Thursday, 28 May 2015

"Ca si cum n-as fi fost eu"


Clarice Lispector - Patimile dupa G.H.

A fost odata o femeie care s-a intalnit intr-o zi cu un gandac...
Dupa Aproape de inima vijelioasa a lumii, asteptam cu nerabdare traducerea unei alte carti a scriitoarei braziliene. Pe undeva, stiam la ce sa ma astept de la Clarice Lispector, o autoare aflata intr-o relatie aparte cu cuvintele, fortate sa dea forma unei gandiri provocatoare, analitice pana la la obsesie. In dedicatia catre cititori, avertizeaza ca volumul de fata se adreseaza persoanelor "care stiu ca apropierea de orice se face in mod treptat si dificil, trecand chiar prin opusul punctului de care ne apropiem". Si chiar asa incepe si monologul eroinei, sculptorita G.H., cu o cautare a opusului, cu constientizarea unei pierderi ce se transforma in castig: "Am pierdut ceva esential, dar care nu mai este esential. Nu-mi trebuie, ca si cum as fi pierdut un al treilea picior care pana atunci ma impiedica sa merg, dar care facea din mine un trepied stabil. Am pierdut acest al treilea picior. Si am redevenit persoana care n-am fost niciodata."
Ca sa gasesti o cale de iesire din universul stabil, din rutina, nu trebuie nici macar sa stii ce cauti. Este suficient sa ai doar curajul sa te avanti necugetat in necunoscut, alegand instinctiv contrariul a ceea ce constientizezi ca esti, ca stii, ca vrei, pentru a evolua. Facem asta cand ne nastem, cand nu cunoastem frica si barierele, cand ne ridicam din pozitia de-a busilea si mersul se verticalizeaza. Este un efect al conflictului dintre confortul dat de instincul de conservare si nevoia de progres, de invatare. 
G.H., dupa cum se recomanda cu initialele de pe valize, marturiseste ca psihologia nu a interesat-o niciodata, dar aluneca prin monologul sau printre meandrele unui exercitiu de virtuozitate psihologica, pornind de la senzatia de non-viata resimtita, ca si cum ar fi o fotografie, un portret gol, lipsit de suflet. Intrand in camera servitoarei in ziua urmatoare demisiei acesteia, observa ca locul este opusul modului in care decorase restul casei: uscaciune in locul umezelii, o lumina puternica si, cel mai rau lucru posibil, un gandac.

A fost odata o femeie care intr-o zi s-a intalnit cu un gandac si dupa aceea nimic n-a mai fost la fel. Invata curajul izvorat din frica, iubirea izvorata din ura, placerea de a ucide ca o celebrare a vietii,  impurul ca forma a puritatii depline, haosul ca forma a ordinii, identitatea lipsei de identitate, parcurge drumul spre Infern in cautarea mantuirii, in timp ce se desprinde de corp, un dublu al sau, in compania unui gandac strivit pe jumatate. Daca Joana tatona, pipaia sensul lumii, G.H. patrunde in inima ei vijelioasa, in nucleu, condusa de un extaz mistic ce ia forma unui poem.
Cartea lui Clarice Lispector este ca un film de arta bine facut, unde expresivitatea cuvintelor nu e deloc gratuita, se adreseaza mai putin ochiului si mai mult sufletului. In celelalte limbi romanice, ca si in engleza, cuvantul pentru patima si pasiune este, pe buna dreptate, acelasi. Orice pasiune, cand o urmezi cu ardoare, cere sa patimesti in numele ei, iar framantarea lui G.H. surprinde ambele sensuri ale termenului. Mai are rost sa spun ceva despre stil si artificii literare? Zicea pe undeva Cortázar ca recunosti un stil bun atunci cand limbajul nu mai transmite idei ori sentimente, ci devine prezenta a ceea ce exprima. Cam asta face Clarice Lispector.

A fost odata o femeie care intr-o zi s-a intanit cu un gandac... Un scriitor bun poate sa scrie despre orice: poate sa-mi provoace repulsie, sa ma deprime, sa-mi dea branci in haul unde cuvintele se rostogolesc trunchiate dar pline de seva, ca o jumatate retezata de corp de gandac, sa ma poarte intr-un soi de transa, dorindu-si mereu mai mult, cautand esenta cuvintelor: "Cum as putea sa vorbesc fara sa nu minta cuvintele pentru mine?" Cum as putea eu aici sa vorbesc despre cartea ei? Ar fi ca atunci cand incerci sa transpui in cuvinte un vis imposibil de explicat, in care va invit sa patrundeti singuri pentru a incerca sa-l interpretati, sa-l intelegeti, sa-i cautati sensuri, sa-l devorati...

Wednesday, 27 May 2015

Alternante


Submarino (2010)

Dupa nominalizatul la Oscar Jagten, care mi-a trezit interesul pentru filmografia lui Thomas Vinterberg, co-autor, impreuna cu von Trier, al manifestului Dogmei '95, am ajuns recent la Submarino. Ca si la colegul sau de scoala regizorala, Vinterberg s-a indepartat de principiile formatoare, prefera acum sa povesteasca in loc sa sugereze, insa a pastrat spiritul acela de onestitate promovat de Dogma, in care incearca sa-si aduca spectatorul cat mai aproape de personaje prin intermediul interpretarii si al atmoferei lipsite de prea multe artificii tehnice. O singura scamatorie vizuala isi permite, repetata dupa fiecare secventa intensa, cu prim-plan pe chipul protagonistului inconjurat de intuneric, ca si cum s-ar scufunda din nou in el. 
Recunosc ca nu intelesesem legatura dintre film si titlul sau (si al romanului din 2007 al lui Jonas T. Bengtsson dupa care este adaptat scenariul) si a trebuit sa caut ce inseamna "submarino". Este numele dat acelei forme de tortura unde capul victimei se tine sub apa pana aproape de inec, apoi e scos sa mai ia o gura de aer si tot asa. 
Totul incepe abrupt, cu cei doi copii ai unei mame alcoolice incercand sa suplineasca rolul parintilor absenti fata de cel de-al treilea, nou-nascut, caruia mama nici macar nu se obosise sa-i dea un nume. Este de ajuns o singura noapte ca, dintre cei trei frati lasati singuri acasa, unul sa nu se mai trezeasca. Facem un salt in timp si intram in filmul propriu-zis, cu imaginea fratelui mai mare, Nick, locuind intr-un cartier de emigranti si junkies, alcoolic, proaspat iesit din inchisoare. Traieste izolat, avand un singur prieten, fratele frustrat al fostei sale iubite, si o partenera sexuala, un echivalent feminin al sau. Oricand incearca sa ia legatura cu propriul lui frate, el e de negasit. La un moment dat, cand istoria sa atinge punctul culminant, perspectiva se schimba si il cunoastem si pe acesta, devenit intre timp tata. Cei doi traiesc vieti paralele, intersectate doar in doua puncte, la moartea mamei lor si intr-o secventa de final pe care nu o dezvalui. Povestile lor, spuse una dupa cealalta, completandu-se, emfatizand evolutia lor oarecum comuna in lupta cu vinovatia purtata din copilarie si cu mostenirea transmisa de mama iresponsabila, sunt redate intr-o atmosfera de iarna, in culori reci si sumbre. Sunt simple si triste, relatate vizual cu o sobrietate care nu detaseaza, ci implica spectatorul (cel putin pe mine, care rezonez mai mult la astfel de abordari decat la teatralism, la drama queens). 
Desi ne poarta prin periferiile societatii, unde se supravietuieste cu o amara resemnare ce inlocuieste viata cu surogatele de efemera fericire oferite de droguri, alcool si violenta, filmul nu isi propune o critica sociala, nu alcatuieste o imagine generala a defavorizatilor sortii, ci se concentreaza strict pe personaje, pe cazuri concrete, cand efectele vinovatiei si ale iresponsabilitatii parentale duc la o confruntare finala pe care nu o anticipam. Aceasta viziune personala, bine sustinuta de interpretarea celor doi protagonisti (Jakob Cedergren si Peter Plaugborg), unul plin de furie si durere, celalalt apatic, cu chipul palid si incercanat, ii da personalitate filmului, asigura empatia spectatorilor. Este trista, deprimanta, jongleaza in mod natural cu valori universale fara pretentia de a le impune moralizator  si lasa in final deschisa poarta spre salvare in sensul umanist, inserand subtil o istorie impresionanta intr-un spatiu al alienarii generale si al aspiratiilor ruinate. 
Daca intr-un film cautati numai entertainment-ul, nu e cazul aici, pentru ca tortura ce da numele filmului i se aplica si spectatorului. Te arunca in adancul abjectiei umane pentru a intelege, cand iesi la suprafata, ca de cele mai multe ori acolo nu se ajunge din propria vointa, te mai lasa sa iei o gura de aer si te scufunda din nou, dandu-ti in final cu speranta ca nu va urma o alta prabusire, si asta pentru ca te-a facut sa-ti pese, ca realismul social nu a fost unul tezist si lipsit de suflet, deci si-a implinit menirea.

