Friday, 27 February 2015

Un om si pisica lui


James Bowen - Un motan pe nume Bob

Puteam sa rezist privirii motanului Bob de pe coperta?! Iubesc animalele si, chiar daca sunt mai degraba a dog person, nu aveam cum sa trec cu nepasare pe langa o carte ce torcea aruncand de pe raft priviri plictisit-ispititoare in jur.
James Bowen nu este scriitor, ci un artist de strada ce a trecut prin tot felul de experiente extreme, de la dormitul prin cotloane dubioase ale Londrei pana la dependenta de heroina. In 2007, cand isi incepe povestea, tocmai intrase intr-un program de dezintoxicare. In ciuda nesigurantei mesei de a doua zi, are permanent cu el cand pleaca de acasa o cutie de  biscuiti pentru pisicile si cainii intalniti, "resturi plutitoare ale orasului" ca si el, spirite inrudite, vagabonzi pe langa care lumea trece nepasatoare. Cum sa nu prind imediat drag de un asemenea om?! James e un personaj ce mi-a amintit destul de mult de Llewyn Davis, eroul din filmul fratilor Coen. Ca si el, si-ar fi dorit sa devina un muzician cunoscut, se visa un al doilea Kurt Cobain, insa iata ca celebritatea a venit din cu totul alta parte. Nu a stiut niciodata sa se ataseze de oameni, in copilarie mutandu-se tot timpul de-a lungul si de-a latul Australiei, incapabil sa-si gaseasca un loc stabil si prieteni, fiind mereu "elevul nou" din scolile prin care a trecut, devenit un adolescent independent si inadaptabil. In momentul cand tot ei, oamenii, ii intind o mana, prin programul de dezintoxicare, James este gata sa-si asume responsabilitatea vietii, sa aiba grija de un prieten blanos, la fel de singur si infometat ca si el, pe deasupra bolnav, speriat si dezorientat.
Cartea este rezultatul unui interviu pe care un jurnalist i l-a luat lui James (are si o continuare) si a devenit imediat bestseller. Atunci cand imaginea motanului cu stapanul sau este sustinuta si de o poveste care face sa vibreze de bucurie sufletul iubitorilor de animale, succesul e garantat. Factorul cuteness nu e deloc neglijabil, doar el  asigura popularitatea filmuletelor cu pisici de pe YouTube si tot el m-a facut si pe mine sa cumpar acest volum :).
Din momentul intalnirii cu Bob, pe care il numeste astfel dupa personajul psihopat Killer Bob din serialul Twin Peaks pentru ca "Motanul meu era cam tot asa.Cand era fericit si multumit, nici nu-ti imaginai pisica mai tandra si mai linistita. Si cand il apucau hachitele, se transforma intr-un maniac, gonind ca disperatul dintr-un colt in celalalt al apartamentului", am inteles ca, desi planuieste sa-l tina doar vreo doua saptamani, pana il pune pe picioare, James nu se va mai desparti de el. "Motanul meu" e primul semn, am trecut prin asta, cand "cainele meu" era doar cainele pe care voiam sa-l fac bine si sa-l plasez. Cand te gandesti la el ca la "al tau", nu mai ai cale de intoarcere!
Se zice ca animalele de companie preiau ceva din caracterul stapanului. Nu stiu daca nu e cumva invers, animalele isi aleg omul simtindu-i compatibilitatea si slabiciunile. Bob pare sa confirme, si-a ales pe cineva cu care are multe in comun. Chiar daca nu sunt feriti de rautati si greutati, cu Bob alaturi James trece mai usor peste orice - dependente, saracie, incertitudinea materiala a zilei de maine, apoi imposibilitatea de a mai canta - si primeste sansa de a nu mai fi invizibil, de a nu mai fi perceput de trecatori ca un cersetor. Acum sincer, cui i-ati da mai degraba bani: unui cantaret cu o chitara sau unui cantaret cu o chitara in cutia careia sta ghemuit un motan roscat cu ochii verzi?!
Bowen nu se sfieste sa marturiseasca onest ca prezenta lui Bob i-a adus si avantaje. Unii au vazut in asta o forma de exploatare, probabil cei care nu au animale acasa si nu stiu cat sufera cand raman singure. "Exploatarea" lui Bob se traduce prin mangaieri din partea turistilor, admiratie, cate o jucarie sau o hainuta, forme de atentie carora le raspunde cu entuziasm. Eu tot ce vad este complicitate si prietenie, de exemplu aici:

(imagine de pe pagina de  Facebook a celor doi)

Cand vorbim despre animalele noastre, vorbim de fapt despre noi, printre altele si despre neincrederea in semeni si increderea in iubirea si puritatea necuvantatoarelor, despre teama de a nu fi raniti, alegand prietenia sigura a patrupedelor. Stim ce inseamna generozitatea cu care ele ne invata sa ne depasim traumele psihice si inhibitiile, ajutandu-ne sa interactionam social mai usor, asa cum ne invata multe si despre sinceritate, entuziasmul de a trai, puterea de a rezista in fata bolilor, cu privirile lor stoice, dar la fel de pline de iubire si incredere ca omul lor va face o minune si totul va fi ca inainte.
Este o carte pe care mi-ar placea sa o citeasca toata lumea, indiferent de preferinte literare (oricum nu are rost sa o priviti cu exigenta literara, mai degraba e un reportaj despre o prietenie frumoasa care se citeste cu garda jos si cu organul critic in hibernare). E de neratat pentru iubitorii de pisici, ce ar putea regasi entuziasmati in Bob ceva din felinele lor, dar nu numai, si daca aveti alte animale, tot  ofera ceva din povestea frumoasa a propriei noastre prietenii. Iar daca nu aveti un animal de companie, cititi-o oricum, e o carte ce va poate face sa zambiti. Nu garantez ca la sfarsit nu va veti gandi serios sa va luati unul si aveti de unde alege, mai ales la noi, sunt atatea animalute triste si singure care asteapta doar un semn de afectiune pentru a se transforma in prieteni devotati pe viata...

Wednesday, 25 February 2015

Vrei sa ne jucam impreuna?


Julio Cortázar - Ocolul zilei in optzeci de lumi

"For me, literature is a form of play. But I’ve always added that there are two forms of play: football, for example, which is basically a game, and then games that are very profound and serious. When children play, though they’re amusing themselves, they take it very seriously. It’s important. It’s just as serious for them now as love will be ten years from now. I remember when I was little and my parents used to say, “Okay, you’ve played enough, come take a bath now.” I found that completely idiotic, because, for me, the bath was a silly matter. It had no importance whatsoever, while playing with my friends was something serious. Literature is like that—it’s a game, but it’s a game one can put one’s life into. One can do everything for that game". 
Am inceput cu un fragment dintr-un interviu luat acum multi ani lui Julio Cortázar de The Paris Review ca sa va dau un indiciu asupra intrebarii din titlu. Propunerea de a ne juca impreuna este modul prin care el ne invita sa intram intr-o carte ce poate trezi la maturitate aceeasi fascinatie pe care ne-o dadea in copilarie tizul sau, Jules, cand zilele erau 80 si lumea numai una. Noi crestem, zilele par sa se scurteze, sa se condenseze, 80 se duc la fel de repede ca una, dar ni se deschid alte lumi, tot mai multe, atunci cand, asemenea lui Cortázar, ne pastram curiozitatea vie si mai simtim acea infiorare in fata detaliilor, gasim prilejuri de mirare sau reflectie, descoperim cu o privire proaspata ceea ce se afla dincolo de aparenta banalitate sau rutina a locurilor prin care trecem zi de zi, a oamenilor pe care ii vedem zi de zi. In primul rand, este nevoie de entuziasm. Apoi de ghizi buni, care sa ne intretina spiritul ludic, interesul si atentia. Iar cineva care marturiseste ca "Scriu dintr-o carenta, din dislocare, si cum scriu dintr-un interstitiu, mereu ii invit pe ceilalti sa si-l caute pe al lor, sa se uite dupa el in gradina unde fructele arborilor sunt, desigur, pietre pretioase. Monstruletul nu se da batut" ne ajuta ca, prin jocul sau de-a scrisul, sa ne construim propriul joc al interpretarilor cartilor si lumii.
Inspirat de "acea improvizatie care continua sa ramana fidela tocmai temei pe care o refuza, o transforma si o scoate la lumina" preluata din jazz, Cortázar creeaza o colectie de eseuri-povestiri in care amesteca notele, construieste o enciclopedie, o carte ca un colaj, ciudata si neprevazuta, amuzanta si reflexiva. Povestind in ritmul lumii in care traieste, se povesteste de fapt pe sine, transmite si explica nuante si fatete ale sentimentului " de a nu fi pe de-a-ntregul in oricare dintre structuri, dintre panzele croite de viata si in care suntem concomitent paianjen si musca".
Si e atat de placut sa iesi din ele si sa ramai captiv in alta panza, cea pe care Cortázar o tese in jurul tau cu verva si inteligenta, facandu-ti complice cu ochiul ca si cum ti-ar spune "daca e ceva ce nu intelegi, lasa, vei intelege mai tarziu cand se va inventa Wikipedia" (cartea a fost scrisa in 1967). Asa m-am trezit citind, de exemplu, despre mesoni, niste veri ai acelor bosoni despre care s-a tot vorbit acum ceva timp cand oamenii de stiinta ii cautau cu lumanarea in forma de accelerator de particule. Putem sa ii consideram pe bosoni, care-s particule elementare, veri cu hadronii (din care fac parte mesonii nostri). N-am luat-o razna, spun si eu ce am mai citit, asa ca nu radeti de mine, ia uitati ce ma invata Cortázar despre prietenii nostri mesoni: "Imediat ce e descompus, mesonul produce trei pi-mesoni dintre care unul e neutru, bietul de el, iar ceilalti doi sunt unul pozitiv si celalalt negativ, spre imensa liniste a intregii lumi. Pana cand (prin intermediul cuplului Franzini) se descopera ca cei doi mesoni pi nu se comporta simetric; armonioasa descoperire cum ca antimateria e reflexia exacta a materiei se sparge ca un balon. Ce se va intampla cu noi? Dar familia Franzini nu s-a speriat catusi de putin; e foarte bine daca cei doi frati pi-meson se cearta, fiindca asa pot fi recunoscuti si identificati. Pana si fizica isi are pe ai sai Talleyrand."
Am zambit la unele observatii cu parfum atat de anacronic pentru zilele noastre: "De ce naiba se interpune intre viata si literatura un soi de zid al rusinii? In momentul in care incepe sa lucreze la o povestire sau la un roman, scriitorul tipic isi pune guler scrobit si se urca pe dulap." Dulce epoca a inocentei! De fapt, Cortazar pleda aici pentru relaxare si umor, nu pentru coborarea de pe dulap direct in hazna, cum se intampla in zilele noastre cand, inainte de a incepe sa scrie, unii scriitori isi dau jos chilotii sa ne arate forma si dimensiunea penisului sau coafura parului pubian.
Cu o gluma, o intamplare, o amintire sau o reflectie, nici nu-ti dai seama cum trece timpul, cu tot acest amestec de umor si seriozitate, de politica si muzica, de pictura si poezie, de portrete, comentarii ale stirilor, consideratii despre arta, toate insotite de ilustratii si desene. Tonul oscileaza intre amuzant-intrigant in fragmente ce ne relateaza despre monstrul din biroul din biroul unui functionar pe nume Lopez sau utilitatea mangustelor ori descrierea masinariei Sotron-o-matic (chiar ne avertizeaza ca "Sotron e o carte de citit in pat cu scopul de-a nu adormi in alte pozitii care sa aiba consecinte mai triste"), grav cand discuta despre copiii din Venezuela si Vietnam, admirativ cand portretizeaza celebritati din lumea muzicala, literara sau sportiva, devenind satiric si virulent cand ne poarta prin lumea politica si prin cutumele societatii.
Chiar daca am regasit in volum povestiri din Idolul cicladelor sau Sfarsitul jocului (cine sa mai stie unde si cand a fost publicata fiecare prima data?!), imi face mare placere aceasta forma de recitire a lui Cortázar, intr-o noua traducere, nu mai buna sau mai rea decat precedenta, nici nu cred ca asta era intentia, ci altfel, cu nuante noi. Nu am reluat niciodata o carte cap-coada, doar fragmente, si nu inteleg cum reusesc unii si sa tina pasul cu noutatile, si sa se intoarca la cartile de suflet, nu o data, ci de mai multe ori. Insa la Cortázar, probabil autorul cu cele mai multe "compilatii" editoriale (daca nu-l iau in calcul pe Mircea Cartarescu), formula asta tine: fiecare traducere noua, fiecare pozitionare diferita a textelor creeaza un alt puzzle, un Sotron cu numerele asezate diferit, cu alte sarituri ale logicii si gandirii, un joc nou si imprevizibil la care motanul Theodore W. Adorno priveste indiferent, torcand in fundal sau jucandu-se cu vreun manuscris facut ghem, in timp ce stapanul sau ne invita sa participam si sa construim impreuna colajul propriei lecturi, sa facem slalom printre cronopi, intr-o dezlantuire a libertatii de creatie.

