Wednesday, 30 September 2015

Valea lui Stan


S-ar putea sa-mi fi ales gasit un moment destul de prost al anului pentru a va ademeni pe un traseu frumos, spectaculos si destul de la indemana. Probabil ca v-ati saturat deja de suvoaiele si ochiurile de apa prin care pasim zi de zi de la o vreme incoace, cel putin prin sudul tarii, insa eu tot mai trag cu coada ochiului spre creste si vai, sperand ca in septembrie nu a fost ultima ocazie a anului pentru o drumetie in natura. In plus, oricat as vrea sa ma sugestionez de contrariu, ploaia torentiala nu-i cascada, rapaitul ei monoton nu e susur si nici baltile tulburi nu-s lacusoare, asa ca va invit, daca vi se face dor de munte dar nu va incumetati la trasee lungi si obositoare, la o plimbare prin Valea lui Stan. De cand am aflat de ea si am vazut poze, am tot visat cu ochii deschisi sa ajung acolo. Si, va asigur, pozele sunt nimic pe langa experienta directa, pe langa minunatia aceea de canion pe care a sapat-o un paraias, inainte sa fi fost ingradit de stavilarele ce-i regleaza cursul. 
Mergand de la Curtea de Arges spre Transfagarasan, dupa ce treceti de Cetatea Poienari cu multimea de restaurante si pensiuni, apoi de hidrocentrala Vidraru, chiar cand incepe urcusul mai abrupt spre baraj, intr-o curba cu o troita pe margine, se afla intrarea pe traseul minunat, un circuit care dureaza, la pas lejer, vreo patru ore. E imposibil sa o ratati, e curba aceea unde-s parcate multe masini, neregulamentar, dar ce nu face omul de dragul naturii! 
Intrand pe poteca, in partea stanga a soselei, peste podul pe sub care numitul Stan isi continua drumul pentru a se varsa in Arges, intram pe un traseu de o frumusete nebanuita. Am rascolit netul sa aflu cine a fost acest Stan si cum a creat el o vale atat de minunata (destept arhitect!), insa nu am gasit decat doua legende atribuite locului, una care spune ca doamna lui Vlad Tepes, pentru a nu fi prinsa de turci, s-a aruncat de pe stanca Cetatii Poenari si unde cadea o vale aparea (trebuie sa fi avut ceva greutate doamna!), alta vorbeste despre haiducii care ar fi ascuns aur prin zona. Nu l-am gasit, dar am gasit aurul naturii, un canion mult mai lung si mai spectaculos decat mai celebrul 7 Scari, unul din locurile alea pe care ai vrea sa le pastrezi pentru tine daca nu ar fi aflat deja mult prea multi de el, daca nu as fi stiut si eu, la randul meu, de existenta lui, din povestile altora, daca nu ar fi atat de accesibil, pornind chiar de la drumul asfaltat. 
Cum intri pe poteca, te intampina primele scari, de incalzire. Trec in fuga de primul grup, ca tot mi s-a reprosat ca "alerg pe munte" :). Da, nu-mi place sa stau la coada (nici) pe munte, de aceea m-am cam lecuit de Bucegi, si "alergatul" e o forma de protectie pe care o adopt cand nu ma simt in largul meu, cand vreau sa depasesc vreun grup galagios sau speriat de provocarile drumului, oameni incaltati neadecvat, mai ales pentru un drum destul de alunecos pe alocuri, ca sa ajung cat mai departe de ei, acolo unde nu se aud decat paraul, pasarile, fosnetul frunzelor si unde nu-mi pot cadea in cap, mai ales pe un astfel de traseu cu scari. Poteca este deja ingusta, peretii muntelui tot mai aproape. 

Am inteles ca totul era mult mai salbatic si mai putin accesibil celor neechipati pana in 2013, cand a fost marcat si amenajat, unele lanturi au fost inlocuite cu scari, s-au construit poduri solide si acum poate reprezenta o plimbare placuta pentru oricine nu are articulatiile ruginite.  Este doar nevoie de atentie, de o prindere solida si sigura a piciorului si mainii in locurile prevazute. 
Este un traseu pe care nu prea ai timp sa respiri. Cand crezi ca s-a terminat, apar alte scari, paraul are o noua treapta unde se acumuleaza lacusoare limpezi ce-si schimba culoarea sub razele soarelui, unele cu adancimi de peste 2 metri, in care se prabuseste cate un suvoi vijelios sau se prelinge cate un firisor. Continui sa urci si e greu ca prin tumultul de stari provocate de peisajul grandios sa aiba timp sa se strecoare vreo clipa oboseala, totul este entuziasmant!
 La un moment dat, trecem printr-un coridor ingust, impunator, unde ai senzatia ca muntele se apleaca din ambele parti asupra ta, suparat ca-i tulburi linistea, si te va inghiti.
E tot ceea ce poti sa vezi in sus, un petec de cer deasupra si salvatoarea scara ce te va duce spre el, tot mai sus, mai departe, in starea aceea de transa din care nu am putut sa ies pana cand nu am ajuns la padure.



Totul in jur era mult prea frumos. Ar fi putut sa fie chiar si mai frumos daca nu s-ar fi facut exces de zel cu amenajarea. Apreciez munca acelora care au vrut sa aduca mai aproape plimbaretii ocazionali, neinarmati cu pitoni si coarda, de aceste locuri, insa prea s-au construit balustrade pretutindeni. Cand ai o poteca - destul de larguta - pe marginea peretelui, ca om cu instinct de conservare stii ca e cazul sa stai cat mai departe de marginea abrupta, chiar nu era nevoie sa te simti ca in casa scarii, pe culoarul dintre doua etaje, cu balustrada de sprijin continua. Cel de-al doilea neajuns al povestii cu amenajarea este ca, acolo unde se ajunge usor, vor veni si cei care nu au respect pentru natura si-si arunca gunoaiele la locurile de popas. Stiu ca tind sa repet asta, si o voi face mereu, de cate ori voi merge undeva si voi vedea cum nesimtirea ajunge sa ia in posesie natura, it really pisses me off
Ma consolez cu imaginile nealterate ale paraului impasibil la framantarile si indispozitiile umane. Intotdeauna natura ma calmeaza, imi da o stare de bine, de "acasa", nu stiu ce gene puternice mi-au transmis stramosii neanderthalieni, dar mereu ma voi simti mai bine intr-o pestera sau intr-un canion decat in centrul unui oras :).
Nu o sa fac o descriere pas cu pas a traseului, nici pozele nu sunt chiar in ordine si multe le-am lasat deoparte. Orice v-as arata, imaginile neinsufletite nu pot sa redea nici jumatate din senzatiile de la fata locului. Va spun, pe scurt, ca dupa vreo doua ore de astfel de peisaje, urmeaza o jumatate de ora de urcus prin padure, genul acela de padure de foioase suprinzator de verde la sfarsit de septembrie. Ma asteptam la nuante de auriu si rugina, am gasit doar verdele tarziu de vara. Persista covorul fosnitor de frunze uscate de anul trecut si, ici-colo, gasesti cate o marturie a naturii trecatoare, a schimbului de generatii ce ma face sa revizitez locurile pe care le indragesc, atat de la fel si atat de diferite de fiecare data. Si Valea lui Stan tinde sa devina un astfel de loc la care sa vreau sa revin, preferabil in timpul saptamanii.
Insa data viitoare nu voi mai mai continua drumul, prin padure, pana la poiana Calugarita, 
nu voi mai trece pe langa ruinele cabanei si ale taberei de pionieri, pe drumul forestier,
ajungand la frumoasa cascada de la coada lacului Vidraru,


pentru a trece prin tunel
si a iesi la barajul strajuit de prietenul lui Dorothy, Omul de tinichea (imi dati voie sa-i spun asa?),
coborand apoi, pe sosea, pana la curba-parcare improvizata, timp in care putem admira de la distanta coltul de stanca al cetatii Poienari.
Nu, n-o sa mai vreau circuit, ci doar valea, dus-intors, e prea frumos acolo pentru a-mi amesteca apoi vibratiile pozitive emise de padure, stanci, parau si prieteni dragi cu cele negative emanate de marlanii care flegmeaza in gol de pe baraj si vocifereaza zgomotos ori de cate o masina ce lasa in urma nu doar fumul esapamentului si claxoane nervoase, ci si tanguirea vreunei manele...

Tuesday, 29 September 2015

Un dictator din Africa


The Last King of Scotland (2006)