Monday, 25 May 2015

Cartea viselor


Bohumil Hrabal - Lectii de dans pentru varstnici si avansati

Ma uit cu nesat la raftul cu carti proaspat achizitionate de la Bookfest si nu ma pot hotari. Sunt vreo cateva tentatii uriase, certitudinea autorilor iubiti, vreo cateva asteptari stimulate de prezentari si fragmente citite pe ici-colo, vreo cateva curiozitati ("tot aud numai lucruri bune despre scriitorul X si eu chiar n-am citit nimic de el?") si 1-2 carti cumparate dintr-un impuls al copertii sau al titlului. Hmm... sa incep cu volumele de la care sper surprize placute, cu cele asteptate cu bucurie sau cu delicatesele?! Stiu ca desertului ii sta bine la sfarsit, dar nu ma pot abtine, macar o lingurita acum... si una mai incolo... Mana se plimba ezitanta pe cotoare si, ghidata de dorinta de a-i da Cezarului ce-i apartine si de a-i respecta Cehiei statutul de invitat de onoare, extrage cu convingere cartea pe care o amintea Pawel Huelle in volumul dedicat lui Hrabal. 
Este o carte subtire, intinsa cu efort pe 150 de pagini, format micut, cu randuri rare, o nuvela. In aparenta, pana patrunzi in densitatea textului cu care ne-a obisnuit maestrul rasu-plansului, al suvoaielor de cuvinte ce se napustesc asupra cititorului intr-o asociere de imagini si idei cuceritoare. O carte spusa dintr-o suflare ce te indeamna sa o citesti la fel, formata dintr-o singura fraza (cum sa te poti opri in mijlocul ei?!) ce porneste serpuitoare printre intamplari si reflectii, printre amintiri si  ganduri de moment, unindu-le ca intr-un exercitiu de desen in care inchizi ochii si lasi creionul pe hartie, fara a-l ridica, sa-si gaseasca singur drumul, sa-si stabileasca propriile meandre, ezitari, reveniri si devieri. Si cand protagonistul tace, urmeaza inca o fraza, ce transforma zambetul intr-un rictus amar si tot acest vis minunat intr-o palida consolare, ca o femeie frumoasa spalandu-se goala, in amurg, sub privirile unui batran...
Cel ce-si rosteste monologul este un "inginer al piciorului uman", fost pantofar cu maini fermecate, fost soldat, fost actor, fost lucrator la o fabrica de bere, ce si-a trait tineretea pe vremea Imperiului Austro-Ungar. Iubeste Femeia, intruchipata in toate femeile intalnite, fie ele cu ochi de sticla, cu crapaturi, cu semne pe care nu le poate sterge nimeni. Le invata igiena intima, dansul, semnificatia viselor ori aduc impreuna, plimbandu-se prin paduri, omagiu Renasterii europene. Femeii i-a multumit ca exista prin pantofii creati, frumosi si confortabili, si tot pe ea incearca sa o impresioneze. Toata risipa de energie, chiar daca nu se manifesta la fel ca la 21 de ani, cand avea "atata energie ca puteam sa asigur iluminatul Pragai timp de-o saptamana", s-a mutat in cuvintele menite sa seduca "domnisoarele" in fata carora isi sustine discursul cu franchete, fara sa le menajeze deloc sensibilitatile si pudoarea: este obscen si scandalos, amuzant si grotesc, grosolan, insa desprins parca dintr-un fantezist colaj baroc sau dintr-o Carte a viselor unde fiecare imagine isi gaseste o interpretare. Prin vocea acestui povestitor, tragismul se transforma in farsa si razboiul isi pierde gravitatea devenind scena unui teatru burlesc, unde peripetiile bravului soldat ceh se impletesc cu aventurile unui Casanova, de-acum scapatat.
Mai bine sa ii dau cuvantul pantofarului nostru,  priviti doar, intr-un mic fragment, de unde porneste si unde ajunge: "(...) pantofii meu aveau intotdeauna cusatura alba, ceruita, cuiele nu zgariau niciodata pielea, foloseam pap Elbert si tragacanta amestecata cu copite de elefant macinate, dar lumea e plina de idioti si betivi, sa incerce ei sa demostreze ca pot calari un cal stand in picioare, precum raposatul Masaryk la saptezeci de ani, ca sa nu mai vorbesc de calugarii tibetani care construiesc o statie de electrificare pentru a ilumina manastirea in care il pastreaza pe Buddha cel viu, micutul copilas Buddha, sau de profesorul Einstein, care a inventat submarinul atomic, sau de rusnacii care zboara atat de iute in jurul lumii cu turboreactorul ca trebuie sa franeze imediat dupa decolare, cica un destept ar fi spus ca nu-i departe ziua cand, cu ocazia unui astfel de zbor in jurul lumii, pilotul turboreactorului isi va vedea propria coada, iar pasagerii abia urcati la bord ar trebui imediat sa coboare, asa de repede se va putea calatori, incat o sa fie bine sa ramai acasa, in fond, nu s-a schimbat nimic (...)".
Asa face Hrabal: te invita la beraria lui favorita,  te plimba prin timp, povestindu-ti despre orice cu verva, culege efemerul anodin si ti-l ofera pe tava cu cu entuziasmul unui fapt maret, clocotind ca un vulcan in eruptie, te provoaca sa-i ghicesti ritmul asocierilor mentale, sa stai alert tot timpul pentru a nu pierde nici un detaliu si simti ca in cateva ore te-a dus deja in  jurul lumii si te-a adus inapoi si te trezesti din nou acasa, intrebandu-te daca ai citit o carte sau ai visat si daca intr-adevar nu s-a schimbat nimic...

