am citit-o chiar si eu, desi imi promisesem dupa vreo 3 carti de-ale lui sa nu mai am de-a face cu personajul, dar nu mi-e rusine sa recunosc ca am obtinut-o prin marinimia internetului, ceea ce nu fac decat in cazuri exceptionale cu cartile. Probabil ca, in lumina ultimelor evenimente, nu va mai declansa scandalul asteptat, ci doar interesul legat de presimtiri sumbre alimentate de conflictul acutizat intre civilizatii.

 

Intr-un viitor nu prea indepartat (anul 2022), dupa doua mandate ale lui Hollande, in Franta ajunge presedinte un anume Mohammed Ben Abbes (nici nu e de mirare cand contracandidata este Marine Le Pen), instaurand conducerea Fratiei Musulmane.  Intr-o Franta in care nativii sunt ca anesteziati, incapabili sa riposteze,  sentimentul surd de neliniste si ingrijorare ramane doar in fundal si masurile luate de guvern nu mai starnesc indignarea colectiva, nu-si gasesc riposta din partea societatii civile. Statele nord-africane incep pe rand sa adere la UE si Sorbona devine universitate islamica finantata de sauditi.
François, un personaj la fel de narcisist ca si imaginea afisata de autorul sau, ce mi-a repugnat de la primele randuri, este un profesor universitar la Sorbona al carui prestigiu se hraneste mai mult cu lucrarea de doctorat despre Huysmans, prozatorul simbolist decadent convertit la catolicism al sfarsitului de secol XIX. Nu ezita sa se laude ce articole incisive si stralucitoare scrie, este adept al patriarhatului, considerand barbatul "domnul si stapanul" femeii, pe care o vede ca instrument sexual, expediind-o scurt dupa 35 de ani in ruina in timp ce el, masculul feroce, la 43 de ani debordeaza de viata si trebuie sa-si reconfirme anual vigoarea cu noi victime alese dintre studente.
Cartea alatura scene de sex vulgar, fara nimic erotic, repetate inainte in alte volume, cu prelegeri despre Huysmans (iar o fi copiat de undeva?!), consideratii politico-sociale si obisnuitul narcisism al autorului, prin sublinierea unor cuvinte prin caractere italice, ca doar sunt esentiale. Lui Houellebecq ii place sa-si puna personajele sa vorbeasca asa cum un om nu ar face-o decat de la o catedra, transformand orice intalnire in lungi monologuri. Totul suna fals de la un capat la altul. Generalizeaza, inchipuindu-si ca o natie intreaga este asemenea lui François cel deprimat (si doar am vazut chiar recent ca nu e!), incapabila de actiune in fata unei amenintari reale si construieste un roman/eseu despre blazarea Frantei in fata islamizarii. Fraza prolixa, mai lunga decat de obicei,  plictiseste, mai ales cand discursul e confuz si pune pe tapet destule idei scoase "din putul gandirii" (cateva mostre mai jos).
Ca fapt divers, nu Banciu, ci Houellebecq a facut in spatiul public, inca din 2001, dupa World Trade Center, afirmatia ca islamul este o "cretinatate de religie", asa ca CNA-ul il poate amenda (si) pentru preluare fara citarea sursei. Am amintit de episod pentru ca exact aceasta afirmatie se straduieste sa o consolideze prin carte, impreuna cu aceea ca turma blanda de oite catolice e la fel de cretina, lasandu-se dusa la taiere fara impotrivire. Gasindu-le motivatii facile (precum castigul mai mare si posibilitatea poligamiei) pentru a-si abandona ideologiile si a se converti, isi caricaturizeaza eroii. Se alimenteaza din speculatiile si ideile vremilor noastre pentru a face o carte digerabila dar plata, care-i pacaleste pe multi si-i face sa exclame "da dom'le, tipul are viziune!". Nu are, doar recicleaza idei de-a gata, poate mai copiaza cate ceva de pe Wikipedia sau din alte surse ce nu vor fi identificate (cine fura azi un paragraf, maine...) si le impacheteaza in asa fel incat pachetul sa fie usor de desfacut de oricine. Evita cu abilitate o luare de pozitie clara, inoata in ape caldute si face in aceeasi oala un ghiveci din care ies prost cu totii, musulmani, atei sau crestini. Arunca praf in ochii cititorului pentru a-l obliga sa-i inchida la faptul ca nu raspunde nici unei provocari si doar este agresiv, sexist, populist in a miza pe nelinistile si teama cauzate de worst case scenario. Musulmanii lui asa-zis moderati se vor probabil o gluma, fiindca la Houellebecq, un mizantrop inchistat in propriile idei, generalizand fara masura, nu exista moderatie.
Personajul e la fel de confuz ca si autorul: pleaca fara sa stie prea bine unde, merge pe drumuri pustiite post-apocaliptic nu se stie de ce, se raporteaza la Huysmans sau Péguy, autori din secolul XIX, pentru a intelege lumea concreta in care traieste, se duce la abatia din Ligugé pe urma lui Huysmans si nu afla nimic, merge la Bruxelles, nu gaseste nimic. Intr-o vreme a comunicarii rapide, afla de moartea mamei sale la o luna si jumatate dupa ce s-a produs. Si nu, nu se ascunsese in vreo grota, ca in restul cartii tot butoneaza telefonul si mailurile, plecase intr-o zona turistica din sudul Frantei. Dar domnul Houellebecq sta mai prost cu logica, nu mai zic in situatiile de cauza-efect. Ii vin tot felul de idei precum aceea ca daca femeile nu ar mai munci, s-ar rezolva problema somajului. De unde ar iesi atatia barbati calificati pentru profesii unde locurile de munca sunt ocupate in special de femei? S-ar umple tara de frati medicali, mosi de maternitate, muncitori textilisti sau chiar invatatori? Si asta e doar una, va las sa descoperiti restul singuri, daca aveti chef sa va pierdeti timpul. Cred ca aveti, curiozitatea o sa fie mare si la noi, prevad.
Oricum, e o carte care nu cred ca merita sa starneasca vreo polemica serioasa. Argumentele in favoarea convertirii nu depasesc nivelul unei discutii "de bere", cel mai important parand sa fie "une épouse de quarante ans pour la cuisine, une de quinze ans pour d'autres choses... sans doute avait-il une ou deux époses d'âge intermédiaire"...
Caricatura pe care o face Houellebecq Islamului (si, prin acceptare, civilizatiei occidentale supuse) e mai rautacioasa si mai ofensatoare decat orice a produs Charlie, pentru ca nu are nici un dram de umor, se ia prea mult in serios si pare convins (el, autorul, nu confund cu personajul) de adevarul unor idei social-economice tare subrede. E ca si cum l-ar fi desenat pe Mahomed in erectie si cu simbolul petro-dolarilor stralucind in ochi. Un personaj marturiseste cu veneratie: "il y a pour moi un rapport entre l'absolue soumission de la femme à l'homme, telle que la décrit Histoire d'O, et la soumission de l'homme à Dieu, telle que l'envisage l'islam." Un raport sado-maso, asa cum am avut si eu cu cartea....

