Monday, 30 March 2015

Un experiment


Die Welle (2008)

Vad ca nemtilor le reusesc destul de bine filmele inspirate de experimente sociale. Dupa ce acum ceva timp scriam despre Das Experiment, Die Welle ne pune in esenta in fata aceluiasi tip de concluzie, legata de sentimentul de solidaritate generat de apartenenta la un grup social ce poate impinge spre manifestari extreme, insa cu mici detalii care fac diferenta. Un profesor de la un liceu german, Rainer Wenger, constrans sa predea un curs despre autocratie in ciuda preferintei lui pentru anarhie, se hotaraste sa-l faca mai interesant printr-o aplicatie pratica in clasa, timp de o saptamana. Dupa ce grupul defineste principalele trasaturi ale sistemului de guvernare autocrat, se instituie noile reguli: elevii nu i se vor mai adresa cu "Rainer" ca pana atunci, ci cu "domnul Wenger", vor purta uniforme, nu vor raspunde neintrebati, urmand sa ridice mana pentru a-si anunta intentia de a participa la discutie, se vor ridica in picioare cand li se da cuvantul, dar si la intrarea profesorului in clasa.
Nu stiu cum mai e la liceu zilele astea, dar eu intr-o astfel de scoala m-am format, ca toate generatiile de inainte de '89. Nu gaseam nimic aberant sau prea constrangator intr-o disciplina de la sine inteleasa, era doar atitudinea normala, fara sa dea nastere la fanatisme. In film se pronunta cuvantul "fascism", se face apel la memorie, la istoria germana, elevii sustin cu tarie ca in Germania zilelor noastre un asemenea fenomen nu mai este posibil, doar pentru a vedea apoi cum clasa ajunge sa adopte unitatea de gandire, uniformizarea ca forma de distinctie si individualizare in raport cu neparticipantii la experiment. Se gasesc tot mai multe moduri de clamare a apartenentei la grup, de la salut la simboluri grafice, in timp ce elevii reticenti la noul curs, imbratisat cu entuziasm de majoritate, se (auto)exclud.
 Multi occidentali au zambit cu indulgenta si compatimire vazand nord-coreenii tavalindu-se de jale la moartea "parintelui". Au considerat ca plansul lor era doar o forma de protectie, pentru a nu risca sa sfarseasca in vreo mina nestiuta. Poate pentru unii, putini, e adevarat. Dar n-au inteles ca masele nu-si jeleau soarta de posibili condamnati, ci pe aceea de orfani. La noi nu a fost niciodata starea aceea de devotiune totala indusa poporului corean. Mai aveam o Europa Libera, erau bancuri, erau soparle, curentul era mai degraba unul subversiv, in care ne plangeam cu totii de mila, fara sa credem o clipa in zborul spre comunismul victorios, ii invidiam pe cei care fugeau din tara, nu-i compatimeam ca n-au inteles nimic din viitorul luminos ce ne astepta. In Coreea de Nord, toate usile au fost zavorate, propaganda si spiritul de competitie cu Sudul au functionat mult mai bine, au creat iluzia apartenentei la un grup favorizat, invidiat din afara, pe care o prezinta si filmul.
 Forta lui rezida in detalii si idei carora le dau glas chiar liceenii, un demers maieutic care, creandu-si propriul adevar, acumuleaza tensiunea si duce la finalul previzibil. Experimentul original desfasurat la o scoala din California, prezentat de Ron Jones in cartea The Third Wave, a fost intrerupt dupa patru zile, tocmai pentru ca risca sa scape de sub control. Ceea ce acolo s-a intrerupt, aici este dus pana la sfarsit. Jocul se transforma in amenintare, valul de entuziasm este din ce in ce mai tulburat de ura, capata acea solidaritate soldateasca de front ce imparte lumea in "tovarasi de arme" si ceilalti, dusmanii. E un film angoasant si n-are cum sa nu te treaca un frison nu atat cand vezi unde duce unitatea de gandire, functionarea ca un organism cu un singur creier, ci cand intelegi cat de usor poate sa ia nastere, chiar si intr-o lume care se bate cu pumnul in piept ca e suficient de informata cat sa nu repete greselile generatiilor dinainte.
Fara sa insiste prea mult pe ideologie, pe doctrina ori pe mecanismele ce favorizeaza instaurarea absolutismului, mentine un ton light, un limbaj accesibil si tinerilor nu foarte pasionati de stiinte sociale, se ocupa mai mult de receptarea consecintelor in randul adolescentilor. De aceea reprezinta o buna lectie de morala, educatie civica, sociologie si chiar politica, o proiectie potrivita pentru liceeni, pentru o intelegere a capacitatii de manipulare a maselor. Este foarte apropiat de modul de gandire, de problemele si preocuparile lor, incepand de la nevoia de acceptare, comunicare, identificare si mergand pana la crearea unei adevarate isterii, unde tiranul, forta de decizie, devine idol, parinte, prieten, dincolo de barierele ratiunii.           

Friday, 27 March 2015

Sminteala pitorestilor si haoticilor ani '90


Bogdan Suceava - Venea din timpul diez 

Aveam cartea asta de mult timp in biblioteca si am tooot amanat s-o citesc, fiindca am perceput-o, din spusele altora, ca pe un roman fantasy, pentru care nu mi-am gasit timpul si starea necesare. Va spun de la inceput, e fix la fel de fantasy ca si Craii de Curtea-Veche sau Simion Liftnicul lui Petru Cimpoesu. 
Este cronica unei lumi in deriva care asteapta un profet. Unii isi vor aminti ce se intampla in anii '90 la noi, cand apareau tot felul de reviste paranormale, metode de vindecare miraculoase si detinatori ai adevarului absolut. Ii mai stiti pe dezaxatii care umpleau ecranul dupa Revolutie cand, odata cu redescoperirea credintei, s-a dat liber la televizor tututor speculatiilor si conspiratiilor mistice posibile? Mudava care se sfatuia cu spiritele domnitorilor, ajuns chiar candidat la presedintie, Bivolaru care se integra in absolut prin spirale energetice si meditatie transcendentala si multi alti dusi cu pluta?! Fiecare isi gasea o cohorta de discipoli ce-i urma cu febrilitate, zombificati si gata sa-si abandoneze rutina zilnica pentru miracolul revelator ce le-a iesit in cale.
Unul dintre profeti este Vespasian Moisa, eroul cartii, nascut, ca o predestinare, cu harta Bucurestiului pe piept. Primii adepti, un profesor ce sustine teoria stravechimii limbii romane si daco-centrismul si un medic preocupat de gasirea leacului "de aur". Daca auditiile din Bach pentru vindecarea cancerului  nu merg prea bine, fiind afon, cel putin se lauda cu performanta de a fi reusit sa vindece calvitia cu matraguna. Orice vindecare miraculoasa, conform adeptilor lui Moisa, isi are originea in cifrul secret al limbii romane: "acesta avea sa fie leacul neasteptat al calvitiei, intrucat silaba che adunata cu silabele li si e, apoi transformate dupa o lege a decodificarii la care cei doi au lucrat aproape trei ani, dadeau numele secret al matragunei. Chelie, adica matraguna. O fiertura de matraguna, in care se mai puneau si hidroxid de sodiu, piele uscata de capra, Coca-Cola si unt, dadea un efect spectaculos, transformand orice span intr-o persoana cu o podoaba capilara respectabila." Uite ca v-am dat reteta, daca vreti s-o incercati! Daca nu merge, precis ati gresit gramajul :).
Dupa cei doi, au urmat altii: omul care aude ultrasunete, colectionarul de saruturi ale lui Nichita, batranul poreclit Sfantul Petru, colectionarul de vibratii. Cu totii s-au lasat sedusi de gandul celei de-a doua veniri a lui Iisus upgradat, intruchipat de Vespasian. Minunile lui tin pasul cu timpurile, sunt ancorate in realitatea secolului XX. Mesia al nostru nu merge pe apa, ci scoate sufletul apei direct din tevile de canalizare sparte, facandu-le sa se lipeasca singure. Nu inmulteste painile, ci isi hraneste tribul de vreo 300 de adepti cu whisky si caviar din donatiile unui emir covertit.  Si analogiile biblice nu se opresc aici, avem Iuda, avem judecata... Dar sa aruncam o privire si in jur, pentru ca gasim o colectie vasta de personaje pe care va invit sa le descoperiti citind cartea: mistici nationalisti ce se proclama urmasii lui Stefan cel Mare si fac o misiune de onoare din eradicarea turcilor buticari din oras, satanisti tatuati, diogenisti patruland imbracati in butoaie prin fata primariei.
Cum sa mai pridideasca bietele servicii secrete sa-i verifice si sa-i adune?! Oare solutia sta in flerul si spiritul de observatie ale unui motan spion eficient? Nu e vorba de Felix pe care il cunoastem cu totii, cel inchis in cusca pentru pisici abandonate de la adapostul Rahova pentru ca si-au bagat prea des botul in borcanul cu smantana, ci de un ofiter sub acoperire ajuns pisica in urma unui experiment.
"Cand vine Nemesis aproape de pamant, inunda lumea cu un flux de idei", se spune la un moment dat. Se pare ca primul infuzat a fost autorul, cel care a reusit sa redea cu atata haz si verva caleidoscopul psihozelor colective, fauna OTV-istica prezentata intr-un mod ce nu cade in vulgar sau derizoriu, ci construieste un Bucuresti colcaind de ticniti, surprinzator si fabulos in acelasi timp, din povestiri ce se intersecteaza, un colaj unde discursul jurnalistic, cel bisericesc, pseudomedical si nationalist sunt ingrediente ale parodiei ce reflecta plastic limbajul si bogatia ideilor epocii. E un rasu'-plansu', pentru ca exagerarile ce dau efectul comic nu-s prea departe de adevar. Bogdan Suceava a pus doar un mic semn # in fata tabloului anilor '90, a ridicat melodia tulbure si dezordonata a vremurilor doar cu un semiton si a obtinut astfel senzatia de basm adus in mijlocul harababurii realitatii. 

