Tuesday, 28 April 2015

Spotlight transforma Calea Victoriei in Calea Luminii


Spotlight, Festivalul International al Luminii (23-25 aprilie)

"Lume, lume, dati fuga cu totii la Podul Mogosoaiei sa vedeti nazbatie ce au nascocit urmasii nostri, ipochimenii veacului XXI!" 
Ma intreb ce-ar fi zis locuitorii Bucurestiului din secolele trecute, poate din cel al Luminilor, cand pe Ulita Mare se aprindeau somoioage imbibate in pacura si rasina ca sa isi lumineze drumul, de-ar fi vazut betia de spoturi, lasere, proiectii colorate si holograme ce au inundat-o timp de trei zile, de-ar fi reusit sa strapunga zidul compact al multimii de gura-casca, fata de care aglomeratia interbelica din poza de mai jos e o dulce si rarefiata amintire.

Dupa o incercare nereusita de vedea luminitele jucause vineri noaptea, pe la ora 2, cand mi-am inchipuit cu naivitate ca nu se sting (mai ales ca era si Noaptea Galeriilor) dar am inteles ca sensul pe care il dau organizatorii de evenimente cuvantului "noapte" este cel de "seara" si nici o noapte nu tine mai tarziu de ora 12-1, am pornit din nou sambata spre ele. Eu si toti locuitorii Bucurestiului, transformati in insecte nocturne ce roiau in jurul razelor, balonaselor, becurilor, neoanelor, atrasi de trasnaile colorate ce strapungeau cerul orasului de la mare distanta. Unde mai pui ca in ziua respectiva avusesera loc si un mars ciclist si o cursa de alergare (Color Run) ai carei participanti pareau veniti direct din India, de la sarbatoarea Holi, va puteti imagina ce multime pestrita alcatuiam cu totii, biciclisti si pietoni, colorati sau nu, cu copii mai cuminti sau mai tipatori, cu adulti mai veseli sau mai ingrijorati, fascinati sau stresati de haosul din jur ori disperati sa nu-si piarda odraslele prin multime...
Cu totii ne-am imbarcat la chei in corabia de lumina, fantomatica aparitie de pe Dambovita ce marca inceputul sau sfarsitul calatoriei (depinde din ce directie o incepeai) si am pornit incet... foarte incet, din ce in ce mai incet, dusi de fluxul uman si de benzile de lasere de deasupra multimii spre epicentrul luminii.

Pentru cei care vor sa vada mai mult, exista pe internet poze mult mai frumoase si spectaculoase, eventual pe pagina festivalului, facuta cam in graba, fara detalii despre lucrarile expuse. Telefonul nu e chiar cel mai bun aparat de fotografiat, mai ales pe timp de noapte, si nici eu nu am o abilitate deosebita de a face poze, nu am nici rabdare, nici dorinta, nici abilitatea sa setez timpi de expunere, efecte, etc. sa pierd prea mult din spectacolul viu pentru a-l concentra intr-o lentila, asa ca imaginile au doar caracter orientativ si nu va sfatuiesc sa dati click pentru marire :).
Spuneam ca nu se dau detalii pe site, ele exista de-a lungul traseului, pentru cine are rabdarea sa strabata baricada umana si chef sa roage pe cineva sa se dea deoparte ca sa poata citi placutele marunt scrise de langa obiecte. Exista si pe site-urile celor invitati la eveniment inainte de deschiderea pentru gloata care n-are nevoie sa stie prea multe despre ceea ce vede...  adevarul e ca pe multi nici nu-i intereseaza, asa ca n-are rost sa va spun numele instalatiilor si datele tehnice (de exemplu cei 20.000 de lumeni ai cubului de mai jos), hai mai bine sa cascam gura la luminite...
Prima imagine care mi-a atras privirea a fost palatul CEC, una din cladirile mele preferate din Bucuresti, transformata intr-o simfonie de culori permanent in schimbare. In fata, felinare rosiatice ii invaluiau pe cei ce se apropiau intr-o lumina sangerie. Vizavi, pe zidul Muzeului de Istorie se desfasura o proiectie, fatada devenise si ea un ecran urias de culori, iar printre boltele de la intrare falfaiau sfios cateva meduze luminoase.
 Mai incolo, un cub cu latura de vreo 4 metri hipnotiza multimea, cu fatetele mereu in schimbare, intr-un joc de efecte geometrice in alb-negru, in timp ce laserele venite dinspre celalalt capat al strazii, ne aratau drumul. Tot mai departe, tot mai adanc in miezul multimii.
Un panou cu butoane era punctul de atractie al copiilor. Nu am reusit sa-mi dau seama daca exista o legatura intre apasatul lor si fulguratiile ce apareau sporadic pe peretele cladirii alaturate, posibil sa fi fost...
Inspre Lipscani am putut sa admir de la distanta neimpresionanta instalatie castigatoare a premiului concursului de proiecte ARCUB, un sir de neoane colorate caruia nu i-am inteles meritul si cred ca si-a gasit locul potrivit acolo, pe drumul laturalnic, deloc in calea cautatorilor de lumina ce l-au cam ignorat, pe buna dreptate.
Fatada cocheta a teatrului Odeon, asa cum am vazut-o eu, luminata in culori pastelate mi s-a parut o apetisanta casuta art deco acoperita cu fondant. Insa cea mai spectaculoasa proiectie de lumina pe cladiri se desfasura pe Casa Armatei. In ritmul muzicii, culorile se schimbau, coloanele se transformau dand impresia unei permanente descompuneri si recompuneri halucinante a fatadei, care acum parea gata sa se prabuseasca, acum era recladita. Si textura dadea senzatia schimbarii permanente, de la bucati de granit si caramida la vaporoase impletiri vegetale pentru a exploda apoi in zeci de nuante rosu-albastrui. Am inteles de ce acolo era apogeul, punctul unde circulatia devenise aproape imposibila, dar senzatia de sufocare ce ma cuprinde in mijlocul multimilor prea dense m-a facut sa nu zabovesc prea mult, sa grabesc pasul mai departe, spre locuri mai aerisite.

Mi-am revenit cand spiritul ludic mi-a fost pus la incercare cu o animatie ce se misca in vitrina unei cladiri in ritmul mainilor trecatorilor si am dat cu cornul lunii de toate stelele din jur sau cu barca de toate insulele, nu stiu exact ce voia sa reprezinte imaginea, dar era amuzant... In apropiere, un panou cu leduri simula activitatea solara, nu foarte spectaculos, dar nici in Soare nu au loc explozii grandioase tot timpul. Si la drept vorbind, Soarele parea mai mult Marte, cu lumina rosiatica iradiata.
Strabatem Calea Victoriei printr-un cer cu stele dedesubt, deasupra cer cu stele si-un glob de discoteca ratacitor prin ele, cu pas vioi, pentru a scapa de acordurile buntzi-buntzi din zona globului si ajungem la Pendul, numai bun pentru reechilibrarea aurei energetice zgaltaite bine de zona disco.
Pendulul este de fapt o instalatie de 15 pendule gravitationale terminate cu bile luminoase ce-si schimbau culoarea in functie de miscare si muzica, alcatuind, prin traiectoria lor valuri oscilante, unde armonioase de lumina, deasupra carora se rasfira in evantai un jet de fascicule laser colorate. Fumul ce le invaluia balansarea, si el colorat, facea deliciul copiilor.
Nu foarte departe, ajungem la copacul de beculete interactiv pe care publicul, tragand de sfori-intrerupatoare, il aprinde si inchide dupa bunul plac. Artistii canadieni care l-au creat l-au numit CLOUD si l-au definit drept "un studiu despre lumină - despre capacitatea ei magică de a crea spaţii efemere, despre rezonanţa ei cu întunericul şi despre importanţa ei în societate.” Dar cum eu cred ca o opera, odata trimisa catre public, ii ofera acestuia libertatea de a alege cum vrea s-o interpreteze si nu-mi place cand artistul isi explica creatia, il voi numi in continuare Copac, asa cum l-am vazut eu, bine ancorat pe pamant, cu tulpina si ramuri, cu fructele itindu-si stralucirea efemera prin frunzis si imbiindu-si privitorii sa le culeaga. Cred ca unele au fost culese deja, cateva beculete nu mai functionau atunci cand erau actionate.