Wednesday, 14 January 2015

Zapada acopera totul...


Winter Sleep (Kis uykusu) (2014)

Pentru ca rusii in ultima vreme nu prea mai fac filme rusesti, unde prin "rusesc" inteleg un film de-ala frumos, ce curge lin, melancolic si meditativ, cu o dezvoltare ampla si rabdatoare a personajelor, cu nuante, va recomand cu tot entuziasmul un film turcesc "rusesc". Am inteles ca, dupa proiectia din cadrul festivalului Les films de Cannes à Bucarest,  in trat acum si pe ecranele cinematografelor "de Mall". Daca va hotarati sa mergeti, va doresc noroc in gasirea unor vecini atenti si interesati de film, nu de sms-urile prietenilor, pentru ca alaturi de ei va trebui sa petreceti trei ore si un sfert, hai sa zic si jumate, daca pun si reclamele. Da, ati inteles bine, e un film de 196 de minute care te tine atent, interesat, nici nu le simti cand trec, chiar daca nu debordeaza de actiune. 
Nu va speriati daca pana la un punct vi se pare ca ati mai vazut deja asta, parand sa se indrepte spre Pozitia copilului. Partea cu inegalitatea sociala, cu perceptia fiecarei clase despre cealalta, cu ceea ce crede fiecare ca i se cuvine e doar asa, de incalzire, pentru a contura un conflict care se ramifica apoi in alte directii.
Aydin, un fost actor, este bogat prin nastere, a mostenit un hotel intr-o zona turistica din Cappadocia si o multime de locuinte din zona, inchiriate satenilor, nu intotdeauna capabili sa-si plateasca chiria. Locuieste impreuna cu o sotie mult mai tanara care se ocupa de acte de caritate si cu sora lui, ce-si petrece cea mai mare parte din timp stand tolanita pe canapea si meditand filozofic si depresiv asupra Raului si posibilitatii de a-l vindeca prin intoarcerea obrazului. Alaturi de cei trei, mai este un cuplu de angajati, ea ocupandu-se de bucatarie si curatenie, el - mana dreapta si omul bun la toate al sefului: sofer, bodyguard, receptioner la hotel.
In lumea in care traim, nimeni nu e perfect si filmul reuseste foarte bine sa transmita asta prin crearea unor personaje complexe, ale caror conceptii etice sau filozofice sunt mai mereu in contradictie cu modul de actiune (cu framantari ce m-au duc cu gandul la Bergman), incepand cu Aydin, ce pare manat de cele mai bune intentii si nu poate sa inteleaga nici o clipa prin ce-si irita semenii.
Regia si scenariul lui Nuri Bilge Ceylan sunt extrem de minutios puse la punct si bine gandite, intr-un crescendo ce nu stii unde te va arunca, cum vei iesi din iuresul in care ajungi sa fii prins, incerci sa te agati pe rand de unul sau altul dintre personaje, sa-i dai dreptate sau sa-l blamezi, doar pentru a constata ca fiecare are dreptatea lui si fiecare e la fel de blamabil, si somnul iernii nu e nicidecum o dulce letargie, ci un iures ascuns sub pojghita fragila a sentimentelor umane.
Dupa Jauja, capatasem o oarecare alergie la cadre lungi, insa am vazut ca acolo unde ai si tensiune isi gasesc justificare, alterneaza perfect, ca un moment de respiro, cu locvacitatea personajelor, ce tind mereu sa se explice, sa-si rezolve propriile conflicte aliniindu-si conceptiile teoretice cu actiunea, cu motivatiile practice.
Desi mizeaza mai ales pe impactul cuvintelor, pe puterea de a construi o realitate conceptuala si de a starni emotie, Winter Sleep e mai mult decat s-ar putea transpune intr-o piesa de teatru. Pentru ca uneori cuvintele sunt insuficiente si ajung sa te strange intr-un cerc fara iesire, era nevoie de spatiile ample ale decorurilor, de pustietatea stepei, de planuri de constructie extinse, de forta naturii, de naturaletea si farmecul actorilor, care, in momente de tacere, vorbesc permanent din priviri si gesturi, pentru a da rotunjime unui film de o intensitate cum n-am mai vazut demult. De data asta, subscriu din toata inima la alegerea juriului de la Cannes, care l-a recompensat cu Palme d'Or si tare mi-as dori sa-l vad castigatorul Oscarului pentru film strain, desi ma tem ca juriul american e mai sensibil la povestile cu evrei gen Ida (promit sa nu scriu despre el!) sau la lacrimogene corecte politic. 
Poate din cum am prezentat pana acum filmul pare dificil si oarecum anost. "De ce as vrea sa ma uit la atata vorbarie?", ar putea intreba cineva. Dificil este, uneori mai greu de urmarit, dar anost in nici un caz! Nu e doar o meditatie serioasa, ci strecoara in scenariu si ironie, umor, o anumita lejeritate ce-l face digerabil, schimband registrele si dandu-i timp spectatorului sa respire. Si este filmul in care am vazut cea mai misto scena de betie pe ecran. Trei oameni vorbesc in acelasi timp, se ingana, se contrazic sau isi dau dreptate, totul cu atata convingere incat nu poti sa crezi ca sunt actori si nu niste betivani veseli si simpatici filmati cu camera ascunsa.
Din categoria "musai de vazut"!