Friday, 22 May 2015

Morala vampirica


A Girl Walks Home Alone at Night (2014)

Am intrat de la o vreme in epoca filmelor cu vampiri foarte stylish, cizelate vizual pana la cel mai mic detaliu, departe de atmosfera fara pretentii a creatiilor de gen de pana acum, ce puneau accentul pe suspans si horror. Vampirul din filmele de arta are angoase si depresii, este purtatorul unui manifest artistic sau moral, vrea sa transmita, sub protectia imunitatii date de imortalitate, o viziune, o atitudine, un mod de abordare a problemelor lumii contemporane. Asa s-a intamplat cu eroii lui Jarmusch ce m-au enervat cu sclifoseala lor, la fel, dar cu totul altfel, stau lucrurile cu personajul fara nume al filmului Anei Lily Amirpour intr-un film ce m-a facut sa ma bucur ca n-am renuntat cu totul, dupa precedenta experienta nefericita, la ideea de a viziona productii ce pun in lumina potentialul artistic al culturii de masa.
Regizoarea si scenarista de origine iraniana a construit un film misterios si poetic, pornind chiar de la intrigantul titlu. O fata singura se intoarce acasa noaptea, intr-o tara al carei Cod Penal, de exemplu, considera nula o reclamatie de viol daca nu este atestata de patru martori oculari. Fata (nu-i vom cunoaste numele in film) nu are insa de ce se teme. Cu chador-ul falfaind in bataia vantului ca mantia lui Dracula, bate strazile unui oras aproape pustiu (ce aminteste de Detroit-ul lui Jarmusch) si stie ca detine o arma letala.  Filmat in alb-negru, intr-o atmosfera careia i-as spune, prin asociere cu steampunk-ul, din motive usor de inteles, oilpunk, A Girl Walks Home Alone at Night este mai mult decat purtatorul unui manifest feminist. Eroina (interpretata minunat de Sheila Vand) este manata in cautarile ei nu doar de nevoia primara a fiecarui vampir, sangele, ci si de spiritul justitiar, de dorinta de a pedepsi barbatii abuzivi sau de a le preveni asemenea tendinte. Baietelul caruia ii confisca skateboard-ul va fi probabil suficient de ingrozit pentru a-si aduce aminte mai tarziu, cand va creste, ca intr-o noapte, o femeie l-a amenintat ca il va urmari mereu si il va pedepsi daca nu este cuminte.
Insa trista si melancolica vampireasa se indragosteste de un muritor, la fel de melancolic si anxios ca ea... si aici se duce naibii toata morala feminista a filmului (mai ales prin prisma finalului, pe care nu vi-l dezvalui). Dar asa iti dai mai usor seama ca valoarea lui nu este data neaparat de ideologie, ci de constructia personajelor atipice, de forta vizuala, de alternanta momentelor tensionate cu cele poetice, de o relatie de dragoste unde nu-si au loc tiparele clasice muritor-nemuritor, pentru ca spleen-ul, nelinistile  si tristetea erau deja acolo, inainte ca eroii sa se cunoasca. Dar n-am putut sa raman rece la desfasurarea conflictului (dat, de fapt, de interactiunea si raportul dintre eroi), prin prisma caruia ultimul sfert de ora a fost cam dezamagitor. Parca s-ar fi speriat si regizoarea de ce film mare putea sa-i iasa (nu ca asa nu a fost destul de laudat si premiat) si a lasat-o moale, daca pot spune asa si pot, pentru ca e singurul cuvant care caracterizeaza felul in care se termina: "moale". Nu neaparat indecis, confuz, ambiguu, ci nememorabil.
Dar il iert si continui sa cred ca este cu cateva clase peste filmul lui Jarmusch, nu doar vizual (trebuie sa-l vedeti ca sa credeti cat poate face un falfait de voaluri negre pe strazile pustii in contrast cu o bluza in dungi), ci si ca desfasurare. Poate aici ajuta si scenariul, o poveste de dragoste in formare are intotdeauna mai multe de spus si aratat decat una rutinata de sute de ani de coexistenta, dar nu numai. Filmul asta e viu, e colorat in ciuda faptului ca e alb-negru, chiar nu conteaza, e carnal, e senzual, e metaforic. Gata, ma apucasem sa scriu ceva despre piercing, dar am sters, ca e un film de vazut, nu vreau sa-i explic simbolistica, asa cum am inteles-o eu, ca risc sa cad in pacatul celor ce vor sa impuna spectatorilor propria grila de interpretare si o sa va enervez. 
A, ba nu e gata, uitam: e impresionanta si coloana sonora, foarte variata, s-ar putea sa gasiti acolo ceva mai pe gustul vostru decat ce va propun eu, una dintre piesele care mi-au placut, cu amprenta goth rock si inflexiuni orientale, a trupei iraniene Kiosk: 

Tuesday, 19 May 2015

I AM...sterdam - firescul legalitatii


Amsterdamul este un oras deschis si tolerant, ce se calauzeste dupa unul din principiile ce-mi sunt apropiate si mie, Leef and Laat Leven (Live and let live). De aceea influxul de rase, religii si culturi diferite a dus la o pondere de aproximativ 50% emigranti in totalul populatiei, reprezentand 176 de nationalitati diferite. Tot vreo 50% din totalul populatiei rezidente intr-un oras cotropit de turisti face parte dintr-o minoritate sexuala. Olanda a fost prima tara din lume care a legalizat casatoriile dintre persoane de acelasi sex, inca din 2001.

Am aflat ca, in ciuda acestei deschideri pe care o manifesta capitala fata de dreptul fiecaruia de a iubi pe cine doreste atata timp cat relatiile sunt liber consimtite, restul tarii, in majoritate catolic (m-as fi asteptat sa fie mai multi protestanti), este destul de conservator si nu priveste cu ochi buni aceasta "Sodoma" amenintata nu de ploaia de foc, ci de potop, de incalzirea globala ce risca sa inunde aproape o tara intreaga. 26% din teritoriul olandez se afla sub nivelul marii, cu punctul minim la aproape 7 metri adancime. Sa fie ei sanatosi printre mori, straturi de lalele si plase de pescuit, mie Amsterdamul si Copenhaga mi se par singurele orase din Europa in care as fi putut sa traiesc daca n-as fi avut incapacitatea de a-mi parasi limba materna (nu pun la socoteala Norvegia, acolo nu orasele sunt punctul de atractie, ci cotloanele izolate... cam toata tara, adica). 
Si asta nu (numai) pentru ca iarba e legala ;). Dar nu stiu cum se face ca tocmai in orasele astea totul e mult mai linistit, mai civilizat, oamenii sunt mai senini... ca sa nu mai zic ca sunt raiul biciclistilor. Da, stiu, nu mai vorbeam aici despre bici, ca destul v-am batut la cap timp de patru postari, doua lucruri mai spun si am terminat cu ele: 32.000 de km de piste de biciclete (400 doar in capitala)!!! Atat are Olanda. Nu stiam, dar m-a ajutat Google. Si n-am gresit zerourile. Dublul numarului de kilometri al drumurilor noastre nationale, cam cat cele judetene sau comunale, cu autostrazile chiar n-are rost sa fac vreo comparatie. Si asta intr-o tara cu suprafata de vreo cinci ori mai mica! Si al doilea, anual se scot din canalele din oras mii de biciclete, nu ma intrebati de ce le arunca in ele, ca nu stiu.