Cand mai aud pe cate unul, fie el cat de nescolit, spunand ca era mai bine pe vremea lui Ceasca, cand vad gloata ce se inghesuie la Ghencea an de an sa-i aprinda o lumanare la mormant ori vreun hipsteras ce se doreste cool militand pentru socialism care, dincolo de alergia mea la ideile stangiste, si-a dovedit inaplicabilitatea pe un sistem social corupt, cum nu a incetat sa fie al nostru de prin anii '50 incoace, mai ca-mi vine sa fac o fapta caritabila si sa le cumpar bilete de avion pentru un sejur de vis, la alegere,  in Angola, Guineea, Zimbabwe, Sudan, Gambia, Rwanda, Venezuela ori printr-una din alea vreo 3 tari terminate in -stan din fosta Uniune Sovietica, stiti voi care. Si mai sunt, n-am zis nimic de Asia. Cam vreo juma' de an, ca dupa ce termina de admirat cocotierii, de speriat animalele in safari si de aplaudat  condescendent dansurile tribale sa se loveasca si de traiul de zi cu zi. Si apoi mai discutam, ca filmele artistice n-au convins inca pe nimeni si cu totii, spectatori si creatori, tind sa extinda premisa de fictiune cat le convine si le serveste intereselor. 
Pe Idi Amin il stiti sau poate nu, dupa varsta si interese. Pe scurt, a fost presedintele Ugandei intre 1971-79, dupa ce l-a inlaturat de la putere pe Milton Obote, acelasi care avea sa o recastige cand Amin a fost alungat, nu inainte de a fi declansat un razboi cu Tanzania. In prezent, Uganda se presupune ca nu mai este guvernata de un dictator, dar are un presedinte la al patrulea mandat de 5 ani despre care organizatiile internationale spun ca nu este tocmai ingeras. Iar Amin, dupa opt ani in care a facut din tara mosia personala, a torturat, a persecutat, a ucis si - zice gura lumii - a mancat  pe cine a vrut, s-a refugiat in Siria unde a trait bine-mersi pana in 2003, cand a murit de batranete, poate chiar la data pe care o prezicatoare i-ar fi anuntat-o. 
Filmul ne introduce in viata si faptele lui Amin din perspectiva doctorului Nicholas Garrigan (James McAvoy), un scotian venit in Uganda intr-o misiune umanitara, ce-si priveste prezenta acolo mai mult ca pe o aventura (cu atat mai bine daca poate duce si la o legatura romantica) decat ca pe o asumare constienta si plina de compasiune a rolului sau. Un aventurier era si cel care a inspirat personajul, Bob Astles, doar ca nu medic, ci ofiter, nu era scotian, ci englez, fusese implicat si in guvernarea predecesorului lui Amin, Obote, cel care i-a adus tarii independenta fata de britanici. Era un fel de consilier al presedintelui cand nu se ocupa de proprietatea sa, o ferma de ananasi si, in general, situatia lui nu era chiar asa de groasa cum o prezinta filmul (care-i inventeaza doctorului si o relatie cu una dintre sotiile lui Amin), din moment ce, intors in tara, avea sa militeze pentru neamestecul superputerilor in dictaturile africane si sa moara ca unul dintre cei mai urati oameni albi din Africa post-coloniala. Urat si anume hated, nu ne legam de aspectul fizic. 
Am tinut sa fac precizarea de mai sus pentru ca filmul clameaza a fi inspirat dintr-o true story, se pare o conditie esentiala pentru a fi luat in calcul pentru Oscarul de rol principal, pe care Forest Whitaker l-a si primit in anul respectiv. Dar asa cum l-a adus Hollywood-ul din condei, este la fel de true story ca si cum ai spune, de exemplu, ca Dacii lui Sergiu Nicolaescu e un film inspirat dintr-o poveste reala. Adica Decebal a existat, nu?! Daca sursa e adevarata, inspiratia poate urma caile ei libere si creative. 
Este drept ca unele episoade din biografia lui Amin apar in film, de exemplu decizia lui de a expulza din tara toti asiaticii, insa motivele filmului sunt cu totul altele decat cele istorice si, in general, brodeaza atat de amplu asupra biografiei ca nu-l poti considera decat o referinta exterioara si tangentiala a imaginii dictatorului african. Insa Whitaker a reusit performanta de a-i pacali la filmari pana si pe localnicii care cunosteau originalul cu aparitia lui, incarnarea se pare ca i-a iesit de minune ca aspect fizic, despre partea psih(ot)ica nu cunosc detalii, dar mi-a dat senzatia unor exagerari de dragul artei. Nu atat ca fapte, pe care istoria le retine ca fiind autentice, cat comportamentul din intimitate, gesturile marunte ce creau senzatia ca te afli in prezenta unui clovn pentru ca in urmatorul moment sa se pretinda feroce, nu mi s-au parut a reda un personaj credibil ci mai curand o caricatura, o amplificare grotesca a trasaturilor de caracter.  Dar asta a fost viziunea scenariului si probabil cea mai buna metoda de a evidentia interpretarea. Macar nu a ocolit subiectul delicat al implicarii britanice in bucataria proaspat eliberatei tari de sub obladuirea sa, iar pentru producatorii americani presupun ca a fost o placere sa se arate cu degetul si spre o alta ograda colonialista decat cea proprie. Pentru o idee generala despre ce a insemnat Uganda lui Amin si pentru un rol de compozitie bine facut, merita o vizionare.

Sunday, 27 September 2015

Paul Auster, detectivul


Paul Auster - Trilogia New York-ului

Mi s-a sugerat candva, chiar aici pe blog, sa-l citesc pe Paul Auster. Stiuta fiindu-mi iubirea pentru caini, mi se propunea Tombuctu. Nu am ajuns inca la acea carte, o voi face, promit, insa recomandarea mi-a ramas intr-un colt al mintii. Am gasit colectia de trei mini-romane adunate sub titlul Trilogia New York-ului (Orasul de sticla, Fantome si Camera incuiata), unde Auster se joaca de-a investigatorul. Intr-unul dintre ele, un scriitor de romane politiste este trezit in miez de noapte de o voce care il cauta pe Paul Auster. Detectivul Paul Auster. Dupa repetate apeluri, barbatul se hotaraste sa preia identitatea dorita si sa ajute cuplul ce-i solicita ajutorul in prevenirea unei crime. Mai departe, White vrea ca Blue sa-l urmareasca pe Black, un personaj foarte interesant mai ales atunci cand nu face nimic si atmosfera devine, explicabil pana la urma, gri;  un alt individ este scos din existenta monotona de scriitor fara inspiratie in momentul cand e contactat de sotia bunului sau prieten din copilarie disparut misterios, intruchiparea perfectiunii si a succesului. Prietenul, desigur, desi nici sotia nu-i de neglijat.
In paralel, cele trei texte descriu un traseu prin New York. Si chiar daca acest parcurs  ar putea inscrie cu majuscule mesajul "The Tower of Babel" , tot da senzatia de haotic si de hoinareala fara tinta. Cam asta face si cartea, poate e chiar spiritul pe care autorul i-l atribuie metropolei americane: unul de aglomerare descumpanitoare, cu digresiuni si prolixitati gratuite, citate culte de sorginte literara sau religioasa, aduse in text cam fortat. Imi place de obicei cand un text se ramifica, porneste in directii neprevazute ca si cum ar capata o vointa proprie, dar aici totul mi-s parut controlat si tras la tema.
Cateva motive recurente apar in cele trei fragmente: caietul de investigatii si reflectii personale, misiuni de urmarire ce se transforma in altceva, incertitudinea planand asupra faptelor, spatii goale pe care povestea prefera sa le umple cu tot felul de volute literare, importanta acordata cuvintelor, ce pot sa clarifice sau sa aduca si mai multa ambiguitate ideii exprimate, femei seducatoare, detectivi profesionisti sau de ocazie ce au pe parcursul anchetei revelatii despre sine, stabilirea contactului cu urmaritul sub o identitate falsa, criza generata de inutilitatea demersului, timpii umpluti de investigatori cu asteptari: se asteapta telefoane, sa se intample ceva, sa vina inspiratia... Si cititorul asteapta impreuna cu ei. Si, pana la urma, se plictiseste de atata asteptat. Eu, cel putin, am facut-o.
Nu ma intelegeti gresit, nu mi-a displacut total intalnirea cu Auster, dar am sentimentul ca n-am ales cea mai potrivita carte pentru a ma apropia de el...  Vireaza prea mult de la private eye spre private I, se apleaca atat de migalos asupra formei ca parca ii absoarbe continutul si nu-l mai impartaseste cu cititorii. Insira cuvinte frumoase care imi dau senzatia ca nu duc nicaieri. Poate personajul secundar, New York-ul, este prea intruziv, ori poate Paul Auster, detectivul ce isi croieste drumul prin hatisurile orasului pentru a-si construi cartea, se pierde printre propriile ganduri. 
Sunt doua atitudini mascate in opera pe care le detest in relatia unui scriitor cu cititorii sai, asa cum transpare dintr-o carte. Una este tendinta de detaliere, "hai sa-ti explic totul, repet, poate n-ai inteles de prima data, sa-ti fixez mai bine in minte, ca uite ce gaselnita extraordinara am!". Cealalta este aceea superioara a omului caruia ii place sa se auda vorbind/scriind, "iti spun eu cum stau lucrurile, ca tu nu stii!". Ii prefer pe scriitorii care-mi spun "intelege tu ce vrei!". In cartea asta, habar n-am cum o fi in altele, Auster imi da senzatia ca se incadreaza in cea de-a doua categorie, "hai sa-ti povestesc eu despre relatia scriitor-cititor, despre originea limbajului, despre identitate. Aaa!! Erau trei romane?! Ia mai da-le incolo, eu am lucruri importante de spus, ca prea spun frumos! In rest, iau structura de la primul si o inmultesc cu trei, sigur iese ceva bun!" Nu ma grabesc sa-l trec pe Auster in randul autorilor de "Nu, multumesc!", rescrierea postmoderna a genurilor traditionale (romanul politist in cazul de fata) mi-a oferit adesea momente de delectare, insa vreau sa citesc si altceva, poate fara atatea paranteze intertextuale, introspective sau enciclopedice, ce fragmenteaza scrierea intr-un colaj prea eterogen pentru gustul meu. Eventual Tombuctu...