Wednesday, 25 March 2015

Cum a ucis Tsangari gorila


Attenberg (2010)

Cinematografia greceasca mi-a oferit de-a lungul timpului motive de surprindere si confuzie, o deruta admirativa generata de absurdul scenariilor, de jocurile stranii la care isi invita spectatorii. Pornind pe urmele lui Dogtooth, filmul pe care l-as numi oricand m-ar intreba cineva care este preferatul meu din Grecia, l-am regasit pe Yorgos Lanthimos (regizorul lui Dogtooth si Alps) ca actor in rol secundar in filmul Athinei Rachel Tsangari, care parca-si doreste sa desfiinteze toate cliseele de imagine ale tarii. 
Suntem intr-un oras industrial asezat la poalele unui munte arid, un loc innorat, ploios si cenusiu, invaluit in fumul emis continuu de furnale, cosuri, instalatii, care nu se potriveste deloc cu imaginea de vacanta a Greciei. Aici locuieste Marina, impreuna cu tatal sau, fost arhitect, acum pacient incurabil al spitalului din localitate, preocupat de viitorul sentimental al fiicei. Pana la 23 de ani, ea nu a simtit nici o atractie, limitandu-se la invatarea sarutului de la singura prietena, Bella, mult mai experimentata intr-ale sexului. Dar pe Marina nu o atrag nici barbatii, nici femeile si simte repulsie si frica la gandul apropierii fizice. Pasiunea ei se indreapta mai degraba spre studiul vietii animalelor, devorand documentarele lui David Attenborough, caruia regizoarea ii aduce un omagiu. Sunt secvente in care-l vedem pe cercetatorul englez apropiindu-se precaut de gorile si aceeasi precautie se intuieste apoi in modul cum Marina abordeaza prima ei relatie. Este ceva paradoxal si straniu in felul cum tanara lipsita de instincte sexuale si senzualitate este fascinata de corporalitate, de expresie si gestica, de simbolistica miscarii trupului.
Intuiesc ca intentia Athinei Rachel Tsangari (coproducatoare la Dogtooth) a fost o incercare de documentar al naturii umane, s-a considerat un Attenborough care se apropie cu prudenta de specia umana, o studiaza in mediul ei, cu factorii si relatiile de cauzalitate dintre individ si mediu sau dintre individ si ceilalti indivizi. Ca intr-un documentar despre animale, unele gesturi pot parea inexplicabile, ilogice pentru privitorul din fata ecranului, cum ar fi de exemplu coregrafia pe care Marina si Bella o executa intre secvente. Am incercat sa o vad ca pe o analogie, ca pe o concluzie a momentului anterior sau o introducere la scena urmatoare, dar nu am reusit, mi-a ramas in continuare inaccesibila, ermetica. Presupun ca nici scenarista nu le-a gandit cu un sens precis sau, daca a facut-o, nu a reusit deloc sa-l transmita. Aici e diferenta dintre Attenberg si Dogtooth, ceea ce face din al doilea un film bun. In absurdul lui, are consecventa si continuitate, opereaza cu aceleasi definitii, fara sa le schimbe de la un cadru la altul. In ambele, prezenta tatalui are rolul de a crea singura realitate cunoscuta, chiar daca intr-unul este tiranica si dominatoare iar in altul protectoare si formatoare.  Ambele productii isi observa protagonistii printr-un stil de filmare similar, insa Lanthimos  foloseste ciudatenia ca pe un atu, dizolva incordarea in umor si creeaza simboluri puternice, cu semantica in rol principal.
Aici puzzle-ul ramane cu piese lipsa, da senzatia de incomplet, de "n-a stiut nici creatorul prea bine ce a vrut sa spuna". In mare, am prins ideea, nu e nevoie de un plot propriu-zis pentru a crea o stare, sunt multe filme care au facut asta bine, dar lui Attenberg ii lipseste nu doar emotia. Personajele se dizolva intr-un cadru tern si plictisitor asupra carora camera zaboveste prea mult, se mizeaza pe soc, pe intrigarea privitorului, intr-o regie rece, distanta, lipsita de ajutorul unui scenariu sau a decorurilor, executata cu o privire de antropolog plicstit de a fi studiat prea mult tribul uman. 
Este ca si cum Attenborough, ca sa ne ajute sa intelegem mai bine gorilele, in loc sa ne  povesteasca frumos de ce se manifesta asa cum o fac, ar fi luat una dintre ele, i-ar fi facut o disectie si ar fi avut pretentia ca ne-a spus tot ce vrem sa stim despre ea. Si apoi ar fi facut cativa pasi de dans grotesc si inexplicabil langa cadavrul ei.

Tuesday, 24 March 2015

Privire pe fereastra literaturii


Julian Barnes - Pe fereastra 

Pe langa eseul despre care va spuneam data trecuta, cartea contine inca saisprezece si o povestire.  Barnes scrie cu entuziasm si fara pretiozitate, asa cum o fac bloggerii mei literari favoriti, care s-au cam lenevit si posteaza destul de rar (cei care nu au renuntat de tot), cu bucuria si vioiciunea unui cititor pasionat.  Pe Penelope Fitzgerald, careia ii dedica primul text al volumului, nu o cunosc, dar mi-a dat destule argumente sa doresc sa o fac. Mi-a trezit curiozitatea cu modul de abordare a fundalului si mediului ca o rama in care isi invita cititorii impreuna cu personajele, pe picior de egalitate, si cu o afirmatie preluata dintr-un contemporan care spunea ca experienta citirii unui roman de Penelope Fitzgerald este ca mersul intr-o masina de lux unde dupa cativa kilometri descoperi ca "vine cineva si arunca volanul pe fereastra". Esti adus intr-o situatie si pus sa te orientezi singur. Daca mai pun la socoteala caracterizari precum "surprinzator de aforistica" si "imprevizibil de amuzanta", simt ca e o provocare literara la care vreau sa particip, sper sa o vad tradusa in romana curand.
Nu acelasi lucru se intampla cu Ford Madox Ford,  rasfatatul cartii, cu trei eseuri dedicate, din care intuiesc un personaj antipatic, un mitoman grandoman ce ma descurajeaza sa-i patrund in mintea literara. Stiu eu de ce nu vreau sa cunosc "pe viu" autorii care imi plac, ma tem sa nu descopar indivizi dezagreabili care sa-mi influenteze negativ receptarea cartilor.
Privirea lui Barnes este una in ambele sensuri: sunt fragmente in care ne uitam pe fereastra spre literatura si gasim interpretari ale creatiei, dar si din afara inauntru, dinspre literatura catre oameni. Vedem un Kipling autor de rapoarte asupra drumurilor si hotelurilor, cu povestea lui de dragoste pentru Franta, tara in care si-a pierdut fiul in primul razboi mondial, pe Mérimée ca inspector al monumentelor si salvator al patrimoniului francez si pe Fénéon, critic de arta influent in Parisul inceputului de secol trecut, detinatorul singurei galerii de arta apreciate de Matisse, dar si lucrator la Oficiul de Razboi si anarhist plasator de bombe cu un salvator simt al umorului care, intrebat de judecator despre o discutie cu alti anarhisti in spatele unei lampi de gaz, a ripostat calm: "Imi puteti spune, Monsieur le Président, care dintre partile unei lampi cu gaz este spatele?", observatie ce i-a adus achitarea. Cred ca o sa-i citesc Stirile din trei randuri, exemplele date de Barnes, fapte diverse de inceput de secol, dau o imagine a epocii concisa, ironica si amuzanta.
Mi-a confirmat parerea proasta despre Houellebecq, autorul care atunci cand vrea sa construiasca dialoguri tine discursuri, adopta anti-mediatizarea ca strategie de mediatizarea si epateaza prin insolenta si provocari: "Cand l-a vizitat intervievatorul (de sex femeiesc) de la Observer, s-a imbatat cui, s-a prabusit cu fata in mancare si i-a spus ca nu-i mai raspunde la alte intrebari decat daca se culca cu el."
Am pus pe lunga lista a cartilor de citit in vreo trei vieti, daca le-as avea, ciclul Rabbit al lui Updike si povestirile lui Lorrie Moore, o scriitoare de proza scurta ce imbina umorul cu macabrul.
Voiam sa va spun ceva si despre provestirea in trei parti inclusa in volum, Omagiu lui Hemigway, inspirata de Omagiu Elvetiei, despre un scriitor in trei etape ale vietii, dar mai bine invit anglofonii sa o citeasca singuri aici, pe site-ul revistei The New Yorker, unde a fost publicata prima oara. Si eseurile au aparut anterior, in reviste ca New York Review of Books, London Review of Books si Guardian.
Eu sunt un cititor cuminte, chiar si textele fara legatura intre ele le parcurg in ordinea in care-mi sunt prezentate. Daca as fi stiut starea generata de ultimul eseu, Reglarea suferintei,  cred ca as fi citit povestirea la sfarsit, ca un desert, pentru a nu inchide cartea dupa cel mai deprimant fragment... Dar poate nu intamplator coperta editiei aparute la Nemira infatiseaza un hublou prin care suntem invitati sa privim. M-a dus cu gandul la un vas, de unde vezi, navigand prin literatura si prin viata, o lume in miscare, cu imagini interesante sau pe alocuri anoste din romane, calatorii, traduceri, poezie, ajungand pana la imaginile deloc confortabile ale pierderii cuiva drag, cu care se incheie cartea. Asta nu-i anuleaza deloc din meritul unei calatorii placute, avand ca ghid un scriitor cititor pasionat, care stie sa gaseasca puncte de interes mai putin vizitate de critica. Iar unele "exponate" asupra carora isi indreapta atentia (cum ar fi Edith Wharton) devin chiar mai atractive in prezentarea lui decat le-am gasit la incursiunea mea solitara prin lumea cartilor. Asa ca am retinut sugestiile de lectura si le pastrez undeva, intr-un colt al mintii, asteptand un clopotel sa sune cand le voi fi uitat deja si le voi gasi pe rafturile librariilor (ma gandesc mai ales la Penelope Fitzgerald si Lorrie Moore).

Saturday, 21 March 2015

Ati prefera ca marele roman sa fie tradus de un scriitor bun sau mai putin bun?



Julian Barnes - Pe fereastra

Despre restul volumului, intr-o postare viitoare. Acum vreau sa va aduc in atentie un eseu din carte, intitulat "Traducand Doamna Bovary", care mi-a trezit un interes special si cred ca ar merita sa fie citit de toti cei preocupati de calitatea traducerilor literare sau implicati in vreun fel in ele (traducatori, editori). Chiar daca este vorba despre traducerile romanului in limba engleza, multe observatii se pot aplica si la noi.
In engleza, Doamna Bovary a beneficiat de 22 de traduceri: prima ii apartine guvernantei nepoatei lui Flaubert, Juliet Herbert, posibila amanta a autorului, versiune de care scriitorul s-a aratat entuziasmat dar nu a fost publicata (are si istoria literaturii scrisorile ei pierdute!). Dupa treizeci de ani, a urmat traducerea lui Eleanor Marx-Aveling, fiica lui Marx. Ultima ii apartine Lydiei Davis. Intre ele, 19 versiuni, mai mult sau mai putin mentionabile, majoritatea apartinand barbatilor. Dintre toti, doar Davis este o scriitoare recunoscuta, chiar daca Steegmuller, unul dintre traducatori, a scris si el cateva romane, printre care carti politiste semnate cu pseudonimul David Keith.
Ce raspunde Barnes la intrebarea din titlu: "Traducatorul perfect trebuie sa fie un scriitor capabil sa se subsumeze textului si identitatii scriitorului mai mare. Scriitorii-traducatori cu stilul si cu lumea lor ar putea deveni reticenti in fata acestei forme necesare de altruism si abnegatie; pe de alta parte, a te deghiza intr-un alt scriitor e un act al imaginatiei, care poate fi mai la indemana scriitorului mai bun. Si-atunci, daca Rick Moody ne spune ca Lydia Davis este "cel mai bun stilist din proza americana", iar Jonathan Franzen ca "putini scriitori activi fac cuvintele de pe pagina sa conteze mai mult", o fac aceste aprecieri mai bine sau mai prost echipata sa-l redea pe cel mai mare stilist din Franta secolului al XIX-lea in engleza americana a secolului XXI?"
Inainte de a raspunde la intrebarea din paragraful de mai sus, mai amintesc ca in materialul de promovare a traducerii Lydiei Davis Emma este numita "cea dintai nevasta disperata" (americanii...) si ca Playboy a numit cartea "cel mai scandalos roman din toate timpurile". Dar sa lasam publicity stunt-urile si sa raspundem la intrebarea lui Barnes. Va propun un test, pe care l-am facut chiar in timp ce citeam versiunile.
Avem o fraza din originalul francez si sase variante de traducere in engleza. Inainte de a citi mai departe, o sa va rog sa va alegeti preferata din cele de mai jos.