Gata cu bicicletele, revin la sex, v-am promis ca va povestesc. Am fost in Red Light District. Fete n-am pozat, citisem ca ar fi un gest cam imprudent. In fata cladirilor cu vitrinele unde erau expuse domnisoarele /doamnele (vreo cateva destul de coapte, dar nu ma indoiesc ca are si experienta un cuvant greu de spus), pazeau niste baieti musculosi. Nu in pozitia amenintatoare a bodyguard-ului, pareau destul de relaxati, aruncand priviri  discrete spre turisti, nu m-am prins daca erau chiar paznici sau patroni, ca pesti nu le pot zice intr-o institutie legala. Si am aflat ca, daca incerci sa fotografiezi fetele, risti sa te trezesti cu telefonul/aparatul aruncat direct in canalul din fata cladirii. Asa ca mi-am protejat instrumentul

(telefonul, ce altceva?!) si nu m-am avantat la poze. Dar pot sa zic ce-am vazut. Multe din fete, sumar imbracate, unele extrem de transparente, pareau cam plictisite. Altele nu interactionau deloc cu publicul si stateau cu nasul in telefon. Am aflat dupa aceea de la Dave, gazda noastra, ca nu-si verificau Facebook-ul, asa cum banuiam, ci erau multi-tasking, la chat, tot la serviciu adica. 
De la bordeluri la sex shopuri, magazine cu casete video (ma intreb cine mai cumpara la volumul de porn de pe net), muzee si pana la peep shows si live sex la care turistii se inghesuiau sa vada pentru numai 2 euro doua minute de sex in direct (si apoi ce faceau protagonistii? o luau de la capat? ca numai incalzirea ar dura ceva mai mult, si spun "incalzire" si nu "preludiu" pentru ca totul mi-a dat senzatia unui act mecanic, pe banda rulanta, asa ca nu regret ca inainte facusem o vizita la Abraxas si n-am mai ajuns la show), a fost o paranteza cam mare, asa ca fac un rezumat, ca deja ati uitat de unde am inceput, ziceam ca nimic nu e lasat la voia intamplarii, e o uzina de sex, totul este fabricat, la vedere, nu mai e loc de imaginatie.
Doar cateva fete mai aveau puterea/ timpul de a interactiona cu trecatorii, de a le trimite bezele si a-i indemna sa se apropie, sa le cunoasca mai bine.
Pe de alta parte, da, e bine ca exista, e bine ca nu se ascunde gunoiul sub pres, ca la noi, e bine ca prostituatele sunt prestatoare de servicii intr-un cadru legal, cu un anumit standard, si nu niste amarate nespalate care pot transmite boli sexuale, pentru ca si la noi exista prostitutie, iar interdictia nu e o forma de rezolvare a unei probleme, ci de agravare a ei, pentru ca ea va continua sa fie acolo, dar intr-o forma mai riscanta, promiscua, ce favorizeaza exploatarea sexuala.
Si ajung acum, pe aceeasi linie, la droguri. Nu e un secret ca sustin legalizarea drogurilor usoare. Am spus-o raspicat aici, consider ca plantele, "drogurile" cum le spun unii, desi alcoolul e un drog mai puternic si cu consecinte mai neplacute, nu au facut si nu vor face rau nimanui. Iar argumentul ca daca fumezi marijuana sau hasis ori consumi ciuperci (cele trei categorii legale la Amsterdam) te vor face sa ajungi la cocaina si heroina e la fel de penibil ca si cum ai spune ca daca bei bere precis o sa ajungi sa scoti sticla de spirt din dulapul cu medicamente sa o tragi la masea. Nu, nu ajungi de la plante la porcarii chimice, poti sa ajungi cel mult, din nestiinta, la etnobotanice crezand cu naivitate ca-s "botanice", cand de fapt sunt doar otrava. Vor continua sa existe bautori de spirt, asa cum exista si cocaino- si heroinomani, dar legislatia nu va acoperi niciodata, oricate bariere ar ridica, (i)responsabilitatea personala si dorinta de autodistrugere, doar va favoriza, ca si in cazul sexului, explotarea de pe piata neagra.
Nu am auzit niciodata pana acum un argument valabil al necesitatii de a interzice iarba. Poate ca nu e cea mai ardenta problema pe ordinea de zi a unui Parlament mai preocupat sa-si asigure propriul confort decat pe cel al  prostimii, dar e una care ar oferi multora momente de placuta relaxare... eventual reducand numarul de consumatori de alcool, fumatori de tutun, cazurile de cancer (mai multa iarba, mai putin tutun de stres) si durerile de oase. Daca are cineva stie un argument real si logic impotriva legalizarii marijuanei, il rog sa mi-l spuna.
In coffee shop-urile din Amsterdam nu se fumeaza tigari normale si nu se consuma alcool, numai suc.
Data fiind aceasta paranoia a "mortii albe", cum numesc unii reporteri habarnisti iarba, m-am temut sa iau cu mine chiar si o inofensiva cutie cu prajituri.
Da, contine canepa, dar sub forma de seminte. Sunt mai inofensive decat biscuitii cu mac. Semintele nu contin THC, dar daca un vames ar vedea pe emblema frunzulita, m-ar controla probabil si in anus. Asa ca am rontait acolo biscuitii (cam vechi si nu foarte gustosi) si am preferat sa evit o intalnire de gradul trei cu cretinitatea vamala autohtona...
Uite ca ma apropii de sfarsit si nu v-am aratat nici fete (ca n-aveam voie), nici niste iarba ca lumea (ca n-aveam timp si chef de poze).
 Asa ca  inchei cu inca vreo cateva imagini de pe canale: n-aveam cum altfel, intr-un oras construit pe gramezi de lemne de 11 metri inaltime (in medie), pe un teren nisipos si mlastinos, cu 165 de canale  si peste 1200 de poduri.







 
Pa, Amsterdam, sper sa te revad! Ma duc sa ma ascund printre filme si carti, numai bine ca incepe maine Bookfest si merg sa-mi fac provizii, sa am ce rumega alaturi de visele cu locuri frumoase ale lumii.