Am incheiat plimbarea pe Calea Luminii in parculetul de langa Sala Palatului, unde 256 de baloane cu heliu vibrau in ritmul muzicii, aprinzandu-se si stingandu-se ca o magica gradina de lumina. 

Si asa mi-am scaldat privirea in stralucirea efemera pentru ca apoi, vorba lui Pratchett, sa ma pierd din nou in intunericul noptii: “Light thinks it travels faster than anything but it is wrong. No matter how fast light travels, it finds the darkness has always got there first, and is waiting for it.”

Saturday, 25 April 2015

Religia de la Ghetar


Halldor Laxness - Sub ghetar

Am observat ca literatura si cinematografia scandinava (includ aici si Islanda, chiar daca nu face parte geografic din peninsula), atunci cand vor sa fie serioase si grave, au o pasiune, ca sa nu-i spun obsesie, pentru conceptele de Bine si Rau. Uneori in cheie laica, insa de cele mai multe ori religioasa, este o dezbatere ce nu inceteaza sa fie intoarsa pe toate partile, in contexte diferite, trecute prin filtrul biblic, moral sau etic si dandu-i apoi cititorului sau spectatorului propriile motive de indoiala, de gandire, de speculatie. Daca esti sau nu de acord cu viziunea conturata in cuvintele si actiunile personajelor e mai putin important si depinde de background-ul fiecaruia, o carte, oricat de buna ar fi, nu poate converti si nimeni nu cred ca-si propune asta, conteaza mai ales modul de constructie si prezentare a ideilor si argumentelor. Iar islandezul Halldor Laxness a scris in 1968 un surprinzator roman de o frumusete rece, ca si spatiul unde-si plaseaza actiunea, o carte care, mai mult decat Binele si Raul, emite lumina de dincolo de ele, aceea din oameni.
Episcopul Islandei, ingrijorat de viata religioasa a comunitatii de la baza ghetarului Snaefells, acela unde incepea calatoria spre centrul Pamantului din romanul lui Jules Verne, de indepartarea pastorului local de cele sfinte pentru a se apuca de potcovarie, de intamplarile bizare si neortodoxe ce i-au ajuns la urechi, incluzand posibila existenta a unui cadavru depus in ghetar, trimite un emisar (pe care il vom cunoaste cu numele Empi, de la Emepi, emisarul episcopului) pentru a investiga cat adevar contin zvonurile ce i-au ajuns la cunostinta.
"Iti cerem doar un raport, nimic mai mult. Indiferent ce convingeri sau legende vei auzi, sa nu-ncerci sa-i convertesti sau sa reformezi ceva sau pe cineva! Lasa-i sa vorbeasca; nu-i contrazice! Iar daca sunt tacuti, ce anume trec sub tacere? Noteaza orice e relevant - in rezumatul misiunii o sa includ ce trebuie sa urmaresti. Sa nu fii personal - fii sec! Nu vrem sa auzim nimic amuzant din vest, aici, in sud, radem pe propria noastra socoteala. Scrie cat mai mult la persoana a treia. (...) Nu ne pasa catusi de putin ce crezi tu despre toate astea. Vrem sa stim ce vezi si ce auzi, nu ce parere ai. (...) Nu-i corecta si nici nu incerca sa-i talmacesti! Asta e responsabilitatea noastra."
Tanarul student teolog se trezeste astfel reporter proiectat intr-un univers simbolic, desprins dintr-o saga islandeza cu personaje unul mai ciudat decat altul, unde oamenii au comportamente greu de inteles, fantasticul coexista cu ironia, oniricul cu umorul, unde se intampla si se spun lucruri ciudate, intr-o viziune alegoric panteista de factura new age. 
Cu constrangerile stilistice impuse de episcop emisarului, romanul incepe sa se construiasca asemenea unei dari de seama reci si neutre, dialogurile iau forma unui interviu sau a unei piese de teatru in care personajele intra si ies din scena raspunzand intrebarilor lui Empi, uneori clar, alteori ermetic, sensul celor spuse lamurindu-se pe parcurs, sau nu, astfel ca orice raspuns creeaza alte intrebari. Numele vorbitorului introduce intotdeauna replica iar naratorul (Empi), la fel de bine emisarul nostru, al cititorilor in incercarea de a patrunde misterele cu tenta de roman politist ce-l inconjoara, incearca sa fie cat mai impersonal si obiectiv in relatarea faptelor. Cartea capata o aura de raceala, de neimplicare, cu relatari seci de fapte ce devin din ce in ce mai absurde, asa ca nu o recomand deloc cititorilor in cautare de identificare afectiva cu eroii. 
Exista insa trei personaje care se detaseaza din multime, ca o Sfanta Treime a unui cult al ghetii: mai intai Jón Primus, pastorul animist, reparator de obiecte stricate si potcovar; apoi Godman Syngmann, inventator si pescar, prieten si rival cu Primus, plecat in lume si revenit la ghetar pentru a produce bioinductie interstelara stiintifica; si, nu in ultimul rand, Úa, pentru o vreme mireasa lui Primus, cel care ne dezvaluie originea numelui: "Unii zic ca era compus din prima si ultima litera ale numelui Úrsúla, care inseamna ursoaica; sau chiar Úrania, care este zeita lumii astrale. Un teolog a crezut ca erau literele grecesti alfa si omega - in ordine inversa. Sau poate ca numele a aparut fiindca, atunci cand dau cu ochii de aceste femei, barbatii incep sa faca u-a, ca ratoii salbatici". Nota aceasta de oscilare intre gravitate si ironie care tasnesc impreuna din aceeasi fraza este emblematica pentru carte si, dincolo de subiectele serioase, de conflictul dintre doua moduri de a vedea sacrul si profanul, de insertiile suprarealiste ce m-au facut sa regret ca Bunuel nu s-a gandit sa regizeze o adaptare a cartii lui Laxness, a constituit pentru mine sarea si piperul unei lecturi provocatoare si stimulante.
Ca sa nu va lasati pacaliti de pistele false, trolling cum i s-ar spune in zilele noastre, va mai dau un exemplu: "... probabil ca nu a existat niciodata o pasare care sa zboare la fel de corect precum un avion; cu toate acestea, pasarile care pot sa zboare cat de cat zboara mai bine decat avioanele. Probabil ca toate pasarile gresesc un pic fiindca nu s-a descoperit formula absoluta si infailibila pentru pasari si, tot asa, toate romanele sunt proaste fiindca nu s-a descoperit inca formula corecta pentru roman." Pentru un asemenea roman ce-ti da tot timpul impresia ca te invita la un joc de "adevar sau provocare", Laxness a gasit cea mai potrivita formula.

Wednesday, 22 April 2015

Ursuletul pufos din Londra


Paddington (2014) 