Original: Vorbind despre Charles Bovary copil, Flaubert rezuma intr-un paragraf separat consecintele vietii sale in mijlocul naturii:

"Ainsi poussa-t-il comme un chêne. Il acquit de fortes mains, de belles couleurs."

Traduceri (alegeti varianta preferata):
1. Meanwhile he grew like an oak; he was strong of hand, fresh of colour. 
2. And so he grew like an oak-tree, and acquired a strong pair of hands and a fresh colour. 
3. He grew like a young oak-tree: He acquired strong hands and a good colour. 
4. He trove like an oak. His hands grew strong and his complexion ruddy. 
5. And so he grew up like an oak. He had strong hands, a good colour. 
6. And so he grew like an oak. He acquired strong hands, good colour. 

Fara sa vad cui apartin traducerile, eu am inclinat catre 6, urmata de 5, pe care am sanctionat-o pentru "up", "had" si "a". Restul imi displac. Mi se par ca sunt prea creative, ca traducatorul incearca sa explice prea mult (ma intreb daca senzatia de justificari in multe cuvinte pe care mi-o dau unele carti nu tin si de traducere), sa reformuleze ori sa schimbe ritmul frazei, sa nu mai sune asa cum a fost conceputa de Flaubert.
Raspunsuri: 1. Marx-Aveling, 1866; 2. Alan Russel, 1950; 3. Hopkins, 1948; 4. Francis Steegmuller (scriitorul de romane politiste care-si ia libertati prea mari), 1957; 5. Geoffrey Wall, 1992; 6. Lydia Davis.
In functie de raspunsul ales, puteti sa va dati singuri seama cat de mult va doriti ca o carte sa "sune" in limba materna la fel ca in original si cata deschidere aveti  pentru traducerile "creative". Si puteti duce comparatiile mai departe citind eseul. Veti vedea, de exemplu, versiunile de traducere a expresiei "mon petit chat", care pune atatea probleme englezei contemporane.
Nu am inteles pana acum in ce masura o traducere, mai ales din limbi carora nu le intuiesc nici macar topica (alea orientale in special), dar'mite sensurile cuvintelor, face un (de)serviciu autorului, decat atunci cand textul este fie ilizibil in romana, cum mi s-a intamplat recent cu Flanagan, sau cand ma prind de furculisioanele ascunse in spatele traducerii. Dar stiu cat poate sa strice un corector/redactor neatent sau neinteresat o carte. Am facut asta acum niste ani, pe un 386, pe vremea cand nu exista corector de limba romana in programele de editare, lucram in Corel Ventura, randurile zburau, despartirile in silabe se faceau cum le plesnea literelor sa se duca si duceam adevarate lupte cu fiecare caracter (puternic :)!): mai strange-te tu sa aiba loc si vecinul, -0,02, dar uite ca se strang prea tare randurile si arata urat in pagina, hai mai bine treci tu, cuvantule intreg, pe randul urmator, mai negociem, mai zboara, unele randuri se hotarasc ca nu vor pe pagina cealalalta si dispar definitiv in neant... vremuri grele. Sa citesti o carte de mai multe ori cu aceeasi atentie mi s-a parut frustrant, dar si mai enervant mi se parea sa vad cate o litera scapata dupa ce cartea era tiparita... Nu era de mine, ma simteam ca un doctor caruia ii moare pacientul pe masa de operatie, nu m-am putut obisnui cu errare humanum est...
Revenind la Madame Bovary, am citit-o in romana inainte de Revolutie, prin liceu, nu am gasit acum pe net editia respectiva (sa fi fost traducerea lui Demostene Botez? a Irinei Mavrodin? nu stiu), si apoi in facultate, in franceza. Mi-a placut mult mai mult a doua oara (dar tot nu a devenit unul din romanele clasice preferate), poate si pentru ca mai crescusem si nu mai urmaream "actiunea", cum ma invatau cartile de aventuri ale copilariei, dar si pentru ca o traducere e greu sa transpuna fidel ritmul interior al originalului.
Spune Barnes: "Prima traducere a unui roman clasic pe care-o parcurgem, la fel ca prima inregistrare a unei bucati de muzica clasica pe care o auzim, "este" si ramane acel roman, acea simfonie." Poate si pentru ca de multe ori nu mai exista o a doua, tind sa cred. Multe "clasice", mai ales in cazul cartilor, le "bifam" si le receptam ca pe niste ciudatenii anacronice. Nu prea mai intelegem noi, oamenii secolului XXI, un anumit fel de a vorbi, de a te purta, atitudini disparute in epoca noastra, ne simtim mai apropiati de preocuparile si dilemele morale ale lui Roth ori Saramago decat de ale lui Tolstoi (cel putin eu).
Intorcandu-ma la traducatorii englezi/americani ai lui Flaubert, Lydia Davis, citita in romana, mi-a placut si datorita Veronicai Niculescu. Ma pregateam sa intreb cat mai dureaza pana ii apar si povestirile, dar Lydiei Davis i-a luat 3 ani sa-l traduca in engleza pe Flaubert, asa ca astept cuminte :). Iata cum am deja doua exemple care m-ar face sa raspund intrebarii din titlu cu faptul ca prefer ca traducatorul sa fie scriitor. Am si exemple de mari traducatori (Irina Mavrodin, Antoaneta Ralian) care nu au fost/sunt propriu-zis scriitori (va rog sa nu-mi dati in cap cu versurile Irinei Mavrodin!).
Daca ma gandesc bine, intrebarea esentiala nu e "cine" traduce, ci "cum" o face: eu prefer traducatorii care nu-si iau libertati prea mari dar sunt in masura sa transpuna in limba romana toate nuantele originalului, asa cum le-a conceput autorul, de la sensul cuvintelor pana la structura frazelor, preferabil un traducator pasionat de textul tradus, interesat sa-l transpuna in limba mea cat mai aproape de versiunea originala.
In ce-l priveste pe Barnes, concluzia sa legata de traducerea Lydiei Davis este ca "e o versiune prudenta in plan lingvistic, in stil modern, realizata intr-o engleza discret americana". La partea cu registrul englezesc si cel american nu ma bag, nu stiu suficienta engleza cat sa intru in subtilitati de-astea. "Principala ei calitate este ca reda precizia - pe care unii o iau drept ariditate a - prozei lui Flaubert din acest roman, in timp ce echivalarea sintactica a francezei ne aduce uneori mai aproape de Flaubert. Principalul defect, ca ne duce prea departe de engleza si ne face mai putini constienti de proza lui Flaubert decat de Davis, (aici e o virgula pe care n-as fi pus-o) fiind constienta de proza lui Flaubert." Davis marturiseste cu franchete ca nu i-a placut cartea. "In acest sens, ea confirma ca traducerea reclama deopotriva un act al imaginatiei si o indemanare de tehnician" si Barnes ii sfatuieste pe cititorii de limba engleza sa aleaga Steegmuller daca vor o traducere libera sau Wall pentru una mai stricta (in alte exemple, Hall mi s-a parut mai aproape de sensul francez decat Davis), cu speranta ca va aparea vreodata "capodopera" pierduta a Julietei Herbert.
Trecand peste consideratiile aplicate traducerii din franceza in engleza, am ramas cu niste intrebari asupra carora va invit si pe voi sa reflectati: ce fel de traduceri preferati? poate o versiune care tie iti displace sa placa mai mult altora? si, pana la urma, unde se situeaza autorul in toata povestea asta? trebuie redat fidel sau impachetat astfel incat sa sune cat mai bine in limba ta, chiar daca asta inseamna o indepartare de spiritul textului original?

Friday, 20 March 2015

Urasc musulmanii?

 

