Sunday, 30 August 2015

Barbari si tatari


J. M. Coetzee - Asteptandu-i pe barbari 

Candva, am citit o carte trista si frumoasa. Se numea Desertul tatarilor De curand, am citit o alta carte, scrisa patruzeci de ani mai tarziu, a unui autor nobelizat, printre altele, pentru ca "in innumerable guises portrays the surprising involvement of the outsider". Tinand cont de aceasta motivatie a juriului, nu pot sa-mi alung din minte gandul ca premiul primit de Coetzee apartine, intr-o proportie importanta, si lui Buzzati.
In viziunea personala, autorul italian se afla alaturi de Borges (si, in curand, daca nu se grabesc juratii si de Roth) sus pe lista argumentelor mele impotriva relevantei prestigiosului premiu, ca sa nu mai vorbesc despre contra-argumente: cine ii citeste, de exemplu, pe nobelizatii Shmuel Agnon sau Claude Simon, ca sa ma limitez la prozatori? Cine va mai sti, peste 50-70 de ani, cine erau Alice Munro sau Harold Pinter? Si cine as fi eu sa chestionez establishment-ul literar? Doar un cititor care incearca sa inteleaga ce reprezinta "valoarea" in literatura, un domeniu atat de vast, subiectiv si legat in verdictele sale de criterii sociale, de ce unii autori ajung sa fie consacrati global si altii nu, ce calitati sau background politic trebuie sa aiba cineva pentru a fi promovat. E o curiozitate ce ma impinge sa-mi pierd nu de putine ori timpul cu autorii premiati si-mi pare cateodata rau ca o fac, ca le sporesc vanzarile, ca morisca publicitara functioneaza atat de bine in unele cazuri ce-mi par nejustificate, ca o mana de oameni are atata influenta in definirea canonului literar.
Am inceput de curand sa-l citesc pe Coetzee si Elizabeth Costello m-a facut sa sper ca am descoperit un autor la care sa revin cu placere. Asa ca am perseverat. Nefericita idee am avut sa continui cu cartea asta!
Ca si tatarii lui Buzzati, barbarii lui Coetzee sunt inventati. Insa nu sunt asteptati, ci cautati, pusi in slujba nevoilor puterii. Un magistrat ce guverneaza o garnizoana de la marginea Imperiului primeste vizita unui colonel de politie, hotarat sa indeparteze pericolul unei eventuale invazii. Toti strainii, toti "ceilalti", pescari, pastori, agricultori, devin victimele represiunii, sunt supusi torturilor si interogatoriilor, pentru a marturisi vina inchipuita de a complota impotriva stapanirii. Diferit inseamna amenintator. Inventarea unei amenintari, a pericolulului, poate da sens tiraniei, ii poate da puterii totalitare instrumentele necesare pentru a instaura teroarea. Cam cum se intampla in zilele noastre cu statul politienesc USA, care de la inceputul anului si-a impuscat peste 500 de cetateni...
Ambele carti sunt plasate la granita: la granita Imperiului, la granita gandurilor, acolo unde trebuie sa se intample ceva, real sau doar mental, pentru a descarca tensiunile. La Coetzee, acuzatorul, observatorul abuzurilor, este el insusi abuziv, la fel de vinovat, nu doar prin tacerea acceptarii de la inceput, ci si prin lipsa de ezitare cu care profita de  victime. Resimte pentru tortura aceeasi fascinatie intelectualizata pe care o incearca pentru femeia barbara, procesata de pragul cultural ce ii desparte. In aceste conditii, nu este chiar cel mai potrivit personaj pentru a face consideratii amare despre justitia umana, pentru a se revolta impotriva masurilor luate si a suferi de distanta ce il separa de aceia pe care-i priveste uneori cinic si detasat... Initierea in moarte incepe aici prin tortura si nu are nimic din magia ce se prelinge printre zidurile fortaretei Bastiani.
De la un punct, cele doua carti se despart si eu raman in urma, privind spre Drogo (nu Khaal-ul, ci ofiterul de la garnizoana lui Buzzati), mult mai uman in slabiciunea si sperantele sale, cu o iritare tot mai crescanda fata de pretinsul umanism al magistratului din cartea lui Coetzee, intr-un desert plat, ce constituie fundalul unui roman mai degraba politic decat existentialist, cum ar sugera tema de plecare, ce inlocuieste relevanta literara cu aceea antropologica. Citind despre barbari, nu am putut sa astept nimic, doar sa accept ceea ce era  deja aici, la fel, dar altfel.
Sunt ani de cand am citit cartea lui Buzzati si continua sa ma urmareasca. Pe cea a lui Coetzee am citit-o acum cateva saptamani si deja incep sa uit. Incearca sa-i insufle volumului puterea alegorica, insa fantomaticii barbari ce ameninta garnizoana sunt prilej de descatusare a violentei, in timp ce  Buzzati, prin asteptarea tensionata, vorbea despre speranta nascuta din disperare. Una a fost scrisa in plin fascism. Cealalta, in plin Apartheid, de un scriitor alb ce a inteles originile si formele pe care le iau prejudecatile sociale. Ambele sunt aspecte universale ale umanitatii, insa tensiunea aceea a asteptarii de la Buzzati nu se regaseste in analiza rationala a lui Coetzee. Intr-un fel, cartea celui din urma ar putea incepe acolo unde se termina cea dintai. Dar aceasta continuare imi pare stangace si searbada...