Inca dinainte de a-l vedea, aveam senzatia ca filmuletul asta pentru copii poate fi placut si pentru copii de-astia ca noi, cu pielea mai putin neteda si mintea mai putin cruda. Nu stiu daca din trailer sau din faptul ca stiam ca e o ecranizare a cartilor unui englez, Bond, Michael Bond, coproductia anglo-franceza m-a facut  sa-i dau mai mult credit decat filmuletelor de gen americane ce-si trateaza publicul, chiar si pe cel fraged, ca pe unul cu handicapuri mentale grave (si asta nu e o idee preconceputa, ci post-conceputa, dupa prea multe animatii americane ce batatoresc drumul acelorasi valori in acelasi mod simplist, iar si iar, fara variatiuni). Am zis animatie?! Nu, e film artistic, dar uzand atat de mult conventiile animatiei am tendinta sa-l incadrez acolo.  Iar ursul, personajul principal, este, evident, o imagine pe calculator, fiindca nici un urs normal si cu instinct de conservare, oricat de bine dresat ar fi fost, n-ar fi putut sa "joace" scenele prin care trece Paddington. Imprudentilor care au vazut Ted, un alt film in care se plimba ursu', le spun sa fie linistiti, nu are nici acelasi grad de stupiditate, nici poante sexuale rasuflate.
Undeva, in adancul padurii amazoniene, traieste o specie de ursi vorbitori si rapid invatatori, mai ales cand e vorba de gemul de portocale, acest deliciu perpetuat din generatie in generatie, de cand exploratorul londonez ajuns in mijlocul lor le-a oferit know how-ul. I-a si invitat la el acasa, la Londra, si timp de vreo 40 de ani ursii si-au transmis bunele maniere britanice si au visat la ziua cand vor ajunge in indepartatul oras, amanand plecarea la la infinit. Abia cand lumea lor este distrusa de un cutremur, Paddington, nepotul prietenilor exploratorului, porneste in lungul drum spre Anglia.
Daca nu va intrebati ce ar cauta un urs vorbitor in Londra ci il luati ca atare, sunteti exact genul de spectator care se va bucura de filmul asta. Daca mai sunteti si fani Wes Anderson, imaginile ce se desprind din tablouri pentru a alcatui scene in miscare, cu detalii vizuale plasate subtil pentru a insufleti o lume aparent normala, cu un scenariu dulce-amarui ca marmelada de portocale ce l-a tinut in viata pe Paddington in lunga calatorie din Peru pana la Londra va vor aminti cu siguranta de lumea lui. Mai adaugati putin Jeunet, putin Terry Gilliam, condimentati cu Mary Poppins sau agentul 007 pentru a obtine lumea contemporana in care enciclopediile nu se gasesc online, ci la biblioteca, unde ursii stiu limba engleza si oamenii incep incet sa invete "urseza", unde frumusetile blonde se ocupa de taxidermie si Clubul Geografilor este un fel de societate secreta cu aspect steampunk, totul stropit din plin cu umor britanic.
 In Londra unde ajunge Paddington nimeni nu se intreaba ce cauta un urs vorbitor pe strada, un imigrant patruped produce aceeasi doza de neincredere, atunci cand nu este de-a dreptul invizibil, ca si unul uman. Ursuletul ce a invatat bunele maniere in jungla si se crede perfect adaptat spiritului englez are de luptat nu doar cu suspiciunea umana, ci si cu propria naivitate, cu credinta in bunatatea oamenilor, cu minunile tehnicii, intr-o cascada de gaguri ce ti-l fac din ce in ce mai drag. Chiar daca nu ai cum sa nu observi tezismul discursului despre integrare si diversitate si strecurarea ghidului turistic al Londrei printre aventurile lui Paddington, filmul are o magie irezistibila ce uneste optimismul lui Sally Hawkins - aici mama familiei ce-i ofera ajutor ursuletului - din Happy-go-lucky cu entuziasmul pufos al eroului principal pentru a crea un film-acadea de savurat in familie, mari si mici, cu aceeasi bucurie. E usor sa intri in spiritul povestii. Paul King, regizorul care a adaptat cartile lui Bond (acelasi Bond de la inceput, Michael) intr-un scenariu cu umor, actiune, aventuri ce nu lasa loc de timpi morti, si-a facut bine temele, trece si testul spectatorilor mici, si al celor mari.

Monday, 20 April 2015

Terorism si rubaiatele pierdute ale lui Omar Khayyam


Amin Maalouf - Samarkand

O veche legenda orientala spune ca un servitor a vazut intr-o zi Moartea in piata cetatii, fixandu-l cu privirea. Speriat, a alergat la stapanul sau si l-a rugat sa-i dea cel mai rapid cal, sa fuga departe, la Samarkand. Stapanul i-a implinit rugamintea si apoi s-a dus el insusi sa intrebe Moartea de ce i-a speriat slujitorul. Moartea i-a raspuns nevinovata: "Nu am vrut sa-l sperii, ma uitam doar mirata la el, nestiind ce cauta aici, diseara trebuie sa-l intalnesc la Samarkand." Am regasit povestirea in versiunea muzicala cu acorduri mai mult celtice decat orientale a lui Roberto Vecchioni, unde servitorul devine soldat si stapanul rege. Cu piesa lui Vecchioni in minte am inceput sa citesc cartea: 
"Ridere, ridere, ridere ancora / Ora la guerra paura non fa / Brucian le divise dentro il fuoco la sera/ Brucia nella gola, vino a sazietà / Musica di tamburelli fino all'aurora, / Il soldato che tutta la notte ballò / Vide fra la folla quella nera signora, / Vide che cercava lui e si spaventò...."
Intr-o asemenea atmosfera incepe  si Amin Maalouf, scriitor libanez de limba franceza, spre care m-am indreptat doar pentru atractia fata de legenda destinului implacabil (desi, fie vorba intre noi, nu cred in predestinare). Si m-am pierdut intr-o istorie romantata a vietii lui Omar Khayyam, ceea ce a fost si bine, si rau. Suntem in anul 1072, cand Khayyam are 24 de ani si ajunge in Samarkand: plimbandu-se pe strazile orasului, prin agitatia bazarului, o femeie gravida ii ia din mana cateva migdale. Traditia spune ca atunci cand "o viitoare mama intalneste pe strada un strain care-i este pe plac, trebuie sa caute sa obtina o parte din hrana acestuia; astfel, copilul va fi la fel de chipes ca el, cu aceeasi silueta zvelta, cu aceleasi trasaturi nobile si regulate". Mai incolo, un batran discipol al lui Avicenna, "apostolul Ratiunii", este batut pentru pacatul de a fi "fillassouf", cum sunt definiti peiorativ cei interesati de stiinte, religie si literatura. Khayyam este tanar, impulsiv, simte nevoia sa ia apararea victimei si are o confruntare cu atacatorii. Ajuns in fata cadiului, primeste un sfat ("Traim in epoca tainei si a fricii, trebuie sa ai doua fete, una s-o arati multimii, iar pe cealalta tie si Creatorului tau. Daca vrei sa-ti pastrezi ochii, urechile si limba, uita ca ai ochi, urechi si limba"), dar si o pretioasa carte alba in care sa-si scrie versurile secrete in care slaveste placerile efemere si  deplange zadarnicia vietii.
"Rubaiatele apartin unui gen literar minor, usor si chiar vulgar, potrivit pentru poetii mahalalelor". Este parerea clerului islamic, cel ce interzice tot ceea ce Khayyam iubeste: libertatea de gandire, capacitatea de a reflecta asupra conditiei umane si de a cerceta imensitatea Universului. Dar caile necunoscute ale destinului fac astfel incat unul din cei mai buni prieteni sa-i devina  Hassan Sabbah, intemeietorul sectei asasinilor, cel ce condamna erezia si nu considera nici un mijloc excesiv pentru a impune Dreapta Credinta. Nu stiu daca atunci a prins radacini terorismul, odata cu debutul conflictului intre sunniti si siiti, insa fortareata Alamut va fi fost, poate, prima tabara de instruire a fanaticilor religiosi asceti, asasini orbiti de propriul adevar. La polul opus, Khayyam trece prin lume fara a se murdari de sangele si noroiul ei, urmandu-si chemarea, uneori amagit, alteori iluzionat sau intristat.
Si facem un salt in timp iar in cea de-a doua jumatate gasim o alta carte, una plasata in timp la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, pe urmele manuscrisului pierdut. Un pic de etimologie ce atesta apartenenta comuna indo-europeana a englezei si persanei, cate o legenda sau o pilda (dintre care una, cea cu Nastratin si magarul, imi era cunoscuta in versiunea lui Anton Pann), ceva politica regionala, istorie si, evident, ingredientul-minune al tuturor volumelor istorice romantate, povestea de dragoste.
E o carte pe care am dus-o pana la capat doar din curiozitate istorica. Recunosc ca am nevoie de ajutorul beletristicii pentru ca unele jocuri politice sa-mi devina digerabile. Dar aura asta romantica in care Maalouf imbraca Orientul, personajele reduse la imagini arhetipale, imbratisarile sub stele, rezolvarile de situatii providentiale, comploturi, urmariri, manuscrisul pierdut pe Titanic despre care aflam in primele randuri sunt clisee care ma plictisesc. Maalouf canta pe aceleasi strune gresite ca si cantautorul italian cand vrea sa redea culoarea Persiei. In muzica merge sa-mi spui o parabola orientala in ritm celtic, e diferit, dar poate fi placut. In literatura, mai greu, atunci cand un scriitor isi trateaza eroii cu condescendenta se simte. Si la acest Amin Maalouf, cand personajele apar in cadru, strica atmosfera si nuantele pastelate ale decorurilor capata tonuri stridente de melodrama. Cartea mizeaza pe atractia pentru exotism si o transpune dar in genul acelor documentare romantate de popularizare a istoriei de pe History Channel. Porneste de la personalitati culturale si politice existente, speculeaza si fabuleaza pe marginea lor, ofera imagini in miscare pentru a nu dezamagi nevoia de dinamism a spectatorului contemporan, mai interesat de o reeditare cu actori a unei scene de lupta decat de contemplarea unei fresce sau tapiterii a epocii. Nu am putut scapa de senzatia de fabricare, de confectionare si simplificare a trecutului pentru a corespunde asteptarilor mentale ale omului modern. Si asa apar uniformitatea, senzatia de divertisment usor si efemer. E bun si el uneori, cu conditia sa nu-l iei prea in serios...