La noi a fost doar un fapt divers, necomentat prea mult in presa. Daca nu sunt implicati romani sau persoane publice, e o stire neinteresanta. De acord ca, pentru un sistem sanitar bolnav, sunt importanti si baba externata si lasata in voia sortii care moare pe un camp, si bebelusul nascut si - ghinion, nu a stat nimeni la prindere si uite cum a - scapat pe podea,  dar vrem sa credem ca sunt cazuri izolate. Dar ce s-a intamplat in Tunisia cu niste oameni plecati in croaziera, in vacanta, e poate mai grav decat ce s-a intamplat in Franta, cand a vuit toata lumea. Dar nu a facut aceeasi valva, nu a avut aceeasi expunere. 22 de neica nimeni, care nu se numesc Cabu, Charb sau Tignous. Doar niste cetateni obisnuiti carora ce le-a trebuit sa plece in vacanta intr-o zona de risc, asa cum a devenit si Africa de Nord. De ce ar interesa presa din Romania?! 
Pentru mine, e la fel de grav. Indiferent ca esti un caricaturist din Paris cunoscut de intreaga lume sau un informatician din Torino, o femeie insarcinata din Spania sau o avocata din Anglia, de care au auzit doar prietenii si cunoscutii, niste japonezi, germani sau columbieni, aflati pe vasele MSC si Costa. Cu totii sunt alte victime nevinovate ale razboiului mondial al terorii in care traim.  Sunt oameni. Poate e chiar mai grav in cazurile astea, unde nu exista vreun pretext, vreo justificare. Multi s-au grabit sa gaseasca scuze stupide atentatorilor de la Charlie Hebdo, ca au fost atatati, ca au avut o reactie (admitand cu jumatate de gura ca una exagerata) la o provocare... Dar nu despre asta este vorba. Am spus-o si atunci, o spun si acum: nimic nu-ti da dreptul sa raspunzi unui creion cu o mitraliera. Ce spun insa acum vajnicii aparatori ai lumii musulmane?! Ce i-a mai starnit? Ce i-a mai provocat pe protejatii lor? Oamenii astia, plecati in croaziera, nu erau nici evrei, sa zici ca au niste divergente istorice, nici caricaturisti ori activisti anti-ISIS, nici macar musulmani a caror atitudine "neconforma" cu preceptele Coranului trebuia corectata, erau doar niste bieti oameni aflati in locul nepotrivit la momentul nepotrivit, care poate fi, mai nou, oriunde in lume. Nu doar in lumea araba, careia turismul ii aducea bani, ci si in Europa sau America. 
Pana acum, in epoca moderna si toleranta, nu se mai punea problema ca "religia mea e mai buna decat a ta". Suntem oameni, suntem diferiti, convietuim impreuna. Treptat, unii au considerat ca e cazul sa stearga de pe fata pamantului simbolurile celorlalti. Statuile gigantice ale lui Budha din Iran au fost dinamitate. Site-ul UNESCO din Hatra, Irak, care a rezistat invaziei romane, s-a prabusit sub furia fundamentalistilor islamici. Muzeul din Mosul, orasul asirian Nimrud, biserici, temple, monumente... Invazia barbara a secolului XXI nu cruta nimic. 
Si ma intreb de fiecare data: urasc musulmanii? Nu-mi place sa urasc, nu am privit niciodata oamenii de o rasa, nationalitate sau religie global, resping cliseele national(ist)e, categorisirile de grup si inteleg ca ISIS nu s-a nascut din neant, ci a fost alimentata de actiunile Statelor Multumite, vorba lui Hrabal. Primavara araba s-a transformat in iarna. Winter is coming si nu stiu daca mai e loc de un raspuns politicos si civilizat. Dar nici atitudinea nazista "esti arab, trebuie sa mori, just in case, sa nu apuci sa arunci sa tragi tu primul in mine" nu face decat sa adanceasca prapastia. Si atunci? Sa uit ca musulmani sunt si Pamuk, si Hosseini, au fost si Mahfuz, si Avicenna si Omar Khayyam si (pentru un timp) Camus si o multime de oameni necunoscuti si neauziti pentru ca-si vad decent de viata lor? Sa ii privesc pe toti negriciosii, fie ei si indieni ori pakistanezi, cu incruntare si suspiciune doar pentru ca ar putea sa care o bomba sub cearceafuri? Confuzia pe care o resimt eu, la scara individuala, pare sa o traiasca intreaga Europa la nivel de guverne. Ce facem?! Incotro ne indreptam? 
Ma tem ca radicalismului nu i se mai poate raspunde decat radical. Si daca buba porneste de la convingerile religioase, secolul XXI, cel putin a doua jumatate, va fi unul ateu, progresist si tolerant, sau musulmanizat complet si transformat in noua versiune de Inchizitie, cu o mai mare putere de control si manipulare.

Thursday, 19 March 2015

Muzica, un camp de lupta


Whiplash (2014)

Poate sa-ti placa un film sau o carte atunci cand esti in total dezacord cu baza pe care se construieste? Filmul asta mi-a dovedit ca da. Vehiculeaza idei ce-mi displac profund. Nu m-a zdruncinat, nu m-a facut sa-mi schimb viziunea, dar m-a transpus in lumea lui, are o pasiune care m-a cucerit. In mod normal, nu cred ca un talent si dorinta de a invata pot fi stimulate prin constrangere, decat daca se transforma in obsesie, in manifestare patologica. Stiindu-ma pe mine, care sunt gata sa bat in retragere si sa ma ascund in cochilie la orice semn de ostilitate sau dezaprobare, mi se pare aiurea sa descurajezi interesul unei persoane considerand ca nu e suficient de motivata daca nu poate trece peste provocari si solicitare extrema. Si inversul, menajarea ipocrita a sentimentelor in numele careia educatorii sunt obligati sa incurajeze orice prostie a copilului, sa spuna ca un desen urat e frumos, ca un raspuns gresit nu e incorect, ci doar exprima o gandire diferita, e la fel de daunator. Mai corect mi s-ar parea ca un dascal sa arate unde e greseala, nu sa pretinda ca nu exista. Dar sa incerci sa inhibi prin toate mijloacele o pasiune in numele perfectionismului este o atitudine ce-l poate impinge pe cel in cauza la depresie si sinucidere, dupa cum vedem si in film. E un side story, nu va faceti griji, n-am dezvaluit nimic esential.
Andrew, un tobosar talentat si ambitios de la o prestigioasa academie de muzica americana, intalneste un mentor (J.K. Simmons, pe buna dreptate oscarizat pentru rol) cu metode de educare extreme, un nazi al muzicii, convins ca a-i impinge pe oameni dincolo de limite este metoda cea mai buna de a-si atinge potentialul maxim. Asa cum Charlie Parker, pe care il considera cel mai mare muzician din lume, a ajuns in varf pentru ca Jo Jones i-a aruncat un cinel in cap, profesorul Fletcher tine sa puna relatia dintre el si discipoli pe aceleasi baze, incepand-o cu un scaun aruncat spre tanarul si timoratul Andrew.
Cuvintele sunt lovituri de bici, tortura psihica e litera de lege, dar filmul reuseste, in pofida convingerilor mele, sa nu-mi dea nici un moment senzatia de falsitate, de reactii exagerate. Damien Chazelle, un regizor si scenarist tanar, de 30 de ani, a prins de minune ritmul jazzului in care-si construieste filmul. E un ritm ce imbina tensiunea unui thriller cu umorul, alternand tempourile intr-un montaj alert, ce abunda in cadre apropiate, perfecte pentru a surprinde fiecare strop de sudoare, fiecare picatura de sange, simboluri ale sacrificiului impins la extrem, ale incrancenarii intr-o lupta unde muzica devine mai mult un fundal. Depaseste granitele unui film despre o pasiune, jazzul devine infruntare, camp de lupta, modul de a demonstra ceva. Si, ca-n orice lupta, e mult sange, dar e si incrancenare, o victorie a spiritului asupra carnii, o confruntare cu adversarul si cu sinele care n-are cum sa lase spectatorul indiferent.
Totul in film este construit cu meticulozitate si talent, incepand de la interpretarile nebune ale pieselor, o alegere la fel de indrazneata ca si modul de a prezenta tema, prea putine fiind cunoscute publicului nu foarte familiarizat cu jazzul. Eu, de exemplu, din propunerile muzicale mai cunoscute, stiam doar Caravan, in interpretarea lui Duke Ellington. Celelalte, mai mult de jumatate, sunt compuse pentru film de Justin Hurwitz, fost coleg de trupa la Harvard cu Damien Chazelle, care a scris scenariul plecand de la experienta proprie de tobosar al unei scoli de muzica. Cu un asa profesor, inteleg de ce a renuntat la muzica pentru regie :).
Personajele nu sunt simpatice, nici macar eroice, dar forta lor taraste spectatorul, dand bine de pamant cu toate lozincile empatic tolerante de genul "important e sa participi" sau "nu conteaza destinatia, ci drumul". Chiar daca la sfarsit constati ca nu exista o trama propriu-zisa, ci doar variatiuni pe o tema data, am avut senzatia tot timpul ca asist la lovituri de teatru, la rasturnari de situatii, ca filmul nu este despre muzica, ci despre viata, despre stiinta de a nu fi in contratimp, de a nu cere totul prea repede, cum multi o fac, dar nici de a astepta la nesfarsit o oportunitate pe care nu ti-o creezi singur. Si asta m-a facut sa-mi inghit cuvintele inveninate ce-mi stateau pe buze vazand halul in care un elev poate fi tratat de profesorul lui si sa spun ca e un film in care nu-mi place deloc ce se intampla, dar se intampla totul atat de captivant ca nu am putut sa nu-l savurez cu sufletul la gura.

Wednesday, 18 March 2015

Copiii de la D7


Cornel George Popa - Ura

Vara aceea din anii '80 incepe ca toate verile copilariei de atunci: cu pustimea adunata la scarile blocurilor, jucand Fazan ori fotbal in parcarea aproape goala (cu totii ne gandeam ca parcarile alea mari au fost betonate mai mult ca sa avem noi, copiii, un teren mare pentru fotbal, "Tarile" sau "Ratele si vanatorii"). Masini erau putine, de obicei Dacii si Trabanturi care nu se suparau cand primeau o bufnitura pe capota, nu protestau din alarmele inexistente, asa ca le puteam lua la tinta cat voiam! Ne scuteau de alergat dupa minge. Imi amintesc si inevitabilele batai cu copiii de la alte blocuri (cazematele cu pietre sau bulgari), dar si acel moment al saptamanii cand era pustiu in jur, pentru ca lumea, cu mic cu mare, se aduna sa vada Dallas. Probabil de acolo, de la frustarea serilor cand nu aveam cu cine sa ma joc, mi s-a nascut alergia la soap operas, nu le-am inghitit niciodata! Nu stiu daca memoria imi joaca feste, in carte ziua de serial era plasata sambata seara, eu parca imi aduc aminte de miercuri... nu conteaza. 
Comparatiile cu propria copilarie sunt inevitabile, pentru ca s-a petrecut atunci, in anii '80 - '85, cu toate amanuntele pe care le vad strabatand timpul, revenind in memorie: cum un copil cu o minge de piele adevarata crestea in ochii celorlalti, taiatul pariurilor, mame strigand disperate la geamuri sau pornind sa-si caute odoarele prin cartier dupa ce se intuneca... copilaria fara calculatoare si fara telefoane mobile!
Stim din primele pagini ca nu este o vara obisnuita, ci aceea in care copiii au crescut brusc, s-au maturizat, au invatat  ura, "ura!" pe care eu am perceput-o mai degraba exclamativ, ca toate lozincile epocii, nu ca pe un sentiment, ci ca pe o exaltare cu substrat candid, naiv si hormonal. 
Prima jumatate a cartii a mers binisor, invaluita in aura nostalgica, ajunsesem, in ciuda unor retineri, sa ma conving ca ar putea sa-mi placa. Cunoastem un grup de baieti, copii de 12-14 ani, cativa mai mari, unde rangul e dat de varsta dar si de performante (cine ia bataie intr-un mod mai neobisnuit, cine are deja o prietena cu care face lucruri inaccesibile si misterioase pentru cei mai mici), cu fascinatia lor pentru sexul opus si cu legendele blocului, oamenii mari, personaje ce le-au ramas intiparite in memorie. Dar pe la jumatate vine monotonia si nu mai pleaca: mai intai capata forma unei  obsesii de grup de a descifra sexualitatea, unde surorile Acutunoiaie, proaspat mutate in bloc, ajung sa le produca baietilor aceleasi frisoane ca si fecioarele sinucigase ale lui Eugenides, apoi intram in enervantul spatiu interactiv unde, la cateva pagini, ni se cere sa completam puncte de suspensie, prin indemnuri de genul: "Mariana nebuna, desi "dusa", era sexy ca o femeie adevarata, Mariana nebuna, Mariana nebuna, Mariana nebuna, Mariana nebuna (completati voi pe linia punctata.....................)" sau ""- Futere, da' nu de orice. Futere de utere! (Asta era una din formulele preferate. Cand unul descria ceva unic si extraordinar totodata iar la sfirsit, pentru a fi convingator exclama: futere! E futere! toti ceilalti urlau: futere, futere, da'nu de orice. E futere de (completati voi pe linia punctata........)! . Ei, aici incepe cititorul, chiar si cel mai nostalgic si ingaduitor, sa se simta insultat, ca intr-un pretins quiz unde cineva m-ar intreba "ce culoare are obiectul asta albastru?" Nici repetitivitatea, reluarile acelorasi propozitii ca sa ne intre bine in cap, nici exprimarile pleonastice abundente si nici limbajul de lemn ce ajunge, prin parodiere, sa devina o marca distinctiva a romanului, nu ajuta.
La inceput am pus redundanta pe seama exprimarii copilaresti, dar amestecarea registrelor care s-o vrea poate un artificiu postmodern mi-a transmis doar confuzie: cine vorbeste? un autor adult care stie ca "traim intr-o tara libera", o expresie de neconceput in epoca, si "ti se duce dracului CV-ul" (un alt concept inexistent), ori cel care ne expune naiv cum faceau copiii de la D7 cheta din banii de inghetata pentru o vizionare in grup a Marianei dezbracate?! Omniscienta adulta taie din credibilitatea infantila si invers, se amesteca, se dilueaza una in cealalta, imi transmit nehotarare si inconsecventa. Poate v-ati dat seama, D7 nu este o patratica de sah, ci un bloc. Din Iasi, daca e sa ma iau dupa numele raului din apropiere, Ciric.
Cornel George Popa creeaza asteptari la inceput, anticipeaza, pregateste terenul, face incursiuni in viitorul protagonistilor, salturi in timp, doar pentru ca toata asteptarea sa se dezumfle cu un mare fassssss, ca o minge de piele taiata cu un cutit. Intamplarile senzationale care zguduie la propriu si la figurat viata locatarilor la interval de o saptamana se pierd si se dilueaza in obsesiile prepubere ale grupului. Si ura promisa de titlu e doar o disproportionata prima deceptie amoroasa (cum s-o mai simti  la cateva saptamani dupa ce cad oameni din cer si-ti explodeaza subsolul?!) , acel moment cand grupul, personajul unitar, organismul care viseaza si gandeste la fel, intelege ca fetele admirate de departe, in tacere, si-au ales preferatul. Poezia are ultimul cuvant, rezumand tot ceea ce incearca sa ne spuna restul cartii despre copilaria anilor '80 si sentimentele ei. Ura ca am terminat-o, nu tin sa repet experienta cu o alta carte de-a autorului. Iar data viitoare cand un critic literar imi spune ca l-a gasit pe Llosa autohton, promit sa nu mai cred!