Thursday, 24 September 2015

Vrajitoarea, marketingul si coruptia


Nicola Lagioia - La ferocia 

Urmand prezentarea vizuala a cartii, nu am sa incep autorul si titlul, detalii insignifiante,  inghesuite intr-un colt, eclipsate de banda galbena ce-ti sare in ochi pe coperta alb-negru, ce anunta cu caractere cat mai vizibile ca avem in fata volumul castigator al premiului Strega din 2015.
Strega, adica vrajitoarea, are o magie a ei: face cartile sa se vanda, ridica un autor pe piedestal, transforma peste noapte necunoscuti in vedete ale lumii literare italiene. Este un premiu controversat pe care lumea culturala il contesta, considerandu-l irelevant valoric. In 1968, nominalizarea printre cei cinci finalisti l-a facut pe Pasolini sa afirme transant "in nome della cultura, mi ritiro dalla Strega", afirmand ca industria editoriala nu are nevoie de scriitori buni, ci de produse de consum. 
De-a lungul anilor, nominalizarile au starnit multe dispute si nemultumiri. Orice criteriu de selectie face asta, imi veti spune. Insa protestatarii ce invoca viciul de forma au dreptate. Nominalizarile la premiul Strega sunt facute de edituri, prin alegerea din catalogul lor a cartilor participante la selectie. Si daca editurile de dimensiuni mai mici pot face propuneri valoroase si oarecum independente, cele mari sunt prinse in propria retea de relatii si prietenii, autorii fiind in unele cazuri chiar membri ai juriului. Asa se face ca, in general, castiga volumele publicate de cele mai mari doua edituri, Rizzoli si Mondadori (ingloband si Einaudi). 
Cel de-al doilea motiv de neincredere legat de valoarea premiului este ca, propunerile fiind ale editorilor, tin cel mai adesea de marketing, este un premiu care urmeaza piata, tirajele si vanzarile. Editurile nu ezita sa propuna carti proaste care se vand bine. Daca printr-un concurs de imprejurari nefericit pentru cititori castiga, editura ii dubleaza sau chiar tripleaza pretul, eventual scoate si o editie hardcover care sa justifice scumpirea. Va vinde si mai mult, oamenii vor fi curiosi sa vada ce se premiaza, marturisesc ca nici eu in literatura italiana contemporana nu am prea multe criterii de orientare in vasta productie anuala. Coperta a patra? Evident ca orice editura are interesul sa spicuiasca din cronicile elogioase si sa conceapa o prezentare cat mai agreabila. Bloguri? Hmm... poate, dar prea putini au curajul, placerea sau interesul de a-si impartasi franc gandurile. O rasfoire superficiala ajuta uneori, dar si ea poate induce in eroare. Invers, sunt acele carti frumoase care asteapta umile in raft pentru ca nu fac valva, pentru ca o editura mai mica nu are aceleasi resurse de marketing ca una mare, pentru ca nu au o burtiera galbena care sa-ti spuna cat de senzationale si premiate sunt, pentru ca am citit cronici laudative din partea unor persoane care scriu numai cronici laudative si nu stiu sa cern printre randuri entuziasmul real de cel fals. 
Ca sa inchei cu premiul Strega, nu este deloc un model de urmat, Campiello, cel de-al doilea premiu important pentru literatura din Italia, e ceva mai relevant pentru ceea ce inseamna la ei un premiu literar, in sensul ca selectia initiala este facuta de un juriu format din critici iar din cele cinci titluri finale numai publicul (300 de persoane cu provenienta, interese literare si varste diferite) decide castigatorul. 

Uite ca m-am luat cu premiul si n-am zis nimic de carte inca. Ar fi cazul, nu? Incepe cu o femeie mergand goala, cu sangele siroind, ca in transa, pe mijlocul unei autostrazi din sudul Italiei. Nu e cu serial killeri, nici cu zombi. Vine o masina si o omoara. Soferul tocmai se intorcea din nord unde transportase marfa. Fusese nevoit sa ia un pasager si asta il impiedicase sa opreasca la locul obisnuit de vanzare a blugilor sustrasi din transport, prin urmare conducea inapoi spre casa obosit si frustrat, in miez de noapte. In urma accidentului, isi pierde un picior, dar are parte de intamplari ciudate: intr-un spital ca toate spitalele noastre de stat, unde pacientii zac uneori in paturi pe hol si medicul e doar un nume cu renume pe o usa in spatele careia nu gasesti pe nimeni cu lunile, i se fac toate voile: este mutat singur intr-o rezerva, primeste in camera un televizor nou-nout, mai mult, cand este externat, primeste un apartament central luminos si aerisit si nimeni nu il interogheaza asupra accidentului. Singura informatie pe care o publica ziarele este ca victima s-ar fi sinucis aruncandu-se de pe o parcare etajata. Se numea Clara  Salvemini si era fiica cea mare unui afacerist local de succes, dezvoltator imobiliar din sudul mafiot al Italiei, din zona Bari, cu o influenta larga in sferele de decizie, sustinuta de puterea banilor proveniti de pe santierele din intreaga lume. Avea o sora studenta si doi frati, unul oncolog cu renume, altul jurnalist ce petrecuse ce petrecuse ceva timp printr-o clinica psihiatrica, din cauza relatiei sale mai speciale cu realitatea si fantezia. Cu acesta din urma, Michele, legatura Clarei era aproape incestuoasa, fiecare gasindu-si refugiul in celalalt din fata lumii pe care ar fi dorit sa o vada arzand, sa o distruga din temelii.
Cautarea adevarului asupra mortii Clarei ofera o incursiune in viata si afacerile familiei Salvemini, pe fundalul unei Italii desprinse parca din capitolul Cemento armato al Gomorrei lui Saviano, unde complexele rezidentiale se construiesc deasupra gropilor de deseuri toxice, pentru ca se poate, si imperiile economice se cladesc prin frauda si mita.
Cartea nu cauta o amintire, o reconstituire, ci un inceput. Ca si Clara, cu senzatia ei de instrainare, aflandu-se mereu in alta parte decat ii este trupul cedat cu usurinta celor ce poftesc la el, ne poarta din ce in ce mai adanc in labirintul puterii construit de judecatori, medici, politicieni, profesori, jurnalisti. Thriller politic, roman social, cartea lui Lagioia ar fi putut  sa fie una de interes, o radiografie a coruptiei, un subiect mereu actual in Italia de sud.
Insa avem o mare problema: domnul Lagioia scrie prost. Am citit cartea cu poticneli si, nefiind in limba materna, am avut complexul ca ma depaseste, ca nu ea sufera de incoerenta, ci eu de limitari lingvistice. Sunt parti unde accelereaza si, vrand sa redea ritmul sacadat al unui mecanism ce devine pretext si scuza pentru santaj si manevre ilegale ori tensiunea unui moment, propozitiile cad scurte, reci, eliptice. Dar sunt si parti unde volutele stilistice capata pompa si arata cam asa:

"Non era molto oltre la trentina, ma non poteva avere meno di venticinque anni a causa dell’intangibile rilasciamento dei tessuti che trasforma la sveltezza di certe adolescenti in qualcosa di perfetto." (Nu avea cu mult peste treizeci de ani, dar nici nu putea sa aiba mai putin de douazeci si cinci, din cauza intangibilei lasari a tesuturilor ce transforma supletea unor adolescente in perfectiune).
sau: 
"Ecco il problema di Ruggero: la concrezione di pazzi con cui la sorte voleva distoglierlo dall’unica attività che lo avrebbe reso libero, il tasto su cui battere fino a quando la particola di follia che in linea retta alimentava anche lui fosse diventata un nudo anello che non trasmette niente, lo studio, lo studio fanatico della medicina a cui si dedicava senza perdere un attimo." (Fraza asta atat se scarpina cu mana stanga la urechea dreapta pe dupa ceafa ca nici nu stiu cum s-o traduc, am sa incerc totusi, nu trageti in incoerenta, nu-i de la mine:
Iata problema lui Ruggero: conglomeratul de smintiti cu care soarta voia sa-l distraga de la singura activitate ce i-ar fi adus libertatea, tasta de apasat pana cand particula de nebunie care, in linie dreapta, il alimenta si pe el, ar fi devenit un inel gol care sa nu transmita nimic, studiul, studiul fanatic al medicinei, caruia i se dedica fara sa piarda nici un moment).

Ca sa-mi lamuresc perplexitatile, am tras cu coada ochiului la comentariile italienilor, care nu-s atat de protectori ai sensibilitatii artistice cum sunt cititorii nostri fata de autorii romani. Multi au exact aceeasi problema ca si mine. Nici ei nu inteleg ce scrie acest Nicola Lagioia, considerandu-l afectat, artificial, cu lacune de logica in constructia frazelor. Deci nu e de la noi, cititorii mofturosi sau incapabili sa sesizeze inovatiile eliptice ale limbajului, suntem totusi prea multi ca sa fim cu totii "limitati lingvistic".
Totul e cautat la acest scriitor, care si-a dorit din tot sufletul sa intre in sferele inalte ale literaturii, chiar si prin titlurile partilor cartii. Partea a doua, de exemplu, se numeste "Divenni pazzo, con lunghi intervalli di orribile sanità mentale" (Am devenit nebun, cu lungi intervale de oribila sanatate). Nu va asteptati sa regasiti altceva din Poe in afara titlului, e doar o referinta gratuita, ca multe altele.
Dar cartea a devenit deja  best seller in Italia si iata cum Vrajitoarea a facut farmece si de data asta!