Tuesday, 24 February 2015

"... a primit o camera proprie si a luat-o in sus"


Ludmila Petrusevskaia - Povesti de dragoste

Ca tot este azi sarbatoarea autohtona echivalenta cu Valentine's Day, am zis sa vorbim putin despre dragoste. Stiti probabil ca nu ma impresioneaza povestile romantice traditionale, chiar le detest. Cand am rasfoit-o pe raftul librariei, cartea aceasta de povestiri parea sa fie genul meu, sa propuna o abordare neliniara si neconventionala a iubirii. Ludmila Petrusevskaia mi-a dat sperante, la rasfoire mi-a amintit de avangardismul lui Daniil Harms, asa ca mi se umplea sufletul de bucurie la gandul viitoarelor desfatari literare.
Imi plac scriitorii care nu se indragostesc prea mult (ca sa raman la tema) de personajele lor, nu simt nevoia sa le menajeze, sa le idealizeze. O atitudine mamoasa ori milostiva fata de propriii eroi sfarseste de multe ori prin a-i sufoca si a le inabusi vocea. Cele 26 de povestiri ale acestei scriitoare ruse arunca in lume oameni pe care nimeni nu-i vrea, cu trasaturi sterse sau dezgustatoare, sleampeti, cu ochi aposi si tulburi, chipuri cenusii si stinse, cu ceva din grotescul portretelor lui Schiele. Aspectul fizic, in toata hidosenia lui, capata uneori accente duioase prin diminutivele ce-l definesc: "Sotul ei, dupa infatisare, un localnic tipic: are boticul ca al unui porcusor, alb la fata, mic, grasut..."
Sunt multi si traiesc in apartamente inghesuite, cu mobila saracacioasa ori uzata, schioapa si stramba, sugerand o poetica a sordidului, cu amoruri consumate pe fuga, cinice, eliptice, cu aparitii misterioase precum aceea a unei fantome ori cu intamplari banale dar relatate cu conventiile basmului ("a fost odata"), dau senzatia unui umor pe care cu siguranta l-as fi gustat daca nu m-as fi pierdut in versiunea in limba romana... sau in meandrele stilistice dubioase ale autoarei, un pic din ambele, poate, nu mi-am dat seama.
Mai intai, m-am impotmolit intr-un anume tip de scriitura, taios, abrupt, cu fraze lungi alcatuite din propozitii scurte si juxtapuse ce se incapataneaza sa nu se aseze intr-o ordine coerenta. Determinantii unui substantiv sunt uneori despartiti de el prin doua-trei propozitii si se trezesc aruncati stingheri in mijlocul unei fraze incleiate in propria confuzie. Sunt prea multe "nu se stie de ce"-uri care dau senzatia unui absurd haotic si necontrolat, ca si cum textul i-ar fi scapat scriitoarei din mana si cuvintele s-ar fi insiruit singure intr-o ordine doar de ele stiuta. Sunt prea multe si repetitiile care in loc sa intensifice, sa accentueze ceva, cum cred ca-si dorea autoarea, nasc exprimari caraghioase ("ce multe stiu femeile, ce multe!", "niciodata nu-i facea observatii, niciodata"). 
O sa exemplific in continuare cateva din perlele unei carti careia nu stiu cine i-a facut mai multe deservicii, autoarea ca a scris-o sau traducatoarea Antoaneta Olteanu care a facut o treaba atat de buna pana acum cu Sorokin, Kurkov, Siskin incat mi-e greu sa cred ca ar fi putut sa strice ceva ce nu era din start taare dubios. 

pag. 19: "In fata metroului, s-a oprit, s-a uitat in jur. A luat-o inapoi, a dat fuga in jur." (fuga in jur e o fuga in cerc?)

pag. 43: "In aceeasi seara ea si-a dus fetita sus, la Sfanta Eufimia. Fetita mergea intre mama si tata, tinandu-i strans de maini. Ea mergea intre mama si tata pentru prima oara in viata si aproape nu se impiedica." (numai mie imi suna a compunere scolara?)

pag. 73: "Vladik, cat dura examinarea, chiar se indeparta putin, o privi de la distanta in ochi si vazu probabil ceva, dupa care tot ce trebuia era sa fugi, cum se vede, sau sa ramai alaturi pentru totdeauna de acesti ochi." (v-am spus mai sus oful cu determinantii, aici se adauga un viraj brusc de sens de la concret spre  general care mi-a produs un disconfort logic.)

pag. 77: "Tania termina niste cursuri simple si incepu sa picteze fata la papusi." (Din ciclul "spuma la lapte, spicul la grau, pana la corb")

pag. 79: "Apoi tot prin inselatorie se insura (fusese insurat inainte) si intra in camera viitoarei mame a lui Serghei Ivanovici, unde locuiau timorati ceilalti membri ai familiei, la gramada. S-a nascut un copil." (Daca acolo locuiau doar ceilalti membri ai familiei, inseamna ca mama lui Serghei Ivanovici nu era mama lui Seghei Ivanovici, ci sora mamei lui Serghei Ivanovici ori mama mamei lui Serghei Ivanovici... ori cine sa mai stie intr-o casa atat de aglomerata?) 

pag. 80: "Isi inzestrase patul de fier cu niste castroane de fier pline cu apa. In ele bagase picioarele patului, pentru ca plosnitele sa nu se urce sus la el si sa se inece pe capete in castroane." (Om milos, avea grija sa nu se inece plosnitele! Cel putin, asa rezulta din raportul de simultaneitate creat intre propozitiile subordonate cand prima e negativa.)

pag. 87: "... nu se cuvenea sa alerge in cerc, cu limba scoasa, sau sa sara peste capra, cu picioarele desfacute. Era alta fire. Mai ales sa se catere (sic!) pe funie, ca o maimuta, sau sa arunce mitocaneste discurile unde se nimereste - iar aceste sporturi intrau in setul obligatoriu de exercitii, pe care se puneau notele." (Hop, uite o propozitie, unde s-o punem? Hai sa o lasam in mijlocul frazei ca e si ea mica, se intelege si oricum autoarea nu si-o fi inchipuit ca are cineva rabdare sa ajunga pana la pagina 87). 

pag. 110: "- Uite, ca sa vezi. Uite, ca sa vezi, incepu el sa repete si incepu sa planga. Incepu imediat sa se imbrace, umbla de colo-colo cautand ceva uscat si, in fine, iesi in fuga." (Aici as fi zis "incepu sa iasa sa fuga", uite, ca sa vezi!) 

pag. 180: "Tocmai in acest fel se explica faptul ca sotia lui Pavel aducea toata progenitura la el la serviciu". (Din cate stiu eu, in limba romana "progenitura" nu e nici substantiv colectiv, nici defectiv de plural... poate in latina.)

pag. 181: "Cumva ele, fetitele acestea, aratau spalate si curate, cumva mama le spala hainele, desi, cum ai da-o, la institutie era o gradinita, acolo se jucau mai intai iarna, apoi si primavara cele doua fetite mici, si la fel venea, cu aceeasi geanta in mana, sotia lui Pavel, cu paltonul negru si pantofi negri, caci era evident, culoarea neagra este cea mai ieftina culoare si culoarea cea mai putin de marca, economica." (Fara comentarii particulare, doar pentru parfumul si culoarea generala a textului, culoarea culorii ei de culoare!)

pag. 227: "Ivanov, timp de multi ani, si-a sapat singur groapa si, in cele din urma, in urma unui mare scandal, s-a trezit intr-o functie neinsemnata, neinsemnata prin comparatie cu importantele functii precedente, functia de sef al unei sectii formate din doi oameni - functie cu care, de regula, unii abia isi incep cariera." (Ce amuzant si sclipitor e sa repetam repetitii!) 

pag. 235: "Ea s-a temut de el aproape in tot primul an de viata in comun. Ea nu a ascuns asta de mine. Ea spunea ca nici o incercare de a stabili cu el un contact nu va duce la nimic, ca el sta aproape tot timpul cu privirea fixata intr-un punct, fara sa raspunda la nici o chemare, nici la cele de a veni sa bea un ceai. De fapt, tot primul an ea inca a mai fost uimita ca el se insurase cu ea, dar afirmatia "Ea nu putea sa creada in fericirea ei" nu se potriveste totusi." (Asaa, aici ne-a casunat pe pronume, ele de ce ar fi scutite de furia ei literara?)

Daca autoarea considera toate acestea (si muuulte altele) o particularitate a stilului propriu sau umor de limbaj, mie mi-a scapat complet si definitiv. Sunt pe ici-pe colo constructii care poate starnesc un zambet discret (de tipul "cu o fata intr-o mana, cu cealalta de mana"), insa imi imaginez ca, daca as fi ajuns prin absurd la o lectura publica a doamnei, n-as fi stiut unde sa-mi arunc privirile incurcate, as fi simtit jena aia pe care o simti cand cineva e pe scena, se simte bine si nu-si da seama ca e penibil. Un lucru e sigur, autoarei nu-i este teama de penibil, nici in ceea ce scrie, nici pe scena, cand canta! Afona nu e, dar nivelul vocalizelor nu se ridica mai sus de cel cerut pentru o reuniune intima de familie. Cat despre harul literar, eu v-am prezentat toate datele, judecati singuri!