Tuesday, 13 January 2015

Donul agitat



Mihail Solohov - Donul linistit

Am terminat-o... Si nu-i un strigat de victorie, ci o constatare ce ascunde regrete. Acum trebuie sa va povestesc, sa lamuresc prietenii care ma intrebau "cine te-a pedepsit sa citesti asta?" ca nu-i vorba de masochism, chiar s-a lipit de mine si n-am putut s-o abandonez.
Intre cele doua Razboaie Mondiale, Mihail Solohov a scris o carte mare nu doar ca numar de pagini, ce reprezinta pentru prima jumatate a secolului 20 ce era Razboi si pace pentru prima jumatate a secolului 19. E o carte ce imbina dragostea, jocurile politice, razboiul, lumea rurala cu preocuparile ei, dar expresia "fresca sociala" imi inspira reticenta, a fost atat de uzata pentru volumele din programa obligatorie de literatura, multe plictisitoare, incat mi s-ar parea nedrept sa o folosesc in contextul de fata.
In Tatarski, unul din satele cazacesti de pe malurile Donului, viata pare sa urmeze cursul anotimpurilor, cu activitatile agricole, cu pasiuni dezlantuite, dorinte navalnice sau iubiri ce ard mocnit dar statornic, un curs intrerupt brutal de Primul Razboi Mondial, cand numai batranii si copiii raman sa aline dorul femeilor dupa cei plecati pe front. Donul nu este deloc linistit. Chiar intr-o scena de la inceputul cartii, taranii se lupta cu apele lui agitate. Mai tarziu, vijelia se transforma intr-una metaforica, dar cu atat mai devastatoare. Cat despre traitorii pe malurile sale, traiul lor are o intensitate primitiva, pasiunile si dusmaniile se leaga si clocotesc pe viata. De la un punct, nimic din carte nu mai este linistit in afara de movilele sub care se adapostesc oasele celor ucisi, acoperite cu flori. Dar lumea isi continua mersul, indiferent de cauzele pentru care se moare si de numele celor rapusi.
Salbaticia stepei se reflecta si in temperamentul oamenilor, aprigi si iuti la manie; alaturi de fratii Melehov si tovarasii lor de arme, trecem prin toate etapele razboiului, de la primul om vazut mort la primul ucis, urmand calea desensibilizarii totale; revolta mocnita se transforma in revolutie, atractia pentru bolsevici in respingere si in dorinta de autonomie a tinuturilor cazacesti de pe Don si, dupa ce totul a ars, ramane doar dorinta de pace si liniste. Printre tablouri sangeroase, se strecoara si discutii premonitorii pentru un viitor netrait si inimaginabil:
"- In viitoarele razboaie, rolul cavaleriei va fi nul. 
- Mai exact, cavaleria nu va exista. 
- Ei, las-o moarta!
- Fara doar si poate. 
- Asculta, Tersintev, e imposibil sa inlocuiesti omul printr-o masina! E o enormitate...
- Nu vorbesc de om, ci de cal. Motocicleta sau automobilul vor inlocui calul. 
- Asta nu mi-o pot inchipui: un escadron pe automobile!"
Nu am inteles de ce a devenit cartea lui Solohov un simbol al culturii sovietice, un instrument de propaganda stalinista, cand pozitia sa nu e deloc transanta in favoarea Rosiilor sau Albilor, nici de ce se vorbeste ca premiul Nobel acordat in 1965, singurul atribuit in literatura in mod specific pentru o carte, "for the artistic power and integrity with which, in his epic of the Don, he has given expression to a historic phase in the life of the Russian people" ar avea mai degraba motivatii politice. Dar am inteles de ce s-a crezut ca manuscrisul ar fi apartinut altcuiva si insusit apoi de Solohov, care nu a scris ulterior nimic pe masura acestui roman-fluviu ce duce cu el oameni, fragmente de istorie, dragoste si cruzime, o carte vie, cu destine ce iau intorsaturi neasteptate, cu puncte de interes ce-si schimba focusul de la personaje catre tabloul istoric si inapoi, pastrand cursivitatea si lizibilitatea chiar si in cadrele ample si aparent fara legatura cu soarta eroilor principali.