Tuesday, 22 September 2015

Puzzle cu Oslo pe fundal


Hawaii, Oslo (2004)

In cea mai calda zi a anului, in Oslo, Vidar, un ingrijitor la un camin pentru nevrotici, se trezeste dintr-unul din visele sale premonitorii cu spaima ca trebuie sa faca orice i-ar sta in putere pentru a impiedica accidentul careia urmeaza sa-i fie victima Leon, protejatul sau. Un barbat si o femeie afla ca fiul lor nou-nascut are o malformatie incurabila a inimii. Pentru a nu se stie cata oara, o femeie incearca sa se sinucida cu pastile. Doi copii singuri se straduiesc sa supravietuiasca pe strazile orasului pentru a nu fi despartiti de serviciile sociale. O stewardesa se intoarce sa-l caute, dupa multi ani, pe cel caruia ii facuse o promisiune. Un barbat iese din inchisoare la aniversarea fratelui sau. 
Insirate asa, ati putea crede ca toate cele de mai sus alcatuiesc viniete, tablouri disparate, cu atat mai mult cu cat scenele sunt intercalate cu imagini de caleidoscop, in genul jucariei aceleia in care te uitai printr-o lentila cum bucatelele de sticla colorata se alaturau pentru a crea modele intr-o infinitate de forme si combinatii de culori. Cam asta face si scenariul de fata. Ia cateva bucati de sticla colorata, oameni cu vieti separate, cu sau fara legatura intre ei, si-i aliniaza astfel incat la un moment dat sa alcatuiasca ansamblul, imaginea centrala a unui film cu suflet, in care gasim ingredientele productiilor nordice. Este intrigant si emotionant, cu o aroma de supranatural aluziv, neinvocat direct, palpitant si amuzant, cu un continut din care s-ar putea scoate usor 4-5 filme, insa nu da impresia de aglomerare si haos. Pune accentul pe personaje, construindu-le intr-un mod atasant si credibil in motivatiile si reactiile lor. In ciuda varietatii istoriilor personale, se trece usor de la una la alta, firul general este placut de urmarit, fara ruperi de ritm, fara salturi neprevazute.
Intr-un context in care in mod normal coincidentele ar putea parea fortate, aici se aduna firesc, pentru a reconstitui tabloul de deschidere al filmului, cel cu un barbat alergand in noapte in timp ce un altul il urmareste pe un scuter, o ambulanta trece grabita pe drum, alte personaje privesc de pe margine, cu toate unite de sperante, temeri, vise si drame. Cu atat mai mult cu cat a aparut in acelasi an cu mult oscarizatul Crash, imi reprim greu tendinta de a-l compara cu acel film care cauta ostentativ adancimi psihologice, pentru a nu-i aduce un deserviciu, mai ales ca singurul punct comun este ideea de plecare, aceea a unor vieti ce se intersecteaza. In rest, creatia norvegianului Erik Poppe, realizat in colaborare cu acelasi scenarist, Harald Rosenløw-Eeg, cu care a lucrat pentru DeUsynlige (Troubled Water), suspenda tendinta naturala de neincredere in jocul coincidentelor adaugand intentionat elemente de magie si simbol ce duc la alinierea destinelor in scena de final.
La treizeci si ceva de grade, copiii-adulti si adultii-copii din Oslo viseaza la caldura. Ea poate fi gasita in locuri concrete, o indepartata insula din Pacific sau barul de la un colt de strada ori in regasirea cu o mama pierduta de unsprezece ani. Nu este nevoie de cuvinte mari, ci doar de gesturi mici pentru a da sens cautarii. Asa cum nici filmul nu are nevoie de explozii si efecte speciale pentru a atinge sufletul. Cu o economie de mijloace ce aminteste de Dogma '95, cu usurinta unui fulg ce pluteste in eter, scenariul ofera fiecarui personaj spatiu sa se desfasoare, sa-si traiasca povestea, sa contureze ansamblul unei nopti de vara in care fiecare alearga spre ceva, de ceva.

Saturday, 19 September 2015

Cartea traumatizanta cu pisici


Bohumil Hrabal - Masinuta 

Pentru ca mi-a fost imposibil sa gasesc pe net coperta cartii, am gasit o poza care sa semene cu imaginea mea despre Masinuta din carte, o pisica galbui-roscata cu alb, o mutra de matz care sa va faca sa-l urati pe Hrabal la fel de mult cum am facut-o eu pentru ca a scris cartea asta! Editia romaneasca imprumutata de mine a aparut la inceputul anilor 2000 la o editura obscura de prin Nadlac, Ivan Krusko, intr-o colectie ce-si propunea sa aduca in atentia publicului din Romania autori importanti ai prozei din centrul si estul Europei. Wikipedia imi spune ca intre 2000 si 2007 au tradus vreo 16 titluri ale autorului ceh, multe ramanand in continuare singurele versiuni disponibile in romana.
Masinuta este o cartulie cu putin peste 100 de pagini, din care primele vreo 20 constituie prologul, un interviu cu autorul. Nu se specifica daca este real sau un fel de FAQ, intrebari adresate sau carora Hrabal ar fi dorit sa le raspunda si nu a avut ocazia, un exercitiu de imaginatie. Nu am indiciile necesare, nicaieri nu se mentioneaza cand ar fi fost realizat si cine era intervievatorul. Daca unele intrebari, de exemplu cum va arata in viziunea lui lumea anului 2000, pot parea perimate, raspunsurile sunt intotdeauna actuale, pentru ca si aici, ca si in literatura propriu-zisa, autorul se pastreaza intre granitele permanentului, ale trasaturilor comune tuturor generatiilor, esenta umana:
"Situatiile limita ale omului si traumele iubirii nu se vor schimba nici dupa anul 2000 si nu va deveni atunci altfel nici fericirea omeneasca. Ce fel de SF, asadar? Si chiar daca vor exista excursii in Luna, pentru mine SF-ul inseamna mereu acelasi lucru, sa intelegi interferenta celor patru anotimpuri cu viata umana, sa intelegi ca fluxul si refluxul marii sunt aidoma cu fluxul copiilor din intreaga lume si cu refluxul batranilor, asemanatoare cadourilor de Craciun care-s apoi aruncate in containere, precum indragostirea si apoi despartirea din cauza unei scarbe de netrecut, dupa cum este, in general, facuta soarta planetei noastre pe care traim, din fluxul ceturilor si din refluxul mistuirilor...".
Imi vine sa citez interviul in intregime, el insusi e o ilustrare perfecta a spiritului cartilor lui Hrabal, unde reflectia, autoironia, compasiunea, umorul, bucuria lucrurilor marunte dar si tristetea finitudinii lor iti sar inainte din fiecare fraza, indemnandu-te sa traiesti aici si acum, sa iubesti viata in toate formele ei.
A trebuit sa sap putin prin biografie, urmand indiciile, ca sa localizez anul nuntii de argint a lui Hrabal, cel al interviului, daca matematica nu-mi joaca feste ar fi 1981. Cuplul detinea deja, de peste cincisprezece ani, resedinta aflata la o ora si ceva distanta cu masina de Praga, la Kersko, ce avea sa fie casa numeroaselor pisici pe care le-a avut. Dupa ce am terminat de citit, am cautat-o, sa localizez mai bine acest cuib al dragostei si tradarii umano-feline, ulterior al genocidului motanesc, si am gasit-o aici:


Volumul in limba romana are o coperta galbena, ilustrata cu un colaj al autorului, un autoportret, cu pisici pe cap sau iesind de-a dreptul din el, din minte, din gandurile pe care i le-au ocupat si torturat zi de zi.
La primele randuri, in ciuda editarii deloc ideale, parea o carticica fermecatoare. Iubirea lui Hrabal fata de pisici, creaturi pe care le admir dar raman pentru mine o enigma si poate de aceea nu-mi starnesc un atasament particular, razbatea din fiecare cuvant, din fiecare gest, comparabila cu atitudinea unui parinte responsabil ce-si conduce masina cu grija,  nu-si asuma riscuri inutile si ia autobuzul cand vremea este urata, pentru a ajunge sanatos acasa, la sufletele ce depind de venirea lui, bucurandu-se vinerea si presimtindu-i plecarea inapoi, la Praga, duminica.
Parea un vis felin si paginile imi torceau usor in maini pana cand s-au transformat  in cosmar si in iubire se amesteca ura, disperarea, exasperarea, pe acelasi refren intonat monoton de sotie: "Ce ne vom face cu atatea pisici?" In idila umano-pisiceasca isi face loc tradarea: mai intai motanul Randa este indepartat, apoi mamelor li se iau pisoii... si nu vreti sa stiti ce se intampla cu ei, ce mai urmeaza si cum Hrabal isi povesteste istoria transformarii intr-un serial cat killer.
Responsabilitatea faptului ca pisicile traiesc datorita lui pare sa-l investeasca cu drept de viata si de moarte asupra lor. Eu nu gasesc nici scuza, nici alta justificare sa ucizi un animal in afara de a pune capat chinului unei boli sau de a-l manca. Izgoneste-l, du-l departe daca te enerveaza, nu-i poti gasi alt stapan sau nu-l poti steriliza (si probabil ca la inceputul anilor '80 nu se putea), dar da-i o sansa sa incerce sa supravietuiasca, nu-l ucide! Harul literar al lui Hrabal se transforma aici intr-un macel, cuvintele ce-mi produceau delectare in celelalte carti au un impact afectiv mai mare, insa mirosul lor este de moarte si putrefactie. Joaca de-a Dumnezeul animalelor nu are deloc cadenta placuta a singuratatii zgomotoase a ucigasului de carti.
Am conceptii rigide si inflexibile, nu am putut sa inteleg cum in acelasi om coexista 2 atitudini atat de opuse si nu am inghitit speculatiile ontologice brodate pe conditia artistului, salvarea prin suferinta generata de propriile acte: "Am inteles de ce artistii iubesc suferinta, aici, in aceste mijloace de transport in comun m-am dumirit de ce poetii si pictorii stiu a se imbata crunt, fiindca ei au nevoie de suferinta, simteau nevoia sa se vada mai clar, ca atunci cand ajung la capatul prabusirii lor sa poata zari ce nu pot zari ceilalti, ce poate atinge insasi esenta omului si esenta lumii inconjuratoare". Poate fi o explicatie, dar este genul de idee ce poate fi usor abuzata: de ce sa nu-si omoare cineva fiinta pe care o iubeste cel mai mult pe lume, un fiu, un parinte?! Va dati seama cata suferinta, vinovatie si nevoie de ispasire s-ar aduna in pocalul creativ?!
Poate nu am inteles, am primit cartea cu avertismentul "nu este o carte pentru oricine" si nu stiam la ce se refera, pentru mine, care las uneori pasiunile si principiile sa o ia inaintea ratiunii sigur n-a fost. Nu gasesc intelegere, in ciuda iubirii mele pentru Hrabal, m-a oripilat prin gesturi de o brutalitate incredibila si gratuita. Nu stiu cat este fictiune si cat realitate, sper ca tot acest cosmar era doar de amorul artei, nu unul trait cu adevarat. De obicei nu stau sa cercetez cat e inspiratie din viata si cat improvizatie intr-o carte cat timp rezultatul este unitar si placut, dar aici chiar as fi vrut sa stiu daca e vorba de  o carte pe care nu i-o voi ierta, pentru ca a putut s-o traiasca si, mai mult, s-o scrie, ori numai de dorinta marturisita a autorului de a nu lasa cititorul imun, de a-i starni o reactie, fie si aceea primara, animalica, de a vrea sa-l gaseasca pentru a-i trage un pumn...