Friday, 28 August 2015

Locuri usor accesibile din zona Apusenilor

Salina Turda, Ghetarul de la Scarisoara, pestera Coiba Mare, izbucul Tauz 
V-am plimbat destul pe munti si prin chei, sa spun cate ceva si pentru cei care nu pot / nu vor sa depuna prea mult efort pentru a vedea la pas locuri frumoase si salbatice si prefera confortul masinii si destinatiile usor accesibile, cu toate neajunsurile cauzate de aglomeratie.

Incep cu Salina Turda. Daca as putea sa scriu ca Sebald, v-as spune doar ca am ajuns la ea si m-as lansa apoi intr-o istorie despre romani, care au ridicat castrul de la Potaissa si pentru a apara exploatarile de sare de la Durgau-Turda. Lucrau numai la suprafata, pana la 12-15 metri, cu aparate simple de ridicat, abia in perioada stapanirii austro-ungare au inceput sapaturile in adancime. Si as gasi probabil o marturie sau un personaj de la care sa ma lansez in poveste. Dar nu sunt, asa ca pornesc ca un om normal, fara veleitati scriitoricesti, de-a lungul galeriei orizontale Franz Josef, ce uneste cele doua intrari, cu lungimea de aproape un kilometru. Din ea se desprind minele care, in 2010, in urma unui proces de modernizare, au fost puse la dispozitia publicului intr-o forma noua si shiny.
Pentru cine a mai fost intr-o salina, impactul nu este atat de "wow" cum ma asteptam si cum se vorbea. E drept,  arata frumos cu toate luminitele, cu adancimea impresionanta si contrastul dintre spatiul modern si peretii de sare sapati de sute de ani dar, ca logistica, ca posibilitati de petrecere a timpului in interior, salina de la Turda mi s-a parut sub cea de la Ocnele Mari, de exemplu, unde desfasurarea mai mare pe orizontala permite existenta unui cinematograf, a terenurilor de volei/tenis, a mai multor locuri de agrement.
Principalele mine vizitabile sunt Rudolf si Teresa. La Rudolf se ajunge coborand 40 de metri pe scari de lemn, 13 etaje, fiecare avand inscris anul cand a fost sapat,
sau, pentru cei care nu pot ori prefera sa stea la coada (surprinzator ca acestia din urma erau mai mult lenesi tineri si in putere), se ia liftul: 
Acolo puteti sa va jucati (e un teren de miniminimini-golf, doua piste de bowling mici inghesuite, mese pentru tenis), sa stati si sa simtiti aerul grunjos patrunzand prin nari, urmarindu-i drumul prin faringe si trahee pana va apuca setea, sa cititi o carte, uneori sa urmariti un spectacol, daca aveti noroc sa va dati in roata panoramica (era in reparatii cand am fost eu), sa va cumparati sare si suveniruri. Pentru o sedere mai lunga, luati-va apa! Daca la Ocne sunt amenajate o autoservire cu mancare si racoritoare, un restaurant, ba chiar si o crama, aici nu gasiti absolut nimic, nici macar o apa la jumatate de litru. Si aerul acela sarat da o senzatie de deshidratare cumplita. 
 De la Rudolf, coboram apoi la Teresa, inca 13 etaje. 
Este locul unde ne putem plimba cu barca pe un lac subteran de 48 m adancime, cu diametrul de 70 de metri, pe care este construita o insula de sare de 5 metri inaltime. De pe lac, se poate vedea deschiderea minei Rudolf, de unde am venit. Suntem la 90 de metri sub balconul galeriei principale si la 112 metri de suprafata.
Vedem apoi si camera putului de extractie, Sala Ecourilor, camera crivacului (un troliu cu ax vertical, actionat de cai, cu care se scoteau sacii), Scara Bogatilor si fugim sa ne recuperam patrupeda, de teama sa nu se simta abandonata la asa-zisul hotel pentru animale de la intrarea in salina, de fapt niste custi aflate in spatele cladirii, oricum mai bine decat la cele treizeci si ceva de grade din masina. 