Daca primul si ultimul volum au o tusa mai personala, o orientare ceva mai mare spre eroii centrali, celelalte doua sunt imbibate cu istorie, incepand cu razboiul si terminandu-se prin 1920, cand fugari, refugiati, dezertori sau banditi incearca sa se adaposteasca de plata politelor, personale sau ideologice.
Exista cateva registre stilistice distincte in carte: unele capitole sunt dedicate fragmentelor de istorie reala si au ceva din limbajul manualelor, rece si impersonal, ce prezinta fapte si date cu detasare. In altele rasuna salve de tun, nechezatul cailor, zanganitul armelor. Vedem cum randuielile razboiului se schimba din mers, cu mobilizarea ranitilor, impuscarea fara judecata a prizonierilor, prinderea inamicilor prin ademenire si promisiuni, punandu-se bazele eticii care avea sa guverneze mult timp URSS-ul ce urma sa se constituie curand. De multe ori, pentru contrast, momentele tensionate se incheie cu scurte descrieri de natura, ca pentru a compensa oroarea cu frumusetea. Si mai este naratiunea propriu-zisa, rasfirata pe tot atatea planuri cate familii traiesc in Tatarski, satul de cazaci de unde porneste si unde se incheie odiseea noastra. Deasupra tuturor nenorocirilor, se ridica din cand in cand cantecul: de dor, de jale, de disperare sau de lupta.
E o carte care te trece prin toate starile: razi, te intristezi, te oripilezi, savurezi plasticitatea unor imagini sau expresii, te mai si descumpaneste uneori cand te bombardeaza cu tot felul de informatii privind date, locuri, regimente, nume, te simti confuz de alegerile sau reactiile eroilor, nu mai confuz decat el, Grigori Melehov, personajul principal, ce marturiseste spre final ca, lovindu-se de neincrederea tuturor, "eu umblu din o mie noua sute saptesprezece, ba in dreapta, ba in stanga, ma clatin ca un om beat... M-am despartit de albi si n-am putut sa ma lipesc de rosii, de am ramas asa, ca balega pe apa..."
Simt ca orice as spune n-as putea sa epuizez subiectul, asa ca mai bine va invit sa cititi cartea. Am invatat si cuvinte noi ("cimotie", "lampas" ori "picher" sunt doar cateva), am invatat si ceva istorie (ca era musai sa aflu ce-i cu cazacii astia, fara legatura cu locuitorii Kazahstanului), o felie deloc neglijabila de cultura generala despre Primul Razboi Mondial, Revolutia din Octombrie si contrarevolutie, un pic de geografie (simteam nevoia sa-mi localizez eroii in spatiu), dar mai ales am castigat la capitolul literatura.
Si asa mi-am petrecut vacanta de iarna. Am terminat 2014 cu cazacii mei (si spun ai mei pentru ca, intr-o masura mai mica sau mai mare, i-am adoptat si i-am indragit pe toti, de la Melehovi, in frunte cu Pantelei, capul familiei cel iute la manie si hatru, la Daria cea iubitoare de viata, la nefericita Natalia cea greu incercata, la Axinia cea mereu in asteptare si pana la ocazionalii trecatori prin cadru, Anikuska si Hristonea, Korsunovii ori boierii Listnitki), si m-am intors cu nerabdare la ei in 2015. Am profitat de plecarea de o saptamana de acasa si i-am parasit cand eram spre sfarsitul volumului trei, vrand sa mai prelungesc putin lectura, timpul de dinainte de a ajunge la sfarsit, dar si presimtind ca am nevoie de o gura sanatoasa de aer inaintea volumului patru, apogeul si apocalipsa acestei odisee in care violenta creeaza si mai multa violenta, pana cand totul scapa de sub control si se rostogoleste asupra omenirii. Nu de rabdare ai nevoie ca sa citesti cartea asta, care te conduce atat de mieros printre cadavre, ci de curaj!