Thursday, 17 September 2015

Vis, fantezii si nebunie


Maria Turtschaninoff - Maresi. Cronici din Manastirea Rosie

Am ales pentru titlul postarii chiar denumirea blogului scriitoarei, nu pentru ca ar contine in titlu si nickname-ul meu, versiunea suedeza (Drömmar), ci pentru ca se potriveste continutului cartii.
Citesc romane fantasy destul de rar, limitandu-ma la autorii cu care stiu ca nu dau gres si ocolindu-i in general pe cei clasificati in categoria Young Adult (desi ma intreb ce nu mai este in ziua de azi YA, daca pana si Dickens si Jules Verne au ajuns sa stea in aceeasi categorie cu maculatura vampirica à la Stephanie Meyer?), de multe ori plini de clisee si fara personalitate literara. Nici aceasta scriitoare suedezo-finlandeza nu a scapat de eticheta aplicata grabit pe frunte, de fictiune YA, ce a ajuns sa bantuie ca o ciuma a marketingului printre toti autorii pentru copii si tineri. Cartea prin care fac cunostinta cu ea apartine acelui gen de fantasy fara sabii, vampiri sau dragoni, ce-si construieste propria mitologie intr-un univers minimalist si utopic. Maresi are treisprezece ani si traieste la manastirea de pe o insula izolata de lume, interzisa barbatilor, adapost si refugiu de-a lungul timpului pentru generatii de fetite supuse foametei, razboaielor, traumelor sufletesti si abuzurilor fizice in lumea de dincolo de mare. Fiecare dintre ele invata sa-si afle vocatia, pasiunile si interesele, in timp ce li se deschide calea spre cunoasterea imposibila in lumea guvernata de barbati. Randuielile si ritualurile respectate de generatii ale Manastirii Rosii incep sa ni se dezvaluie treptat, pe masura ce facem cunostinta cu maicile si cu novicele.
Intr-o zi, rutina este intrerupta brutal prin sosirea unei noi fete, Jai, tacuta, speriata si cu corpul plin de cicatrici. Odata cu ea, apare pe insula si frica, iar Maresi incepe sa simta tot mai pregnant in jur prezenta amenintatoare a Batranei, identificata cu Moartea. Iminenta pericolului construieste o tensiune crescanda, pe masura ce trecutul lui Jai incepe sa se dezvaluie si intriga sa se construiasca. Si chiar daca duce spre un climax previzibil (fiind totusi o carte ce are ca target principal categoria de varsta 10-17 ani, nu te poti astepta la ramificatii sau surprize prea mari), am citit-o dintr-o suflare. Are fluenta, o curgere construita din detalii vizuale si olfactive ce ar putea sa scape privirii grabite a celor mai mici, destinatarii principali ai cartii, nerabdatori sa inceapa odata povestea, actiunea. Poate i-as dezamagi spunand ca ea demareaza destul de greu, insa ce mi-a placut mie, nu stiu daca si cititorilor hardcore de gen, este alcatuirea unei atmosfere particulare ce o distinge din productia masiva de fantezii. Sa intram alaturi de Maresi in camera comorii, unde poate sa isi aline dorul de casa si sa uite greutatile adaptarii la noua viata, departe de tot ce este cunoscut:

"Am varat cheia in broasca si usile care miroseau a miere au alunecat fara zgomot intr-o parte si in alta.
Camera comorii e o incapare lunga si ingusta. Cei doi pereti lungi sunt captusiti cu rafturi de la podea pana la tavan. Departe, pe peretele din fata usii, e o fereastra inalta si ingusta prin care patrund razele soarelui in apus. E cea mai inalta fereastra pe care am vazut-o vreodata, cu douazeci si unu de ochiuri de geam. Lumina soarelui mangaie bland miile de cotoare ale cartilor de pe rafturi, si de obicei stau acolo o vreme doar pentru a respira mirosul de praf si de pergament si de fericire. E cel mai bun moment al zilelor. E ceea ce compenseaza totul: faptul ca traiesc aici, departe de familia mea, departe de valea noastra verde dintre muntii inalti; faptul ca raman treaza in pat noapte de noapte, cu o durere in piept; faptul ca mananc fiertura de cereale in toate diminetile cenusii de iarna. Faptul ca eram certata de surori si respinsa de novicele mai mari inainte sa invat cum se traieste aici, ce e ingaduit si ce e gresit. Faptul ca un an intreg abia daca am reusit sa inteleg ce se vorbea in jurul meu. Toate astea si chiar mai mult merita indurate numai ca sa pot sta aici, plina de asteptare si un fel de tanjire. O asteptare care imi face inima sa bata mai repede si imi imbujoreaza fata."

Maria Turtschaninoff (mi-a trebuit ceva curaj in varful degetelor sa nu ma impleticesc pe taste scriindu-i numele, ar fi avut nevoie de un pseudonim literar) construieste o lume coerenta, solida, asupra careia lasa sa planeze misterul. Din cand in cand, o rezolvare magica a unei amenintari, in loc sa aduca lumina, lanseaza si mai multe intrebari privind preotesele acestui cult al cunoasterii de sorginte celtica, cu un panteon populat de prezente feminine, guvernat de Prima Mama, intruchipata de treimea Fecioara-Mama-Batrana.
Multi dintre cei mai copti la minte, care nu se multumesc doar cu povestea propriu-zisa si nu vor sa vada doar o fantezie ca un basm cu zane, s-au grabit sa completeze grila feminista in dreptul romanului, desi despre romanele cavaleresti, de exemplu, sau altele cu univers prin excelenta masculin, nu spune nimeni ca ar fi... nici nu stiu care este echivalentul masculin al "feminismului", lipsind realitatea discriminarii masculine: machiste? falocratice?? Ar fi o incadrare fortata si limitata, dar daca e sa o citim prin prisma sociala, ca nu ne putem abtine si mintea noastra refuza sa ramana prea mult ancorata in vis, ajungem in  nebunia lumii reale. Unele locuri de provenienta a novicelor amintesc destul de mult de spatiul cultural arab, unde o femeie poate fi lapidata ca nu poarta valul islamic, ca s-a refugiat in alta parte de brutalitatea masculului legal in alegerea caruia oricum nu a avut prea multe de spus sau din cine stie ce alt motiv...
Dar parca n-as vrea s-o asociez cu lumea de langa noi, i-as ruina magia. Este o carte tonica, pozitiva prin ceea ce alege sa sublinieze, desi o putea lua usor in directia unui razboi intre sexe. Comunitatea careia ii da viata scriitoarea suedeza ramane luminoasa pentru ca se bazeaza pe puterea izvorata din prietenie, curaj, solidaritate si cunoastere, pe un fundal de poveste ce-si acapareaza cititorul. M-a purtat intr-o camaruta a comorii unde am regasit placerea fugii in irealitate. Stiu ca Maria Turtschaninoff mai are pregatite doua asemenea camarute, Cronici din Manastirea Rosie este prima parte a unei trilogii, ceea ce nu poate decat sa ma bucure si sa astept cuminte cheile ce-mi vor da accesul spre ele.