Monday, 16 March 2015

Un muzeu al hartiei... pe hartie


Ian Sansom - Hartia (o elegie)

Cand am aflat acum vreun an ca Finlanda este prima tara in care scrisul de mana va disparea, pentru ca - zic ei - este suficient sa-ti gasesti tastele pe tastatura, m-am cam indignat. Cum, tocmai voi, finlandezii cu sistemul de invatamant (varianta scurta) minune sa-mi tradati astfel increderea?! Nu idolatrizez Zeul Hartiei, cred ca o lume fara birocratie, unde amprenta digitala sau retinala sa fie singurul document de identificare / fiscal / medical de care ai nevoie ar fi una mai buna (cea mai apropiata tara de modelul pe care il visez este Estonia, dar si acolo ai nevoie de un card), dar nici nu vad lumea in care voi ajunge sa ma sterg la fund cu... aplicatia de pe mobil sau tableta. Si nici lumea in care caligrafia sa devina kakografie. Cuvantul nu exista, dar va intra curand in vocabular in ritmul asta, cred ca pentru noi cel mai corect ar fi sa-i spunem cacagrafie. Stim sa tastam, ce minunat! Dar ce facem cand ne lasa bateria sau ne apuca inspiratia in varf de munte si vrem sa scriem doua vorbe sau sa schitam ceea ce vedem pentru sufletul nostru?! Sau deja nu-l mai avem? Suntem niste robotei conectati si interesati doar de cum aparem in ochii celorlalti?! Ne gandim ca noi stim cum sa facem litera A, doar am vazut-o si tastat-o de atatea ori, nu? S-ar putea sa avem o surpriza. E ca la desen, vedem oameni zi de zi, pe unii ii avem bine imprimati in memorie, dar nu stim sa le prindem pe hartie trasaturile particulare daca nu am exersat asta, daca nu am trecut prin liniute si bastonase.
Asa ca sunt total impotriva inlocuirii scrisului de mana cu cel electronic. Numiti-o mentalitate retrograda daca vreti, dar eu cred ca o lume fara scris de mana, pe caiet, e mai saraca. Scriu la calculator zi de zi, dar cand vreau sa vorbesc cu mine, cand am niste mesaje personale, ele nu ajung sa capete forma literelor de tipar. Sunt litere de mana in carnetele mele, spatiu de terapie si sinceritate totala. Asta nu pot sa fac decat pentru ca am invatat sa scriu... cu mainile astea doua, mai  intai cu una, cea instinctiva, apoi cu cealalta, pentru ca "asa trebuia" pe vremea cand mergeam la scoala.
Ar fi cazul sa vorbesc si despre carte, nu?! O deschidem si privim o foaie cu iarba, ace de brad, petale de flori... how hippie! Numai ca, desi e tiparita pe hartie 100% reciclata, autorul ne spune inca din prefata (ironic?) intitulata "Respectul pentru hartie" ca "In total, cartea aceasta are la baza douazeci de topuri de hartie alba pentru copator de 80 g/m2, cincisprezece caiete format A4 liniate, patru agende de buzunar, sase pachete de fise A5 liniate, cinci dosare (verzi) si trei carnete post-it groase cat latul de palma (in culori diverse). Sunt sigur ca exista si modalitati mai usoare de a scrie carti." Da, de exemplu introducand toate corecturile necesare la calculator si transmitand editorului fisiere?! Aceasta mica intepatura, deloc gratuit, nu e adresata editurii, pentru care am un mare respect in privinta calitatii grafice a cartilor (nu stiu daca si restul au parte de acelasi tratament de reciclare), ci autorului, un devorator de hartie... Eu sunt latura moderata a disputei cu/fara hartie, unele lucruri au nevoie de ea, oricat incercam sa o inlocuim, altele nu, chiar daca am vrea sa le pastram asa, in arhive prafuite. Apropo de care, nu pot sa va descriu senzatia incercata cand am ajuns in podul ANAF-ului sector 6 din Popa Tatu, imi veneau in minte si Kafka si Borges in acelasi timp, intreaga evidenta a poporului sectorului adunata inutil in dosare inghesuite pe zeci de rafturi, o senzatie creepy-fascinanta...
Iar cartea e la fel: pe de-o parte fascinanta, pe de alta mi-a dat fiori. Fara sa fie o istorie propriu-zisa a hartiei, e ca un muzeu, cu unele exponate prafuite, altele atractive sau bizare, fiecare cu propria poveste a aparitiei si evolutiei explicata pe intelesul tuturor. De la inceputuri, cand primii oameni au curatat scoarta copacilor, au inmuiat-o in apa, au transformat pasta si, prin uscare si lustruire au obtinut primele foi, procesul a ramas destul de asemanator, cu diferenta ca s-a mecanizat si automatizat. Dincolo de aplicatiile utile pentru mine (servetele, pliculete de ceai, foite pentru tigari, anumite ambalaje si carti, blocuri de desen, washi tape si tot felul de hartiute decorative), vin cele inutile: registrele, cataloagele, tipizatele, bancnotele (vreau bani virtuali!), etichetele, afisele, pliantele publicitare, gunoaie ce ne infunda cutiile postale sau zac atarnate de clanta, numai bune sa le semnaleze hotilor ca proprietarul lipseste de acasa cam de multisor...
Fiecare isi poate construi propriul parcurs prin muzeu, zabovind asupra utilitatii hartiei in arta, arhitectura sau citind interesanta istorie a origami-ului, oprindu-se asupra jocului de monopoly sau incercand sa-si croiasca un tipar de haine.  Toate exponate muzeului ne conduc in final la aceeasi intrebare: cum sa traim si cu padurile, si cu hartia? Un raspuns clar nu se ofera in carte,  dar daca ar fi sa ajung in fata unei alegeri radicale, as pastra padurile. Iar hartiei nu i-as scrie niciodata o elegie, poate as ofta partial nostalgic, partial cu usurare ca am scapat de toata birocratia, de plimbari inutile ale unor coli de la o institutie la alta, de spamul din cutiile postale, ele insele vestigii ale altor timpuri, ramase doar pentru a primi pliante nesolicitate si facturi ce se regasesc si in contul electronic.As deschide e-book-ul si as incepe sa citesc o carte. Da, n-as mai putea sa fac figurine ca in poza de mai jos - scuzati parul, e patura cainelui :) - dar e doar un mic impediment fata de multele avantaje. Iar pentru pictat, raman panza, pietrele, sticla...