Monday, 12 January 2015

Simfonie in alb-albastru cu un pic de rosu

Poiana Brasov, 4 - 7 ianuarie 2014















(dublu clic pe poze pentru marire)

Am scris in fiecare iarna mai in detaliu, pentru cei interesati, despre situatia partiilor de pe Valea Prahovei si din Poiana Brasov, ultima oara anul trecut. Nu revin cu prea multe informatii. Ar insemna sa va spun aceleasi lucruri. De data asta nu am mai luat statiunile la rand, dar am inteles, din ce vorbea lumea prin telegondola, ca la Sinaia nimic nu s-a schimbat in privinta impartirii domeniului schiabil intre doua administratii ce limiteaza libertatea de deplasare pe partii, ca in Poiana se schiaza in continuare cel mai ieftin si cel mai bine din intreaga zona si raportul intre numarul de partii / posibilitati de acces e cel mai bun.
Cele patru zile petrecute la schi au fost cam singurele dintr-un interval de vreo doua saptamani in care au mers toate instalatiile, multe fiind oprite in restul timpului din cauza rafalelor puternice. Nu stiu care-i situatia cu vantul saptamana asta, dar a tot nins. Cam ger in ziua insorita de dupa atata nor si ceata in care natura s-a pregatit de poze (- 15 grade), dar pe placa nu se simte la fel de rau ca pe propriile picioare si conditiile au fost excelente, cu zapada pufoasa (da, stiu ca aici "placarii" au o diferenta de perceptie fata de schiori in privinta a ce se inseamna "zapada buna", dar si schiorilor le-a fost pe plac, era pe alese, pe margini mai afanata, pe mijloc batatorita).
Sperand ca v-am facut pofta de o plimbare la munte, numai buna pentru revenirea in forma dupa Sarbatori, va avertizez ca, daca mergeti cu masina, aveti nevoie de multa rabdare, "autostrada" Bucuresti - Brasov e mai mereu blocata pe sensul de mers dinspre Bucuresti. Iar daca nu ajungeti, va aduc acasa un pic din iarna bogata si frumoasa, ca antidot la flescaiala asternuta prin oras. Mirosurile de brad, de frig si de vin fiert din jurul cabanei Postavaru nu le-am putut inregistra in poze.

Sunday, 11 January 2015

In cate feluri poate trece un cal prin cadru?