Revenim pe Valea Ariesului si, pentru ca partenerul meu de drum nu vazuse Ghetarul de la Scarisoara, ne abatem de la traseul pe valea Gardei sa vada minunea. Pentru mine, a fost o mare dezamagire. Faptul ca drumul cu hartoape pe care mi-l aminteam de dinainte de '89 s-a transformat intr-unul asfaltat nu este un lucru rau in sine, insa peisajul s-a schimbat mult.  Locul strajuit candva de cateva casute rasfirate s-a umplut de vile si a fost invadat de vanzatorii de kitchuri si de parcagii care-ti cer 5 lei ca sa-ti lasi masina pe tapsan, "civilizatia" ajunsa in varf de munte a umplut poteca spre pestera cu gunoaie. E bine, e admirabil ca se ocupa cineva sa faciliteze accesul la obiectivele turistice, dar acel cineva ar face si mai bine daca ar angaja macar un om care sa patruleze poteca si s-o apere de bizonul care intra intr-o pestera in papuci de plastic si, la iesire, coplesit de greutatea biletului, il arunca pe poteca. Daca ambalajele sunt grele si cosul de gunoi e departe, poate o amenda sa fie mai aproape... 
Eu nu am mai intrat, era si week-end, accesul se facea in serii de 100 de persoane si, din cate imi aduceam aminte, nu erau prea multe de vazut, mai ales pentru cineva care intre timp a vizitat Dobšinská (Slovacia), o pestera de gheata in care chiar mergi prin/pe gheata.
Datele tehnice ale Scarisoarei sunt impresionante, doar ca partea lor vizibila e ca varful icebergului. E gheata multa, dar e ascunsa.
 Altarul este singura formatiune mai spectaculoasa, intr-o pestera pentru a carei vizitare astepti pana la o ora ca sa stai inauntru 10-20 de minute:
Mai mult mi-as fi dorit sa vad Ghetarul de la Vartop, insa acolo e nevoie de programarea vizitei, mai greu cu turismul spontan, doar daca ai norocul sa te lipesti de un grup care tocmai se pregateste sa intre. Revenind la ramificatia drumului spre Scarisoara, pornim totusi spre Vartop, pe drumul forestier, doar pentru a vedea ca, dupa ce parcurgem vreo 10 kilometri (sau mai putin, forestierele intotdeauna par mai lungi), se interzice accesul spre ghetar, brusc si inexplicabil. Indispozitia creata de fauna umana de la Scarisoara, faptul ca drumurile forestiere prin soare nu-s deloc preferatele mele, si incertitudinea ca, odata ajunsi, nu stiam daca vom putea intra la ghetar, ne-a facut sa ne oprim. 