Saturday, 14 March 2015

Eva si femeia-pasare


Clouds of Sils Maria (2014)

In locul lui Keaton, Juliette Binoche. In cel al lui Norton, Chloe Grace Moretz. Emma Stone e interpretata de Kristen Stewart iar in rolul New York-ului avem o bucatica de Elvetia asezonata cu un strop de Londra. Filmul ar fi putut fi o replica europeana la Birdman (tradus ca Omul pasare, se strica toata paralela cu Supermanii, Spidermanii si alti "mani"), un fel de a spune "hai sa va aratam ce am face noi cu ideea asta" daca, printr-una din acele bizare coincidente despre care ma mai minunam candva, cu filmele-pereche aparute in acelasi an, nu ar fi iesit pe ecrane cu doar doua saptamani dupa cel american. Scenariul si regia sunt semnate de francezul Olivier Assayas, nu-mi era cunoscut.
Ca sa incep abrupt, Clouds of Sils Maria sufera de un prim mare neajuns pentru mine: Kristen Stewart, actrita perfecta in rolul depresivei inexpresive, inerta, cu o fata mai lipsita de mimica decat cea a unui robot. Altii m-au contrazis si uite asa a ajuns sa devina prima actrita de peste Ocean premiata cu César-ul. Recunosc ca subiectivismul in privinta ei imi poate impiedica perceptia lucida a filmului, dar nimeni de la Hollywood nu ma scoate din sarite pe ecran mai mult decat faptura asta. Speram ca o sa fie o aparitie scurta, un rol secundar, dar nu, e pretutindeni si in toate rolurile, in cel de mana dreapta, asistenta indispensabila a unei mari actrite, dar ii da replica si din pozitia personajului pe care aceasta il jucase pe scena cu douazeci de ani in urma, rolul de lansare catre o cariera glorioasa, este in rol propriu, al actritei care-si apara filmul ce a consacrat-o, Twilignt, explicand fascinatia pentru vampiri si varcolaci, tot un fel de super-eroi, ca si eroina lui Jo-Ann Ellis, tanara actrita cameleonica in relatiile cu ceilalti, rebela de serviciu pe prima pagina a ziarelor si site-urilor de scandal.
Avem din nou, ca si in Birdman, film in teatru, teatru in film, meditatii asupra conditiei actorului si impactului media, dar si un relativism caldut in care un sarpe poate sa fie doar ceata iar moartea poate fi doar o disparitie brusca, depinde cine si cum priveste. Daca pentru un barbat actor a imbatrani inseamna a fi neglijat si uitat, pentru o femeie cum este Maria Enders (Juliette Binoche) e chiar si mai urat: e confruntarea cu propriul trecut, cu puterea de seductie, e renuntarea la statutul de diva, la elanul insolent si franc al tineretii si trecerea intr-o categorie fata de care generatia tanare are o atitudine condescendenta si usor superioara. "Timpul tau s-a dus, e vremea mea sa stralucesc", pare sa spuna tanara Jo-Ann, mai ales prin atitudine, caci isi controleaza bine cuvintele pana aproape de final, asa cum cu douazeci de ani in urma gandise poate si Maria. Iar Valentine, asistenta, este liantul, cea care incearca sa apropie si sa echilibreze doua viziuni opuse.
Imprumutand relativismul lui Assayas din film si spunand ca el isi poate schimba imaginea dupa unghiul din care este observat, va spun ca e de vazut, de placut nu stiu, depinde de sistemul de referinta, cu cei trei piloni ai sai: cat va enerveaza Kristen Stewart si daca ati vazut sau nu Birdman si All about Eve, cele doua filme care, amestecate, dau Clouds ... Cu cat bifati mai multe dintre cele trei  cu atat sunt sanse mari ca Sils Maria sa va spuna mai putin. Sper sa nu ajung ca batranii aia ursuzi si carcotasi, dar pe masura ce trece timpul vezi, asimilezi, cunosti, descoperi si cu atat mai mult te izbesc niste pattern-uri, niste reluari, vrei altceva, o abordare mai neconventionala, esti mai putin impresionabil. Numai natura nu o sa-mi dea niciodata senzatia de repetitivitate, chiar daca vad acelasi loc de 1000 de ori. Asa ca, indiferent daca o sa va prinda sa nu filmul, imaginile pasului Maloja care uneste Italia de Elvetia fac toti banii si timpul, m-au facut sa-mi doresc sa-l strabat candva. Ele mi-au oferit cea mai mare bucurie in filmul asta.

Thursday, 12 March 2015

Lovituri de stat


Roman Ráz - Faust moare de doua ori

Mai intai a fost o piesa de teatru, difuzata la radio in Cehoslovacia in 1967. A avut succes, a fost preluata si in alte tari. Autorul s-a gandit apoi sa o transforme intr-un roman, dar pentru ca primavara Cehoslovaciei trecuse a fost nevoie sa astepte anul 2003 pentru a-l publica.
Ce era atat de grav acolo incat sa nu treaca de ochiul vigilent al cenzurii?! Pe scurt, o imagine a lumii murdare a politicii: crima, intriga, manipulare. Mai pe larg, un general insingurat, ce traieste impreuna cu perusii sai, numiti simplu El si Ea, inconjurat doar de atentia vigilenta la inceput, materna si protectoare mai apoi, a femeii care ii face menajul, primeste vizita unui ziarist ce-l forteaza sa-si priveasca trecutul, momentele cand era un politician din America de Sud, iubit de popor intr-atat incat toti il percep ca pe un frate, "fratele Juanito", cu mari sanse sa ajunga presedinte. Un atentat cu bomba pune capat sperantelor multimii si ideilor revolutionare ale lui Juanito care, dupa un proces de refacere suficient de lung pentru a deveni doar o amintire, se indeparteaza de lume. Contrar aparentelor, nu este un sfant: a petrecut trei ani in inchisoare, a trait la periferia vietii pana intr-o zi cand a fost invitat sa participe la un experiment, sa incheie pactul cu diavolul. Ceea ce pare o salvare, ajunge cu timpul o povara. Devine foarte indragit, dar are momente cand isi doreste sa se piarda in saracia anonima, din ce in ce mai multe pe masura ce termenul sfarsitului pactului se apropie. 
"Atentatele transforma istoria in carti politiste", asa ca era nevoie de un atentat pentru a face posibila o carte precum Faust moare de doua ori (nu e spoiler, ci doar titlul cartii!). Si mai era nevoie de un ziarist ambitios dar nesigur pe el, incapabil sa-si depaseasca locul pe care ceilalti i-l atribuie, lipsit de dragostea si admiratia fiintei care conteaza cel mai mult pentru el dar inconjurat de atentia celui dispretuit, pentru ca generalul /frate sa-si rememoreze trecutul. Era nevoie de o deschidere din ambele parti, de o confesiune in care pentru a primi trebuie mai intai sa oferi. 
Desi scheletul se doreste a fi acela al unui "thriller politic captivant", gen la care nu am prea mare priza, pentru ca nu ma apropii de cartile politiste in primul rand pentru "ce se intampla" ci mai mult pentru "cum si de ce se intampla", cartea lui Roman Ráz a venit la mine ca un ghid rabdator, vorbindu-mi molcom si despicandu-mi in patru firele moralitatii, ale lasitatii si curajului, ale constiintei de sine si ale instinctului de supravietuire. O fi si "vina" plasarii intr-o America de Sud zguduita de lovituri de stat, iluzii, junte militare, promisiuni nefondate, comploturi si vise frante. Sau poate e meritul adaptarii de care spuneam la inceput, a unei piese de teatru cu doar doua personaje care vorbesc, si vorbesc, si vorbesc... insa o fac placut, adaugand cu fiecare interventie nuante noi, nu doar prin idei, ci si prin forma discursului, trecand de la persoana intai la a doua si a treia singular (totul e singular, individual si lipsit de sprijinul celorlalti in cartea asta) incat percepi tensiunea, gandurile de dincolo de cuvinte, nespusul din acest joc al seductiei, al cuceririi increderii celui din fata, creand un suspans care nu vine pe caile traditionale ale actiunii, ci pe acelea mai subtile ale meditatiei politice si sociale. 
"In loc de prefata: 
Ziarul Popular din Uruguay a calculat ca in ultimii 150 de ani, adica dupa sfarsitul luptelor impotriva colonizatorilor spanioli, in America Latina au avut loc 537 de lovituri de stat. La putere au ajuns 214 dictaturi, dintre acestea 37 in Haiti, 27 in Republica Dominicana, 21 in Peru, cate 20 in Bolivia si Paraguay, 9 in Argentina..."
Asa incepe cartea: cu cifre, date seci ce ascund sute de tragedii si comploturi, ce devin apoi, cand se scrie istoria, tratate politice, istorie, literatura si mult teatru... Este lumea ca teatru, este teatrul ca lume...

Tuesday, 10 March 2015

50 de umbre... ale Violei


Lust och Fagring Stor (All Things Fair) (1995)

Cand m-am uitat pe IMDb la cuvintele-cheie asociate cu filmul asta dupa ce l-am vazut, si anume "vagina", "penis", "orgy", "leg spreading" mai ca mi-a venit sa ingan cateva versuri din The Cold Swedish Winter, cantecul unui suedez, Jens Lekman: "When people think of Sweden/ I think they have the wrong idea / like Cliff Richards who thought it was just / porn and gonorrhea". Imi par sugestive pentru ceea ce marea platforma cinematografica a inteles sa asocieze cu candidatul la Oscar pentru film strain din 1996, ultimul din cariera de regizor si scenarist a lui Bo Widerberg. Daca ele i-or fi adus mai multe vizionari, eu ma bucur, poate unele din participantele la isteria declansata de Grey vor fi avut curiozitatea sa-l vada, sa inteleaga de ce zic ca mizeria aia pentru care atatia fraieri au platit bilet nu accepta scuza relativitatii gusturilor. E suficient sa vezi trailerul, ceea ce am si facut, ca sa-ti dai seama ca ai in fata o porcarie cu un scenariu prost si interpretat amatoristic. Valurile de entuziasm pe care le-a provocat imi depasesc puterea de intelegere.
I-am dat deja prin aceste cateva randuri mai multa atentie decat ar fi cazul si nu despre el e vorba aici, ci despre umbrele relatiei dintre o profesoara si un elev (interpretat de fiul regizorului) de 15 ani, varsta la care hormonii o iau razna, intr-un proces captivant de maturizare emotionala si sexuala. Suntem in anii cand nebunia celui de-al Doilea Razboi Mondial a cuprins intreaga Europa, cu exceptia unei Suedii neutre, unde ecourile lui razbat prin avioanele Concorde ce survoleaza uneori regiunea si prin imaginea soldatilor ce pazesc intrarea scolii. Stig si colegii lui sunt departe de toate astea, mai preocupati sa descopere teritoriul nou pentru ei al vietii sexuale, sa isi etaleze intre ei dotarile naturale ca pe un trofeu, motiv de mandrie si admiratie, sa invete cuvinte noi, chiar daca nu le pronunta corect (aici intra si orgia din cuvintele-cheie de mai sus, asa ca nu va asteptati la porn, ca nu e cazul).
Pe fondul acestei frenezii si al dorintei de a-si consuma prima experienta sexuala, Stig indrazneste sa-si ridice ochii catre profesoara de treizeci si ceva de ani si este intampinat cu aceeasi disponibilitate de a impartasi cunoasterea ca si in lectiile de la scoala. Nu intamplator Viola pastreaza dictionarele, cheia accesului la informatie, in sala de clasa, nu intamplator Stig si le va insusi, printr-un transfer al acestei cunoasteri ce are loc treptat, cu inversarea rolurilor si a raportului de dominare. Invatacelul devine tot mai sigur pe el asa ca, odata absolvit cursul de initiere sexuala, isi va dori sa continue experienta pe cont propriu. Cu totii am fost vreodata exasperati de un clopotel ce anunta sfarsitul orei cand profa mai avea ceva de zis, in ciuda dorintei noastre de a pleca in pauza. Cam asa face si Viola, insa miza e una diferita si consecintele pot fi grave...
Nuantele relatiei dintre cei doi depasesc spatiul atractiei fizice si se transforma intr-un joc psihologic de dominare si submisivitate, de revolta si refuz, unde conotatiile erotice devin doar un pretext si se dilueaza pe un teritoriu mai amplu, cel al cunoasterii, extins si in planul vietii de familie al celor doi. Fiecare dintre personajele care-i inconjoara, mama lui, sotul ei, colega de scoala care-l place pe Stig, au propriul moment al cunoasterii, al unei descoperiri neplacute sau tragice, cu sau fara legatura cu ce se intampla intre cei doi. All Things Fair nu este un film erotic, ci o drama a intelegerii in care se strecoara tuse de umor scandinav, pe un fundal muzical excelent ales (Handel, Beethoven, Ceaikovski, etc.). Are o atmosfera incarcata dar si momente de detensionare in care rasul pare sa-si arate forta vindecatoare, are dramatism, ritm, dar si secvente electrizante, unde privirile si gesturile ocupa spatiul lasat liber de cuvinte. Nu blameaza, nu acuza protagonistii, dar stie sa-i transforme din mers si sa-i nuanteze. Chiar daca pe alocuri optiunile de taiere a cadrelor deruteaza (esti intr-un loc si apoi scena se schimba brusc, ai nevoie de cateva secunde sa intelegi unde ai ajuns), e frumos filmat si toate detaliile pun in valoare protagonistii.
Iar titlul, un vers dintr-un psalm cantat de elevii suedezi la plecarea in vacanta de vara sau la terminarea scolii, un imn adus verii, celebreaza aici un alt fel de bucurie si frumusete. Poate singurul lucru care m-a dezamagit putin e finalul, in stilul imbratisat si de cineastii nostri care par sa le spuna eroilor "gata, eu v-am adus pana aici, acum descurcati-va cum puteti si sa inteleaga fiecare ce vrea". Nu l-am vazut venind, nu e deloc un film la care se potriveste, dupa ce despica toate firele in patru simteam nevoia unui sfarsit mai clar, indiferent incotro ar fi ales sa mearga.