Jauja (2014)

Sunt filme lente care ma captiveaza prin poezia sau simbolurile lor. Sunt filme lente care ma exaspereaza prin banalitatea focusarii cadrelor, printr-o atmosfera fortata, cu atat mai trasa de par cu cat se doreste mai naturala. Sunt filme lente care se pretind o metafora si nu reusesc sa ajunga la spectator, sa-i spuna ceva, dar criticii pica pe spate in extaz in fata lor, pentru ca-s atat de profunde incat ii depaseste si pe ei si nu stiu cum sa exprime asta. Si mai este el, campionul anului 2014, filmul static prin excelenta, pe langa care filmele lente trec tropaind ca niste cai de curse, starnind nori de praf in pampasul argentinian. Inca ezit sa-i spun film sau sa-l numesc de-a dreptul ce este, o rama foto! Pentru ca de multe ori incremenirea cadrului da impresia ca s-a oprit playerul  ori pelicula ori suportul pe care il vedeti si tocmai cand te gandesti sa vezi de ce oare se intampla, cineva intra in peisaj ca pentru a spune "nu va speriati, nu e o proiectie de diapozitive cu peisaje frumoase din Argentina, mai suntem si noi, cativa actori, pe aici". 
In principal, ei sunt doi danezi, un tata (Viggo Mortensen, mai cunoscut multora pentru rolul Aragorn din Lord of the Rings) si fiica sa, Ingeborg (daca spun numele necunoscutei actrite s-ar putea sa fie nevoie sa spun doua, dezvaluind astfel o parte din ceea ce se vrea clenciul filmului), ajunsi la marginea desertului argentinian, de unde se pregatesc sa porneasca intr-o expeditie in cautarea miticului tinut Jauja, un El Dorado local. Numai ca fata fuge cu un bastinas (deh, hormonii!), asa ca tata intelege brusc ca Jauja lui e fie-sa, bunul cel mai pretios, noua tema de cautare. Dupa ce i se fura calul, va fi calauzit de un caine, ca altfel am fi ramas fara punct de interes, in cadrele lungi si fixe de cate un minut. Era nevoie  din cand in cand de un suflet pe intinderea pustie, macar sa-i ghideze pasii prin desertaciunea filmului in care joaca. Nu va spun ce gaseste si mai ales marele final care m-a enervat cumplit (genul ala de final care ma face sa simt ca scenaristul m-a tras pe sfoara, nu ca nu as fi avut senzatia asta tot timpul), ca poate mai citeste pe-aici vreun amator de estetici vizuale filozofico-meditativo-lirico-parabolice si ma injura ca-i stric revelatia, desi ar trebui s-o tina intr-un extaz continuu la cum arata acest film, castigator al premiului Un certain regard la Cannes. Da, o anume privire are, si anume privirea aia fixa, lipsita de expresivitate...
E un film care m-a facut sa ma tot gandesc si sa ma framant asupra decalajului de gusturi / impresii / pareri dintre public si critici. Eu habar n-am unde ma situez. Cred ca undeva la mijoc, adica nu-s nici din tagma criticilor, nu am o baza de cunostinte solide privind curente/tendinte/tehnici, dar nici publicul larg ala pe care-l are ca target Hollywood-ul cand da cu pac-pac-ul si se asteapta sa te zapaceasca ori sa te stoarca de compasiune pentru vreun negru oropsit sau bolnav incurabil. Neuronul meu, cat a ramas din el, poate sa emita semnale de alarma cand un film iti spune acelasi lucru de mii de ori sau cand e facut doar ca sa cerseasca premii. Consum filmele ca si cartile:  unele din convingere (ca-s scrise de autori indragiti sau au actori care-mi plac), altele din (prea multa) publicitate, altele din dispozitie de moment si altele din curiozitate (ca si la carti, cand am vrut sa stiu de ce a luat, de exemplu, Hertha Muller Nobelu' si mi-a ajuns o carte, multumesc, mi-am format o parere, ori de ce l-a luat Tomas Tranströmer care nu prea se traduce, pentru ca "poezia nu vinde" daca nu e a unui poet roman pe care sa-l citeasca prietenii sau deja canonizata, sa o ai in biblioteca. Nici chiar Nobelu' nu instituie un canon cand e vorba de poezie, asa ca Poliromu' nu i-a reeditat volumele alea doua de acum multi ani cum m-as fi asteptat, poate stiu ei ce stiu, or fi vazut vanzarile si s-au speriat). Jauja e o productie pentru critici, ii gadila, e incropita dupa reteta cazuta in desuet a filmelor cersetoare de premii pentru imagine. Pe mine doar m-a plictisit, si urmatorul film de care o sa scriu va fi un contraexemplu despre cum vad un film care sa impace si critica si publicul.
Nu inchei fara sa raspund la intrebarea din titlu, sa nu va las in suspans: dinspre planul indepartat spre cel apropiat, din cel apropiat spre cel indepartat, de la stanga spre dreapta ori invers, la trap sau la pas. Sau nu trece, doar sta acolo.  Fata, lateral, spate. Si uneori imaginea ramane fixata asupra lui, a calului, in timp ce punctul de interes se afla in afara cadrului, daca e vreunul. Cam asa si pentru mine, punctul de interes al filmului astuia e undeva in afara cadrului, eventual pe perete, vorba presedintelui, "uneori e mai interesant".