Sunday, 22 February 2015

Documentar neserios despre vampiri


What We Do in the Shadows (2014)

V-ati intrebat cum traiesc cu adevarat vampirii ascunsi printre noi? Pentru a ne satisface curiozitatea, o echipa patrunde in casa unde locuiesc patru prieteni vampiri ca sa filmeze un documentar ce ne dezvaluie placerile si greutatile vietii fara de moarte, totul cu promisiunea protectiei  si garantia integritatii fizice din partea subiectilor. Spectatorii capata astfel acces la societatea secreta a vampirilor si la sarbatoarea organizata periodic, The Unholy Masquerade.
Lumea zilelor noastre nu este cel mai bun loc in care ar dori sa traiasca un nemuritor si descumpanirea in fata prezentului creste odata cu timpul petrecut ca vampir. Fiecare personaj  isi pastreaza caracteristici si tabieturi din perioada cand a incetat sa mai fie uman. Cel mai tanar, Deacon, e un rebel romantic de secol XIX, de doar o suta si ceva de ani. Cel mai varstnic, Petyr, aproape mumificat, e un vampir de peste opt sute de ani ce a trait in indepartatul Ev Mediu. Intre ei sunt Vladislav, intruchiparea tipologiei contelui Dracula din imaginarul cinematografic, si Viago, un dandy de secol XVII, ce inca ofteaza dupa iubirea din tinerete, ajunsa la 90 de ani intr-un azil. Diferentele intre generatii si discutiile in contradictoriu sunt inevitabile, dar impartirea sarcinilor functioneaza (sau nu) ca la orice buni colegi de apartament: unul spala vasele, altul face curat si fiecare se bucura de intimitate in spatiul personal, fie el o debara, o pivnita, un sicriu sau o incapere luxoasa.
In afara batranului Petyr, pentru care somnul si o masa buna au ramas singurele indeletniciri, ceilalti trei au o viata de noapte activa prin cluburile din Wellington. Mi se pare normal ca atunci cand ai o eternitate la dispozitie sa-ti alegi ca resedinta Noua Zeelanda.  Si eu, daca as dobandi viata vesnica, probabil tot acolo as merge sa ma stabilesc :). Si in Norvegia. Si in Argentina. Si in alte cateva locuri... Timp ar fi, aripi sa zbor unde vreau s-ar gasi, ca vampirii nostri se pot metamorfoza oricand in lilieci, iar mancarea este la liber, doar oameni traiesc pretutindeni. Lasand gluma deoparte, eroii nostri sunt neozeelandezi din motive de buget. O excursie prin barurile locale e mult mai ieftina decat alegerea vreunei locatii exotice. Este un film produs si regizat de Jemaine Clement si Taika Waititi, interpretii lui Vladimir si Viago din film, care dupa succesul obtinut acasa au reusit sa obtina finantare si pentru distribuirea in State prin Kickstarter, platforma de strangere de fonduri pentru proiecte artistice si tehnologice. Argumentul lor a fost urmatorul:
"Perhaps Hollywood has convinced you that vampire life in the modern world is just one big teen romance fantasy. Where young love can blossom even in a cold and motionless heart and everyone just happens to have really great abs.
The truth is, there IS no ending, happy or otherwise, when you’re forced to walk the earth for all eternity."
Exact asta reuseste filmul, sa demonteze cu umor si ironie cliseele filmelor americane cu vampiri, cu replici amuzante si intorsaturi de situatie simpatice, intr-o comedie horror ce viziteaza locurile comune create de imaginea vampirului. Fiind o productie independenta si low-budget, formula de documentar, cu doua camere ce-si urmaresc eroii in aventurile pe strazile orasului, este cea mai potrivita si asigura ritmul, cu inevitabilele cadre miscate atunci cand eroii sunt urmariti de rivalii lor traditionali, varcolacii, in confruntari ce se transforma in conflictul dintre pisici si caini, cu secvente scurte si dinamice. Nepretentios vizual si fara o actiune complexa, filmul castiga multe puncte prin umorul de limbaj si de situatie. In momentul in care am inceput sa zambesc de la prima secventa, atunci cand un vampir se ridica din sicriu trezit de alarma ceasului la ora sase seara si priveste cu teama pe geam sa vada daca s-a intunecat, spunand "Zis is alvays really zcary part for me," mi-am dat seama ca falsul documentar va fi unul la fel de amuzant ca si This is Spinal Tap, chiar daca genul e total altul. Dialogurile sunt de multe ori improvizate si asta adauga spontaneitate interactiunii dintre personaje, gasind interpretari noi ce demonteaza miturile filmelor cu vampiri: "- I think we drink virgin blood because it sounds cool. - I think of it like this. If you are going to eat a sandwich, you would just enjoy it more if you knew no one had fucked it." Vampirii, perceputi de adolescenti ca personaje cool, admit ca "some of our clothes are from victims. You might bite someone and then, you think, 'Oooh, those are some nice pants!" iar varcolacii nu accepta sa fie vulgari: "We're Werewolves, not Swear-Wolves".
N-as fi crezut ca dintr-un teren atat de explorat cum este cel al filmelor cu vampiri mai poate creste un simt al umorului mai degraba cu radacini in scoala britanica de comedie. Asupra mea, ca si asupra politistilor din film, hipnoza vampirilor a avut efect, m-au tinut intr-o stare de buna dispozitie pana la sfarsit.

Friday, 20 February 2015

O prajitura amara pentru juratii premiilor Oscar


Cake (2014)

Gata, m-am hotarat, anul asta m-am suparat atat de tare pe juriul de la Oscar incat o sa boicotez festivitatea. Oricum nu aveam prea mare tragere de inima dupa ce m-au enervat nominalizarile si nici nu am Digi TV. Nu ca ar interesa pe cineva, dar tineam sa-mi exprim frustrarea: am vazut prea multe omisiuni nedrepte la nominalizari, (incepand cu Interstellar pentru cel mai bun film si Winter Sleep pentru cel mai bun film strain,  continuand cu omiterea lui Gyllenhaal la interpretare masculina si acum cele ale lui Aniston si Adriana Barraza pentru rol feminin principal, respectiv secundar), lacune acoperite cu corectitudini politice americane de doi bani de tipul American Sniper ori Selma. Si atunci cand un juriu isi pierde in ochii mei credibilitatea, de ce m-ar mai interesa deciziile lui?! Asa ca anul asta fara pronosticuri, fara asteptare tensionata, fara nici un pic de interes.
Claire, interpretata de Jennifer Aniston in rolul vietii de pana acum, care face - sper - tranzitia de la fata simpatica si eleganta din comedioare romantice spre personaje serioase, nu atrage atentia prin nimic: este un personaj fictiv, nu spune o "poveste adevarata" (imi vine sa musc din monitor sau din reviste cand vad expresia asta in legatura cu un film, true story), ceea ce nu ridica probleme de moralitate a deciziilor comisiilor si comitetelor de premiere, nu e evreica, ci doar o americanca alba, normala, de varsta mijlocie, care sufera, dar nu suficient din moment ce boala sa nu e considerata mortala. In certificatele medico-legale, depresia nu este o cauza de deces, sinuciderea da. Exista vreo legatura intre cele doua?! Nuu, nici pomeneala! Cei ce continua sa considere depresia un moft, modul unora de-a se da interesanti, habar n-au cat doare. Si nu e doar sfasierea interioara, ci o o durere fizica, pe care o simti in oase, in cap, in bataile accelerate ale inimii si zvacnirea tamplelor, in transpiratii reci... dar nu depresia e personajul principal al filmului. Claire are de luptat si cu sechelele unui accident. Face psihoterapie si este data afara din grupul de suport pentru o reactie cinica, dar justificata zic eu, la sinuciderea unei alte membre a grupului. Face fizioterapie si este sfatuita sa-si caute pe altcineva pentru ca in sase luni nu s-a observat vreo imbunatatire, suspectandu-se lipsa vointei. Ia analgezice cu pumnul si cand le termina recurge la tot felul de tertipuri pentru a capata retete pentru altele. Singura care-i sta alaturi este menajera mexicana, Silvana, ingerul sau pazitor, gata sa o insoteasca oriunde are nevoie, devenindu-i  complice la metodele ilegale de obtinere a pastilelor. Cand afla de sinuciderea Ninei (Anna Kendrick), Claire simte o atractie morbida pentru imprejurarile in care s-a produs, pentru viata Ninei, intr-atat incat inventeaza un pretext pentru a-i vizita casa si a-i cunoaste sotul.
Jennifer Aniston nu are nevoie de un Oscar care sa-i confirme transformarea intr-o mare actrita. Poate nu avea nevoie nici de cicatricile vizibile, pentru ca stie sa le puna in evidenta foarte bine pe cele invizibile, cauzate de sondarea vietii si a mortii, de confruntarea cu propriile traume prin apropierea de traumele celorlalti. Interpretarea sa nu se opreste la exterior. Pentru a-si incarna eroina, nu se lasa doar uratita, ingrasata, cu chipul marcat de oboseala si de abuzul de medicamente, ci coboara in tenebrele sufletului, acolo unde tendintele suicidare izvorasc din singuratate, durere si teama. Facand asta, nu ne serveste un film depresiv, pentru ca isi pastreaza cinismul si simtul umorului. Este un film amar, dar scenariul stie sa-l indulceasca, purtandu-si personajul in directii neintuibile de la inceput, dozand cu grija informatiile ce contureaza trecutul unei femei atat de fucked up si construindu-i replicile care sa puna in evidenta si o alta latura, aceea ce inca iubeste viata si isi doreste sa se intoarca la ea. Aminteam la inceput de Adriana Barraza, pe care n-am observat-o in scurtele aparitii prin Amores Perros sau Drag me to Hell, dar acum a avut ocazia sa dea o reprezentatie minunata alaturi de Jennifer Aniston, cu talent si empatie, devenind elementul de comic relief al filmului, punctul de echilibru al unui scenariu ce altfel s-ar fi scufundat in aceeasi amorteala trista ca si Still Alice. Asa, ramane un film nuantat, in esenta o drama, dar cu accente de comedie pe care le-am apreciat, pentru ca eu cred ca nu exista nimic in lume despre care sa nu se poata glumi, ca rasul nu e ireverenta, ci o forma de vindecare.
Prajitura regizorului Daniel Barnz este una dulce-amaruie, cu cafea. Sau, ca sa fie mai pe gustul meu, ca nu suport cafeaua nici macar in dulciuri, cu bere, e singurul soi de "amar" pe care nu-l refuz. In plus, ar avea si aciditate, ceea ce ar apropia-o  si mai mult de tiparul eroinei. Daca Cake e un film amar pe care il pot compara cu o prajitura buna, cineva ar trebui sa inventeze si o prajitura cu aroma de bere la fel de placuta si surprinzatoare la gust ca filmul de fata.

Wednesday, 18 February 2015

Cobra Lispector


Clarice Lispector - Aproape de inima vijelioasa a lumii 

"La inceput visa oi, visa ca mergea la scoala, pisici band lapte. Apoi visa oi albastre, ca mergea la scoala printr-o padure, pisici band lapte din strachini de aur. Si visele erau tot mai dense si aveau culori greu de exprimat prin cuvinte." La inceput isi intreba tatal "ce pot sa fac?" si profesoara "ce obtii cand esti fericit?". Mai tarziu, a renuntat sa-i mai intrebe ceva pe ceilalti, incercand singura sa gaseasca raspunsuri la mistere ascunse in cuvintele care, odata rostite, contureaza o realitate inexistenta pana in momentul pronuntarii. 
Joana mai degraba isi observa viata decat o traieste, fara entuziasm, fara tristete, cu o luciditate ce puncteaza intregul vid, mai curioasa de reactiile celor din jur la gesturile sale decat de consecintele lor directe. Pentru ca locuieste intr-o lume de umbre, pentru ca este exagerat de sincera, pentru ca vrea "tot", un "tot" imposibil de definit, ce-i scapa printre degete. Sau poate doar vidul se prelinge printre mainile desfacute sa primeasca viata.
Joana nu este un personaj, ci un flux al vietii si al cuvintelor. Iar creatoarea ei, Clarice Lispector, care a aparut in literatura la 23 de ani din exotica Brazilie, le manuieste pe cele din urma ca pe niste sageti sau mangaieri, e capabila sa transmita ura, mania, tristetea, absurdul, sa le manevreze dansul pana ajung in centrul existentei, umpland cu ele vidul. Este o carte introspectiva care, scrisa de altcineva, m-ar irita, reflectand o gandire atat de alambicat feminina cu tendinte schizofrenice incat  descumpaneste, dar talentul mi-a sters orice rezistenta si frazele m-au dus mai departe, fara sa am puterea sa ma impotrivesc, aratandu-mi prin tonul sau ca poate fi in acelasi timp intimista si acaparatoare si, din momentul cand ai patruns in aceasta intimitate esti in mijlocul unui ciclon din care nu poti scapa in nici o directie fara sa lase urme.
Cand sunteti deprimati sau tristi, cartea asta poate veni ca o lovitura in plus. Dar e o lovitura atat de iscusita incat are atingerea unei mangaieri si nu puteti face altceva decat sa o incasati. E o carte care vine spre tine, peste tine, te striveste si ramai aplatizat ca un poster, dar fericit, vrei sa razi dar iti vine sa plangi, vrei sa plangi dar nu poti de bucuria intalnirii cu o carte atat de frumoasa . N-am putut sa ma desprind de ea nici cand mi se punea un nod in gat, Joana mi-a aratat ca nu exista frica iar Clarice mi-a aratat ca nu exista mila si m-a fortat sa  privesc in adancul din care voiam sa evadez. E si asta o forma de catharsis.
Ramasa orfana, Joana este crescuta de o matusa, se casatoreste cu Otavio... dar mai are rost sa va spun ceva despre trama?! Chiar nu conteaza, e banala si neimportanta. Ce este important in cartea asta e toata reflexivitatea ce creste in raceala si sarcasm si o simti ca pe o bucata de gheata topindu-se pe piele, infiltrandu-se in toate aspectele vietii, de la constiinta de sine, la cea artistica pe cale sa se trezeasca si relatia cu cuvintele (cu ecouri din Portretul artistului in tinerete), de la eliberarea morala si sociala la nevoia de iubire.
Daca un personaj o numea pe micuta Joana "vipera", eu i-as zice autoarei, ca sa ramanem in familie, "cobra". Cobra Lispector, o specie rara si periculoasa ce se adaposteste in Jungla Cuvintelor: mai intai te hipnotizeaza cu dansul ei, te invaluie suav si perfid ca o invitatie si apoi,  dupa ce te-a ametit bine, iti musca sufletul si te abandoneaza vlaguit si golit de tot optimismul.  Scrisul ei are o forta narcisistica mai puternica decat orice ai incerca sa gasesti in text. Joana hraneste cobra, este stoarsa de toate emotiile si sentimentele, doar pentru ca la sfarsit sa iti dai seama ca, mai mult decat s-o dezvaluie, tot acest suvoi de cuvinte de fapt a ascuns-o sub un strat de perceptii imposibil de exprimat, in mijlocul tacerii unde numai visele pot patrunde, acolo unde cobra isi asteapta urmatoarea prada, adusa cu urmatoarea carte...sa vina, acum stiu ca trebuie sa-mi pun un scut emotional cand o citesc.