Monday, 9 March 2015

Ochi mari si lacrimosi

Big Eyes (2014)

Filme cu pictori: ma uit la toate, cum le prind le devorez, unele mai bune, altele mai slabe, am urmarit pana si seria senzationalista dupa cunoscuta reteta a canalului Starz, sex, drugs (= sange) si rock'n roll (= intriga) pe nume Da Vinci's Demons. Nu stiu ce magnet ma atrage spre ele, poate cautarea de inspiratie si motivatie pentru a persevera intr-o arta care imi da senzatia ca ma respinge, poate dorinta de a vedea cat este dispus un om sa sacrifice pentru convingerile sale sau doar imi place sa-mi clatesc ochii cu imaginea artistului la lucru. Toti pictorii, indiferent de abordare, au un lucru in comun, cel care pe mine ma inspaimanta: dorinta de expunere. Daca altcineva ar consimti sa preia laudele si criticile operei in contul meu, n-as avea nici o problema. Nu mi-ar placea sa mi se scotoceasca prin viata pentru a gasi resorturile si justificarile creatiei, as uri sa fiu centrul atentiei la un vernisaj, cu toate zambetele de rigoare, fie ele sincere, de complezenta ori ironice, toata atentia cu care artistii se simt de obicei bine.
Asa ca mi-a fost greu sa diger la nivel afectiv ceea ce rational inteleg, imoralitatea gestului prin care Walter Keane a clamat paternitatea asupra operelor sotiei sale, Margaret Keane. Pentru mine ar fi fost extrem de convenabil sa am o interfata cu publicul, sa nu-mi asum nici onorurile si nici blamul pentru ceea ce fac, creatiile sa aiba succes si sa beneficiez de latura lor comerciala, dar stiu ca aici ma aflu la polul opus al logicii normale. Mi-a fost, de asemenea, greu sa inteleg si pana unde merge credulitatea unei femei care cunoaste un barbat ce se recomanda drept pictor, fara sa-l vada niciodata lucrand, ci doar meditand in fata panzelor goale. Cu cat ochii sunt mai mari, cu atat orbirea pare mai adanca. 
Acest film biografic al lui Tim Burton a fost pentru mine asemenea unei picturi a  lui Margaret, nici prea fascinant, nici foarte plictisitor. A pus in prim-plan personajele, bine interpretate de Amy Adams si Christoph Waltz si a uitat (ca si creatiile pictoritei) de orice fundal, de orice atmosfera, de acele detalii care dadeau savoare filmelor lui, de stropul de magie, desi pictura in cauza se preteaza unei abordari fanteziste, asa cum ne-a obisnuit regizorul. A urmat cuminte linia biografica si a preferat un omagiu conventional adus unei artiste neconventionale nici prin viata sa, a unei femei care, sub aparenta fragilitate, are forta de a se revolta in conservatorii ani '60 plecand singura, cu un copil mic, catre un viitor necunoscut, nici prin opera ce a consacrat-o ca pe autoarea "ochilor mari", o marca personala numai buna de transformat in postere si vederi pentru arta de consum, aducandu-i in anii '60-'70 succesul afiselor lui Mucha de la inceputul secolului. E drept ca Mucha a fost considerat depasit in a doua parte a vietii si cateva zeci de ani dupa aceea, pentru a fi readus in atentie prin '60, poate Burton si-a dorit cu filmul sau sa-i faca acelasi cadou bunei lui prietene, Margaret Keane, care se apropie de 90 de ani. Dar ca sa-i reuseasca, sa o faca sa aiba priza la generatia tanara, era nevoie de un factor cool pe care regizorul il are, dar a preferat, din respect poate, sa nu-l exploateze aici. 
E un film linear, discret, interesant poate pentru amatorii de biografii ecranizate sau pentru fanii pictoritei, dar dezamagitor si pentru cei interesati de pictura, de moduri de lucru si inspiratie, si pentru admiratorii lui Burton, obisnuiti cu o viziune mai intunecata si mai imaginativa. Eu imi pusesem sperante in ambele directii, desi trailerul nu ma incuraja. Sa se fi temut regizorul sa nu-si puna  in umbra un subiect caruia ii lipseste sclipirea geniului?!  Asa ca s-a limitat la un film corect, concret, axat pe intamplari, lipsit de introspectie, consumabil cu o punga de popcorn, filmat ca o comedie, cu accente negre pe alocuri, fara sa dramatizeze prea mult si fara sa inventeze nimic.  Prefer sa uit ca Tim Burton a facut filmul asta si astept urmatorul film cu pictori, Mr. Turner. Daca nu altceva, macar vizual imi va oferi mai multe satisfactii decat au facut-o nefericirile casniciei doamnei Keane.

Thursday, 5 March 2015

Draga domnule Bohumil...


Pawel Huelle - Mercedes-Benz

... din primele minute cand m-am urcat pe bancheta din spate a Fiatului domnisoarei Ciwle, temandu-ma ca proaspatul sau invatacel nu se va ridica la inaltimea profesorului, nu al celui de conducere auto, singura femeie instructoare de la firma Corrado, in prezenta careia se transforma intr-o blanda Seherezada, exprimand "ideea platonica a relatiei dintre instructor si elev, care nu consta doar intr-o simpla exersare, intr-o banala supraveghere, intr-o acumulare obisnuita de deprinderi, ci in povestirea reciproca a unor intamplari frumoase, in acea comuniune verbala care ii apropie pe oameni facand abstractie de sex, de convingeri politice si de origine", ci ma gandesc la maestrul sau intr-ale cuvintelor, dumneavoastra, domnule Bohumil, am inteles ca tare mult v-ati fi bucurat sa vedeti acest exercitiu de admiratie din partea unui discipol talentat si modest ce v-a prins de minune spiritul, ceea ce incerc si eu acum fara prea mare succes, o imitatie a imitatiei, asa, ca sa mai uit de crispare, ca doar ma aflu in prezenta unui incepator intr-ale condusului ce nu oboseste sa ne povesteasca plin de verva, mie si instructoarei sale captivate intr-atat incat nici macar nu-i atrage atentia sa nu mai arunce priviri politicoase peste umar cand imi vorbeste si sa nu mai gesticuleze luand mainile de pe volan in timp ce masina sare la fiecare hop de parca am merge prin gropile de pe bulevardul Maniu, ca doar tocmai ce ne-a spus cum bunica Maria abia a reusit sa scape cu viata din masina ce avea sa fie zdrobita de locomotiva si bunicul Karol a intrat cu Citroenul cel nou in caruta laptarului si apoi a continuat povestea cu masini inclestate, facute armonica  sau sifonate, accidente cu urmari amuzante, spectaculoase si pozitive, anecdote pe patru roti insirate cu verva de domnul Huelle, care v-a mostenit locvacitatea, vivacitatea si plasticitatea limbajului.
Draga domnule Bohumil, daca ati fi primit scrisoarea domnului Huelle, ca un cititor experimentat ce sunteti al sufletului ceh, ati fi observat ca si cel polonez este destul de apropiat,  asa cum il percepem printre randurile ce se revarsa coplesitor peste noi, cu un zambet si o lacrima ascunsa in coltul ochiului, acolo unde tragicul ramane ascuns, pentru a lasa doar melancolia sa pluteasca deasupra unui secol de istorie poloneza privit prin oglinda retrovizoare, cu frana trasa cand tonul incepe sa alunece spre tristete, ceea ce ma face sa-i admir reflexele de scriitor, mult mai bune decat cele de sofer. Huelle de aici nu seamana cu acela singur si fericit, e altfel, ca si cum s-ar fi supus unei dictari automate, ca si cum ar fi lasat volanul cartii in mana maestrului ce i-a condus fiecare intorsatura de fraza si l-ar fi indreptat in directia potrivita la fiecare curba ori serpentina a amintirilor sale.
Cu o miscare de domino asemanatoare celei prin care un camion fara frane se opreste in botul Trabantului din spate, care se infige in masina din spatele sau, am uitat ce marca era, care se lipeste tandru printr-o miscare de recul de capota Toyotei din spate, si tot asa, Huelle da dintr-o poveste in alta, face slalom printre amintiri, desfasurand panglicile istoriilor mai indepartate, din vremea bunicilor, apoi ale tatalui, permanent preocupat sa mestereasca ceva la Mercedesul familiei, sau mai proaspete, de la volan, ale experientei de elev al unei profesoare ce a schimbat bara de dans cu volanul si, intrebat cu ce va circula dupa obtinerea permisului raspunde prompt si senin, cu autobuzul cat timp strange bani de bicicleta, apoi de parapanta, iar lectiile de condus sunt pentru el doar un prilej de meditatie iar pentru noi, cititorii, o delectare. Mai vreau doar sa va spun ca actul de deces al Mercedesului amintit este semnat de o presa gigantica, ce aminteste de singuratatea prea zgomotoasa a nostalgicului Hanta, asa cum sfarsitul dumneavoastra, draga domnule Bohumil, a fost marcat in barul "La irlandez" de citate udate cu bere si toate povestile consemnate de Huelle au devenit o bucata din istoria Poloniei si o declaratie de dragoste ce trebuie citita asa cum a fost scrisa, "intr-o tacere absoluta, fara sa ma grabesc nicaieri" de toti cei care va iubesc, draga domnule Bohumil.