Saturday, 10 January 2015

Pentru un cos de oua si promisiunea a trei lire


Rabee Jaber - Povestea lui Hanna Yakub

Cruciade. Inchizitie. Razboaie Religioase. Revolutie Islamica. ISIS... Nu traim vremuri noi, radacinile conflictelor sunt aceleasi, se hranesc cu intoleranta data de credinta ca religia si practicile mele sunt mai bune decat ale tale si trebuie sa te "aduc pe calea cea buna" cu forta, cum stiu eu mai bine, si cu esecul sau ezitarile civilizatiei mai tolerante si mai deschise de a impune limite in numele unei democratii ce devine astfel vulnerabila, dandu-le unora libertatea de a o invada si a cere socoteala pentru libertatea propriilor cetateni.
Modurile de desfasurare a luptei si mizele sunt diferite. In secolul circulatiei rapide a informatiei, dreptul la libera exprimare pare sa fi devenit un pericol. A cam trecut momentul regretelor si condoleantelor exprimate din varful buzelor de cei ce se pretind musulmani moderati. Ar fi timpul unei disocieri clare, cand muftiii ce nu ezita sa proclame cate o fatwa impotriva cetatenilor occidentali sa constientizeze ca propriii supusi extremisti fac mult mai rau prin actele lor, discreditandu-le insasi religia pe care este fondat sistemul lor juridic. Ar trebui macar sa le refuze dreptul de a spera sa ajunga intr-un paradis pavat cu placeri oferite de fecioarele ce-i asteapta sa apara ca niste eroi si sa le spuna pe nume, nu "eroi", ci "criminali". Daca pentru unii religia este motorul declansator al fanatismului si nebuniei, ma gandesc ca tot ea le-ar putea fi antidot... Zic si eu, dar cine-s eu sa conteze ce zic?!
De la un conflict intre musulmani si crestini porneste si cartea de fata. Beirut, 1860. Hanna Jakub este un negustor de oua crestin casatorit si are o fetita de un an. Iar Beirutul este la fel cum il cunoastem si din istoria mai recenta, un spatiu conflictual, agitat, cutremurat de un razboi civil despre care aflu din aceasta carte, intre druzi (musulmani siiti) si crestinii maroniti. Ca-n toate razboaiele lumii, interesele externe erau solid reprezentate ("jandarmii mondiali" nu au fost inventati de americani), de englezi (de partea druzilor) si de francezi si austrieci (de partea crestinilor). Victoria franceza avea sa duca la o separare a teritoriilor, insa oricine trage cu creta limite intelege intr-un tarziu ca, daca pamantul poate fi impartit, nu acelasi lucru este posibil cu oamenii care-l locuiesc si conflictele  din sanul comunitatilor eterogene vor continua sa mocneasca, asteptand scanteia. De aceea, cei mai vajnici luptatori druzi au fost deportati la celalalt capat al Imperiului Otoman (care ingloba pe atunci Libanul), la inchisoarea din Belgrad. Iar Hanna? El e doar o rotita plasata in acest mecanism in locul alteia, salvata de-o interventie de ultim moment. Asa devine el Suleiman Ghaffar Izzedin, unul dintre cei cinci fii ai seicului Ghaffar, beneficiar al unui mic gest de clementa, chiar inainte de plecarea navei. Nimeni nu are timp sau interes sa vada, printre druzii deportati, un crestin vanzator de oua.
Dupa luni de stat in intunericul temnitelor (si sunt niste pagini acolo ce mi-au amintit de Tahar Ben Jelloun), strain printre dusmani, tinut in viata doar de dorinta de a ajunge acasa, Hanna va fi adoptat de grupul de druzi. Impreuna vor suferi, vor construi ziduri, drumuri si poduri, vor face un mars istovitor pana la inchisoarea din Hertegovina, apoi spre garnizoana din Sofia si spre Bosnia, tot mai rariti de boli si gloante, intelegand ceea ce nu mai este evident cand fanatismul si ura acopera ratiunea, ca oamenii sunt in esenta la fel si, chiar daca aparent  credintele ii despart, in intunericul temnitei Allah si Dumnezeu au acelasi chip, al sperantei.
Povestea lui Hanna Yakub nu e o poveste, ci un drum in Infern, in care culorile exotice ale pietei cu care era obisnuit sunt impregnate tot mai dens de griul norilor ploiosi si al noroiului, senzatiile devin tot mai dureroase si sentimentul de instrainare mai profund. Si pentru toti, musulmani sau crestini, suferinta este la fel. Este o proza descriptiva dar deloc plictisitoare, pentru ca te pune in fata contrastelor, alterneaza permanent lumina si intunericul, viata si moartea, genereaza empatie, e o carte despre identitate, mereu in ton cu vremurile, bine scrisa, dureroasa, ce ar trebui sa ajunga sub ochii cat mai multor cititori.