Monday, 18 May 2015

I AM...sterdam - parcuri, gastronomie, stil de viata


Fiecare oras are un miros al lui. Daca Atena, de exemplu, miroase intepator a benzina arsa, Roma a leandri, Marsilia a mare sarata si a peste, Oslo a ploaie, Amsterdamul are un miros de aer curat si de iarba. Si de-asta verde, si de-ailalta, uscata, arsa si aromata. Deocamdata prima, la cea de de-a doua voi ajunge data viitoare. 
Am luat la rand, la pas sau pe doua roti, parcurile orasului: Sarphati, Vondel, Ooster, Rembrandt, cele mai apropiate de centru, situate pe o raza de 5-10 kilometri in jurul lui. Daca ultimele doua au fost dezamagitoare, o mare portiune din ele fiind defrisata si in lucrari (ceea ce mi-a amintit iar de parcul din apropierea casei, Moghioros, deschis pentru o zi in urma protestelor, reinchis imediat, pana la o data ce ramane neprecizata, se auzea ca 1 iunie, sau poate nu...), primele mi-au placut. Nu sunt ceva spectaculos, dar sunt foarte curate, aerisite si ofera multe modalitati de relaxare: loc de joaca pentru copii, spatiu de picnic, suficient loc de plimbare cu bicicleta, terase... Pe alei se face jogging si gimnastica iar daca vrei sa te odihnesti si bancile par incomode poti oricand sa te intinzi pe iarba, sa citesti sau chiar sa tragi un pui de somn fara teama ca te vei trezi fara bani, acte sau bicicleta.
 Spatiul de picnic este generos si curat, nu vezi resturi sau peturi aruncate pe pajiste, nici vetre de foc, asta pentru ca sunt permise doar gratarele cu carbuni. La Sarphati exista chiar, la una din intrari, un suport mare cu folii de musama (inscriptionate cu numele parcului si cu poza) de unde putea fiecare sa-si rupa o "pagina" si o sa o foloseasca pentru picnic. Existau si distribuitoare de pungi pentru adunat mizeria animalelor de companie, ca la ei nu-si inchipuie nimeni ca te-ai plimba prin parc cu matura si farasul la tine... S-au gandit mult legiuitorii nostri?! Cu o punga si o manusa de plastic da, le pot lua si in buzunar, dar cu matura nu, multumesc, n-am de gand sa ma plimb ca Baba-Cloanta prin oras. Asta ca sa nu mai spun ca, vrand intr-o zi sa merg cu cainele in Herastrau, am renuntat pentru ca nu stiam pe unde si in ce conditii pot sa-l plimb, unele informatii spuneau ca animalele sunt acceptate numai in spatiul special amenajat. Pentru ca prietenii patrupezi au si ei nevoie de spatiu de miscare, in Amsterdam nimeni nu-i inchide intr-un tarc meschin, pana la urma fiecare stapan are o responsabilitate si stie exact ce bestie fioroasa tine in casa si daca e cazul sa ia masuri de siguranta. Au respect pentru toate formele de viata si sunt de mici educati sa sa nu se teama de ele. Nu obisnuiesc nici sa se repeada la insotitorii patrupezi ai altora, sa-i smotoceasca, dar nici sa-si traga disperati odoarele din drum din fata cainilor cu stapan (ca fara nu exista pe-acolo), cum mai fac mamele sau bunicile isterice cu copiii autohtoni, educati cu o frica ce ajunge sa se dezvolte in ura fata de animale.
Fiind multe, parcurile lor nu sunt asa aglomerate cum se intampla cu Herastraul sau Cismigiul si uneori nu stiu nici olandezii ce specii traiesc in tara lor. V-ati fi inchipuit ca la doi pasi de Marea Nordului zboara in libertate... papagali?! Nici gazdele noastre de pe vas. Cand le-am spus, ne-au intrebat ce ciuperci am consumat, pentru ca ocazii exista destule prin oras, dar cum preferam plantele relaxante in locul celor halucinogene nu era cazul si le-am aratat si dovada (undeva, pe crengile de jos, am reusit sa prind doi in poza). Si nu pareau scapati din vreo colivie, nu aveau deruta pasarilor captive pierdute in libertate, am vazut un stol de vreo sase, mari si verzi, zburand galagiosi printre rate, gaste, batlani si porumbei.
 
Pietele lor sunt un amestec de piata alimentara cu piata de vechituri si maruntisuri-suvenir, ce reflecta amestecul colorat de rase si traditii prin condimente, bijuterii si textile. Mai este si una doar de flori, dar ce te mai poate impresiona dupa Keukenhof?! La standurile alimentare predomina varietatile de branzeturi ce te fac sa exclami "Oh, my Gouda!"
Iar la capitolul mancare de strada gasesti peste tot hering crud cu ceapa (trebuie sa fii putin fan sushi ca sa apreciezi pestele crud, mie imi place) si stroopwafel, un fel de napolitane rotunde si plate umplute cu sirop de caramel, excelente cand sunt preparate pe loc si simti siropul topit inundandu-ti papilele. Am avut ocazia sa gust si niste stridii crude (pietarul se lauda ca le-a prins chiar el) cu lamaie, placute, dar nu spectaculoase, heringul era mai bun. 
Si daca tot am ajuns la gastronomie, bucataria olandeza este una de influenta germana, cu mult bacon si carnati, nu m-a tentat. In schimb, cartofii prajiti de fast-food sunt un deliciu, mari, pufosi dar crocanti, serviti cu diferite sosuri. Intr-un oras cosmopolit ca Amsterdam, mancarea este extrem de variata: de la restaurantele indoneziene (fosta colonie olandeza a ajuns sa cucereasca macar culinar strazile orasului) la cele argentiniene, trecand printr-o multime de specialitati, centrul este impanzit cu restaurante si terase care invita sa incerci preparate noi.
Dupa cum stiti probabil, Olanda este un pamant rapit marii. Aveam impresia ca Amsterdam se afla intr-un fel de golf la Marea Nordului, ma asteptam ca IJ (lacul/canalul cel mai mare, in mijlocul caruia se afla gara, pe unde intra in Amsterdam si vase de tonaj mare, de croaziera) sa fie cu apa sarata. Digul construit la mare a facut ca, in timp, ea sa se desalinizeze, asa ca toate canalele acestei "Venetii a Nordului", titlu pe care il imparte cu Bruges si Stockholm, contin doar apa dulce. Nu miroase a mare, desi ai senzatia ca esti pe malul ei. 
In imaginea de mai sus, avem vaporasele care traverseaza gratuit IJ-ul, din spatele garii. Si, evident, o parcare de biciclete. Ma uitam deunazi la un filmulet cu hot autohton surprins de o camera de filmat cum opera o bicicleta si apoi pleca tacticos pedaland si ma intrebam de ce la noi, unde stim prea bine ca exista o problema, nu se aplica sistemul din Amsterdam: pe langa lantul propriu-zis, bicicletele au cheie, daca vrei sa o furi, trebuie cel putin sa faci efortul de o lua in spate, fiindca rotile sunt blocate. Sa nu intelegeti ca acuz pagubitul, nicidecum, doar spun ca atunci cand stii ca traiesti intr-un mediu unde cinstea atinge cote minime, e nevoie de masuri suplimentare. 
Sa revin in apele teritoriale olandeze. V-ati gandit vreodata de ce au atatea mori de vant?! Nu pentru ca ar fi ei mari macinatori de cereale sau pentru ca dau bine in tablourile pictorilor, ci dintr-un motiv mult mai practic: pentru pompare. 
Am facut o plimbare pana la una din aceste mori functionale de la periferia Amsterdamului, Molen van Sloten, si am aflat o multime de informatii despre morile de vant si rolul lor de reglare a debitului: in loc de roata, cum vedem la morile de macinat, are un surub urias, care pompeaza apa atunci cand creste peste un anumit nivel. Pentru ca nu poate pompa mai mult de un metru si jumatate adancime, functioneaza in grupuri de cate patru, care ridica apa in trepte de cate 1,50 metri, dupa necesitati. 
Moara are si un sistem de ghidare a paletelor, ca o carma, in functie de directia vantului. Si pentru ca am ajuns aproape de ora inchiderii, am avut parte si de un bonus, am vazut morarul in actiune, strangand panzele care invelesc paletele, cu rol de reglare a vitezei de invartire. 
Rembrandt, el insusi fiu de morar, a pictat o vreme in zona iar moara pastreaza din trecerea lui cateva schite si i-a dedicat la mansarda o expozitie cu machete ale personajelor din tablouri. Contine si o incapere cu rol de birou de stare civila unde se incheie casatorii si un muzeu al dogariei, ce prezinta fabricarea butoaielor de lemn. Soriceii din cantecul lui Ronnie Hilton nu erau acolo :)
La Sloten se mai afla cea mai mica cladire a unei sectii de politie din Olanda (atat de mica incat n-am vazut-o) si una dintre bornele care marcau pana unde se pot apropia hotii de oras, lucru ce pare sa se respecte in continuare, cel putin din cum am trait eu experienta Amsterdam. 
Ne intoarcem pedaland spre oras. Daca azi v-am scos la iarba verde, data viitoare voi incheia periplul prin oras cu aia mai uscata... si cu fetele!