Chiar din parcarea de dinainte de semnul de acces interzis porneste o poteca pe care se coboara 5 minute pana la pestera Coiba Mare, cu al doilea portal ca inaltime din tara dupa Cetatile Ponorului si cea mai lata intrare. 
Poate aici, coborand, nu pare atat de impunatoare, 
 dar aici incepem sa ne mai dam seama de dimensiuni. 
Este, din fericire, genul de pestera in care iti iei lanterna si te avanti in intuneric, mai aproape de inima pamantului, in ritmul meu, fara sa stau la coada si fara sa urmez o poteca batatorita. Din pacate, este cea mai mare pestera scufundata din Romania, asa ca nu ajungem prea departe fara echipament special. Niste speologi finlandezi au incercat sa-i dea de fund, au ajuns la 93 de metri adancime, dar inca nu l-au gasit. Galeriile depasesc in lungime patru kilometri, insa fara echipamentul de la Huda nu am reusit sa strabatem mai mult de vreo 500 de metri. Am vazut un horn ce iesea undeva mai sus, pe munte, o galerie plina de busteni, am intrat intr-o incapere mai spatioasa, fara formatiuni calcaroase, galerii fosile in principal, pe unde apa nu mai curge, cea activa fiind inundata. Apa care se pierde in strafundurile pesterii iese la lumina cativa kilometri mai incolo, la Izbucul Tauz, unde se ajunge, pe drumul de intoarcere spre Campeni, printr-o plimbare prin padure de 5-10 minute, deloc solicitanta. 
Ochisorul verzui de apa pe care-l vedeti mai jos are patru metri aici, la intrarea in munte, insa putin mai incolo, sub stanca, ajunge la vreo 80 de metri. O placuta pe peretele muntelui aminteste ca este locul unde si-a pierdut viata un experimentat speolog polonez, Rafal Garski, prins de curentii puternici din pestera. 
Tot aici s-a aruncat de pe stancile din jur Bear Grylls in episodul cu Transilvania, pierzandu-si orice credibilitate de survivalist in ochii mei. 
 Dupa ce a batut campii cat de izolat de lume este el, cum nu vezi un suflet de om pe zeci de kilometri (drumul forestier se afla la cativa metri si satul Casa de Piatra la cativa kilometri), a gasit cea mai rapida cale pana jos, aruncandu-se in lac. Copii, nu incercati asta daca ramaneti singuri pe munte! Am aflat ulterior ca individul mai intai a inspectat adancimea ochiului de apa, pentru a fi sigur ca nu se da cu capul de vreo piatra. Trist e ca cine-l vede il si crede...
Cu imaginea paraului Garda continuandu-si imperturbabil drumul spre Aries, dupa ce mi-am mai spalat din amaraciunea de a vedea Scarisoara invadata de grobianism, ii urmam si noi cursul, pret de vreo 10-12 kilometri, pentru a reveni la soseaua spre Campeni.

Thursday, 27 August 2015

Banana!

Minions (2015)