Thursday, 8 January 2015

Libertatea strazii


Jorge Amado - Capitanii nisipurilor

"Seamana cu unul dintre copiii aceia din filme care fug de acasa si au tot felul de aventuri", marturisea un copil despre teribilul sef al unei bande de pusti, intre 8 si 16 ani, ce punea in pericol linistea burgheziei respectabile din Bahia. Este printre putinii din afara bandei ce poate sa vada copilul, nu vagabondul infractor. Pentru multi, acesti copii ai strazii reprezinta doar problema numita de ziare cu raceala "delincventa juvenila", pasata intre politie, judecatori, casa de corectie si orfelinat. Sunt copii fugiti de acasa, abandonati sau orfani, ce au gasit in solidaritate si prietenie dramul de caldura si de acceptare de care i-au lipsit adultii din jur. Pentru ei, Bahia este un urias teren de joaca, unde zburda liberi. Nu au nume de familie, ci doar porecle. Fiecare are atributii bine stabilite in cadrul comunitatii adapostite de o magazie parasita: Schiopu este spionul ce se infiltreaza in casele bogatilor pentru a afla unde sunt pastrate averile, Vrajitoru este intelectualul grupului, pasionat de carti si cu talent nativ de pictor, Glont e seful bandei, Cotoi cel mai spilcuit si elegant membru al ei, un mic seducator, un viitor peste... Fiecare dintre ei cauta o alinare, in carti, in rugaciuni, in aventuri sau in iubire. 
Sunt doar niste copii, dupa cum isi aduc aminte din cand in cand cate unii, ii fascineaza rotirea caruselului, in masura sa imblanzeasca si cele mai asprite firi, o calatorie spre stele sau un prilej de a inchide ochii si a-si inchipui ca sunt ca toti ceilalti, ca jos, dupa ce zborul se termina, ii asteapta parintii iubitori ce-i vor conduce acasa. Se tem de bunatate, fiindca stiu ca nu poate sa dureze si, atunci cand vine, vine ca un surogat, ca o imagine a unui copil pierdut sau a unui potential tanar amant. Unii dintre ei au o stea in loc de inima, stralucind de generozitate cand primesc bunatate, de compasiune si altruism fata de tovarasii lor. Sunt cei ce intervin cand zeul razboiului este arestat, dar si primii care au de patimit cand zeita neagra se supara. Copiii astia au un singur parinte, pe parintele José Pedro, cel ce incearca sa le imbunatateasca viata, intelegand ca orfelinatul nu este o optiune, ca singurul bun pe care-l poseda si nu vor sa-l cedeze este libertatea.
 Poate vi se pare ca este o imagine idealizata? Genul de carte care vrea sa-ti spuna "ei sunt niste ingeri inocenti si restul niste brute nepasatoare"? Nicidecum, avem de-a face cu hoti, agresori, violatori, sarlatani. Nu sunt perfecti, dar au un cod al onoarei si, asemenea unei haite ce unora le pare de neimblanzit, intorcand privirea cu scarba sau teama, stiu si inteleg cand afectiunea nu li se ofera din varful buzelor, ci din suflet, desi cunosc frica, sunt banuitori sau descumpaniti, pentru ca nu au fost obisnuiti cu un altfel de tratament decat cel caruia i se raspunde cu duritate si ura.
Poate credeti ca am spus prea mult aici, dar va asigur ca, daca ar fi vorba de o panza a Vrajitorului, e posibil sa va fi aratat in fundal o magazie cu o multime de siluete indistincte iesind din ea, plaja si orasul din departare. Numai daca veti citi cartea veti vedea cum prim-planul incepe sa se populeze cu figuri care mai de care mai pitoresti si expresive, cum se adauga ceva din atmosfera Pravaliei de miracole, cu zeii si practicile candomblé, cu capoeira, dansul-lupta, cu traditiile si superstitiile unei Brazilii negre a anilor '30 (cand a si fost scrisa cartea) ce incearca sa-si vindece ranile sub privirile critice si banuitoare ale sus-pusilor. Este o carte ce reuseste sa provoace impactul emotional fara sa-l cerseasca, nimic din scrisul lui Amado nu cere compasiune, osciland intre veselia optimista si inconstienta a copiilor, limbajul indignat al trecatorilor si cel rece-oficial jurnalistic sau al scrisorilor cetatenilor "bine intentionati". E exact tonul dulce-amar care imi place si mai e acolo o empatie atat de reala si vie incat incep sa ma intreb daca Amado si-a petrecut copilaria pe strazi. Daca nu, e si asta un semn ca-i un mare autor, pe mine m-a convins!