Tuesday, 15 September 2015

Scoala veche a culturii efortului


Enrique Vila-Matas - Sub semnul lui Dylan

Din antologia Valeriei Miles am ramas cu cativa autori carora stiu ca, daca i-as intalni prin librarii asa cum imi place mie sa-i intalnesc, in forma abstracta, captivi intre coperti, as vrea sa le explorez padurile cat mai pe indelete, cum ar spune culegerea amintita. M-am repezit sa cumpar primul volum de Vila-Matas care mi-a iesit in cale, ce s-a intamplat sa fie cel de fata. Intuiesc ca nu a fost doar o intamplare fericita.
Ca si in povestirea continuta in ghinda, autorul transforma totul intr-o experienta autobiografica, da cartii o turnura personala, isi antreneaza cititorii intr-o plimbare aparent linistita pe cararile metafictive ale textului pana cand acestea se transforma in camp de lupta, intr-un conflict al generatiilor si principiilor literare.
La o conferinta din Elvetia pe tema esecului, il cunoastem alaturi de povestitorul-autor pe Vilnius, un scenarist din Barcelona, fiul unui scriitor mult mai cunoscut, mort de curand. Desi in timpul vietii tanarul si-a detestat tatal, dupa moarte are senzatia ca experientele si amintirile sale i s-au transmis. In timpul conferintei, nu prezinta un eseu propriu-zis, ci rememoreaza ultimele sase zile, pentru a sublinia tema prin esecul absolut, acela de a nu fi ascultat de nimeni. Planul ii este dejucat de narator, scriitorul ce a hotarat sa renunte la scris insa se simte intrigat de personajul cu alura si nelinistea lui Bob Dylan, aflat in cautarea autorului unui citat: "Cand se lasa intunericul, intotdeauna avem nevoie de cineva". Ambii se agata de aceasta nevoie, si autorul in amurg, gata sa-si abandoneze profesia, si tanarul cautator. 
Nu am scormonit in carte dupa realitatea din spatele fictiuni sau dupa teatrul fara teatru ori din teatru, chiar daca la tot pasul s-a pus problema autenticitatii artei (sau a lipsei ei), a transmiterii experientei pe cai neconventionale, a lipsei de ocupatie pentru a evita posibilitatea de a esua. Si Vilnius, si Debora (al carei nume de familie, Zimmerman, este numele real al cantaretului), fosta amanta a tatalui, acum a fiului, sunt "artisti ai lipsei de chef", fondatorii unei organizatii puse sub semnul lui Dylan, ce-i schimba viziunea venerabilului narator, provenit din "vechea scoala a culturii efortului", facandu-l sa se intrebe retoric si auto-ironic: "Oare n-ar fi trebuit sa spun povestea felului in care un scriitor care se caieste pentru prolifica sa inspiratie incearca sa se lase de scris dar, in mod fatidic, viata reala si niste trantori minunati il impiedica?"
Este un roman labirintic, bantuit de fantome mai ceva ca Hamlet, nu doar de cea a tatalui lui Vilnius, ci si a lui Dylan, a lui Oblomov, a printului danez, a lui Duchamp, o carte a mastilor ce te ameteste pana cand nu mai intelegi cand sunt puse si cand date jos. Complexul oedipian, un motiv literar vechi de cand lumea, este revizitat de Vila-Matas intr-un mod original, proaspat, ce reuneste referintele clasice cu o emblema a culturii pop, ca o scena impartita de Shakespeare si Dylan, orchestrand impreuna acelasi spectacol. Esecul vazut ca estetica, mod de viata si crez este valorificat cu eruditie, prin  simboluri ce incep sa-mi contureze mai clar imaginea unui scriitor caruia ii place sa joace cu cititorii genul acela de jocuri in care ma prind cu entuziasm. Are acelasi mod ca si Cortázar sau Pitol de a-i invita sa-i fie complici si sa se piarda in literatura, invaluindu-i cu o subtila ironie, pana cand ii aduce in mijlocul farsei, vazuta ca singura atitudine posibila in fata singuratatii vietii si scrisului. Un mod ce pare ludic, incorporand lejeritatea si  doza de frumoasa nebunie cu care un explorator se avanta in necunoscut pentru a gasi acolo ceva nou, nespus de altii inainte, imprevizibilul artei, dar la o privire atenta iti dai seama ca Vila-Matas isi revendica si  apartenenta la scoala efortului, bazata pe eruditie si munca de slefuire a frazelor.
Cum sa descriu cartea? Probabil ca pe un cocktail imbietor de fictiune propriu-zisa si consideratii despre literatura, unde calatoriile initiatice se impletesc cu dulcea trandavie a inactiunii si cu dinamismul intrigii politiste, cu ingrediente extravagante,  personaje intrigante, cu gust proaspat dat de aparenta degajata si colocviala, dar cu subtile nuante noir... Mi-a facut pofta sa citesc Oblomov, dar ezit, mi-e frica sa nu ma contamineze. Sau trebuia sa zic "sa recitesc"?! Ca doar de-aia e text canonic, sa fie recitit, nu citit :) . 

Friday, 11 September 2015

Viata grea in lumea cea rea


Donna Tartt - Sticletele

Ca tot e 11 septembrie si este corect politic sa fim azi solidari cu natia americana, am zis sa va impartasesc experienta mea cu cartea laureatei de anul trecut a premiului Pulitzer. Mai ales ca drama personajului central isi are originea tot intr-un atentat, e cumva la tema...  O saptamana si jumatate m-a chinuit! Si asta in conditii de vacanta, fara stres, fara presiuni, fara intreruperi nedorite, doar din cele voluntare, de citit o alta carte, ca sa-mi adun energia sa revin la Sticlete. Nu pentru ca ar fi fost o carte groasa, de vreo mie si ceva de pagini, ci pentru ca a fost mult prea diluata pentru cate avea de spus. Mi se parea ca toot trena, in ciuda unui ritm ce se doreste alert, cu multe intamplari... E mai degraba un scenariu cinematografic de film cu gangsteri si narcomani decat literatura care sa ma captiveze. De altfel, am inteles ca Peter Straughan, scenaristul filmelor Tinker Tailor Soldier Spy si The Men who Stare at Goats lucreaza deja la adaptarea pentru marele ecran. N-ar fi exclus ca filmul sa iasa mai bun, o sa vedem pe ce ingrediente alege sa se axeze din toata salata pe care o pune cartea in fata, ca are de unde sa scoata hollywood-isme spectaculoase: si explozii, si drogati, si trafic international de arta, si copii orfani din care sa stoarca mesaje sociale, de toate pentru toti! 
Romanul se deschide cu momentul cand Theo Decker, in varsta de 13 ani, ramane orfan in urma unui atentat cu bomba la un muzeu. Daca initial este un David Copperfield ce traieste fericit impreuna cu mama sa, cu un tata absent, in urma pierderii ei se va transforma pentru o vreme intr-un Oliver Twist, avandu-l pe post de Fagin pe propriul sau tata, la care se muta dupa ce traieste mai intai in familia unui coleg de scoala bogat. Si gata, nu va povestesc, desi e o carte foarte povestibila, pentru majoritatea lumii usor de citit... cred. Dar e exact genul in care eu am tendinta sa ma poticnesc atunci cand ma exaspereaza cursul previzibil al lucrurilor si simbolurile ce se vor subtile dar trebuie explicate si reluate clar, sa inteleaga cititorul ca personajul bildungsromanului este, asemenea sticletelui din tablou, captiv intr-o lume in care incearca sa supravietuiasca, ca din el isi ia puterea de a merge mai departe si ca unele aspecte biografice coincid cu cele ale vietii lui Carel Fabritius, pictorul. Cel mai mult din succesiunea de secvente de film mi-a placut cred calatoria copilului de-a latul Americii, de la Las Vegas pana la New York, in compania unui catel din rasa "poseta isterica" si a cartii lui Saint-Exupéry. 
In rest, lumea este rea, plina de hoti si traficanti de tablouri, realitatea e greu de suportat si e nevoie de surogate, multe si de toate felurile, intrigile tesute in jurul lui Theo iau proportia unei urmariri internationale... Trec repede peste continut, multe lucruri s-au spus deja si Donna Tartt nu vine cu noutati, noutatea e de ordin stilistic, tine de amprenta personala a autorului si acum ajung la a doua mea nesincronizare cu romanul, cea mai mare, de fapt. In ciuda simplitatii detaliilor tabloului de la care porneste, cu o anumita atmosfera, Sticletele-cartea sufera de prolixitate. Nu-si lasa cititorul sa simta vreo emotie, il inabusa in digresiuni, parca ar vrea sa ofere nu una, ci vreo doua-trei carti, un roman de formare, un thriller cu interlopi si o carte mai psihedelica, unde acadeaua cu morfina si betia te transporta intr-un cadru paclos, incetosat, ca un tablou cu elemente realiste, impresioniste si suprarealiste aruncate la gramada, intr-o aglomerare de clisee din ce in ce mai iritanta. De ce atunci cand apare un rus in cadru e musai sa se creeze un tsunami interlop de proportii internationale?! De ce un anticar trebuie mereu sa fie mereu batranelul erudit prietenos si intelegator?! De ce, in general, totul este atat de fucked up aici in timp ce tine cu tot dinadinsul sa fie cool?! Si, daca tot am intrat in seria intrebarilor retorice, de ce naiba zice lumea ca e un roman dickensian? Simplul fapt ca personajul aminteste de alte personaje, cum am remarcat si eu, nu este deloc suficient pentru o asemenea comparatie. Superficialitatea prezentarii mediului in care se invartesc eroii Donnei Tartt nu are nimic de-a face, prin atmosfera sau stil, cu Londra lui Dickens, o comparatie mi se pare la fel de deplasata ca si cum un pescar si-ar povesti ispravile, cum s-a luptat el cu pestele cel mare, si ascultatorii entuziasmati ar zice ca-l au in fata pe urmasul lui Hemingway.
Mi s-a parut o carte excesiva in toate sensurile: ca lungime, prin detaliile insipide ale interactiunilor,  cand voia sa fie palpitanta sfarsea in plictiseala, cand voia sa induioseze, se insiropa, nu stiu exact (de) ce scartaie si nu mi-a dat voie sa intru in ea cu entuziasm, ca asa de slaba cum am perceput-o eu nu cred sa fie, dar parca nu mergeau constructia atmosferei, alaturarea imaginilor. Incercand sa devina profunda, sfarsea prin reluarea acelorasi idei, revenind la tema pentru a explica din nou, in caz ca am uitat dupa cateva sute de pagini, analogia de pornire in depanarea vietii eroului. Si culmea e ca pare sa-si propuna sa fie o carte care te misca, te impresioneaza. Oi avea eu un cinism prea adanc inradacinat, o fi vrut autoarea sa spuna prea multe sau, pur si simplu, americanismul omului (post)modern nu mai are vana creativa de acum cativa ani si literatura din State n-a reusit sa produca in 2014 o carte mai buna. Desi in 2012 juriul n-a suferit de complexul neacordarii premiului...
Ma gandesc ca tabloul de plecare era  atat de lipsit de floricele si brizbrizuri! Solitudinea sticletelui captiv nu rezulta deloc din acest roman extravertit, galagios, obositor, la al carui ritm nu m-am putut deloc adapta.


Wednesday, 9 September 2015

Altceva am vrut sa spun...