Monday, 16 February 2015

Fericirea trista si marunta


Walker Percy - Mirajul fericirii

Vechea sarbatoare pagana a Lupercaliei de pregatire pentru primavara prin alungarea spiritelor rele si invocarea fertilitatii a fost preluata in traditia catolica prin carnavalurile ce s-au desfasurat zilele astea de la Rio la Venetia, din Olanda pana in indepartatul New Orleans, unde se incheie maine cu Mardi Gras. S-ar putea spune ca avem o carte "de sezon".  Am facut o calatorie in spatiu, pana la New Orleans, dar si in timp, in anii '50-'60. Am cutreierat orasul timp de o saptamana in compania unui anume Binx, nu stiu daca-l cunoasteti, un broker care implineste chiar in martea de sarbatoare 30 de ani. Pe strazi deja incepusera sa defileze carele alegorice, orasul intrase in atmosfera festiva si fantastica iar gazda ma invita la o plimbare prin cel mai francez oras american. Speram sa am parte de un partener de drum relaxat, cu ironie si putin cinism, am dat in schimb peste un cautator, care mi-a spus de cum ne-am intalnit: "Cautarea este acel lucru pe care l-ar intreprinde oricine daca n-ar fi cufundat in rutina zilnica a propriei sale vieti."
Cinefil ca si mine, mi-l arata in trecere pe William Holden, apoi se opreste sa salute o cunostinta. Schimba cateva vorbe, mai mult asculta politicos si usor plictisit cum amicul intalnit intamplator ii povesteste despre familie, afaceri, renovarea casei. Ii vizitam rudele, unde o cunosc si pe  Kate, verisoara lui Binx.
In ciuda baii de multime pe care o facem (mergem impreuna chiar si la o parada), se recomanda drept un tip egoist si singuratic, dar deja incep sa-l privesc cu scepticism, intr-o singura zi intalneste mai multi oameni decat mine intr-o luna! Spune ca nu agreeaza compania semenilor si se simte inconfortabil in intimitatea altora, dar nu pierde ocazia de a socializa cu toate cunostintele intalnite intamplator, incluzand casiera de la cinematograf sau doamna cumsecade din cladirea unde locuieste. Dupa ce a terminat de citit "carti-cheie despre subiecte-cheie", a considerat ca si-a atins telurile cautarii si toate problemele Universului au fost rezolvate, asa ca a ramas tot descumpanit si a devenit omul cu o singura carte in biblioteca, Arabia Deserta, "deserta" ca sufletul unui om fara carti. A inlocuit cautarea verticala cu aceea orizontala, cautarea spiritului cu trupurile diverselor Linde si Marcii ce i-au fost, pe rand, secretare, apoi cu ratacirile prin cartier. El spune ca vede ceea ce este cenusiu si superficial in oameni, inregistreaza usor detasat si trece mai departe, iar in femeie  vaneaza "sunca" ce se ascunde sub "pielea de caprioara".
Uneori simte mirosul fricii, miros de gutuie si Orient, mirosul razboiului din Coreea la care a luat parte. Alteori se refugiaza in filme si-si priveste semenii prin prisma lor: "In zilele noastre, cand cineva locuieste undeva intr-un cartier, locul nu este omologat din punctul sau de vedere. Mai mult ca probabil, el va duce acolo o existenta searbada, iar golul dinauntrul lui se va extinde pana ce va pustii intregul cartier. Dar daca vede un film in care apare insusi cartierul sau, fie si numai pentru o secventa, poate locui acolo cu senzatia ca e si el Undeva, si nu chiar Nicaieri, fie si doar pentru o vreme. " Cam asa gandesc si eu, 50 de ani mai tarziu, despre cartierul cel mai omologat, numit Facebook.
Spre Walker Percy m-a atras la prima vedere intrevazuta posibilitate a identificarii cu ideile, prin prezentarea de pe coperta, "una din marile carti ale existentialismului postbelic". Este curentul de gandire ce mi-a ramas cel mai apropiat, chiar daca pe alocuri mi se pare prea... bland, prea altruist, prea stangist.
Existentialism american? Francezii mei dragi, Sartre si Camus, au concluzionat acum mult timp ca nu exista, ca americanii au prea multa incredere in ei si sunt prea absorbiti de febra consumerista ca sa lase loc de instrainare si anxietate. Vorbeau, desigur, despre contemporanii lor, americanii anilor '50-'60, cum este si Percy cand scrie aceasta carte. As adauga ca mai au acel egoism al omului care crede ca totul i se cuvine ce pare sa-i absolve de orice sentiment de culpabilitate, de senzatia de meritata infrangere. Revolta, daca apare, nu este o afirmare a existentei (Je me révolte, donc je suis) ci un sentiment de superioritate, o senzatie de intelegere condescendenta, de plictis in fata gloatei asupra careia arunca tot ceea ce nu este el, observatorul: mecanicismul, rutina, lipsa oricaror aspiratii. De aici incompatibilitatea mea cu cartea asta, care nu-i scrisa rau, dar nu am putut rezona cu ideile ei.
Imi plac anti-eroii cum ar fi putut fi Binx, dar nu ma convinge modul in care el isi delimiteaza locul in lume si-si abandoneaza propriile convingeri in doar o saptamana de cand il cunoastem, alegand calea fericirii triste si marunte atat de blamata de el, nu mi se pare o carte sincera si coerenta. Cand am terminat-o, mi-a dat senzatia ca, prin personajul sau, autorul ajunge sa imbratiseze exact ceea ce respinge, ca tot scopul cautarii a fost o reconciliere cu sinele, cu ceea ce privea superior, incepand cu femeia si viata de familie. Si asta in doar o saptamana! Multumesc pentru plimbarea prin New Orleans in zile de sarbatoare dar am ajuns si eu la concluzia lui Sartre: Il n'y a pas de pessimisme en Amérique touchant la nature humaine... Cel putin nu la Walker Percy.

Saturday, 14 February 2015

Carturesti Carusel - pomul laudat


14 februarie 2015 - Multi gura-casca, putine carti

O data in viata  trebuia sa am si experienta asta, nu?! Sa ma duc la o librarie ca si cum as merge la un muzeu. Daca ma gandesc ca acolo nu e coada sa intri, ci doar, cel mult, la bilete, i-as spune mai bine pestera. Cand am vazut lumea stransa la intrare, m-am temut ca am nimerit la vreun eveniment cu dichis, un concert, un vernisaj si se intampla iar ca in ziua lansarii cartii presedintelui la Bookfest, deci asta trebuie sa fie coada de asteptare la autografe. Dar nu, era doar o intrare normala. Ca la programul de vizitare al pesterilor, ies unii, sunt lasati inauntru altii, sa nu cumva sa creasca umiditatea in aer si sa deterioreze cartile, sa se topeasca stalactitele... Am inteles perfect motivul cand am ajuns inauntru, dar tot nu am putut sa-mi stapanesc mirarea si bucuria vazand atatia oameni inghesuindu-se la... 

 Asa credeati?! Nu, de fapt multi au venit sa viziteze "muzeul", fosta banca a familiei Chrissoveloni, devenita peste noapte in presa "celebra", "renumita", "cunoscuta". O mai fi cineva ca mine in tara care a aflat de numele acestei familii apropiate domnitorilor fanarioti abia in contextul deschiderii noului Carturesti?! Nu ma mandresc, dar nu ma sfiesc sa-mi recunosc ignoranta cand e cazul si parca prea toti din jur sunt pusi la punct cu istoria, mi-au creat un complex de inferioritate. Stiti, desigur, toate detaliile privind soarta cladirii, n-are rost sa va plictisesc eu cu ele, deci sa intram. Cred ca ati vazut minunea alba si luminoasa pana acum in sute de poze, asa ca nu e cazul sa adaug si poze... dar nu ma pot abtine! 



Cand intri, ai o senzatie coplesitoare privind in sus, spre balcoane si coloane. Doar o librarie alcatuita din hexagoane cu o sfera in mijloc si oglinzi m-ar fi putut impresiona mai mult. Ai vrea, ca-n orice muzeu care se respecta, sa gasesti un pliant, un fluturas, o harta care sa te orienteze putin. Poate n-ar fi o ideea atat de rea, dat fiind ca multi par sa fi intrat doar pentru turism. Un veritabil spatiu de pelerinaj cultural cum spera sa devina, un "obiectiv" pentru vizitatorii din afara orasului, curiosi sa vada cladirea considerata "cea mai frumoasa librarie din tara" e bine sa-si orienteze publicul cu precizie in spatiu, sa nu sfarseasca bietii vizitatori printre rafturi populate cu obiecte infioratoare numite carti, sa stie clar ca daca iau liftul (exista!) pot ajunge la bistrou evitand orice pericol. 
Pornind de jos in sus, la subsol gasiti discuri, cd-uri, dvd-uri, sectorul media in principal, pe care l-am trecut in revista destul de sumar. Parterul este ocupat de obisnuitele accesorii de birotica, de la agende, carnetele, pixuri si pungute la tot felul de maruntisuri ingenioase numai bune de atras clientul spre cumparaturi compulsive. Abia la etajul 1 am gasit ceea ce cautam intr-o librarie, cartile, insa aranjamentul lor e cam fistichiu pentru gustul meu traditional. Prefer sistematizarile clare, daca nu alfabetic, cel putin dupa edituri, desi cea de-a doua poate dezorienta un pic cititorul neinformat in privinta autorilor cautati. Organizarea tematica il descumpaneste si mai rau, se pare ca si pe cei ce au asezat cartile pe rafturi. Mi-i si inchipui: "asta e roman sau sunt memorii?" "asta intra la psihologie sociala sau la socio(psiho)logie?"
Asa arata, de exemplu, sectiunea de politica si sociologie, unde am gasit o carte cu titlul "Hartia. O elegie".  Se stie doar ca toate tratatele politice si cele mai importante studii sociologice s-au scrie pe hartie, o legatura trebuie sa existe!