Wednesday, 15 April 2015

Nedreptatiti si frustrati


Relatos Salvajes (Wild Tales) (2014)

Fiecare dintre noi s-a simtit candva nedreptatit. Si invers, logic, am cauzat, poate fara sa ne dam seama, disconfort si iritare altora, fie din stangacie, fie din ignorarea unor norme, din neatentie sau rea-vointa ori pentru ca aveam dreptul legal sa o facem sau pentru ca ne enervau. Nu-mi place cand, in masina, un sofer imi taie imprudent calea, eventual mai si vocifereaza ca nu m-am dat deoparte din drum.  Ma enerveaza ca dreptul de a trai si a munci in tara asta se plateste scump si mai trebuie sa stau uneori si la coada ca sa le dau banii pe care nu vreau sa-i dau, m-ar fi intristat daca as fi considerat muzica vocatia mea si un profesor mi-ar fi spus ca nu o sa ajung prea departe, daca m-ar trada cineva in care am multa incredere, daca altcineva s-ar trezi ca are dreptul legal sa ma dea afara din casa. Dar in nici una din situatii, cele expuse sau altele, nu as considera violenta o solutie. Si nu o consider nicicum, mi se pare apanajul oamenilor incapabili sa-si justifice alegerile si actiunile prin cuvinte. Cand nu mai am replica, mai bine tac decat sa ridic mana la cineva.
Cele sase scurt-metraje care alcatuiesc Relatos Salvajes au un fir comun, acela al unor personaje ajunse la o limita dincolo de care gasesc posibila numai o rezolvare violenta, insa mi se pare prea subtire pentru a sustine un film unitar. Sunt sase secvente, fara legatura intre ele, cu personaje si situatii diferite. Prima, cea mai scurta, vazuta acum, dupa prabusirea avionului din Alpi, are ceva premonitoriu si macabru prin coincidenta situatiei. Urmatoarea e despre o razbunare sangeroasa intr-un restaurant, in a treia avem soferul de Audi mandru de masina lui in conflict cu un redneck dintr-o taraboanta, apoi un tip exasperat de amenzile platite pentru parcari neregulamentare, un tata ce incearca sa-si protejeze fiul care a comis un accident de circulatie cu victime si, in final, o mireasa care afla in ziua nuntii despre relatia iubitului ei cu o alta femeie. Pornind de la situatii aparent banale, fiecare dintre cele sase scenarii deviaza spre razbunari, chipurile senine sunt din ce in ce mai schimonosite de ura si de nevoia de a arata cine-i cel mai tare, intr-o acumulare tot mai grotesca de situatii, ce intra in zona kitch-ului la nunta din ultima povestire.
Filmul lui Damián Szifrón, mai bine zis filmele, nu mi-a(u) placut. Poate pentru ca nu m-a convins deloc stilul concentrat de scurt-metraj, nu a fost in masura sa redea, in cateva minute, metamorfozarea personajelor, ce par schitate sumar si cu trasaturi voit caricaturale. Poate pentru ca nu i-am inteles umorul pe care i-l lauda lumea si am vazut in loc doar tragismul, indivizi cu proveniente sociale diferite uniti de aceeasi rautate, de aceeasi indarjire de a-si "arata muschii", de a demonstra cine e mai tare, prin resursele ce le sunt la indemana: bani, bombe, avioane, masini, teroare psihica, otrava. Poate implicarea lui Almodóvar ca producator mi-a creat asteptari mari. Si poate aceasta viziune unilaterala, neagra, asupra oricarui aspect al existentei (casatorie, sistem, destin, justitie) ce nu imbie deloc la subtilitate, la nuantare, mi s-a parut prea monotona, mai ales ca filmul nu se distinge nici prin imagine, intr-o singura sceneta iese putin din cadrele obisnuite, nici prin originalitate. Am inteles ideea dupa primele doua, deja de cum incepe al treilea stii ca se lasa cu sange, vanatai, figuri incrancenate... Al cincilea fragment iese putin din tipar, insa modul in care se escaladeaza conflictul tine de aceeasi viziune sumbra a naturii umane, coruptibila si influentabila. In povestirile salbatice ale lui Szifrón omul este mai prejos de un animal salbatic. E la fel de primitiv in instincte, dar mult mai ingenios si sadic in modul de satisfacere a lor.
Felul in care scenariul intelege sa imbine ideile pesimiste despre rasa umana cu divertismentul pulp pe care nu l-am gustat deloc in context mi s-a parut o gluma proasta chiar si mie, care gasesc resurse de amuzament in  violenta pe ecran in cheie satirica, asa ca mirarea si confuzia mea in fata nominalizarii acestui film la Palme d'Or persista. E ceva ce mi-a scapat mie sau juriului care l-a propus?!

Monday, 13 April 2015

Culorile reci si calde ale primaverii

Poiana Brasov, Parcul Cismigiu

Nu pot sa ma hotarasc la o singura primavara. Imi plac caldura, lumina soarelui, mirosul si culorile florilor, ciripiturile zburdalnice din timpul zilei, agitatia cotofenelor din fata balconului ce-si mai adauga un pai sau o crenguta la cuib si serenadele privighetorii atunci cand restul pasarimii pleaca la culcare, sa observ corcodusul de sub geam de cand apar primii muguri pana cand cad ultimele petale, apoi liliacul, infrunzit deja, asteptand sa-mi trimita parfumul dulce si puternic, dar imi plac si stralucirea alba de nea, scrasnetul placii pe zapada, aerul rece si curat al muntelui, brazii imbracati in cojoacele fainoase ale iernii ce nu se lasa gonita, vinul fiert cu mar si portocala de la cabana Postavaru, intre doua coborari, in timp ce gandurile se pierd departe, printre crestele Bucegilor sau pe culmea Pietrei Craiului.
Si primavara asta a fost pe partiile din Poiana Brasov (si cred ca inca mai este) cea mai frumoasa iarna. Nu in ianuarie sau februarie, cand era gheata si aglomeratie, ci acum au fost cele mai bune zile pentru sporturi de... mmm... primavara?! Zapada e moale, partiile aproape goale, soarele prietenos, urcarea cu gondola 5 puncte in loc de 6, cum era in timpul sezonului, adica o urcare in plus la fiecare 5. 









Si apoi socul termic, diferenta de temperatura de 20 de grade, ma aduce acasa, intr-o alta lume, una mai aglomerata, dar verde si plina de lalele, narcise, zambile. Parcul Cismigiu, azi.









Nu cred ca voi putea vreodata sa aleg intre primavara alb-albastra si cea verde crud multicolor, asa ca am gasit varianta ideala, care sa le impleteasca pe ambele.
Sa aveti o primavara in culorile voastre preferate!