Cu minionii, lucrurile sunt simple si indubitabile: daca va amuza, nu va puteti plictisi de ei si veti vrea sa-i revedeti. De aceea s-a si facut filmul, ca multe altele: cand nu mai avem ce sa stoarcem din sequel, e cazul sa trecem la un prequel... sau mai multe, dupa buget, adica dupa audienta si incasari, parca vad ca o sa avem parte si de amintiri din copilaria lui Gru. 
Minionii au aparut pe lume demult, erau aici inca din epoca dinozaurilor, si au avut un singur scop: sa gaseasca si sa slujeasca cel mai malefic stapan. Dupa ce au scapat de-a lungul istoriei, rand pe rand, de toti cei ce ar fi putut indeplini acest rol in urma unor accidente regretabile (nu e spoiler, e in trailer), s-au retras intr-o pestera unde, din ce in ce mai apatici si mai deprimati, au inteles ca viata lor nu are sens fara sa slujeasca raul. Asa ca trei dintre ei pornesc in lume pentru a-si salva specia, redandu-i rostul pe lume. Kevin, Stuart si Bob ajung in anii '60 in America, apoi la Londra, unde o urmeaza pe Scarlet Overkill in ambitiile ei de a obtine coroana Angliei.
Daca scenariul pare scris de unul dintre minioni, Stuart sau Bob, nu mai stiu care se presupune ca era mai natang,  si este acolo doar ca pretext pentru a lasa simpaticele personaje sa se desfasoare, prezenta lor este cuceritoare, factorul "cute" si-a facut treaba si am savurat din plin limbajul inventat al personajelor, un amestec de engleza, franceza, italiana, spaniola, ceva japoneza si onomatopee neidentificate, dar si coloana sonora, surprinzatoare pentru o animatie: The Doors, Beatles, Rolling Stones, Jimi Hendrix, The Who si altii din aceeasi zona muzicala.
Fara sa aduca prea mult in plus la capitolul narativ sau ca ingeniozitate a solutiilor propuse, cel de-a treilea film al seriei pare facut doar pentru ca producatorii s-au prins cat de populare sunt personajele, cat de multi bani se pot obtine din articolele promotionale (am vazut  cateva masini la oglinda carora falfaiau veselele ovale galbene cu ochi bulbucati), de ce sa nu cand se poate sa da?! Si tine, cu toata pana de imaginatie, cu previzibilul si lipsa de sare si piper a antagonistei.
Contine minioni si asta-i tot ce conteaza! Iar cand ii vezi itindu-si capusoarele din canalul trecerii de pietoni de pe Abbey Road taman cand Beatlesii trec pe acolo uiti ca strada nu avea un capac de canal pe ea, pentru ca trebuia inventat, de dragul micilor mancatori de banane.
Daca dam deoparte realizarea tehnica, personajele in sine si coloana sonora, ramanem cu cea mai mare suferinta a filmului: din dorinta de a fi atragator si pentru cei mici, dar si pentru cei mari, aceia care au puterea de decizie in fata intrebarii "imi cumperi si mie un minion?", ofera un scenariu prea simplist si dezamagitor pentru adulti cu poante prea subtile si de neinteles pentru copii. Cel putin, asa mi s-a parut mie! Incasarile ma contrazic, dar poate si altii pun, ca si mine, mai mult pret pe dragalasenia micilor creaturi decat pe povestea din spatele lor. Cand vrei sa mananci o banana, nu te mai gandesti cine si cum a plantat-o, o infuleci si speri sa mai ai ocazia, pana nu dispare specia!