La etajul 2, ne intampina albumele de arta, cartile pentru copii, volume de parenting si pshilogie. Le recomand cu caldura celor care si-au adus odraslele doar ca sa planga exasperate prin librarie, tragandu-le dupa ei ca pe un bagaj in timp ce vizitau "muzeul". 
Pentru a ajunge la etajul 3, se urca pe doua scari melc laterale si ajungem intr-un spatiu liber, unde doritorii se pot tolani confortabil sa citeasca, deranjati doar de trecatorii curiosi sa admire peretii, si anume expozitia de pictura. 


Autoarea se numeste Suzana Dan si tablourile sale par inspirate de filonul artei naive in culori tari, cu imagini ca desprinse din basme sau din vise. Am trecut insa destul de in fuga si cu o senzatie inconfortabila pe langa ele, fiindca sub fiecare erau asezati cititori si nu puteam nici sa-mi gasesc starea contemplativa, nici nu voiam sa par ca m-as holba la ei. Nu stiu daca spatiul va ramane astfel, cu expozitii si zona de chill in acelasi loc, dar piticii mei imbracati in verde cu cusma maro nu se simt deloc in largul lor intr-un asemenea mediu neconventional.
Asa ca am urcat si la etajul dedicat bistroului, timp de o poza si o privire de sus
si am coborat repede la casa cu "prada" pe care abia astept sa o savurez. Va mai dura ceva timp, sunt altele la rand, dar o sa vina si vremea lor. Asa-s eu cu cartile, vorba zicalei, una-n mana, una-n gura (aia despre care urmeaza sa scriu, o mestec putin inainte) si cu ochii dupa alta.
 Din fericire, coada de la casa era mai mica decat cea de la intrare, inca o dovada ca multi vin sa se plimbe, putini sa cumpere. Una peste alta, noul... spatiu Carturesti, ezit sa-i spun librarie, este un fel de Mall, din care nu lipseau selfisti, pierde-vreme aruncand ocheade in jur de la balustrada ultimului etaj, copii dificili tarati acolo impotriva vointei lor... 
Sau, cum ziceam in titlu, un "pom laudat", un pom de iarna cu multa forfota in jur, cu luminite multe si stralucitoare, cu tot felul de delicatese bune de cadouri ... 


... carti nu prea are, dar cine merge la o librarie sa cumpere carti?!
Cand frunzaream pe net citind despre istoria cladirii, s-a intamplat sa nimeresc si pe site-ul stirilor PRO Tv. "Locul este de acum un carusel al culturii, in care chiar si daca nu esti un erudit, ai vrea sa te invarti si sa uiti de zgomotul orasului." Asa grait-a Esca spre popor! Lasand deoparte faptul ca doamna considera ca, in principiu, librariile sunt locuri pentru eruditi (oare stie ce inseamna cuvantul?), ca sa uit de zgomotul orasului cel mai bine stau in casa, nu ies taman in mijlocul lui, in buricul targului. E frumos de vazut o data, am fost, am bifat si acum stiu ca, atunci cand vreau la o librarie Carturesti, tot la Verona voi merge.

Friday, 13 February 2015

Centrul familiei Sinopli


Ludmila Ulitkaia - Medeea si copiii ei

Fara Medeea, Iason nu ar fi reusit sa gaseasca Lana de aur. Fara Medeea, numeroasa familie cu origini grecesti raspandita prin tot imperiul sovietic, de la Moscova la Taskent, de la Vilnius la Tbilisi si apoi mai departe, prin lume, prin Franta, Turcia, Grecia, Italia si America poate s-ar fi destramat si membrii ei si-ar fi pierdut urma unii celorlalti. Medeea propusa de Ulitkaia este la polul opus aceleia create de tragediile lui Sofocle si Euripide. Nici nu-si ucide familia, nici nu este mistuita de demoni care sa o impinga la acte irationale. Ea, ultima descendenta cu sange grec pur a unei familii ce nu inceteaza sa se extinda, este pilonul, centrul de gravitatie si de luciditate al celorlalti. Oricat de departe i-ar duce valurile vietii, se intorc la acest liman, in Feodosia, orasul de pe malul Marii Negre.
Medeea, femeia ce nu a avut copilarie, crescandu-si singura fratii mai mici, ramasa apoi vaduva destul de tanara, a avut treisprezece frati si surori; supravietuitorii razboiului au avut la randul lor copii si nepoti; cu totii se intorc la ea an de an sa-si petreaca vacantele de vara. Paradoxal, tocmai ea, cea fara de copii, are mai multi decat toti ceilalti. Sub privirile sale discrete, cumnatii, verii, nepotii se iubesc si se dusmanesc, se despart si isi gasesc alte iubiri. Vede, inregistreaza si tace, uneori nedumerita, alteori usor amuzata, le pastreaza secretele fara sa stie ca in propria viata exista un secret pe care e singura care nu-l cunoaste.
"De obicei femeile tinere veneau cu copiii mici la inceputul sezonului, sotii lor, ocupati cu lucrul, petreceau aici putin timp, doua saptamani, rareori o luna. Veneau si cativa prieteni, inchiriau camere in Colonia de Jos si noaptea veneau pe ascuns la Medeea, se dedau placerilor insotite de gemete si tipete in camerele ei. Pe urma femeile divortau de soti, se maritau cu altii. Noii soti le cresteau si educau copiii, faceau alti copii, acestia, frati si surori vitrege, se vizitau intre ei, iar pe urma fostii soti veneau aici cu noile sotii si noii copii ca sa-si petreaca vacanta impreuna cu copiii din celelalte casatorii."
Ludmilei Ulitkaia ii place sa povesteasca. Nu sa dialogheze, nici sa construiasca personaje, nici sa descrie locuri sau sa alcatuiasca complicate conflicte sufletesti ale eroilor sai. Doar sa surprinda franturi de viata, iar viata Medeei, ce se intinde deja pe trei generatii, trecand prin moartea parintilor, nasterea si moartea unor frati, a nepotilor si stranepotilor, contine scene si secvente din prezent si trecut, impletite intr-o carte cu vise si premonitii, cu putin supranatural si umor, cu picanterii si istorie.
Ulitkaia scrie un roman rusesc pentru secolul XXI. Ia ceea ce acum vreo 100-150 de ani ar fi fost un roman elaborat, ce-si lasa timp sa studieze mecanismele psihologice, motivatiile, sa construiasca eroii pe-ndelete, in vreo 3 volume si 1000 de pagini si il zipeaza, creeaza un concentrat modern de fresca sociala si de familie fara sa dea impresia de rezumat, ci de schita cu trasaturi de condei hotarate, ce omite intentionat detaliile pentru a crea o imagine dinamica. Unii cititori ar putea sa obiecteze in fata acestei expuneri formate din digresiuni in timp si in relatiile dintre personaje ce impiedica empatia cautata de ei in cronicile de familie. Mie mi-a placut perspectiva (ce-si gaseste justificare in ultimele pagini) de rasfoire a unui album de familie, senzatia de intuire a unor istorii nespuse in spatele celor spuse.
Inspirata mi s-a parut in context si alegerea de a ilustra coperta cu un detaliu de tablou impresionist, care aflu ca-i apartine unui pictor pe nume Joaquin Sorola. Pentru ca exact asa e cartea, impresionista, vie, in culorile pastelate ale iubirilor, mai superficiale sau mai serioase, ce se suprapun intr-un complicat joc al vietii, dar alcatuita din tuse vagi, ce mai mult sugereaza decat precizeaza eroii, cu incursiuni in decor, in istorii personale ce strabat cadrul, cu secrete de familie bine pastrate sau  dezvaluite din intamplare, cu figuri ce creeaza tensiune tocmai prin absenta si prin incapacitatea de a se contura mai bine decat prin amintirile celorlalti. Util este si arborele genealogic de la inceputul volumului, la care a fost nevoie sa ma intorc, sa verific relatiile de rudenie intre personajele nou introduse, pentru ca Ulitkaia face aici un tur de forta printr-o " familie atat de numeroasa, incat nu poti sa le stii tuturor chipurile, fiindca se pierd in tot ce a fost, in ce n-a fost si-n ce va fi " adoptand atitudinea discreta a Medeei, fara sa judece sau sa incerce sa descifreze noianul de pasiuni de-o vara in mijlocul caruia isi arunca eroii.

Wednesday, 11 February 2015

Rusia lui Putin

Leviathan (2014)

In Rusia lui Putin se fac filme finantate din banii Statului pe care apoi Statul le reneaga. Cu cat mai multe premii obtin in strainatate, cu cat sunt mai elogiate, cu atat zbiara mai tare politrucii, indignati ca li se ponegreste imaginea tarii. Imaginea, subliniez, oful lor nu e ca s-ar denatura realitatile existente, ca ar fi un film falsificator, neconform cu sistemul unei tari perfecte, ci ca rahatul din haznaua ruseasca este expus in vazul lumii.
Din ce se compune acest rahat? Cam din toate institutiile in care oamenii ar trebui sa aiba incredere: Politia, Biserica, Magistratura... Si totul incepe de la o biata casa, undeva, in nordul Rusiei, in regiunea Murmansk, amplasata intr-un loc ce te face sa zici "ce frumos e, pacat ca e populat, si mai rau, e populat de rusi!", si chiar si mai rau, de rusi care aplica legea junglei si daca primarul si-a propus sa construiasca pe un anume teren ceva, al lui trebuie sa fie. Kolea, proprietarul casei de pe locul ravnit, unde locuieste impreuna cu fiul si cu cea de-a doua sotie, incearca sa se impotriveasca hotararii cu ajutorul unui prieten, avocat de la Moscova. Tot ceea ce obtine e sa rascoleasca si mai mult numitul rahat, ce se ridica in jurul lui pana cand il inghite intr-un mod mai brutal decat v-ati gandi.
In Rusia lui Putin, spectrul lui Stalin e mai viu ca oricand din '89 incoace, chiar daca unii incearca sa-l cuminteasca cu cate un foc sau o rafala de Kalasnikov in pustietatile nordului, dar numai in cadru informal, intre prieteni. El nu se hraneste doar cu mortile misterioase ale unor jurnalisti ce s-au ridicat impotriva regimului, ci infloreste in functionarea institutiilor, in modul de a-si recepta filmele ce aminteste de reactiile starnite de aparitia lui Doctor Jivago ("Nu am citit cartea, dar o condamn"). Asa se zice acum despre Leviathan, nu am vazut filmul, dar e indecent fiindca injura si imoral pentru ca ne ponegreste imaginea, asa ca trebuie sa fie cenzurat. Mai imoral decat modul in care functioneaza sistemul infatisat, nu are cum sa fie.
In Rusia cea fara de speranta a lui Putin, copiii incep cu bere si apoi, cand cresc, trec pe vodca, uitand sa schimbe cantitatea. Alcoolul devine o forma de evadare, de manifestare a bucuriei, supararii sau depresiei. Cand nu mai e de ajuns, rusii apeleaza la paradisuri artificiale si trec pe krakadil (nota: krokodil este un drog de care se face abuz prin orasele uitate din Siberia pana cand se jupoaie pielea de pe oase. E suficient?).
Rusia lui Zviaghintev, regizorul si scenaristul acestui film, m-a ajutat sa inteleg doua lucruri legate de noi: in primul rand de ce nu-mi place realismul cinematografic romanesc. Pentru ca e prea... real, prea de acasa, vorba reclamei, "prea bun, prea ca la (noi in) tara". Dar atunci cand privirea devine straina, din afara, pot sa inteleg de ce "prea bun, prea ca la tara" atrage premii internationale. Asa cum in cazul de fata privirea mea detasata, lipsita de subiectivism, a cules doar esenta cinematografica a unui film si curiozitatile unui sistem, fara frustrari si complexe, poate doar cu un usor si ingrijorat complex de superioritate, bine ca m-am nascut in Romania, putea fi si mai rau, dar parca suntem prea aproape de suflarea inghetata a crivatului. Cel de-al doilea lucru pe care l-am inteles din filmul asta unde orice mica victorie e prefigurarea unui mare esec viitor e ca suntem deprimant de asemanatori cu rusii... Increderea in Biserica scade sau creste in Europa in raport cu increderea in celelalte institutii ale Statutului, cu alte cuvinte cand nu are cine sa te ajute... Dumnezeu cu mila! Iar institutia Bisericii este la fel de  oportunista ca si un partid politic. Si la rusi, si la noi din pacate, dupa cum am vazut chiar in ziua ultimelor alegeri prezidentiale...
Unii l-au considerat pe Kolea un Iov modern, care sta si indura ca boul in jug pentru ca stie Doamne-Doamne de ce. Ar fi valabil daca in cazul asta Doamne-Doamne e format dintr-un complex de institutii ce actioneaza concertat in care ar avea o incredere oarba chiar daca ele ii pun la incercare rabdarea si puterea de a indura, dar stie de la inceput cu ce monstru se lupta. Pentru mine, Kolea e o dureroasa metamorfozare a omului revoltat in Sisif.
E cazul sa ma opresc cu Rusia lui Putin. E un film care te rascoleste sufleteste, mai ales ca estic locuitor al Europei, cel putin pentru cateva ore, pana cand trece nodul din gat, eventual diluat intr-o vodca, pana cand se scurge indignarea, pana dispare si senzatia de neputinta si spui "bine ca sunt aici, nu acolo... totusi".
Si, ajungand in Romania noastra, la cinematograful Studio unde filmul a fost proiectat acum vreo luna, uitati ce au patit oamenii care au vrut sa-l vada. Cinefil in fabula, cum ar spune Eco! Pai nu-i mai util pentru sanatatea mentala sa incerci cat mai mult sa stai in afara sistemului, oricare ar fi el si sa-l observi ca pe o creatura bizara de pe margine, de la distanta de siguranta?!