Thursday, 9 April 2015

Deschizatorii de drumuri


Meir Shalev - Roman rusesc 

Va invit intr-o lume unde totul vibreaza si respira in ritmul uman: perele din livada "se trezesc", hiena "ranjeste batjocoritor", vaca este o "tovarasa harnica", printre scandurile dusumelei unei case se aud "gemete de agonie si suspine de implorare" ale micilor animalute ascunse, arici, serpi, ganganii. Copacii cu suflet amar gazduiesc larve ce scuipa blesteme. Este lumea in care au descins evreii reintorsi acasa dupa aproape 2000 de ani, pentru a se statornici si intemeia satul din Vale, unde totul are proportii de basm. Ei au fost eroii copilariei lui Baruch, personajul narator: au venit unii cu trenul, altii cu vaporul, altii zburand pe gaste sau stramutati de vant, unul singur, Schifris, a plecat pe jos si n-a mai ajuns. Baruch, copilul orfan crescut de bunic, "un butoi cu povesti", devine la maturitate protectorul lor, stapanul cimitirului in care s-au adunat deschizatorii de drumuri, fie ca au ramas in sat pentru totdeauna sau au trecut Oceanul pentru a reveni doar ca sa fie ingropati acasa. S-au strans acolo 274 de oameni, o mandolina si un catar.
Din povestea intoarcerii lor prind viata si si se rasfira altele, ca o tulpina sanatoasa si puternica din care rodesc fructe atat de diferite, fara a se desprinde de trunchiul comun. Shalev iubeste legendele, poezia, fantezia, are umor si capacitatea de a doza miere si venin cat trebuie in epitet si metafora, de a struni comparatiile si personificarile ce insamanteaza un univers exotic si ireal. Nu creeaza istoria unei comunitati ce-si ia in stapanire pamantul promis, ci o impletitura de istorii personale intinse de-a lungul a trei generatii, alaturate de firele amintirii povestitorului, facand salturi in timp si revenind sa completeze spatiile goale. Pornim de la oamenii care au facut pustiul sa rodeasca, trei barbati si o femeie ce au intemeiat "Asociatia de Lucru cu numele Feige", numele ei, "mieluseaua jertfita" in urma unei trageri la sorti. Continuam cu primul copil nascut in satul nou infiintat, format la inceput din doua randuri de corturi rasfirate printre aburii mlastinilor.
Nu ai timp sa te gandesti ca te afli in mijlocul unei comunitati agricole cu reguli si oranduiri stricte preluate din principiile socialiste, chibutul din cartile lui Amos Oz, pentru ca orice norme sunt contrazise, incalcate, spulberate: animalele din Vale invata unele de la altele, porumbeii voiajori isi divulga tainele celor salbatici, cainii urla ca sacalii, un vitel, Jean Valjean, devine protagonistul unei prietenii neobisnuite, motanul Bulgakov se salbaticeste, catarul Seitzer isi face singur dreptate. Principiile ereditare promovate de agricultura de influenta ruseasca sunt date peste cap, fiindca oamenii stiu cum sa lege ramurile copacilor pentru a spori rodul, cum sa impace reginele intr-un stup pentru a convietui impreuna ca sa obtina mai multa miere, cum sa tina norii prizonieri intr-o pestera si apoi sa coboare pe ei impreuna cu ploaia.
E una din cartile pentru care simt ca merita totul: si asteptarile inselate, si timpul pierdut cu alte carti ce ademenesc cu promisiunile lor doar pentru a constata ca-mi raman straine, ca isi subestimeaza cititorii sau incearca sa ii pacaleasca prin trucuri cunoscute, lucruri pe care oricine a gustat din bucuriile si dezamagirile lecturii le simte la un moment dat. Aici avem miracole la tot pasul, ca in cele mai frumoase carti ale realismului magic, trebuie doar sa vrei sa le vezi:
"Bivolii greoi au inaintat incet spre noi si s-au apropiat, cu narile adanci si umede largindu-se de emotie la cel dintai semn de impotrivire. Nu mi-era teama de ei, ca doar sunt obisnuit cu animalele. Un taur deschis la culoare, urias, pasea intre ei. Largimea umerilor lui, grosimea copitelor si aburul cald care iesea din botul lui umed mi-au iutit bataile inimii. Am inceput sa alerg in intampinarea lor si, cand m-am apropiat, l-am vazut si pe flacaul cu pantaloni kaki si cu masca de stupar, sprijinindu-l pe batranul care se poticnea si ducandu-i traista uzata. Dar toata adunatura a traversat campul si a disparut dincolo de chiparosii indepartati, si cand m-am intors la campul inundat si la privirile uimite atintite asupra mea, am inteles ca in afara de mine n-a vazut-o nimeni."
Cine este flacaul cu masca de stupar?! Ramane sa aflati, nu vreau sa spun nimic despre ei, cei care au crezut ca nu vor imbatrani niciodata. Va las bucuria de a descoperi singuri magia unei carti in care viata si moartea merg mana in mana, campurile roditoare si cimitirul deschizatorilor de drumuri cresc in acelasi timp. Sunt intamplari care capata prin repovestire dimensiuni hiperbolice de basm, transpuse cu abundenta tablourilor construite de Arcimboldo din roadele pamantului. Pamantul de sub talpile eroilor lui Shalev rodeste, acopera si descopera mlastina, linisteste, angoaseaza, oboseste, rasplateste si, rand pe rand, ii inghite.

Wednesday, 8 April 2015

Jucariile lui Harms


Daniil Harms - Iluzie optica

Dupa cum recunoaste el insusi, Daniil Harms este o figura extraordinara. In literatura romana, scriitorul cel mai apropiat ca spirit ar fi Urmuz, singurul care se inscrie in acelasi filon al bizarului tragicomic al povestirilor lui Harms, unde imaginatia imbina firesc scenariile cele mai banale, precum o cina in familie, cu invazia incredibilului in mijlocul rutinei, tratat ca si cum n-ar fi acolo, ca si cum un calugar iesit din podea sau un barbat cu cutit in mana ce priveste pe geamul de la etajul patru al sufrageriei unei familii ar fi prezente normale. 
Plictiseala, rutina si golul sunt atat de inradacinate in eroii lui Harms incat nimic nu ii poate tulbura sau mira. Poate pentru ca in interiorul acestor oameni nu mai este nimic. Sau nici ei nu sunt, au ramas in locul lor doar niste simboluri ale neantului, de obicei solitare si inchise in lumea lor. Singuratea protejeaza, interactiunea cu ceilalti are mari sanse sa se termine rau.  Atunci cand cineva incearca sa ajute o persoana in impas confirma zicala ca "nici o fapta buna nu ramane nepedepsita". Dar si cei care nu ajuta o sfarsesc la fel de rau, ca in bancurile seci. "Traia odata o babuta. Traia, traia, apoi a ars in soba." Verdictul vine brusc, fara explicatii. Uneori autorul ne anunta sec, la sfarsitul povestirii: "Gata!" sau "Asta-i tot!" Alteori pretexteaza ca nu-si gaseste calimara. Dar n-are nevoie de scuze si motive. Oricum s-ar termina, simti ca acele concentrate de comedie umana neagra si absurda pe care le administreaza Harms sunt exact cum trebuie, laconice si la obiect.
Are atitudinea ludica a unui copil fara tabu-uri, ce-si strica sau repara jucariile dupa cum ii vine cheful. Celelalte jucarii, asteptand sa le vina randul, asista cu sufletul la gura la pataniile suratelor, cu o placere la fel de morbida precum aceea a gramezii de gura-casca adunata sa priveasca la un magazin  o casiera moarta, gramada usor imprastiata de stirea ca, intr-o alta parte a orasului, cad babe de la balcon. Pe care le vedem cazand mai incolo, intr-o alta povestire, intr-un numar ce pare infinit. Apoi multimea migreaza la targul unde unui orb i s-a daruit un sal...
Dar pana atunci cad constructori de pe o cladire, aflam de ce nu se poate scrie despre Gogol si Puskin, cat cantareste credinta, daca exista pe Pamant ceva ce ar putea influenta si alte universuri, povestea cu cioara patrupeda si vulpea, cat de usor se poate pierde omul printre lucrurile marunte si multe-multe altele, intr-un delirant lant al consecintelor de multe ori fara cauze. Unele fragmente au continuitate intre ele, cum e povestea copilului al carui tata a tinut mortis ca fiul sa i se nasca de Anul Nou. Nu conteaza ca unul are titlu, altul nu, ce mai conteaza titlurile intr-un univers unde orice conventie logica e spulberata?! Pentru ca asa vrea Harms, nu puneti intrebari, lasati-va doar purtati de imaginatia lui nastrusnica si poznasa! Absurdul poate fi vesel sau ironic, fantastic sau extravagant, flamboaiant sau violent, niciodata plictisitor!
Textele au de la cateva randuri la 2-3 pagini, culminand cu ultima, de vreo 20 de pagini, ceea ce la standardele de concentrare ale lui Harms s-ar putea numi de-a dreptul roman.
Citisem "Mi se spune capucin", o parte din prozele de acolo se regasesc si aici, intr-o alta traducere, a lui Mihail Vakulovski, parca mai zburdalnica, mai cu nerv si mai lipsita de inhibitii, mai neeufemistica decat precedenta, ceea ce cred ca e mai in spiritul autorului rus. Insa sunt si texte noi, si niste scrisori, nu stiu cat de reale, dar nici nu tin sa aflu atata timp cat contin tot literatura, ireverentioasa si amuzanta, pentru a incheia cu anecdote atribuite acestei figuri unice in literatura rusa, din care aflam cu Gogol se travesteste in Puskin si invers, ca lui Tolstoi ii plac mult copiii, din care isi face un stoc la fel de infinit ca si cel de babute cazatoare de mai sus, ca Turgheniev fuge la Baden-Baden cand se simte prins la ananghie si se sperie, ca Lermontov iubeste cainii, chiar mai mult decat pe Natalia Nicolaevna Puskina, ca Dostoievski traieste oarecum in afara timpului... Cititi si alegeti fiecare, punand cap la cap informatiile pe care le detineti si cele strecurate de aceste anecdote, cat vreti sa credeti din ele si cat nu. Bucurati-va de fictiune!
Concluzia lui Harms la aceste anecdote este ca "Hosasevici a imprumutat odata de la Gorodetki 100 de ruble. Pe Gumiliov l-a lasat nevasta. Blok s-a batut cu Narbutov, i-a despartit insa Levsitz, lui Andreev i-a ars apartamentul, Mandestam si-a cusut o noua camasa, iar Marienhoff, spalandu-se in vana, s-a lovit la cap foarte tare - multe lucruri interesante se pot povesti despre literatura rusa de la inceputul secolului XX."
Si gata, cititi Harms!