Thursday, 14 May 2015

I AM...sterdam - Muzee


Van Gogh, Rijkmuseum, Nemo, Muzeul Branzei

Astrele s-au aliniat frumos si de data asta, asa ca in singura zi cand a plouat in Amsterdam am avut program de interior. Ziua sosirii, cu vant si ploaie, nu o iau in calcul, ca era ca un bun venit pe barca, sa ne legene frumos. Marea ploaie s-a multumit cu vreo doua averse strecurate printre razele vantoase ale unui soare care incalzea orasul la o temperatura relativ constanta, de vreo 18-20 de grade, un pic cam racoroasa pentru gustul meu.
Muzeul Van Gogh (care am auzit si eu acum ca se pronunta Van Hoh, cu "h" de-ala olandez, scuipat din fundul gatului) era o destinatie prioritara pentru mine. Ma inarmasem cu rabdare, sa am suficienta si pentru coechipierul meu de calatorie care nu se prea da in vant dupa pictura si ma gandeam deja la coada de vreo ora - doua de la bilete cand un chiosc salvator mi-a iesit in cale: bilete combinate pentru Van Gogh si Rijkmuseum, care se afla la o aruncatura de bat unul de celalalt. Cate un mic inconvenient pentru fiecare: la Van Gogh intrare la ora fixa (care urma peste vreo 20 de minute) iar la Rijk nu includea expozitia cu Rembrandt tarziu, cu bilet separat. Nu-i bai, nu ma omor dupa pictura olandeza din Epoca lor de Aur. Ajungem si acolo, important e ca asa, cu biletele de intrare la ora fixa, se facea accesul pe ultimul din cele patru culoare si se evita lunga asteptare de la celelalte trei. 

Din pacate, am pozat doar spre intrare si oricat mi-ar povesti ei despre cladirea moderna in care este gazduit incepand din 1973 (poate pe atunci era o revelatie arhitectonica)  nu pot sa nu remarc ca e lipsita de orice personalitate. N-am cum sa va arat cat de mare era coada la intrarea de unde se cumpara bilet, la cea pentru discount-uri si vouchere sau la cea a posesorilor de bilet fara ora fixa de intrare. Peste o suta de metri... si plina de asiatici derutati care nu  intelegeau unde sa stea. Partea cu intelesu' si orientarea rapida am priceput-o mai bine cand bulgarul care ne-a inchiriat bicicletele pentru plimbat din oras s-a prins ca am accent asemanator cu el (ce vreti?! v-am spus ca la mine engleza e a treia limba straina, vorbesc prost, cat sa ma descurc cu lumea) si m-a intrebat de unde suntem. Cand i-am spus, a zis ca nu mai e nevoie sa ne explice procedura de inchiriere, ca noi, esticii, prindem repede. Normal, doar era afisata peste tot, ma indoiesc ca daca ai ochii oblici o vezi mai greu :).
Incep sa manifest tendinte narcisiste (mi s-or trage de la narcisele de la Keukenhof?) vorbind mai mult despre mine decat despre ei, asa ca ma intorc la subiecte, ca-s multe si frumoase!

Muzeul Van Gogh cuprinde tablouri si muulte schite (Google zice ca peste 200 de picturi si 500 de schite, more or less, dupa diferentele dintre informatii nu cred ca le-a numarat serios cineva) dar si creatii ale prietenilor artistului si ale celor care i-au influentat stilul, printre altii Odilon Redon, Gauguin si Toulouse-Lautrec. Exponatele provin in mare parte  din colectia familiei si din operele donate de Fundatia Vincent Van Gogh, intemeiata in Franta, la Arles, un loc important in biografia pictorului. Am apreciat ordonarea cronologica, care asigura nu doar o incursiune prin opera, ci si prin viata artistului neinteles dar sustinut neconditionat de fratele sau, moral si financiar, un personaj fragil dar orgolios, fara incredere in talentul sau dar voind ca ceilalti sa i-l recunoasca, un pictor de geniu care a vandut in timpul vietii un singur tablou. In cele peste 800 de scrisori adresate familiei si prietenilor pastrate in muzeu povesteste despre viata de zi cu zi, face reflectii despre arta, literatura si religie, surse de inspiratie sau metoda de lucru. Spuneam ca nu-mi place sa-mi bag nasul in corespondenta privata, de aceea nici n-am ajuns pana acum sa citesc Draga Theo, dar cred ca-mi voi incalca principiul si o sa caut cartea, pentru  ca explicatiile succinte din dreptul scrisorilor m-au starnit si cred ca le-as intelege mult mai bine in romana decat in olandeza :) 
Ar fi tare multe de spus, nu e nici locul aici si  ma tem ca pe unii i-as plictisi, dar opera lui Van Gogh este intr-o stransa legatura cu viata, cu oamenii pe care i-a intalnit si locurile unde a ajuns: intre peisajele intunecate impresioniste si luminoasele tablouri poantiliste influentate de Seurat, de la  mancatorii de cartofi pana la lanurile de grau de la sfarsitul vietii, trecand prin autoportrete, tablourile cu floarea soarelui, irisi, flori de migdal, reproducerile dupa stampele japoneze ale lui Hiroshige de la Paris si idealul de a crea o colonie artistica la Arles, artistul ce si-a clamat convingerile pana la nebunie ma fascineaza cu fiecare tusa si am inteles in fata tablourilor lui de ce o reproducere nu e de ajuns, cum fiecare pata de culoare este influentata de modul cum cade lumina pe ea, de unghiul si distanta de la care o privesti.
Nu am facut poze, ce rost ar fi avut!? Oricum n-ar fi aratat cum trebuie. Un singur lucru pe care as fi vrut sa-l vad mult mi-a lipsit din Van Gogh, Noaptea instelata. Se afla la New York, unde probabil nu voi ajunge... Am aflat cu ocazia asta ca nu pictura cu corbii este ultima, cum se stia, ci o alta, cu un lan de grau... poate acelasi in care s-a impuscat.