Monday, 9 February 2015

All the news that's fit to print si ceva in plus


Umberto Eco - Numero zero

Cand am aflat de aparitia noului roman al lui Eco, am dat fuga sa-mi iau editia digitala de pe site-ul librariei Feltrinelli, pe care il recomand cu caldura tuturor cititorilor de carti in italiana. Spre deosebire de Elefant.ro, nu-si trateaza platitorii ca pe infractori potentiali, dandu-le toata bataia de cap necesara convertirii unei carti electronice in formatul adecvat pentru e-book - Elefant nu facea decat sa ma oblige sa piratez cartile dupa ce le cumparam cu masura lor anti-piraterie - ci, in momentul in care ai achitat, primesti frumos .epub-ul in contul personal si-l poti citi pe tableta, pe e-book sau pe ce device vrei tu. Sa ma intorc la subiect.
Suntem in anul 1992 (echivalentul in Italia al anului 2015 in Romania, cu arestari si procese de amploare impotriva politicienilor corupti) cand Colonna, un ziarist falit, autor ocazional de carti ca ghost writer, este vizitat de un jurnalist mai cunoscut, Simei, venit cu doua oferte: pe de o parte, sa faca parte din echipa unui nou ziar ce va aparea cu numarul zero in 12 transe, in editie limitata, de-a lungul unui an. Publicatia urmeaza sa fie plasata acolo unde este nevoie pentru a unge parghiile puterii financiar-bancare. Pornind de la motto-ul New York Times, va contine "all the news that's fit to print" dar si alte "informatii" cu rol de santaj, pentru a ajuta finantatorul, un proprietar de trust de presa milanez, un Berlusconi mai mic, sa-si extinda afacerile. Deocamdata detine doar reviste de scandal si de nisa, televiziuni locale de teleshopping, cateva hoteluri si aziluri pentru batrani numai bune pentru spalat bani. In momentul cand va obtine ce-si doreste, ziarul, niciodata aparut in tiraj de masa, isi va suspenda aparitia. In paralel, Colonna ar urma sa scrie si o carte, memoriile lui Simei, din care sa rezulte cum un director de ziar a incercat sa creeze un model de jurnalism independent dar nu a reusit, vocea libera fiind inabusita. Propunerea de a deveni redactor-sef intr-o redactie formata din tot felul de "specialisti" in rebus, horoscop si cancanuri, neinformati despre intentiile reale, este tentanta financiar pentru un individ ajuns in pragul varstei de cincizeci de ani, apasat de sentimentul de a fi fost toata viata un pierzator. Rolul lui va fi sa perie articolele celorlalti, sa le cizeleze stilul, sa le sugereze cel mai corect mod de exprimare.
" - De exemplu, cand cineva spune, ca sa defineasca o situatie dramatica, ca suntem in ochiul ciclonului, imi imaginez ca domnul Colonna va fi suficient de atent sa va aduca aminte ca, in toate manualele stiintifice, ochiul ciclonului este singurul loc calm si ciclonul se desfasoara in jurul sau. 
- Nu, domnule Simei, am intervenit eu, in acest caz as zice ca trebuie sa folosim tocmai ochiul ciclonului, pentru ca nu conteaza ce spune stiinta, cititorul nu stie, exact ochiul ciclonului ii da ideea de fi in valtoarea evenimentelor. Asa l-au invatat presa si televiziunea."
Deja intram de la primele pagini ale acestui thriller politic si jurnalistic intr-un labirint de intrigi, mistere si comploturi, cum ne-a obisnuit Eco de-a lungul timpului, mai ales ca in peisaj isi face aparitia paranoicul Romano Braggadocio, al carui caracter reflecta cu varf si indesat sensul englez al termenului. Asa-zisul jurnalist de investigatie isi arata dintr-o inofensiva discutie despre masini inclinatia spre teorii ale conspiratiei, imaginabile sau nu. E adeptul unei ipoteza ce va duce la revizitarea si revizuirea istoriei Italiei de dupa moartea lui Mussolini, ajungand la teme mai putin familiare noua precum operatiunea Gladio din timpul Razboiului Rece, o loja masonica italiana, Propaganda Due si lovitura de stat a lui Borghese.
Pe masura ce citeam, ma enervam de cate ori ma poticneam in cate un discurs al lui Braggadocio.  Monologheaza indelung si nenatural cu expuneri de fapte, ii arunca in brate bietului cititor un vraf de informatii istorice, cu date, nume, explicatii si supozitii ce lasa sa se intrevada ca toate evenimentele s-au scris in culise si decurg unele din altele, ca nimic din ceea ce stim (mai mult italienii decat noi, mie faptele respective imi erau straine in afara de impuscarea lui Mussolini si teoria privind asasinarea papei Luciani, neconfirmata prin refuzul autopsiei) nu e asa cum rezulta din expunerile oficiale, ci totul e rezultatul unui angrenaj ascuns, manipulat de stay-behind, structuri paramilitare secrete. Pe scurt, conspiratii dupa conspiratii.
Nu am naivitatea de a crede ca totul pe lume e curat, pe fata, cu implicatii intotdeauna la vedere, dar nici nu vad pretutindeni doar rasturnari clamoroase de situatii, cum ar zice italienii. Si celelalte romane ale lui Eco porneau de la diverse mistere si interpretari ale istoriei falsificate, nu asta e inconvenientul principal al cartii, ba chiar s-ar fi putut transforma intr-un punct de interes, prin perspective inedite asupra istoriei recente a Italiei.
Marea problema e ca imaginea lui Eco din Numele trandafirului si Pendulul lui Foucault se dilueaza tot mai mult. Avem o cartulie de 218 pagini (144 in format e-book) care pentru un cititor neitalian si neexpert in istoria Italiei de dupa al doilea Razboi Mondial ar avea nevoie de inca atatea pagini de note, sa se puna la punct cu toate acele fapte aruncate de-a valma printre care sunt strecurate presupunerile personajului. Mai mult, e un roman superficial, expeditiv, unde personajele nu se simt deloc in largul lor, intriga e ca si inexistenta, inceputul promitator e uitat in verva logoreica a lui Braggadocio, parghiile ieftine ale personajului feminin aruncat intr-o lume masculina doar pentru a face loc unei idile (da, bifam si punctul asta in cele 200 de pagini) sunt prea fragile si lipsite de vreo conexiune intre eroi, subiectul initial devine marginal, uitat in expunerea de-a valma a diverselor episoade istorice si politice. Isi propune prea multe si schiteaza totul expeditiv si intr-un mod laconic, lipsit de infloriturile baroce obisnuite, de schimbarile de registru si subtilitatile lingvistice ce faceau deliciul cititorilor lui Eco.
Mai ca as fi inceput sa banuiesc o conspiratie aici, cum a scris cineva o carte mediocra si a pus numele lui Eco pe coperta. Insa chiar autorul a venit cu o gaselnita de marketing inspirata, promovand Numero zero ca un complement al Pendulului.... Daca acolo eroii se confruntau cu pericolul crearii de legende unde nu exista, motto-ul cartii de fata, "Only connect!" pledeaza pentru conexiune, pentru gasirea unor relatii stranse intre faptele reale si modul cum se oglindesc in informatii, intr-atat de stranse incat genereaza paranoia.
Sunt si pagini bune, tocmai de-aia mi-e necaz ca ansamblul dezamageste. Avem o descriere scurta dar infioratoare a celei mai terifiante biserici, San Bernardino alle Ossa din Milano, pagini savuroase despre relatiile dintre presa si cititori, exercitii de jurnalism pornite de la asasinarea lui Cezar. Vesnica intrebare cu oul si gaina pe care si eu mi-am pus-o retoric de multe ori, daca presa isi formeaza cititorii sau invers are parte de un raspuns: "Amandoua. La inceput lumea nu stie ce tendinte are, noi ii spunem si ea isi da seama ca le are." Si va veti amuza ca si mine probabil citind unde este indemnat un personaj sa se refugieze cand lucrurile se complica. In Romania, pentru ca tarile din Europa din Est n-ar avea stay-behind, viata e linistita si ieftina.
Daca nu iti bati prea mult capul cu cercetarea evenimentele mentionate, cea mai recenta carte a lui Eco (ma feresc sa spun "ultima", la 83 de ani ai sai sper sa fie sanatos si sa mai scrie) este repede citibila si la fel de repede uitabila. In ciuda catorva paragrafe care parca mi-au amintit de autorul pe care-l iubeam, raman cu un gust amar si cu o intrebare: sa fi gasit niste pliculete ale Minervei expirate intr-un sertar si s-a hotarat sa le recicleze sau o fi apelat la un ghost writer? Daca n-as fi citit si Cimitirul din Praga tot in italiana, as fi putut crede ca e meritul traducatorilor romani ca au facut dintr-un autor mediocru unul de geniu. Cu cartea asta ma tem ca nu se pot face minuni. 