Monday, 6 April 2015

Ipochimenii de dupa 200 de ani

Aferim! (2015)

S-a vorbit si s-a scris mult despre filmul asta. In mare, chiar si cei care nu l-au vazut ii stiu subiectul: un zapciu, Costandin, insotit de fiul sau Ionita pornesc in cautarea unui rob tigan fugit de la stapan, prin Tara Romaneasca a primei jumatati de secol XIX. Inainte de a exprima cateva pareri si impresii, va spun de la inceput: daca nu l-ati vazut si cititi aici (puteti sa o faceti linistiti, eu nu dau spoilere decat la filmele pe care le consider proaste si nu e cazul) mergeti la cinema sa-l vedeti, cat mai ruleaza pe ecrane, sa-i facem incasari, sa aratam Consiliului Cinematografiei, care l-a finantat cu o suma mai mica decat cea investita de omologul sau din Bulgaria ca suntem multi si cei care vrem astfel de filme, nu doar fanii tampeniilor prost interpretate si cu scenarii de doi bani ca Selfie, filmul romanesc cu cele mai mari incasari din 2014.
Fie ca va declarati sau nu interesati de istorie, lumea in care traim nu are cum sa va ramana indiferenta. Si intelegand ca acum 200 de ani lucrurile nu stateau foarte diferit in privinta naturii umane se strecoara aceeasi intrebare pe care si-o pune zapciul meditand asupra timpului in raport cu viitorul: ce vor gandi ipochimenii de peste 100-200 de ani despre noi? ne vor blestema sau ne vor multumi pentru drumul pe care l-am deschis? Vom continua sa defrisam padurile fara sa plantam altele in loc? Soferii de Audi si BMW care-si cumpara masini puternice doar pentru a-si demonstra bunastarea vor fi la fel nesimtiti in trafic ca si trasurile fanariote ce considera ca au intaietate pe o poteca din padure in fata calaretilor? Fetele bisericesti vor continua sa fie pretuite stiind ca evlavia e de multe ori o masca ipocrita? Conflictele etnice vor persista? 
Privind spre trecut, filmul invita la o meditatie despre viitor si locul pe care vremurile noastre il vor ocupa in istorie, despre natura umana coruptibila, razbunatoare, influentabila, cruda de multe ori cand pozitia sociala o permite, cu slabiciuni mostenite dintr-un Ev Mediu ce s-a prelungit la noi pana spre secolul XIX. S-a vorbit mult despre el ca despre un document vizual al robiei, cu consecintele sale, una fiind  ca si in zilele noastre majoritatea clientilor inchisorilor sunt tigani. Abordarea mi se pare o reducere la o singura tema, si nu la cea mai importanta. Din punctul asta de vedere nu am aflat nimic nou, daca ne uitam in ograzile altora, e evidenta de mult timp paralela cu ce s-a intamplat in America prin abolirea sclaviei, rasism, infractionalitate mai mare in randul populatiei de culoare... si ca sa merg mai departe, Cuza al nostru a fost un fel de Lincoln (chiar daca dezrobirea incepuse inca din perioada pasoptista), doar ca el n-a beneficiat de regizori si scenaristi care sa-i glorifice reforma sociala prin mijloace de larga respiratie. 
Aferim! ne arata mult mai mult: culorile unei intregi epoci la confluenta dintre civilizatia fanariota si turceasca unde umanismul de sorginte vestica incepe sa-si faca simtita timid prezenta pentru a rabufni la jumatatea secolului. Si e destul de greu sa urmaresti toate nuantele acestor culori, construite dintr-o limba impanata cu arhaisme, turcisme (ciubuc, islic si altele) si grecisme (agapi mou, ipolipsis (reputatie), perierghie (curiozitate), ce bine sa am translatorul cu mine la film :P), ici-colo cate un neologism francez ("acablata", de exemplu), suprapuse peste o lume galagioasa unde replicile protagonistilor se mai pierd in zgomotul de fond  al unui balci sau al unei crasme. Poti sa mormai ca dialogurile nu sunt autentice, ca sunt prea impregnate de livresc, ca un zapciu nu ar avea preocuparile metafizice si limbajul unui boier instruit, dar sunt atat de savuroase incat autenticul nu conteaza. Ma bucur ca Radu Jude a apelat din nou in scrierea scenariului la ajutorul lui Florin Lazarescu, un autor cu simtul dialogului, si a rezultat astfel un script vivace, de o bogatie a limbajului cum nu prea vezi in scenariile romanesti. Aportul Constantei Vintila-Ghitulescu este si el vizibil in reconstituirea unei epoci disparute, cu obiceiurile, interactiunile umane si costumele ei. Mai glumind, ma gandesc ca jumatate de buget s-a dus pe constructia balciului si pe impresionantele costume. 
Filmarea in alb-negru pare sa fi fost o optiune, am vazut ca regizorul spunea undeva ca este partial un omagiu adus unor filme romanesti la care face trimitere si western-urilor vechi, partial un simbol al capacitatii limitate de redare a realitatii. Cel mai ieftin machiaj e reglarea din contraste a chipurilor tuciurii, as adauga cu un pic de malitiozitate. 
Un bonus deloc neglijabil este muzica. Intr-un film bazat atat de mult pe dialog, muzica nu poate fi altfel decat reala, in cadru. E muzica romaneasca veche cu influenta orientala interpretata de grupul Trei Parale, din care am recunoscut versurile lui Anton Pann, ce sporeste senzatia de imersiune in epoca. Dintre actori am remarcat interpretarea lui Teodor Corban, in rolul principal, si aparitia episodica a lui Victor Rebengiuc, mai putin convingator mi s-a parut tiganusul ce-si recita replicile ca pe o poezie la scoala, dar are el timp sa creasca.
Cu multele bune si foarte putinele rateuri, va invit la acest road movie cu cadre largi, ce ne plimba din Delta Dunarii in Muntii Macinului si prin alte locuri frumoase, fara sa slabeasca deloc ritmul. E un film romanesc ce se detaseaza de valul realist si, trimitandu-ne in trecut, ne forteaza sa ne uitam la prezent, la cei din jur cu pacatele si slabiciunile lor, romani si tigani deopotriva.