Monday, 24 August 2015

Reveriile unui hoinar solitar pe coasta Angliei

W. G. Sebald - Inelele lui Saturn

August, 1992. Cu speranta "ca as putea scapa de golul ce se latea in mine dupe ce terminam o lucrare mai mare", Sebald (sau eul sau narativ, nu mi-am dat seama cat e adevar si cat fictiune, daca realitatea e un pretext pentru fictiune sau invers intr-o carte ce arata a memorii de calatorie dar este subintitulata "roman") facea o calatorie prin Anglia, in comitatul Suffolk, ce avea sa se incheie cu o internare in spital, unde a inceput sa astearna pe hartie meditatiile prilejuite de experienta sa. Si acum eu, care am citit in timpul calatoriei mele consideratiile sale inspirate de calatorie, incerc sa-mi exprim propriile impresii despre impresiile de drumetie ale lui Sebald. 
Cartea are aspectul unui jurnal ilustrat, intesat cu amintiri, aforisme, descrieri, reflectii, episoade istorice, meditatii pornind de la opere de arta sau obiceiuri locale, un document caleidoscopic unde eruditia isi da mana cu talentul literar. Temele se succed firesc, una din cealalta, atingand subiecte fara nici o legatura aparenta intre ele. De la ""Lectia de anatomie..." a lui Rembrandt, tablou asupra caruia arunca o privire noua, ce sugereaza identificarea pictorului cu victima, cu cadavrul, la atacul aerian al Angliei asupra Germaniei in al Doilea Razboi Mondial, de la poluarea apei si particularitatile heringului la batalii navale si multe alte subiecte, Sebald ne pune in fata o enciclopedie a splendorii si decadentei ce se insinueaza firesc in amintirile din calatorie, in descrierile de peisaje si cladiri, alcatuind o carte ce m-a facut sa visez, m-a pus pe ganduri, mi-a oferit informatii sau unghiuri noi de abordare a unor lucruri stiute.
Am vibrat cu aceeasi senzatie de micime, de nimicnicie in fata intinderii temporale si spatiale a lumii, dar si cu aceeasi bucurie de a afla, de a a vedea macar mental, de a ciuguli o firimitura din locurile si timpurile despre care povesteste Sebald. Si am admirat modul in care creeaza legaturile intre prezent si trecut, deloc fortat, chiar daca sunt constituite de pretexte sau detalii secundare: un documentar BBC surprins la o ora tarzie intr-o camera de hotel deschide calea consideratiilor despre eroul Visului celtului lui Llosa, Roger Casement si despre Joseph Conrad, imaginea unui pod se transforma intr-o pagina de istorie a Imperiului Chinez si tot asa, locurile declanseaza meditatia natural, ca si cum fiecare tablou ajuns in fata privirii atente a lui Sebald ar dezvalui un intreg univers, istorii ce asteapta sa fie culese si redate lumii in alta forma, ridicand intrebari si invitand la aprofundare prin cautarea de raspunsuri.
Pana si un subiect banal, cresterea viermilor de matase si prelucrarea pretioasei tesaturi, indeamna la meditatie: "nu ma mira in ce numar mare erau oamenii inchisi, cel putin in unele locuri, aproape o viata intreaga cu trupurile lor in scaunele de tesatori, compuse din barne si corzi de care erau prinse niste greutati, amintind de esafodaje de tortura sau de niste colivii, intr-o ciudata simbioza care pune in evidenta, poate mai bine decat orice alta forma pe care a luat-o apoi industria noastra, ca nu reusim sa ne mentinem pe acest pamant decat prinsi in plasa masinilor pe care le-am inventat."
Inceputul si sfarsitul sunt simetrice, prin evocarea aceluiasi Thomas Browne, autor erudit al secolului XVII, cel ce afirma ca "Studiem ordinea lucrurilor (...) dar ceea ce e asezat in ea nu putem patrunde. De aceea nu avem voie sa ne scriem filozofia decat in litere mici, in abrevierile si stenogramele naturii trecatoare in care nu se regaseste decat reflectia eternitatii." Fidel acestui principiu, Browne consemneaza pattern-urile, modele ce apar in infinita varietate de forme. La Sebald, geometria este inlocuita de istorie, de simbolurile indestructibile si de capacitatea de transformare a naturii ce-si pastreaza esenta, asemenea copacilor plantati de Chateaubriand la inceputul secolului XIX, ce pot fi vazuti si in prezent. Si de speranta ca, in ciuda perisabilitatii, exista intotdeauna capacitatea frumosului de a rezista prin metamorfozare, de a crea din ruine alte splendori.
Am ridicat de cateva ori din spranceana neincrederii la traducere, mai ales cand am vazut unele denumiri netraduse sau traduse intr-un mod nefamiliar limbii romane, precum Den Haag (Haga), Teneriffa (Tenerife) sau Oceanul German (mai cunoscut noua ca Marea Nordului), dar focurile de artificii starnite de autor in jurul unor peisaje dezolante sau terne nu cred ca pot sa lase nepasatori cititorii dornici sa calatoreasca prin carti in spatii si epoci reale.

Saturday, 22 August 2015

Trei seturi de chei

Cheile Turenilor (Turului), Cheile Turzii, Cheile Rametului 

Desi s-au facut progrese, turismul prin Romania cere inca abilitati de orientare cand iti propui sa ajungi intr-un loc mai putin umblat, cum imi plac mie. Si pe de-o parte, vazand ce a devenit Scarisoara, despre care voi vorbi mai incolo, nici nu-mi doresc sa fie altfel. 
Daca iesi din Turda pe drumul spre Cluj cu speranta de a vizita Cheile Turenilor poate vei fi inclinat sa mergi in localitatea cu acelasi nume. Acolo vei gasi doar niste vile in constructie, langa care a fost lasata o poteca pentru cei ce doresc sa treaca spre chei.
 Mergi pe ea, admiri piatra"cu ochisor",
 te apropii tot mai mult de intrare si constati ca sunt niste chei inaccesibile, ca grohotisul face imposibila coborarea pe malul paraului ce le-a sapat.
Insa daca esti ambitios si nu vrei sa pleci de acolo fara sa le vezi, daca iti doresti cu adevarat sa le explorezi cei 1800 de metri lungime, o plimbare pe creste, prin soare, nu este deloc cea mai placuta experienta. Asa ca oamenii perseverenti si curiosi vor gasi o solutie. Daca dintr-o parte accesul este imposibil, oare cum arata cealalta intrare, dinspre satul urmator, Copaceni? 
Cam asa: 