Saturday, 7 February 2015

Actori buni, filme de week-end



The Hundred-Foot Journey (2014) 

Filmele pentru foodies sunt din ce in ce mai dese in ultima vreme. Si se intrec care mai de care in a te face sa-ti lase gura apa, prin cadre desprinse din reclame la mancare, cu legume si fructe proaspete, cu preparate frumos aranjate servite intr-un ambient idilic, langa care mai toarna si ceva conflict (aici rivalitatea si diferentele dintre doua culturi culturi culinare si reprezentantii lor) si gata!
Ca sa fiu in ton cu tema, The Hundred-Foot Journey este un aperitiv proaspat, racoritor, dar lipsit de inventivitate, de acel element care sa reprezinte "semnatura" proprie. Totul e atat de cum ar trebui sa fie incat gustul final, chiar daca e bun, e previzibil si lipsit de personalitate. Daca filmele ar avea miros, ai simti acea combinatie dulce-picanta specifica bucatariei indiene, ai admira aranjamentul rafinat specific restaurantelor frantuzesti, dar la sfarsit ai constata ca a fost prea putin si parca acest meniu nu-si merita steluta Michelin ce palpaie de fiecare data cand apare Helen Mirren in cadru. 
Scenariul este simplu: o familie de indieni se stabileste intr-un colt idilic din Franta rurala, deschizand propriul restaurant chiar peste drum de cel al doamnei Mallory, posesoare a unui restaurant frantuzesc cu o stea Michelin, in cautarea celei de-a doua. Asa se incheaga prietenii si dusmanii, deloc greu de anticipat, se construiesc relatiile intre personaje si, printre oale si miresme, trecand un pic prin moftul numit bucatarie moleculara, ajungem la happy end, unde toata lumea este integrata si acceptata iar diferentele se transforma in avantaje. Dialogurile par a fi scrise de cineva care a vrut sa faca un film bilingv pentru ca nu avea replici decat pentru jumatate din cadre: cand personajele vorbesc in hindi sau ce dialect indian or vorbi, repeta apoi si in engleza, iar cele care vorbesc in franceza... ati ghicit... repeta apoi si in engleza! Noroc cu multimea de prim-planuri pe mancare, macar ea nu are nevoie sa rosteasca vreo replica, asa au mai fost scutiti si bietii scenaristi de oboseala de a inventa dialoguri atunci cand nu prea ai idei.
 Am inteles ca este o adaptare Disney a unei carti, dar nu era nevoie sa-si trateze personajele intocmai ca pe unele de desene animate, cu trasaturi simple, grosiere chiar, cu tipologii bine definite (eroul, anti-eroul, ajutorul neasteptat) si nici sa-si duca scenariul atat de explicit in directia "povesti cu zane desfasurata in cadrul rural feeric al Frantei". 
Speram mai mult si de la Lasse Hallstrom, regizorul unor filme ca Chocolat, Hachiko si What's Eating Gilbert Grape. Cel dintai enumerat pare sa-i fi servit ca referinta, daca a avut atunci succes, de ce n-ar merge reteta din nou?! Un motiv ar fi ca de acum 15 ani, cand erau mai rare, filmele cu mancare au devenit o obisnuinta si, dincolo de imagini apetisante, mai e nevoie si de altceva ca sa stea in picioare ca film. Nu stiu care ar fi fost ingredientul-minune, nu e treaba mea sa stiu asta, eu doar mananc, ce pune bucatarul in preparat ma poate surprinde placut  sau nu. Aperitivul usor al lui Hallstrom a fost gustos, dar gustoasa este si o salata de rosii cu branza...


St. Vincent (2014)

Ar fi putut trece neobservat fara Bill Murray in rolul principal. E unul din multele filme care s-au scris deja, despre o prietenie infiripata intre un copil singuratic, lipsit de afectiunea paterna, si un batran mizantrop. Unul din filmele alea ce apeleaza si la retorica lacrimogena si fortata, si la valorile familiei, si la induiosarile cauzate de sufletele insingurate si neintelese. E drept ca pustiul (Jaeden Lieberher) aflat la debut face parte din acei copii pe care nu stiu de unde ii scoate mai tot timpul cinematografia americana (vezi surorile Fanning, Abigail Breslin, Haley Joel Osment si multi altii). Unii dispar de pe ecrane cand cresc, altii isi vad carierele ingropate de lipsa de inspiratie a agentilor iar cativa reusesc sa devina actori seriosi si ca adulti. Viitorul ne va spune care va fi destinul acestui baietel promitator.
Vincent (Bill Murray) e, asemenea lui Clint Eastwood in Gran Torino, un veteran de razboi, un dur deranjat de prezenta vecinilor, si pe buna dreptate, avand in vedere ca prima "ciocnire" se lasa cu o masina avariata, un copac rupt si un gard facut praf, chiar daca pentru ultimul cauzele se pierd in aburii alcoolului. Ce mai conteaza?! Unde-s doua daune, merge si a treia. Este un tip ce nu a renuntat niciodata la viciile sale, bautura si pariurile. Locuieste cu un motan, o creatura dintr-o rasa de-aia pufoasa si carna ce exprima perfect incruntarea si dispretul stapanului pentru orice fiinta umana care nu este "Lady of the Night" sau sotia sa, internata de opt ani intr-un azil. Accepta sa fie babysitter pentru Oliver, fiul femeii singure care se muta alaturi, doar pentru ca e in mare stramtoare financiara. Si apoi incepe traditionalul proces de cunoastere reciproca, de apropiere si tandrete, pe filonul comediei cu o usoara tenta cinica si amaruie. Singurul motiv de a vedea filmul, insa unul solid, este Bill Murray, interpretarea, personajul, replicile sale dand savoare eroului, ce-si intinde aura asupra intregii productii. Melissa McCarthy este si ea o surpriza placuta, intr-un rol dramatic ce arata o alta fata a unei actrite cunoscute mai degraba pentru comedii usurele spre proaste. Iar daca ma gandesc bine, o parte din resorturile comediei se declanseaza pe nesimtite, replicile sunt pasate cu vioiciune, am zambit, am si ras de cateva ori, ceea ce trage cel mai mult filmul in jos e incercarea de dramatism, ducandu-l spre conventiile cinematografiei cu morala si discurs explicit de final. Dar relatiile dintre personaje functioneaza, senzatia de pierdere de timp apare doar dupa ce filmul se termina.
De ce ar fi de vazut? Pentru un actor care ar fi putut obtine o nominalizare la Oscarul pentru rol masculin principal. Dar nu s-a intamplat, nu-i bai, au ramas altii mai buni pe afara. Chiar daca nu a fost pe lista, veti ramane cu imaginea unui Bill Murray memorabil.


Still Alice (2014)
Este mai degraba o fisa clinica, un studiu de caz de Alzheimer, ce nu incearca sa starneasca empatie (sau poate incearca, dar nu reuseste), cu un personaj principal in lumea lui, o Julianne Moore magistrala in rolul unei profesoare calculate si rationale, pentru care cuvantul este instrumentul principal de lucru, mod de exprimare si afirmare a identitatii, acel cuvant ce incepe treptat sa se dilueze, odata cu amintirile.
Nu stiu altii cum sunt, dar eu, pana nu primesc un personaj pe care sa-l cunosc intr-un fel (nu trebuie neaparat sa-mi fie simpatic, in nici un caz sa ma identific), nu reusesc sa schimb intimitati cu el, in sensul ca daca nu-mi da o parte din suflet, nu incearca sa-mi trezeasca interesul, nu-i dau nici eu nimic, astept sa se deschida. Cu Alice a noastra procesul e invers. Pana sa ai timp sa te obisnuiesti prea bine cu ea, isi incepe procesul de inchidere in sine. Care, ce-i drept, e o performanta de interpretare si machiaj, pe masura ce chipul ii paleste, ii palesc si amintirile recente, de la primele cuvinte uitate pana la pierderea totala a limbajului. Dar pana la acel moment, in care sa ajunga sa-mi pese de drama eroinei, nu am reusit sa o cunosc. Primesc prea repede fisa unei paciente pe nume Alice Howland, cu o poza alaturi, careia ii cunosc profesia, ambitia de a reusi in cariera, apoi trecem rapid la neliniste, ingrijorare, panica si tot meniul aferent bolii. Poate gandesc cinic, dar cand vine vorba de filme am impresia ca tot Hollywood-ul m-a desensibilizat, cu pleiada de roluri de bolnavi de SIDA si cancer cersetoare de Oscar. Ceea ce e si in cazul de fata, bine jucat, cu sanse mari la "cea mai buna actrita in rol principal", mai sunt cateva filme pe care nu le-am vazut cu restul nominalizatelor, dar boala "vinde" si producatorii stiu asta. Nu-i compasiunea mercantila o forma de cinism poate mai rea decat a mea?! Dincolo de asta, filmul mai are vreo trei pacate fundamentale: Kristen Stewart, o veche si constanta alergie de-a mea, relatiile intre personaje sunt ca si inexistente si al treilea, poate cel mai mare, textele motivationale despre stapanirea artei de a pierde, mai ales ca Alice (se) pierde fara arta, orice incercare de stapanire si control al situatiei e sortita esecului. Nu-i nici o arta in boala, e doar degradare treptata si neputinta...
Nu-i chiar de week-end in sensul de buna-dispozitie, dar tot eram la categoria filmelor care nu stiu sa-si puna in evidenta ideile, asa ca  am zis sa amintesc si de el.

Friday, 6 February 2015

Cum mi-a stricat un critic de film feng shui-ul hermeneutic


Belle de Jour (1967)

TVR2, luni seara, film de arta, ia hai sa vedem ce a facut Luis Buñuel intr-un film care sigur nu contine nici magari putreziti, nici disectie pe ochi, nici alte secvente suprarealist-socante. In cinematografie, Buñuel a avut asupra mea acelasi impact pe care l-au avut la scoala Moartea caprioarei si Puiul, cum ar putea sa-mi fie drag un regizor care m-a traumatizat in halul asta?! Nici prietenul nostru comun, Dali, n-a reusit sa mi-l apropie prea mult. Dar am o slabiciune pentru Catherine Deneuve cea tanara si frumoasa, mi se pare frantuzoaica chic perfecta, numai pentru ea si tot vreau sa vad filmul.
Surpriza-surpriza! In loc de blonda cea nurlie si glaciala, ecranul este acaparat de un nene barbos si logoreic, cam ca zanul de la Banca Transilvania, care incepe sa-mi povesteasca despre film. Nu-i rau, imi zic pastrandu-mi optimismul, interesul unui critic, cand face o recomandare (desi nu stiu daca isi are rostul cand tocmai ma instalasem confortabil sa ma uit la... filmul respectiv, dooh?) e sa te faca sa-l urmaresti, nu? Numai ca nenea incepe sa-mi explice pedant autoritar cum se folosesc ochelarii de cal pe care tocmai mi-i monteaza nonsalant. Priveste intr-o singura directie, aia in care iti spun eu, nu-i asa ca acum intelegi sufletul femeii?! Nu-i asa ca te-ai prins ca eroina din film, cu aspiratiile si dorintele ei conjugale reprimate ce au nevoie de un canal de refulare este reprezentativa pentru sufletul feminin, mistuit de patimi de nemarturisit?!
Ascult si ma enervez. Si atunci cand - in sfarsit! - incepe filmul, imi dau seama ca nu mai pot sa-l privesc independent, sa-mi formez o parere, sa-l diger, pentru ca urmez si bifez cu atentie grila pe care domnul barbos (nu era Mos Craciun) mi-a pus-o in fata. Bifez, strang din dinti si ma enervez! S-a dus toata magia lui Deneuve, s-a dus atmosfera filmului, incepe sa ma sufoce o criza de feminism cand vad cum mi-a dat domnul (un search pe Google imi spune ca se numeste) Laurentiu Damian cu sinecdoca in cap si a transformat un personaj particular intr-o exponenta a speciei femeiesti. Poate nu stiati ca femeia este o "specie", o creatura diferita de barbat... care, adaug eu, eventual traieste pe langa casa omului si se hraneste cu zilele lui :)?!
Dar sa inchei cu prezentarea prezentarii si sa ajung si la film. Séverine (Catherine Deneuve) este casatorita cu Pierre, un medic chirurg, un barbat tandru si chipes ce petrece prea mult timp la spital. Asa ca doamna se plictiseste singura acasa. Daca adaugam abandonului frigiditatea si senzatia de insatisfactie data de viata conjugala, avem ingredientele adulterului. Numai ca Séverine e frigida pentru ca e o nimfomana reprimata, o nevrotica atrasa de latura dirty si violenta a sexului, de fantezii sado-maso. Ca sa si le satisfaca, se angajeaza la un bordel unde devine frumoasa din schimbul de zi, prestand servicii intre orele 14 si 17. Un interlop se indragosteste de ea... si mai departe vedeti daca vreti, ca nu e unul din filmele alea poetice si ermetice ale lui Buñuel, ci unul cat se poate de comercial, ce face schizofrenia digerabila pentru publicul larg. Chiar si incursiunile in mintea lui Séverine, cu referinte evidente la Marchizul de Sade, sunt prozaice, lipsite de elemente fantastice. In ciuda senzualitatii si subiectului, este un film cuminte, nu se apropie nici pe departe de ceea ce avea sa faca Pasolini in Salò, ca sa nu mai zic ca scenele de nuditate sunt inexistente. M-as fi asteptat la mai multa indrazneala din partea unui regizor ce a aratat ca stie sa se joace cu imaginile socante, cu imaginarul si secventele onirice. Dar cred ca filmul asta este o concesie facuta cinematografiei comerciale, material vorbind e cel mai de succes al regizorului.
Pe mine m-a intimidat si m-a enervat suficient recomandarea "avizata" cat sa nu mai stiu ce sa spun. Sa nu se inteleaga ca imi displace sa citesc/urmaresc alte opinii despre filme, prefer sa o fac dupa vizionare, inainte le accept doar din partea unor persoane in care am incredere chiar si atunci cand gusturile sunt diferite. Iar increderea se creeaza printr-o anumita abordare care nici nu iti spuna totul despre film, nici nu incearca sa te dirijeze sau sa te manipuleze afectiv.
Cu toata starea de iritare creata, am (rezi)stat pana la sfarsit, desi am detestat-o pe Séverine in fiecare moment al aparitiei ei pe ecran. Acum insa, zau daca mai stiu sa va spun ce m-a retinut: sa fi fost jocul convigator al actorilor (incepand cu Catherine Deneuve in rolul ipocritei burgheze perverse), tensiunea erotica, curiozitatea de a vedea concluzia aia care sa-mi arate pana unde se intinde, in viziunea domnului Damian, inefabilul feminin sau doar latura mea mistuita de dorintele absconse pe care o inocula prezentarea?!