Som du ser meg / I belong (2012)

Fiecare dintre noi a intalnit candva in viata persoane cu care a simtit ca discutia nu se leaga si orice ar incerca sa spuna se loveste de un zid, ca vorbele sunt rastalmacite si interpretate pana la a deveni contrariul a ceea ce incearca sa exprime. Exista si cazurile fericite cand, de la prima vedere, stii ca esti pe aceeasi lungime de unda cu cineva, ca atunci cand incepe o fraza ai putea sa-i continui gandul fara gres, pentru ca simti si gandesti la fel. Insa ele nu pot face subiectul unui film, ci doar al unor momente rare si imbucuratoare ale vietii. Cand nu ai conflict si tensiune, nu poti nici sa captezi interesul publicului, cu atat mai putin al celui nordic, ce si-a modelat gustul intr-o directie usor depresiva si metonimica, adica-i musai sa vada doar efectul si sa stea apoi acasa sa mediteze asupra cauzelor, ori sa-i infatiseze  o istorie individuala pentru a-i da de gandit asupra cadrului general si daca nu primeste subiecte pe care sa le poata rumega in liniste in lungile nopti de iarna considera ca productia si-a ratat scopul.  
Aici avem o atmosfera usor atipica. Daca schimbam limba si cadrul, putem obtine genul acela de film spaniol sau englez cu aspect de piesa de teatru in care personajele vorbesc mult si degeaba, ca nu se inteleg deloc. Are un subiect care se preteaza la o adaptare dramatizata si scolile de film sus-mentionate au o lunga traditie in astfel de abordari. Cadrul, rama narativa a filmului, e dat de secventele cu o scriitoare ce merge la un studio pentru a-si inregistra cartea in lectura proprie, pentru imprimarea unui audiobook. Pe masura ce citeste, vocea din off, de care se cam abuzeaza in film, ne aduce in fata episoade din viata a trei femei care se vor intalni intr-o zi in aceeasi masina. Frame-ul nu este unul ingenios, pe alocuri se abuzeaza de el, dar reprezinta in sine o a patra istorie, ce se alatura celorlalte trei. 
Una dintre femei, Lise, este asistenta medicala si a primit in grija o interna pe care o instruieste in regulile si practicile spitalului unde lucreaza. Totul merge pana cand se observa ca Lise, cand nu-si mai gaseste cuvintele de stres, o da pe engleza.  Grete Maigret este traducatoare si, de curand, i s-a schimbat editorul. Ann-Kristin este insarcinata cu al doilea copil si, impreuna cu mama, isi viziteaza rudele mai instarite, ce le fac o oferta generatoare de conflicte. Impreuna alcatuiesc un caleidoscop de experiente de viata diferite ce au ca punct comun dileme posibile ale traiului cotidian, decizii aparent de mica importanta, dar care ajung sa marcheze constiinta when you least expect it, dupa cum se intituleaza cartea citita la microfon.
Dintre cele trei episoade, cel mai mult m-a atras al doilea, pentru ca abordeaza un fenomen editorial despre care stiu de la cineva din familie - nu spui cine, persoana insemnata ;) - ca se practica si la noi: vine traducatorul cu propuneri literare solide dintr-un spatiu cultural care-i este cunoscut, nu foarte accesibil muritorului de rand, si editura le respinge pentru ca nu s-ar vinde, pentru ca de multe ori reperele comerciale sunt mai importante decat cele valorice intr-o lume in care o carte de bucate sau memoriile agramate ale vreunei vedetute ivite peste noapte sunt, ca vanzari, deasupra unor autori considerati "grei".  Este si cazul lui Grete Maigret din secventa de film, traducatoare reputata, care isi vede integritatea profesionala prejudiciata in momentul cand, propunand noii editoare o carte a unei autoare germane, accepta sa traduca o alta, superficiala dar cu mai mult succes la public, romanul chick lit cu care se lansase scriitoarea. 
Ultimul fragment este cel mai complex, cu un conflict mai amplu, se extinde in mai multe directii si are mai multi participanti, atingand aspecte sociale nuantate, patrunzand in lumea celor ce pot vedea oferirea a 1.000.000 de coroane (vreo 100.000 de euro) ca pe un act de performance art. Toate trei aduc in atentie episoade la fel de umane si credibile, secvente desprinse din realitatea de zi cu zi, redau portrete vii si situatii convingatoare.  Chiar daca nu functioneaza ca un tot, lasandu-si cumva in suspensie firele si legandu-le intre ele fortat (principalul repros pe care i-l fac), este un film de vazut, cu personaje bine puse in evidenta de un scenariu cu spirit de observatie ascutit in privinta relatiilor umane, sustinut ambiental de muzica clasica, si te invita sa reflectezi asupra integritatii si compromisurilor pe care trebuie sa le faca o persoana pentru a corespunde asteptarilor si sarcinilor impuse de ceilalti.
Daca titlul englez trimite la nevoia de apartenenta, inversand cumva perspectiva de receptare, punand accentul pe personaj, originalul norvegian este mult mai fidel sensului filmului, insemnand "asa cum ma vezi", titlu ce isi invita spectatorii sa adopte privirea critica exterioara, sa traga propriile concluzii asupra mecanismelor ce transforma intentiile bune in rezultate dezastruoase.

Monday, 7 September 2015

Doua mame, o singura fiica


Hélène Grémillon - Le confident 

Am pus coperta de mai sus pentru ca am vazut ca s-a tradus. Daca veti dori sa o cumparati in limba romana dupa ce veti citi cele de mai jos si in ciuda lor, se poate. Mie mi-a fost imprumutata versiunea din colectia Folio a editurii Gallimard, de o prietena semi-frantuzoaica si de vreo doi-trei ani mama, care s-a aratat entuziasmata. Eu nu. Sa va spun de ce.
Mai intai, despre ce este vorba: dupa moartea mamei sale, Camille gaseste prin vraful de scrisori de condoleante una nesemnata, in care cineva incepe sa-i povesteasca intamplari care aparent n-au nici o legatura cu ea, petrecute cu zeci de ani in urma. Scrisorile, provenite de la un anume Louis, continua sa se succeada saptamanal si confuzia initiala incepe sa se risipeasca, destinatara intelege ca legatura sa cu personajele din trecut este mai mare decat credea. Cand incepe sa-si intuiasca rolul de punct central intr-un triunghi (sau sa-i spun patrat?) legat prin sentimente puternice, cititorul probabil ca-l intelesese demult, pentru ca Hélène Grémillon simte nevoia sa despice toate firele in patru, sa aduca informatie in plus, ca femeile care se intalnesc sa-si impartaseasca deceptiile sentimentale si intorc fiecare gest si cuvant pe toate partile. Si apoi, de pe la jumatate, o ia de la capat si rescrie aceeasi poveste din alta perspectiva, pastrand faptele si schimband interpretarile.
Dramoleta celor doua femei legate prin destin de acelasi barbat este atat de importanta incat acopera totul in jur. Cine spunea pe coperta a patra cum autoarea "mêle de main de maître récit historique et suspense psychologique" e clar ca nu a citit aceeasi carte ca si mine. Razboiul este acolo, dar este un fundal repede expediat in titluri de ziar. Cand lumea arde, stiti ca babele au intotdeauna o problema mai importanta:
"Après m'avoir annoncé, selon les jours, "que les Etats-Unis avaient déclaré la guerre à l'Allemagne", "qu'une grande contre-attaque française était en cours au moyen d'une armée de réserve exceptionnelle" ou "que Hitler, très malade, pourrait abdiquer en faveur de Goering", ils relevaient leurs visages du landau en me disant gentiment: "C'est incroyable comme votre bébé vous ressemble"."
Accept banalitatea intr-o carte, nu toti autorii gasesc o voce puternica, particulara, dar unii se impun prin altceva, emotioneaza, intriga, isi prind cititorul prin ritm si intorsaturi neprevazute de situatii. Frantuzoaica de fata nu face decat sa ridice banalitatea la rang de revelatie, prin fraze ce se vor profunde, precum:
"Ce ne sont pas les autres qui nous infligent les pires déceptions, mais le choc entre la réalité et les emballements de notre imagination." Pentru cine n-a inteles, traduc: daca iti cade un pietroi in cap, nu bolovanul iti provoaca durere, ci modul cum percepi tu (daca mai apuci) faptul ca ti-a spart capul. Sau: "J'ai souvent remarqué qu'une naissance appelle une mort". Si eu am observat ca ziua cheama noaptea. Si-s muulte, prea multe ca sa le citez.
Trecem si peste platitudini si ajungem la romanul polifonic, care cu aceeasi voce monotona si indistincta isi schimba naratorul de la un capitol la altul. Cred ca am mai spus asta si despre alte carti, nu o data: nu inteleg de ce se incapataneaza unii scriitori, care nu au nici macar o voce particulara, proprie si se apropie de stilul sfaturilor din revistele pentru femei de care se amuzau personajele sa creada  ca au mai multe...
Si n-am terminat. Nu stiu daca am fost eu prea perspicace pentru misterele ascunse de carte sau autoarea prea transparenta, dar eram cu un pas inaintea "dezvaluirilor senzationale", atat de senzationale incat transforma cartea intr-una de duzina. Ce voiam insa sa spun este ca portareasa din roman m-a pocnit cu revelatia: asta era, Grémillon si madame Barbery par sa fi fost colege de banca la acelasi curs de scriere creativa! Si nu doar pentru ca ambele au printre personaje o portareasa de imobil, seamana in mai multe privinte. Asa ca daca va place doamna cu ariciul, nu ma luati in seama, s-ar putea sa va placa cartea!
Coperta a patra mentioneaza ca a obtinut cinci premii. M-am dus repede pe Wiki, sa nu care cumva sa vad ca a luat Femina si sa nu mai inteleg nimic. Mai am o candidata premiata pe teava blogului care mi-a provocat perplexitate. M-am linistit. Suntem inca in zona premiului pentru tanara speranta literara a clubului de lectura din Saint-Germain-en-Laye. Daca clubul respectiv este format din femei care, fie ca au sau nu copii, au ca singura ratiune instinctul si considera ca existenta femeii se justifica si se implineste doar prin procreare, facand din ea obiectivul si sensul vietii, e bine. Cam acolo vad publicul-tinta. Eventual, intre doua alergaturi, cand dorm copiii, mai citesc cateva pagini si simt capodopera luminandu-le spiritul.