Urmam si noi calea localnicelor rumegatoare, fiindca stiu ele ce stiu, setea le cheama spre apa.
Nu ne-am inselat, ne-au condus exact la intrarea in chei!
De acolo, atmosfera se schimba brusc, dealurile desertice sunt inlocuite cu vegetatie bogata, toropeala soarelui cu aerul racoros si umbros al spatiului protejat de cei doi pereti stancosi.
Din pacate, nu stiu daca din vina oilor sau a ploilor, apa era tulbure, maronie si nu indemna deloc la baie.
 Este si motivul pentru care, cand mai aveam cred vreo 2-300 de metri pana la iesirea spre Tureni, am hotarat sa ne intoarcem, fiindca ar fi fost nevoie de inotat putin si nu eram chiar pregatiti sufleteste sa ne aruncam intr-o apa atat de neimbietoare. 

Dar a fost o experienta inedita, ce mi-a hranit entuziasmul explorator si bucuria descoperirii unui spatiu "al meu", izolat, genul de loc de care ma bucur mult mai mult decat cele arhicunoscute si amenajate, cum s-a intamplat, cateva ore mai tarziu, cu Cheile Turzii, 
pe care le cunoaste toata lumea. Si atunci cand locurile devin prea populare, apar in peisaj si nesimtitii, mitocanii, meltenii. Poate nu-i vezi, dar e imposibil sa nu le recunosti urmele: 
Dupa Tureni, Cheile Turzii nu mi-au placut. Natura nu e vinovata, dar cand este alterata imi da o senzatie de disconfort. E drept ca au peretii mai impunatori decat Turenii, 
dar apa era la fel de tulbure
si erau excesiv de circulate, de amenajate si alterate de interventia umana,  intr-atat incat ajungi sa ai si scari care nu duc nicaieri (sau poate o fi usa secreta spre pestera lui Ali Baba, n-am incercat sa spun formula magica sa vad daca se intampla ceva):
Pesterile si grotele mi-au mai salvat plimbarea, sunt vreo 60 in Cheile Turzii, cel mai mult mi-a placut, din ce am putut repera, cea care strajuieste unul dintre maluri, cu intrarea zidita. Am inteles ca s-ar numi Cetateaua Mica si, evident, nu puteam pierde ocazia de a-i explora cei 75 de metri. Nu am aflat motivul zidirii partiale a intrarii, as putea sa improvizez, sa va spun legenda fecioarelor din satele invecinate care s-au refugiat din calea invaziei si au preferat sa fie zidite inauntru de vii decat sa cada prada turcilor, ca doar orice legenda a fost inventata de cineva, insa accesul la informatie dat de epoca internetului nu prea mai lasa loc de fabricare a legendelor. 
Am dat o tura pana la iesire si ne-am intors pe acelasi drum racoros. Am fugit repede in Cheile Rametului, unde, din fericire, am gasit un colt de poiana departe de locul principal de campare si gratare. Imbulzeala era la manastirea cu acelasi nume. Am constatat in vacanta asta cu dezgust cat de dezvoltat este turismul manastiresc. Nu conteaza ca e un lacas vechi, nou, un loc cu istorie si traditie sau ultima gaselnita kitchoasa plantata pe o vale circulata, ca de exemplu cea ridicata la Obarsia Lotrului acum vreo 2 ani, ca doar daca s-a facut Transalpina e musai sa se duca sa se roage omul sa iasa cu bine de pe serpentine, toate sunt luate cu asalt. La Ramet este un monument istoric ce dateaza din secolul XIV, insa il ocolim (oricum pantalonii scurti  sunt considerati "tinuta indecenta" chiar si la 30 si ceva de grade) si continuam drumul spre chei, ce se transforma dupa cativa kilometri in drum forestier (deh, daca nu dai spaga la cel de sus - nu chiar atat de sus, ceva mai jos - nu ai drum asfaltat), trecem printre casute de vacanta cochete si ajungem in poiana de unde se intra propriu-zis in Cheile Rametului. Punem cortul pe malul Geoagiului (Rametului), departe de grataristii de week-end, specie pe care o evit cu orice pret. La ora sapte dimineata, un ciorologiu ne trezeste cu precizie la ora 7 (am numarat 7 cra-uri) dupa o noapte in care am auzit doar susurul paraului ale carui chei urma sa le strabatem si ne pregatim de drum.
Pregatirea implica bocanci, dar si costume de baie, nu se stie niciodata cand ai nevoie de ele pe cursul unei ape. Se pare ca am ales o perioada numai buna, calduroasa, fara ploi de curand, perfecta pentru o baie (inevitabila) in apele racoritoare ale paraului. 
Inainte de a porni, studiem cu interes panoul cu informatii 
si constatam ca rareori am mai vazut un panou atat de neprofesionist facut, cu un "pitoresc" labartat pe un rand si o fraza ce se opreste in toate limbile in mijloc pastrand suspansul si aprinzand imaginatia turistilor dornici de informatii. Atat am avut loc sa scriem, voiati mai mult?! Ma gandesc ca cineva a luat si niste fonduri pentru a-l face...
Dupa o vreme, poteca larga, de plimbare, incepe sa se ingusteze si stancile sa se transforme in pereti tot mai abrupti.