In scurtul drum spre Rijkmuseum, m-am intalnit cu Miffy.  Nu o cunosteam, este o iepuroaica faimoasa in Olanda si in Japonia (de ce nu ma mira ca a prins asa de bine la japonezi?), eroina unor carti pentru copii, conceputa de sex feminin doar pentru ca autorul, Dick Bruna, prefera sa deseneze rochite in loc de pantaloni :)


Cu Rijkmuseum (Muzeul National) am avut pe langa Van Gogh senzatia pe care o incerc la unele concerte: prefer un recital al trupei preferate decat un festival de 3 zile cu 7000 de trupe insignifiante in deschidere, la care trupa preferata sa-mi cante 20 de minute. Nu spun ca nu e placut, dar e obositor sa treci prin sali care te intereseaza mai putin pentru a vedea ceea ce iti place, sa iti faci loc prin multime pentru a privi macar cu coada ochiului mult laudata pictura a lui Rembrandt, Rondul de noapte si Laptareasa lui Vermeer (macar ea, ca Fata cu cercel de perla nu-i aici), sa te intristezi ca pe ceilalti Rembranzi nu-i baga nimeni in seama pentru ca au venit la bifat obiectivul. Dar, ca si un festival, are si multe parti frumoase, printre care:
1. cunosti o gramada de lume: de exemplu pe Jan Asselijn cu lebada lui ce-si apara cuibul de un caine (in coltul din stanga, jos, abia vizibil). A zis cineva Angry Birds :)? Mai are el si niste ruine romantice pe-acolo, cu jocuri de lumini si umbre interesante, dar lebada e preferata mea.

Sau pe doamnele olandeze care prin secolul XVIII construiau case de papusi. Si nu era o joaca, ci o treaba foarte serioasa, minutioasa, la scara, care, dincolo de prezentare, ofera informatii despre mobilierul si obiectele de uz casnic ale epocii:
Ori Melchior d'Hondecoeter, considerat cel mai iscusit pictor de pasari al Olandei. S-a axat in principal pe pasari exotice si vanat, dar mie cel mai mult mi-au placut ca tehnica puii de gaina, un studiu in ulei total neconventional ca fundal pentru epoca in care a trait. 
Dar ca sa nu spuneti ca am numai pasarele in cap, hai sa va arat si Rondul lui Rembrandt, si pe cel din muzeu, mai din lateral, asa, ca era imbulzeala mare in fata, pana sa trec in partea cealalta nu mai imi ardea de fotografiat, dar si sculptura din piata care ii poarta numele, doar cateva detalii: 



Pictura a provocat un mare scandal in epoca. Obisnuiti cu tablourile de grup, contemporanii nu prea au inteles viziunea lui Rembrandt, care muta accentul de pe personaje pe miscare si actiune, ca un regizor creator de atmosfera, iar seful Rondului de Noapte s-a aratat de-a dreptul ofensat ca nu iesea in evidenta cum si-ar fi dorit. 
Mi-a placut si Steen, binedispune, are ceva jucaus si vesel in tablourile sale, chiar si in alea mai sadice cu copii care chinuie animale, ca de exemplu cel in care incearca sa invete pisica sa danseze. Aici nu era aglomerat, dar am facut poza dintr-o parte ca din fata, de aproape, se reflecta lumina prea violent.

Ar mai fi muulte de povestit, dar hai sa trec mai departe, ma tem ca pe coechipierul meu de calatorie incep iar sa-l doara picioarele, numai citind :).

2. afli lucruri pe care nu le stiai si faci conexiuni: de exemplu, in perioada de prosperitate maxima a colonialismului olandez, cand veneau resursele din Surinam, Indonezia si Africa de Sud, si artele au cunoscut o epoca de inflorire. Se vede in pictura, in piesele de mobilier, ceramica, textile, arme si bijuterii. Cu alte cuvinte, si bugetul pentru cultura era mai generos. Mai jos, avem o reprezentare in miez de paine dintr-o piata din colonii.
Tablourile epocii aveau uneori si rol de ziar, suprinzand evenimente care altfel ar fi fost sterse din memorie. Nu vorbesc despre marile batalii navale, reprezentate din plin, ci despre momente precum ruperea digurilor, cu care olandezii au fost nevoiti sa se lupte de-a lungul timpului pana au gasit metoda de a controla apele. Dar despre ea, data viitoare. 
3. si mai gasesti cate un loc care iti taie respiratia, de unde ai vrea sa nu mai pleci, cum este biblioteca muzeului. 
 In caz ca aveti indoieli,chiar erau oameni acolo jos si citeau. Oameni vii, nu exponate!

 Am reusit sa ma desprind de locul acela magic pentru singurul motiv ca toate cartile pe care le-am vazut in jur erau in olandeza. E mai bine cateodata sa nu stii limbi straine!

La Nemo am ajuns mai mult pentru ca era foarte aproape de barca (cladirea cea mare si verde, proiectata de acelasi arhitect care a conceput Centrul Pompidou din Paris, Renzo Piano).
Dar a fost tare placut si interesant de vazut cum inteleg ei sa faca accesibile stiinta si tehnica. Nu am intrat in muzeul de gen de la noi, dar m-am uitat putin pe site: masinarii complicate, o prezentare serioasa si pompoasa care slaveste "spiritul inventiv al poporului roman", o expunere arida ce ma face sa cred ca trebuie sa fii cel putin student la inginerie ca sa te atraga. Nemo este in principal pentru copii dar si noi, copiii mari, ne-am jucat si ne-am simtit bine. Totul este interactiv, te invita sa strici lucruri ca sa vezi cum functioneaza si apoi sa le construiesti la loc, iar daca nu-ti iese sa intelegi ce nu ai pus bine. Te invata sa construiesti un dig, un pod, cum sa purifici apa (aici recunosc ca ne-am impotmolit la pasul 2 din 8, asteptam cu galeata in mana si nu curgea nici o picatura din stratul de nisip), cum sa produci energie electrica si eoliana, ne-am jucat cu baloanele de sapun si formele geometrice, am desenat, ne-am distrat in camera cu perspectiva inversa si cu magnetismul, am facut tot felul de teste genetice, am invartit manivele si am apasat butoane, ne-am dat experti logistici, in laboratorul de chimie nu am intrat, dar am vazut lumea jucandu-se cu eprubete, am asistat si la o demonstratie de reactie in lant, totul e foarte prietenos si atragator.
Muzeul Branzei se afla langa cel al Lalelelor, la care nu am intrat, fiindca vazusem deja exponate muult mai vii si mai atragatoare. Aici a fost o capcana. Ati vazut Boxtrolls?! Erau acolo niste membri ai consiliului orasului numiti "palariile albe", mari amatori de branza. Eu, de felul meu, nu ma omor dupa ea. Numai ca expozitia propriu-zisa, cu fabricare, instalatie, istoric, loc de costumat in laptareasa olandeza cu saboti si tichie era la subsol. Deasupra era locul pierzaniei, cu tot felul de goude si alte sortimente, fiecare avand in fata cutiuta cu bucatele de degustat. Si cand dau papilele de toate branzele cu trufe, cu verdeturi, cu wasabi, cu ardei iute si alte minunatii,  cine sa le mai poata stapani? Normal ca vrei si la pachet. Sa fi fost de la scufia alba pe care mi-am pus-o pe cap in joaca de-a costumele?! Pozele cu branza nu-si au rostul.