Wednesday, 4 March 2015

Intre doua lumi, acolo unde lipseste ceva


Jhumpa Lahiri - Porecla

Pentru fiecare emigrant, experienta vietii intr-o alta tara este unica, cu atat mai conflictuala cu cat cele doua civilizatii, cu bazele lor culturale si religioase, cu traditiile si rolurile asumate in familie sunt mai diferite. Una este, ca roman, sa te stabilesti in Europa si alta in China, India sau Emiratele Arabe. Pe langa distanta fizica, se adauga o si mai mare distanta intre identitatea ta si cea pe care ti-o atribuie locuitorii patriei de adoptie, oricat de prietenosi ar fi. Si mai este apoi conflictul interior: cat sa transmiti mai departe, urmasilor ce nu au cunoscut tara unde te-ai nascut, pentru ca mostenirea ta culturala si afectiva sa nu devina pentru ei o povara ori o plictiseala, o obligatie pe care nu doresc sa si-o asume? Cat sa le dezvalui si cat sa pretinzi sa urmeze aceleasi traditii ca si tine, punand o bariera, poate fragila, dar reala si formatoare pentru caracterul lor, in calea integrarii depline in lumea unde s-au nascut? La aceste intrebari nu exista un raspuns universal valabil. Oricat spatiu le-ar acorda parintii copiilor nascuti in exil, parca tot si-ar dori sa-i tina ancorati de radacini, sa le insufle valorile lumii lor, pentru ca-i definesc si de-aia obisnuiesc oamenii sa aiba copii, ca sa-si transmita mai departe definitia, genetica si culturala. Vorbesc totusi de oamenii care nu nasc doar pentru ca pot sa se reproduca.
Ceea ce le lipseste emigrantilor din cartea Jhumpei Lahiri este o aroma de negasit altundeva decat in condimentele de acasa, acel parfum al traditiilor date de sfiala cu care o sotie bengaleza omite sa-i spuna sotului pe nume cand i se adreseaza, chiar daca s-au unit printr-o casatorie aranjata si respectul n-a avut timp sa se cimenteze, ceva-ul intim si de nerostit al altei lumi, al altei vieti: "Pentru ca este o straina, Ashima incepe sa isi dea seama ca existenta este un fel de sarcina pe termen lung - o asteptare perpetua, o povara permanenta, un sentiment continuu de indispozitie. Este o responsabilitate permanenta, o paranteza in ceea ce odata a fost o viata obisnuita, doar pentru a descoperi ca viata de dinainte a disparut si a fost inlocuita de ceva mult mai complicat si mai obositor. Ca si atunci cand esti insarcinata, faptul de a fi straina, este de parere Ashima, este ceva ce provoaca aceeasi curiozitate in randul strainilor, acelasi amestec de mila si respect."
Sarcina ia sfarsit, statutul de emigrant ramane. Se naste Gogol, baiatul al carui nume se pierde intr-o scrisoare ce nu ajunge niciodata din India in America si va primi un nume de imprumut, al omului de care tatal sau  se simte legat afectiv, nu doar prin admiratie, ci printr-o viata redata atunci cand credea ca s-a sfarsit. Alaturi de Gogol, trecem prin copilaria, adolescenta si maturitatea unui emigrant de a doua generatie, care cand merge in India se simte strain. Isi inventeaza o identitate noua si convenabila pentru occidentalizarea sa accentuata, chestionandu-si in permanenta alegerile, optiunile, intr-un joc conflictual al onestitatii fata de sine. Lumea il va cunoaste cu numele Nikhil, familia ramane singura care continua sa-i spuna Gogol, insa el are momente cand ambele nume ii par la fel de straine, intr-un conflict permanent cu sine insusi.
Ca si in volumul de povestiri, Jhumpa Lahiri vorbeste prin eroii sai despre experienta directa si confuzia identitara accentuata de reactia celor din jur la numele straine, de acele momente cand eroii ar vrea sa se dizolve in peisaj insa sunt o prezenta mult prea exotica pentru a se pierde in multime, desi uneori propria perceptie este cea care ii stanjeneste si ii face sa se simta diferiti intr-o lume a acceptarii si integrarii.
Si aici, dovedeste aceeasi capacitate de a ilustra sentimentele si cadrele cu o densitate a detaliilor materiale la fel de nuantata ca si aromele bucatariei indiene. Povesteste frumos, insa toata relatarea asta indirecta, la persoana a treia, mutand focusul de la mama la fiu, da o senzatie de detasare si usoara monotonie, ce se reflecta intr-o senzatie de suprafata, de incapacitate de a patrunde in esenta eroilor, ca si cum Jhumpa Lahiri ar fi vrut sa se distanteze de propria-i experienta de emigranta, sa nu o amestece in deciziile si gandurile lor. Sau poate doar nu s-a complicat, evitand sa dea glas unui personaj masculin si sperand ca satisfactia cititorilor se va hrani din abundenta de amanunte vizuale, concrete.  Am ramas cu o usoara senzatie de absenta, de neinchegare a relatiilor si discutiilor dintre personaje, genul de omisiune care da bine pe spatii reduse, intr-o povestire, dar parca ti-ai dori sa fie acoperita, completata, intr-un roman.
Pana la urma, e o carte ca si personajul sau: fie din refuz asumat, fie din incapacitate, nu patrunde dincolo de invelis, nu incearca sa-si croiasca o identitate puternica, bine definita. Nu e stralucitoare cum da senzatia ca ar putea fi, ci doar placuta, lasandu-si conflictul sa mocneasca discret, fara explozie. Si nu stiu in ce masura Gogol este o "porecla", cum s-a tradus titlul cartii, sau se refera mai curand la un tiz, cum as fi crezut eu, dar e doar o parere legata de nuanta, sunt probleme mai mari pe-acolo... recomand citirea cartii in engleza, insa daca sunteti ca mine si va inhiba limba cu prea multe w, y, h-uri si vocale rarefiate, chiar daca va descurcati binisor in ea, merge si varianta in romana. Faceti slalom cu eleganta printre greseli de tipar (am mai spus ce nu-mi place la colectia Cotidianul) si veti ajunge cu bine la liman. E o carte placuta, plina de culoare, ce ar merita o editie noua, atent revazuta!

Monday, 2 March 2015

Copiii trebuie vazuti, nu auziti


Charles Bukowski - Sunca pe piine

Spuneam acum ceva timp ca am incercat sa citesc Palahniuk si nu m-a convins deloc. Il consider un Houellebecq american, la fel usurel si preocupat de aparenta in teribilismul sau, la fel de obsedat sa socheze facand valuri zgomotoase, de strident si neimpresionant stilistic. Poate asocierea literara din mintea mea dintre Palahniuk si Bukowski, cu care a fost adesea comparat, m-a tinut departe de cel din urma. Ma bucur ca mi-am luat inima in dinti, trecand mai intai prin poezie, si am ajuns sa descopar acest autor transant fara sa fie ostentativ, onest si direct. Cel putin asa il percep aici, in cartea prin care fac cunostinta cu Henry Chinaski, despre care inteleg ca ar fi un alter-ego prezent in mai multe romane autobiografice ale lui Bukowski, asa ca sper sa-l mai intalnesc. 
Henry s-a nascut in Germania la inceputul anilor '20, ca si parintele sau literar. S-a mutat in Statele Unite, la Los Angeles (ca si Bukowski), unde-l vedem in primele cinci capitole insotindu-si parintii in vizita la rude, in Fordul Model T al familiei. Asista tacut la discutii, pentru ca severul sau tata il invata tacerea si violenta. Mergand la scoala, afla ca si acolo bataile fac parte din viata si devine un copil retras, ai carui prieteni sunt la fel de exclusi si marginalizati, copiii alaturi de care nimeni nu vrea sa fie vazut, ca sa nu devina la fel de nepopular ca ei: un baiat care canta la vioara, o vecina care-i arata chiloteii in fiecare zi, un alt baiat fara o mana. Scrie un eseu despre vizita presedintelui Hoover in oras fara sa fi fost de fata, dar lucrarea ii este remarcata de profesoara si Henry intelege ce-si doresc oamenii din jur: "Minciuni frumoase. De asta aveau nevoie. Oamenii erau fraieri. Avea sa-mi fie usor."
Randul de mai sus concentreaza esenta cartii: propozitii scurte, usor de citit, lipsite de divagatii si artificii retorice, insa care ascund un alt sens, si tocmai asta ii da lui Bukowski adancime, posibilitatea de a interpreta mai toate concluziile experientei personale prin experienta colectiva. Echivocul este acolo, nerostit, nu degeaba alatura intamplarea cu eseul evidentiat la scoala, tocmai al lui, al baiatului tacut care nici nu a fost de fata la vizita, cu aceea a prezentei si discursului unui politician, un specialist in "minciuni frumoase".
Henry creste pe fondul crizei dintre cele doua razboaie. Si aici trebuie sa fac o observatie, nu ma pot abtine. La un moment dat se vorbeste despre "Primul Razboi Mondial" si am crezut ca o fi o neatentie de traducere. Am cautat versiunea originala si am vazut ca Bukowski insusi s-a lasat purtat de valul vizionar in momentul privirii retrospective a scrierii cartii, facandu-si eroii sa prevada ca va exista si un al doilea razboi :). Deocamdata suntem in plina criza: tatal cel insuportabil isi pierde serviciul, dar continua sa plece dimineata de acasa si sa vina seara pentru ca vecinii sa nu-si dea seama ca e somer, in timp ce fiul descopera masturbarea, sufera de acnee severa si incepe sa citeasca. O carte duce la alta, stiti cum se intampla cu cititorii, cand apar curiozitatea si interesul nu mai pot fi stapanite.
Henry are o motivatie clara a lecturii: "Pentru mine, oamenii astia care aparusera de nicaieri in viata mea, erau singura sansa. Erau singurele voci care imi vorbeau." Cu totii cautam instinctiv oameni care sa vorbeasca pe limba noastra. Iar Bukowski vorbeste pe limba mea, in care nu te ascunzi ipocrit dupa eufemisme, nu-ti este frica de cuvinte nici atunci cand exprima realitati crude, definite de unii drept vulgare, nici cand dau forma unor idei controversate strecurand o intepatura sau un zambet (momentul botezului cainelui este savuros!), nici cand au dublu sens si te poti pierde intr-o directie gresita. E o limba aspra, dura, furioasa dar eleganta in simplitatea ei, in masura sa faca viu si credibil un personaj precum Henry, copilul lipsit de afectiunea parintilor, crescut in umbra autoritara si severa a tatalui, educat la o scoala unde violenta face parte din programul zilnic.  Si amandoi stim ca undeva, in suflet, se ascunde si o pasare albastra, dar e mai intelept sa o hranim cand nu ne vede nimeni...