Saturday, 4 April 2015

Necaz cu haz


Hodejegerne (Headhunters) (2011)

Intr-o slujba precum cea de recrutator de personal pentru corporatii, imaginea conteaza. Ea trebuie sa inspire siguranta de sine, succes, sa-i dea clientului increderea ca omul ales este cel mai potrivit in functia propusa. Desi Roger Brown (Aksel Hennie) corespunde criteriilor, simte ca intreaga cariera pe care si-a construit-o este insuficienta ca sa mentina un standard de viata corespunzator pretentiilor partenerei sale oficiale, Diana, o blonda atragatoare, proprietara unei galerii de arta. Stima de sine se mentine si prin capacitatea de a fi un barbat dezirabil, asa ca o amanta, cel putin, e obligatorie. Intr-un mediu unde "succesul" este cuvantul-cheie, complexele unui tip cu inaltimea de 1,68 metri au nevoie de multi bani pentru a se simti compensate. Asa cum isi invata clientii ca pentru a fi alesi in functii importante au nevoie nu doar de un CV impresionant, dar si sa se faca dezirabili pentru compania in cautare de director, si in viata de familie simte presiunea de a oferi o situatie financiara stabila, mult deasupra posibilitatilor unui job onest, chiar daca e bine recompensat. 
De aceea in timpul liber Roger se ocupa de furturi de tablouri scumpe, vandute de un prieten complice peste granita, in Suedia. Lucrurile merg bine pana intalneste un Lanister.... care-si plateste intotdeauna datoriile. Oops, am schimbat filmul. E vorba de Clas Greve (Nikolaj Coster-Waldau, Jaime pentru fanii GoT), fost agent al fortelor speciale, proaspat demisionat in Olanda din fruntea unei companii de top, candidat la functia de director al societatii concurente din Norvegia, genul de barbat ce pare sa reprezinte tot ceea ce Roger crede ca-i lipseste: succes, carisma, lipici la femei. In plus, are in colectie un tablou de Rubens ce i-ar asigura recrutatorului traiul linistit pentru mult timp. Numai ca lucrurile o iau razna dupa primul sfert de ora al filmului, care prezinta premisele de mai sus, si se transforma intr-o vanatoare de capete in sensul propriu al cuvantului. Dar atat de razna incat nimic nu poate fi anticipat, intorsaturile de situatie curg, si individul in costum de la inceput se metamorfozeaza intr-un calugar shaolin din ce in ce mai bandajat si mai indarjit. 
Stiu ca numele lui Jo Nesbø este popular printre iubitorii de literatura nordica prin ce are ea mai vizibil, si anume thriller-ele. Desi evit cartile de gen si  nu am rabdare cu caramizile focusate doar pe actiune si suspans, scenariile adaptate dupa ele in viziunea locala au ingredientul lipsa in filmele de gen hollywoodiene, bazate pe efecte speciale si aceleasi plictisitoare urmariri. Are desfasurarea imprevizibila si umorul negru cu tenta ireverentioasa al nordicilor care nu tin cont de nici un fel de sensibilitati (pana si cainele...:((), de-ala de razi in timp ce te oripilezi si iti vine sa razi si retrospectiv, dupa ce s-a terminat, rememorand secventele. Are si capacitatea de a face situatiile incredibile sa devina foarte plauzibile, situandu-se de la inceput pe coordonatele  nocive ale motivatiei eroului ce-si mascheaza fragilitatea psihica printr-o prosperitate financiara construita pe cai riscante si ilegale,  cu excesul ca un drum spre succes. Asa ca zic sa-l vedeti cat se mai poate, in varianta originala, pana cand ecranele cinematografelor nu vor fi acaparate de remake-ul la care tocmai se lucreaza la Hollywood. Pentru cei interesati de nume si neimpresionati de Lanisteri, un alt punct de interes ar fi ca regia ii apartine lui Morten Tyldum,  recent nominalizatul la Oscar pentru The Imitation Game, fiind filmul care l-a adus in vizorul industriei cinematografice americane. 
Contine violenta explicita, un pic de nuditate, limbaj licentios, imagini traumatizante psihic, tensiune. Dar, ca o buna comedie neagra, activeaza prin situatiile ce se succed cu repeziciune, toate supapele energiilor negative si binedispune. Miza nu e sa ghicesti cine e "the good boy" ori "the bad boy", fiindca ambii, si urmaritorul si urmaritul, intr-o permanenta schimbare de roluri, isi au pacatele lor, ci interactiunea dintre cei doi protagonisti care se completeaza excelent, interesul si atasamentul pe care reusesc sa-l creeze filmul privitorului, starea de incertitudine tensionata. Nimic nu e cum pare, nici macar un cadavru nu ofera siguranta ca in secunda urmatoare nu va incepe sa miste. Iar de politia norvegiana mai trebuie sa spun ceva :))?! Ca si in alte filme, reprezentantii ei par sa fie cele mai inocente si pure personaje. Explicabil intr-o tara unde prima cauza a disparitiei unei masini este ca proprietarul s-a imbatat cui si a uitat unde a lasat-o.  
Daca va plac thrillerele transformate in comedii negre, daca v-a convins ceva din recomandarile mele de pe-aici din cinematografia daneza, cu care se inrudeste, ori filme ca In Bruges si umorul à la Tarantino, ala care te face in anumite momente sa te simti vinovat ca-ti vine sa razi, merita sa-i acordati o ora si jumatate din timpul vostru. Nici nu e mult.

Thursday, 2 April 2015

Ce poate face un autor cu oamenii de rand?


Julio Cortázar - Castigatorii

"Ce poate face un autor cu oamenii de rand, absolut banali, si cum sa-i infatiseze cititorului, ca sa-i faca interesanti cat de cat? Sa-i lase cu totul in afara fictiunii este cu neputinta, deoarece oamenii obisnuiti sunt, clipa de clipa, cheia si punctul esential, verigile necesare in lantul intamplarilor vietii; sa-i omita inseamna sa piarda orice legatura cu adevarul."
Cu acest motto dostoievskian se deschide primul roman al lui Cortázar. Cei care nu au citit Sotron si Cartea lui Manuel ori au fost descumpaniti de iesirea din zona de confort literar propusa de autorul argentinian ar putea gasi in Castigatorii cel mai potrivit titlu pentru a se apropia de un univers simbolic, pe alocuri atat de incifrat incat doar curgerea melodioasa cuvintelor si succesiunea poetica a secventelor te poarta mai departe prin labirint lasandu-te sa-i reinterpretezi lumea dupa propriile puteri ale imaginatiei. Aici suntem intr-un mediu mai familiar, intr-o rama narativa conventionala ce imbina misterul si suspansul cu romanul existentialist, creeaza asteptare, stimuleaza si intriga. Cand cititorii vor descoperi ca invitatia cuminte, aparent traditionala, este inselatoare, se vor trezi impreuna cu personajele in mijlocul marii si nu le va ramane decat sa se descurce, sa navigheze singuri prin universul alegoric in care au intrat.
Un grup de castigatori ai unei loterii de stat avand ca premiu o croaziera spre o destinatie necunoscuta se reuneste intr-o cafenea. Printre ei, sunt doi profesori de liceu, un elev de-al lor impreuna cu familia, un medic stomatolog, arogantul patron al unui lant de magazine, un cuplu de tineri indragostiti, un tanar cu multa imaginatie insotit de mama lui divortata si de un ciudat prieten, un grup de provenienta sociala modesta, acompaniat zgomotos la plecare de taraful de bandoneonisti. "Elita intelectuala si fotbalistica", dupa cum constata un personaj la vederea eterogenei adunaturi. Misterul sporeste cand fastuosul vas de croaziera promis este inlocuit cu un cargou, accesul pasagerilor este limitat la anumite sectiuni ale vasului, echipajul nu se arata, cei intalniti intamplator abia se descurca in engleza, spaniola nu o inteleg. Ei vor fi repede clasificati in "lipide", tipii ciudati care nu vorbesc niciodata, si "glucide", ofiteri ce le ofera cu zgarcenie detalii despre situatia medicala a capitanului. In incercarea de a-si face asteptarea unor lamuriri cat mai placuta, viitorii pasageri se privesc cu suspiciune si curiozitate, se analizeaza, creeaza o dinamica a grupului in functie de interese si afinitati, pentru a nu ramane, asemenea stelelor singuratice care nu se integreaza intr-o constelatie, nesemnificativi. Unii se indragostesc, altii se imbolnavesc, unii se intreaba, altii viseaza.
Cei douazeci (daca am numarat bine) sunt ca niste personaje dezorientate in cautarea unui autor ce nu se arata, asa ca fiecare incearca sa-si joace singur rolul, dupa capacitatile proprii, printre usi inchise, coridoare alambicate ce ii readuc in punctul de plecare si marinari aproape muti. "In general e o atmosfera de ciuma de parca am trai intr-un roman existentialist", observa la un moment dat un personaj dand glas anxietatii ce-i inconjoara, si nu se insala prea mult. Premiul si calatoria sunt aici doar pretextul ce creeaza asteptari pentru o incursiune interioara, unde fiecare isi chestioneaza propriile limite si valori, reactiile in fata necunoscutului (fie ca se manifesta in omul de langa el sau in situatia in care se vad pusi cu totii), cauta repere, sens si autenticitate. Pentru unii, singurul sens pare sa fie acela de a descifra misterul pupei, zona interzisa. Altii se multumesc cu informatiile laconice oferite. Iar Persio, filozoful si poetul, se situeaza mai degraba printre stele, in afara spatiului si timpului, neinteresat de cunoasterea rationala, ci de sacralitate si muzica universului. Capitolele ce-i sunt dedicate, in italice, numerotate de la A la H sunt un alt fir, o iesire poetica si suprarealista din universul comun al romanului. El pare sa fie singurul care isi da seama ca aceasta croaziera, ce ia brusc sfarsit in a treia zi, este o metafora, e vocea neauzita de ceilalti a autorului, ce deplange un destin limitat al unor oameni de rand ce nu conteaza ca individualitati, ci ca simboluri, ca material de comunicare si reflectie.
Iar castigatorii din titlu suntem doar noi, cei care patrundem prin carte in aceasta neverosimila lume. "Morti sau vii, s-au intors din expeditia lor cu ochii tulburi, iar Persio vede inca o data desenandu-se imaginea chitaristului din tabloul care a apartinut lui Apollinaire, el constata inca o data ca muzicantul nu are fata, ci doar un vag dreptunghi negru, o muzica fara stapan, un eveniment orb si fara radacini, un vapor plutind in deriva, un roman care ia sfarsit."