Si gata cu muzeele, mai voiam eu si niste arta contemporana, Stedelijk, casa Annei Frank, dar n-a mai rezistat muzeistic insotitorul, niste maruntisuri pentru care nu ne-am gasit timp (muzeul hasisului si marijuanei, Houseboat, Cabinetul Pisicii)... dar trebuie sa mai lasam si pentru vreo alta data, ca sa existe motivatie, nu ca n-ar fi oricum!
 Continui saptamana viitoare cu gastronomia, parcuri, mori... nu, nu tu, cititorul, mori de vant!

Wednesday, 13 May 2015

I AM... sterdam - Keukenhof


Gradina cu lalele


Gradina Keukenhof este deschisa in fiecare an timp de doua luni, intre jumatatea lunii martie si cea a lui mai, la vreo 30 de kilometri de Amsterdam, langa un satuc linistit pe nume Lisse, considerat centrul cultivatorilor de lalele din Olanda. Gazda de pe barca ne spunea ca nu intelege turistii, japonezi in special, care vin de la mii de kilometri doar ca sa o vada si apoi se intorc acasa. Eu aproape ii inteleg, da, merita din plin sa vezi toate minunatiile de flori care te fac sa exclami "asa ceva nu exista!", dar daca tot ai venit nu-i pacat sa nu faci o plimbare si prin Amsterdam?! Deh, fiecare cu interesele lui, ale mele sunt destul de variate, dar cand ma uit pe poze observ ca peste jumatate sunt cu flori. Pe de alta parte, de ce as fi fotografiat picturi cand se gasesc online reproduceri mult mai bune decat ce as fi putut eu capta cu telefonul?! Bine, recunosc, am pozat si cateva tablouri, dar numai ca sa-mi aduc aminte sa verific cate un detaliu care m-a intrigat. Despre pictura maine, astazi avem in meniu lalele. 
Ca sa fac o legatura intre cele doua domenii, anul asta se implinesc 125 de ani de la moartea lui Van Gogh, asa ca Keukenhof a hotarat sa-l sarbatoreasca printr-un portret floral.

Gradina este o imensitate, am stat 5 ore si nu cred ca am acoperit fiecare alee sau ca am vazut toate straturile de flori: contine mai ales lalele, dar si zambile, narcise si alte pete de culoare, multe si marunte, carora nu le stiu numele. Din loc in loc, se gasesc pavilioane tematice cu aranjamente (orhidee, crini, crizanteme...). Ma uit acum prin multimea de poze si, oricat incerc sa fac o selectie, tot o sa nedreptatesc vreo floricica, ca toate merita vazute. Unele chiar mirosite si atinse, ca sa fii sigur ca exista.
Inainte sa incep, 2-3 lucruri pe care le-am aflat acum despre lalele: sunt originare de prin Asia si nordul Africii, lalelele negre au fost obtinute din incrucisari repetate ale unei flori deschise la culoare (alba, galbena) cu una de culoare inchisa (rosu visiniu), petalele in mai multe culori au fost cauzate de un virus, pentru a ajunge bulb o samanta are nevoie de 25 de ani.
Din poze n-o sa va dati seama de dimensiunile reale, dar sunt cateva cu cupa atat de adanca incat o palma (a mea) intra lejer pe verticala, altele cu tija cam de un metru... este un adevarat laborator genetic de creat anomalii florale surprinzatoare.  Hai sa nu va mai tin de vorba, ca florile stiu mai bine ce au de spus prin culorile si formele lor. 
Incep cu cateva imagini de ansamblu, de prin gradina, cu straturi de flori, ciresi japonezi infloriti si niste rate simpatice care nu se sinchiseau de multimea de la 1-2 metri de ele si faceau pe starurile de cinema mai ceva ca Anita Ekberg in Fontana di Trevi.
Moara din imagine este doar decorativa, cea functionala o sa vina intr-o postare viitoare.
   
 



Si acum cateva exemplare  din categoria "trebuie sa vezi ca sa crezi", lalelele cu personalitate:
Laleaua cu cupa uriasa si tija de vreo 80 cm: 
 Laleaua facuta varza... de fapt se numeste papagal.
Zambila care si-a cerut si ea dreptul sa se imbrace in negru
Mai jos avem niste lalele in criza de identitate: sa ma fac bujor, sa raman lalea?
 Eu cred ca vreau sa fiu nufar sau... ice creeeeam!
 Domnisoarele din poza de deasupra nu suporta singuratatea, asa ca traiesc in grupuri de 5-7 pe o tija. Iar cele de mai jos aspira si ele la o transformare... nici nu mai stiu sa zic in ce. Maci?
"Sa infloresc? Sa raman verde? poate ca daca ma camuflez, nu observa nimeni ca am inflorit si nu imi taie tija".
 Ele si-au propus sa se faca trandafiri cand vor fi mari.
  Iar ele bujori.
Cele galbene isi poarta cu mandrie straturile de dantelarii zdrentuite. Iar mai jos avem dalii? Bujori? Nu, tot lalele.
 
 De ce nu ar exista si versiunea cu petale crescute in lateral?!

Printr-o margine a parcului, o lisita pluteste alene, nepasatoare la straturile dintr-o parte si la campurile din cealalta. Este canalul pe unde, de langa moara din imaginea de mai sus, plecau barcute cu turisti ca sa admire imprejurimile.
 

Noi am preferat sa o facem cu un alt mijloc de transport.
La inceput de mai, multe din... lanurile, plantatiile (nici nu stiu cum sa le zic) de lalele sunt deja recoltate. Unele au luat drumul florariilor, altele n-am inteles cu ce scop au fost taiate, fiindca florile au ramas sa se ofileasca triste printre straturi.
Cate ceva tot mai ramasese pe camp.


Dupa o plimbare in care ne-am clatit privirea in toate culorile florale posibile si imposibile, am urmat si noi exemplul batlanului din imagine si ne-am luat zborul. Inapoi, la Amsterdam (vorba vine zbor, am luat autocarul care face cursa Keukenhof - Schiphol la fiecare 5-10 minute, pe autostrada cu cinci benzi pe sens - da, ati citit bine, 5, fara cea de urgenta - plus inca doua cand se ramifica).
Ne auzim data viitoare, cand vom ramane in lumea culorilor si mirosurilor, cu ajutorul lui Van Gogh, Vermeer, Rembrandt, al minunilor tehnicii... si al branzei :).