 Pe traseu incep sa apara "amenajarile" tip via ferrata. Un panou ne avertizeaza ca ele exista, dar e mai bine sa nu le folosim, ca-s nesigure, sa o luam de-a dreptul prin apa.


 Nu ratez ocazia de a mai bifa o scorbura micuta dintr-un perete
 si incet-incet ne apropiem cam de ultimul punct unde pot ajunge cei care nu vor sa se ude, la portal. Se poate ocoli daca vreti, pe sus, dar nu va ganditi ca veti putea parcurge cheile in intregime fara baie.

 De aici, lasciate ogni speranza voi ch'entrate! Am mai insistat o vreme sa ma incalt/descalt la fiecare traversare a paraului, sa continui cuminte pe via ferrata, chiar daca era mai simplu sa o iau direct prin apa. Aici, in zona numita "la cuptor", unde peretii se apleaca deasupra trecatorului, ne despartim de prietenul ocazional al cainelui, ce ramane latrand speriat la gandul de a ne urma prin apa, lucru pe care ea nu ezita sa-l faca.


 Cea mai dificila portiune se dovedeste a fi aici,
unde lipseste o bucata din suportul de sprijin pentru picior si este nevoie de mai multa atentie pentru a gasi in stanca aproape dreapta un punct de ancorare.

Dupa o portiune cu pietre mari in albia raului, printre care facem slalom de pe un mal pe celalalt, cheile se deschid si se continua drumul pe poteca, spre satul Cheia, un catun cu cativa locuitori, de unde, in 2-3 ore, se ajunge in partea cealalta a muntelui, la Salciua.
Traseul se poate face si pe sus, pe Brana Caprei, insa dupa ce admiram cele doua varfuri ascutite de la iesire, cum atractia pentru apa este irezistibila si perspectiva apei racoritoare mult mai placuta decat cea a soarelui arzator, ne intoarcem in chei. De acum, nu ne mai stresam cu cabluri si traversari, o luam direct prin apa. Adancimea maxima este cam in jur de un metru, dar am inteles ca in anii mai ploiosi poate ajunge si la 2 sau mai mult. Dar este suportabil de rece, daca inoti cativa metri nu faci hipotermie, iar incaltat e chiar placut sa clipocesti printre peretii coplesitori si sa admiri lucrarea unui mic paraias ce merge sa se verse in Mures in apropiere de Teius, dupa ce strabate prin munte vreo 40 de kilometri si creeaza minunatiile astea de chei.