Wednesday, 1 April 2015

Plopii de la ora 11


Anne B. Ragde - Plopii din Berlin

Sa spun drept, editia pe care am citit-o eu nu este cea de mai sus, ci aceea publicata acum cativa ani in seria Cotidianul. Dar aparitia noii colectii a editurii Univers mi-a adus cartea pe lista prioritatilor, a facut-o mai vizibila in teancul de surate cu coperti monocolore ce alcatuiesc in biblioteca o ceata pestrita, asteptand sa-mi ofere momente de placuta relaxare, de cunoastere si visare. Va spuneam acum cateva luni de el, un cadou primit cu entuziasm, din care mai ciupesc cate o firimitura din cand in cand. 
Inainte sa ajung la carte, salut aparitia colectiei, chiar daca in programul meu "ora 11" nu ocupa un loc special. Imi vine dimineata in somn si nu apuc sa o simt, pleaca dupa-amiaza la fel de nevazuta, cand inca ma absorb treburile zilei. Dar i-am inteles ideea si am sa o transform, daca imi va oferi titluri tentante, cum sper, in propria mea ora 3, 4 sau 5. 
Cartea Annei B. Ragde, prima din colectie, mi-a adus un déjà-vu nostalgic, venit pe  un drum strabatut de prea multe ori. Ca sa incep cu partea a doua a afirmatiei, familiile reunite de o trauma ce ajung sa-si dezvaluie secretele trecutului, sa caute reconciliere, sa modifice relatiile dintre membri, sunt o tema des exploatata. Literar o evit, caci subiectul cheama un anume gen de autori (in general autoare), genul siropos-senzationalist, cam lipsit de har si imaginatie.  Cinematografic am mai picat in plasa, daca e sa fie pierdere de timp, macar e mai scurta. Si am gasit filme mai bune, ca August: Osage County, sau mai slabe, ca Death at a Funeral, numai doua exemple din lunga lista a celor care au abordat tema, mai amuzant sau mai dramatic...
In cazul de fata, cei trei frati Neshov care se aduna in apropierea mortii mamei lor sunt un fermier din Byneset, un satuc de langa Trondheim, un anteprenor de pompe funebre din oras si un decorator gay din Copenhaga, unde traieste de douazeci de ani fara sa-si fi vazut familia. Cel dintai locuieste la ferma impreuna cu parintii, este un tip izolat si preocupat doar de porcii pe care ii creste, capabil de duiosie numai pentru scroafele lui frumoase si destepte. Are o fiica, prezenta si ea la reuniunea de familie, de a carei existenta ceilalti afla abia acum. Si totul ne indreapta spre o previzibila ciocnire intre temperamente, mentalitati, moduri de a vedea lumea, rigiditate versus deschidere si acceptare, traditionalism versus stil de viata modern si lipsit de inhibitii. Cred ca este punctul cel mai slab al cartii, tipologii foarte clar definite, lipsite de nuante, previzibile ca reactii si atitudini.
Autoarea bifeaza constiincios agenda gay, prezentand doi parteneri gurmeti si esteti, cu Erland Neshov ca parte a cuplului, pedant si usor ridicol in pasiunea lui de a colecta figurine din cristale slefuite. Apoi contureaza cu markerul, sa fie cat se poate de clar, bigotismul lui Margido, fratele a carui credinta ia aspectul unei nevroze, atinge tangential si teme precum sinuciderea si dragostea. Iar Tor, fermierul ce-si iubeste porcii mai mult decat familia, pune capac oalei in care fierb sub presiune atatea secrete incat fiica lui ajunge abia acum sa-si cunoasca unchii si bunicii, care de fapt... Gata, ma opresc, ca ajung la masa de Craciun si risc sa intru in dezvaluiri senzationale! 
Dincolo de limbajul simplu si colocvial, cursiv ca o trecere lina spre somn dupa o zi grea, usor de citit, dincolo de senzatia de bestseller light a exprimarii, e ceva umor nordic si mai ales o capacitate a autoarei de a contura imagini de ansamblu, peisajul general. Cand vorbeste despre oameni, fluenta ei vine in contradictie cu personajele, fratii cei taciturni incapabili sa-si exprime emotiile si gandurile. Ii place sa-i urmareasca in actiune, sa ne dea detalii despre mediul si munca lor, sa faca o caracterizare de-aia de manual prost de scriere creativa, care-ti spune sa dai cat mai multe detalii despre eroi, pe toate, sa nu lasi nimic in umbra, nimic ambiguu, nu cumva sa ramana cititorul perplex, pierdut in hatisul textului... Primul capitol, unde-l vedem pe Margido la lucru, poate fi descurajant pentru cei cu tendinte necrofobice ca mine, dar trece repede.  Punctul de vedere se schimba permanent, atentia migreaza de la un personaj la altul, pentru a alcatui un tablou alert si  detaliat, dar lipsit de substanta in previzibilul lui... As fi vrut ca macar unul dintre eroi sa ma intrige, sa ma faca sa-mi pese, dar n-a mers, soarta lor imi ramane indiferenta, ceea ce nu ma face sa vreau sa stiu cum continua trilogia.
Insa cartea asta a avut ceva placut si pentru mine: locurile mi s-au parut mai vii decat cei care populeaza cadrul si mi-au trezit nostalgia de care spuneam la inceput. Am cautat pe net imagini din Byneset, altele decat ale miniseriei ecranizate dupa carte, m-am plimbat cu gandul si privirea prin imprejurimile Trondheim-ului, am vazut plopi tomnatici cu frunze ruginii, poate cei plantati de soldatii germani, poate altii...
Fiecare cu plopii lui, cum s-ar zice, pentru unii cititori Neshovii si problemele lor legate de mostenire vor fi "ancora" cartii. Pe mine m-au dus pe o poteca fictionala atat de des strabatuta incat am ales sa admir doar plopii de pe marginea ei, decorul intrezarit printre crengile lor.  Daca peisajul nu-mi era familiar, daca nu-mi trezea amintiri din locul unde vara ora 11 dimineata este la fel de luminoasa ca ora 11 seara, poate cartea Annei B. Ragde m-ar fi facut sa visez la el, poate nu, dar familia Neshov mi-ar fi ramas la fel de departe.