Thursday, 5 February 2015

Outside the box


The Boxtrolls (2014)

Ce ar face un melc fara cochilie, o testoasa fara carapace, un troll fara cutia lui?! I-ar fi imposibil sa supravietuiasca. In cel din urma caz, chiar daca legatura nu este una organica, e aproape la fel de puternica. Cutiile de carton le ofera siguranta micilor locuitori de sub pamant, intr-o lume ce a ales sa  creada ca ei sunt intruchiparea raului, fiintele demonice care, la adapostul noptii, se hranesc cu copii. Cutiile ii ascund vederii celor porniti sa-i extermine, dar ii si definesc, primindu-si numele dupa invelisul protector: sunt Shoe, Fish, Wheels, Clock, Fragile, pentru putin timp il vedem si pe Laika, reamintindu-ne subtil de producatorii filmului, Laika Entertainment. Si mai este Egg, copilul care traieste printre troli, singurul care le cunoaste adevarata natura si faptul ca nu sunt deloc amenintarea pe care prefera sa o lase sa se intrevada de peste zece ani Archibald Snatcher, terminatorul de troli, singura speranta a orasului de a scapa de teroare.
Pentru copii, animatia ofera o poveste simpla a binelui confruntat cu raul, cu personaje caricaturale sau ingenue, cu eroi justitiari, cu ingrediente care sa le fie pe plac, dar si cu secvente care sa-i faca pe unii parinti extrem de precauti sa se indigneze cum le sunt traumatizate odoarele, uitate in restul timpului in fata unor televizoare ce nu se ingrijesc deloc de confortul lor psihic. 
Dincolo de acest palier de receptare, filmuletul este mult mai ambitios si mai reusit, desfasurand tema centrala a persecutiei (sa zicem rasiala) intr-o multime de alte directii legate de identificare si identitate, dependente periculoase, neglijare si singuratate, diferente sociale, prietenie, ambitie, parvenire. Isi incurajeaza spectatorii sa gandeasca in perspectiva, in afara cutiei, chiar daca asta inseamna cateodata sa se expuna goi in fata lumii, inlocuieste "how cute" cu "how creepy", ceea ce pentru mine i-a dat in mare parte farmecul. Sa nu uit, aici apare prima drag queen dintr-un film de animatie si ar fi bine ca la sfarsit sa aveti la indemana o bucatica de branza buna, sigur vi se va face pofta! Fara legatura intre cele doua :).
Pentru privirea de ansamblu si punerea in context, nu ratati secventa de final, de dupa inceperea derularii creditelor, unul din cele mai bune momente ale filmului!
Nu stiu in ce masura va fi apreciat de juriul Oscar, insa daca ar fi vorba strict de animatie, de partea tehnica, Boxtrolls ar merita sa fie marele castigator. Este cea mai buna propunere a anului: un stop motion atent la detalii, viu colorat, ingenios realizat, o atmosfera ce impleteste vizual costumatiile de epoca si steampunkul à la Tim Burton, aerul dark din victorianul oras Cheesebridge cu cel exuberant si vesel de sub pamant, doua lumi aparent ireconciliabile. Excentricii troli, ca personaje, sunt chiar mai simpatici decat minionii din Despicable Me, mai bine individualizati, incepand cu numele pe care le poarta la vedere, pe piept.
Este o delectare nu doar a privirii, dar si un deliciu pentru amatorii de umor britanic ce-si vor aminti probabil de Monty Python. Chiar daca productia e americana, are multi actori englezi, de la Isaac Hempstead Wright, care-i da voce personajului principal (Bran din Game of Thrones) si terminand cu mai cunoscutii Ben Kingsley, Simon Pegg si Nick Frost. Daca aveti chef de o poveste atemporala amuzanta, recomand Boxtrolls. Si daca nu sunteti niste parinti paranoici care evita sa le citeasca odraslelor povesti de Andersen de teama ca vor plange cand moare Degetica ori Soldatelul de plumb, luati-i si pe cei mici, vor avea si ei motive de bucurie si vor invata cate ceva: de exemplu reciclarea, faptul ca orice deseu se poate transforma intr-un obiect creativ...

Wednesday, 4 February 2015

Christopher si Enigma


The Imitation Game (2014)

Numele si descoperirile lui Alan Turing, tatal calculatoarelor, imi erau cunoscute de ceva timp, de cand am citit pe undeva o curiozitate, cum ca emblema Apple, marul muscat, ar fi un omagiu adus lui. Savantul s-ar fi sinucis cu cianura si langa pat s-a gasit un mar mancat pe jumatate. Fructul nu a fost testat, dar s-a presupus ca el ar fi continut cauza mortii. Chiar daca era doar o legenda urbana, Apple a incurajat perpetuarea ei. Cat adevar si cate speculatii ulterioare a generat viata lui Turing, e greu de stabilit. Forma de autism de care se presupune ca ar fi suferit a fost, si ea, diagnosticata retrospectiv, asa cum s-a intamplat si in cazul altor nume celebre precum Newton sau Einstein. Singurul lucru cert este ca in anii '40 Anglia a dat lumii un geniu al matematicii pe care, ca recunostinta pentru serviciile aduse, l-a castrat chimic (fiind gay), accentuandu-i depresia si grabindu-i finalul. Good job, England, cum s-ar spune! Asta ca sa nu mai aiba nimeni complexul ca noi am fi mai altfel decat restul lumii, "romanii nu stiu sa-si pretuiasca valorile" si alte generalizari tampite care-mi ridica nivelul cortizolului. Turing a murit fara sa stie ca masina creata de el, perfectionata in timp, avea sa schimbe radical lumea, nu doar stiinta.
Avand inca proaspat in minte dezamagitorul Theory of Everything, despre un alt savant, din start filmul regizorului norvegian Morten Tyldum, cu un scenariu adaptat dupa cartea unui matematician englez, Andrew Hodges,  se dovedeste mult mai bun, in sensul ca infatiseaza mai multe fatete ale personajului (pana la urma, e cel mai important lucru in filmele biografice), dar mult mai bun decat foarte slab nu spune mare lucru. Scenariul are hibe destule si o sa incep cu ele. 
Se presupune ca Turing lucreaza intr-o echipa de matematicieni, sahisti, lingvisti etc. Buun, dar de ce sunt tinuti in jurul sau toti acesti oameni, incepand cu matematiciana reprimata interpretata de Keira Knightley? Ca in afara de Hugh Alexander, sahistul care se dovedeste cat de cat util, restul nu par sa aiba alta treaba decat sa mearga in pauze de pranz si, eventual, sa faca spionaj pentru rusi, fara sa para a spune mare lucru, din moment ce aliatii britanicilor nu au stiut de spargerea codului Enigmei pana dupa razboi. Turing oricum isi construieste masinaria singur, de la inceput pana la sfarsit, izbindu-se de neincrederea lor. Al doilea punct slab este scriptul. Oamenii aia trebuie si ei sa vorbeasca, nu?! Dar, fiind ei oameni de stiinta, cum altfel ar putea vorbi decat ca o carte de literatura motivationala? "Sometimes it is the people who no one imagines anything of who do the things that no one can imagine " este un citat care se repeta de vreo 3-4 ori un film, sa ne intre bine in cap. Vreti si alte mostre despre cum vorbesc oamenii de stiinta? "Do you know why people like violence? It is because it feels good. Humans find violence deeply satisfying. But remove the satisfaction, and the act becomes... hollow". Stiti de ce am facut un film? Ca sa ne simtim bine. Dar daca scoatem din el cam jumatate din replici, filmul ar fi fost nu mai gol, ci mai bun. Pentru ca are cu cine. Benedict Cumberbatch e un actor de Oscar. Poate nu acum, pentru rolul asta (stau altii mai batrani la rand), dar candva il va lua. 
Sunt momente in care intelegi cum functioneaza testul lui Turing doar privindu-l pe Cumberbatch. De altfel, filmul chiar incepe cu explicarea testului pe care creatorul sau l-a numit "jocul imitatiei", un joc ce-l ajuta pe judecator sa determine daca sta de vorba cu un om sau cu o masina, un joc din care traducatorii titlului filmului in romana n-au inteles prea mult sau au preferat sa-l ignore, transformandu-l in "jocul codurilor". E adevarat ca folosirea cuvantului "imitatie" ar fi lasat sa planeze ambiguitatea si ca lupta cu codurile e importanta, l-a consacrat pe Turing ca om de stiinta, dar nu ea i-a definit personalitatea. Ceea ce l-a definit a fost Christopher, omul si masina, omul pastrat in masina. Ceea ce l-a definit, conform filmului, a fost capacitatea lui usor bizara de a intelege realitatea si de a aplica algoritmii informatici propriei memorii, transformandu-se el insusi intr-un om-masina, capabil sa decripteze coduri complicate dar neajutorat in fata celor mai simple conexiuni umane.
Poate ca meritul cel mai mare al peliculei este ca a reusit,  pastrandu-si doza de informatii de uz general pentru un biopic dedicat primului informatician, sa demonstreze presiunea cifrelor atunci cand isi pierd latura abstracta si inseamna vieti sacrificate sau vieti salvate si cand o masina intruchipeaza prima si ultima dragoste. Pe ecran, Turing e un personaj mai complex decat Hawking-ul lui Marsh.
In rest, The Imitation Game are pacatele lui si fiecare creator de biopic vine cu propria viziune despre cum sa puna un moment al istoriei in valoare. Daca vrei sa scrii un film despre Turing, e bine sa nu scoti un cuvant despre savantii polonezi care au spart primii codul Enigmei si sa condamni politica britanica de asuprire a homosexualilor (nu ca soarta eroului filmului nu ar indreptati din plin aceasta condamnare.). Viata sexuala da bine sa fie exploatata si un gay e o mina de aur in context. Se stie ca demersul care ii consacra pe oamenii de stiinta e teribil de plictisitor pentru marele ecran, asa ca se brodeaza tot felul de floricele in viata extra-stiintifica.