Saturday, 5 September 2015

Umbrele Nibelungilor


Octavian Soviany - Moartea lui Siegfried

Cand incepi sa citesti cel mai recent roman al lui Octavian Soviany, ai putea sa te simti putin descumpanit: incerci sa urmezi firul, sa te pozitionezi confortabil intr-o anumita zona istorica (desi numai confortabil nu poti sa te asezi cand prologul este constituit dintr-o executie, cea a capilor nazisti de la Nurnberg), sa faci cunostinta cu personajele, dar observi ca ele incep sa irumpa de niciunde, sa te copleseasca, imbinand istoria cu fictiunea, eroii din timpul prezent al cartii (perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial) cu cei de la inceputul secolului XIX, scheletul propriu-zis cu vechi legende. Nu te descuraja! Persevereaza si firele se vor lega, puzzle-ul se va construi, indiciile sunt acolo si au fost tot timpul, de la inceput, cand umbrele Nibelungilor au inceput sa se iveasca pe perete anuntand implinirea destinelor tragice. 
Avem un maior neamt detasat la Bucuresti, indragostit de o poloneza, a carui voce se impleteste cu aceea epistolara a unui anume Gunter, locotenent german, devenit comandantul unui lagar de munca din Ucraina si prezent apoi la asediul Stalingradului, cu cea a unui comisar de politie roman, preocupat de enigma unei banuite crime si cu aceea venita din trecut, a Singuraticului. Avem femei cu o capacitate de a fascina intriganta, fara nimic frumos in sensul clasic, dar care exercita asupra barbatilor o vraja imposibil de rupt: masiva poloneza Danuta, Sorana Simu cea oloaga si pitica, femeia cu infatisare de guvernanta, toate sunt forme ale lui Kriemhilde, femeia fatala din Cantecul Nibelungilor ce-si duce iubitul la pierzanie. Nu doar onomastica si umbrele trimit spre legenda germana. Ea este acolo la fiecare rand, explicita sau intrezarita, anuntand autodistrugerea celor ce incearca sa fie ei insisi, pacalindu-si destinul in momentele cand umbrele se intind deasupra lumii.
Deasupra tuturor, in italice, avem insertiile naratorului, aproape omnisciente si aproape omnipotente, dupa cum marturiseste in repetate randuri. O sa fac un rezumat al impletitelor si incurcatelor cai ale intrigii, intr-un pasaj in care isi cearta colocvial cititorii:

"V-ati gandit vreodata, domnilor cititori, ca toate aceste personaje, care au mania scrisului si a agendei de insemnari zilnice (ce-i drept, o cam au, scriu in carnetele, trimit scrisori de pe/catre front, tot timpul vor sa inteleaga, fara succes, ce li se intampla) s-ar putea sa abuzeze de buna dumneavoastra credinta si sa va minta de la obraz? 
Dumneavoastra traiti cu superstitia ca personajele unei istorii spun neaparat mereu adevarul, deosebindu-se si prin asta de oamenii in carne si oase. Dati-mi voie sa va spun ca sunteti niste naivi: personajele mint si ele adesea sau se pot insela, pot judeca gresit o situatie sau pot sa ascunda lucrurile care le pun intr-o lumina defavorabila si atunci se cuvine sa ne intrebam: oare cat temei se cade sa punem pe spusele lor? 
Putem sa-i dam crezare suta la suta maiorului neamt, atunci cand acesta marturiseste el singur ca nu mai e in stare sa deosebeasca realitatea de propriile sale fantasme? 
Relatia Singuraticului cu Ulrike nu vi se pare suspecta?
Oare sentimentele lui Gunter von Kleist pentru von Pfuel sa fi fost pur platonice? 
A fost cu adevarat Nathan la Mama Capusa, sau e si asta o nascocire de-a domnisoarei Sorana, care are o fantezie atat de bogata? 
Sigur, dumneavoastra ganditi ca toate acestea s-ar cuveni sa le stiu eu, dar, iertati-ma, asta e o foarte mare prostie.

Enumerate astfel, ca niste intrebari provocatoare de tabloid, ar putea da senzatia unui foileton de crime si mistere ce urmeaza filonul de secol XIX al lui Eugène Sue. Avem intrigi, tenebre, crime, justitiari, povesti de dragoste, acte de spionaj reale sau acuzatii false, toate suprapuse pe un fundal sonor de opera wagneriana, dar avem ceva mai mult: eroi tarati, marcati de un stigmat genetic, un autor-narator foarte sugubat ce se joaca demonic cu personajele, insuflandu-le complexul marionetei pentru a se dezice apoi de destinul lor, strecurand consideratii auto-ironice despre propriul text si literatura in general, un labirint intreg prin care cititorul este invitat sa-si creeze propria receptare, odata ce a prins firul calauzitor. 
Inclinatia spre extravaganta maladiva si sordida pe care am observat-o in Kostas Venetis e prezenta si aici, intr-un crescendo din ce in ce mai halucinant. Starea semi-lucida data de betie nu-i va mai fi suficienta maiorului von Kleist cand predispozitia genetica spre exces, amplificata de disconfortul unui Bucuresti pe care-l simte strain, vulgar si grotesc, preia controlul si-l va macina tot mai intens.
Transformarile se petrec treptat, mental si fizic in acelasi timp. Autorul le dezvolta cu rabdare,  atent la amanunte. Drumul degradarii ofiterului german de la realitate la scufundarea in propriile naluciri incepe cu cativa stropi de sange, aproape imperceptibili, pe o uniforma impecabila, din ce in ce mai sifonata si neingrijita apoi, intr-o  acumulare de elemente, de la cele percepute (manechine care prind viata) la cele reale, ce tin de schimbarea de atitudine a apropiatilor si nelinistea crescanda a superiorilor. Amintind doar unul dintre personaje, va las surpriza de a le descoperi singuri pe celelalte.  Toate sunt supuse acelorasi degradari, inclusiv viziunile: falnicii cai albi ce ies din ecran sau perete sunt sortiti si ei sa se transforme in martoage pierdute prin mahalalele Bucurestiului.
Nu o sa caut noduri in papura, n-ar fi onest pentru o carte care m-a prins repede si m-a tinut in priza pana la final, dar este un amanunt care nu mi-a placut, si anume recurenta, repetitivitatea unor fraze. Inteleg ca umbrele aveau nevoie sa creasca si sa se tot apropie, dar parca se reiau cam des unele expresii, in exact aceeasi formulare. Erau mai multe, acum nu-mi vin in minte decat "Mostenim de la inaintasi nu doar culoarea ochilor si a parului, ci si povestile" si versurile din Lili Marlene, reluate obsesiv in text. Chiar daca era o melodie torturanta pentru personaj, repetarea lor nu produce alt efect asupra cititorului decat nevoia de a sari cateva randuri. Poate e  doar problema mea ca nu-mi place sa mi se spuna acelasi lucru de mai multe ori.
Pe ansamblu, e o carte abundent condimentata cu efecte si tablouri cinematografice. In ciuda absentei dialogurilor ce poate descuraja o anumita categorie de cititori la o simpla rasfoire, interactiunile personajelor, ritmul, suspansul si cadrele extrem de ofertante vizual se potrivesc de minune cu transformarea intr-un film. E drept ca ar cere un buget cam maricel, dar cu un scenariu si o regie buna ar putea fi un mare boom, cu referinte culte, cat sa bucure si publicul si criticii, cum a facut Birdman, alt plecat de-acasa pe campiile imaginatiei. Aberez?! Nu se poate Hollywood? Sa ramanem acasa? Bine, Caranfil atunci! Nu este prea ancorat planul principal in evenimente reale?! Perfect, exact filmul pe care-l asteapta cinematografia romana ca sa treaca de la Cannes la Oscar si de la nisa la publicul generalist ceva mai pretentios decat cel incantat de filme ca Selfie sau alte productii MediaPro de duzina.

Thursday, 3 September 2015

In Barcelona imigrantilor


 Biutiful (2010)

Acum multi ani, cand am ajuns la Barcelona, i-am vazut "pe viu", insirati pe trotuar, pe negrii vanzatori de curele, genti imitatii de Vuitton si umbrele. I-am vazut strangandu-si repede catrafusele in cearsafuri sau paturi si grabind pasul spre gangurile din jur la aparitia politiei. Asa ca in toata povestea asta cu imigrantii pe care ne-o arata pe ecran Iñárritu este mult adevar. Asta doar ca o curiozitate de context privind filmul, un context general mai actual parca acum decat in urma cu 5 ani, cand a iesit pe ecrane, sau cu vreo 10, cand am ajuns pe-acolo. Bine, in ultima vreme nu se mai grabeste nimeni sa invadeze Spania... decat romanii, dar am inteles ca si ei incep sa se mai intoarca sau sa se transmute prin tari cu economii ceva mai functionale. 
Barcelona din film nu are frumusetea solara de oras turistic, ci este surprinsa in cadre gri-albastrui incetosate sau nocturne ori in interioare claustrofobice, sufocante in sensul propriu pentru unii, in ton cu existenta lui Uxbal (Javier Bardem) si a emigrantilor chinezi si africani carora, in felul sau, incearca sa le usureze traiul, ajutandu-i sa gaseasca de lucru sau negociindu-le micile ilegalitati cu politia. In permanent conflict cu nevasta cam dezaxata si usuratica, se straduieste sa-si creasca singur cei doi copii, el, un tata privat de figura paterna, dar care are darul de a vorbi cu sufletele mortilor. In momentul cand afla ca mai are putin timp de trait, toate problemele par sa i se invalmaseasca in viata si incepe o cursa contracronometru pentru a le rezolva, pentru a pune totul in ordine.
Vina sociala, dar si cea personala, constientizarea faptului ca va deveni si el un tata absent, invaluie intregul film intr-o tristete greu de digerat. Uxbal are de infruntat, pe langa propria moarte, si pe cea a unor persoane pentru care se simte responsabil. Cand am simtit nodul acela de amaraciune in gat, am vrut sa renunt (din nou) la a vedea continuarea. Dar n-am putut! Ceva mai puternic ma tinea in fata ecranului, poate stralucirea unui diamant oferit in secventa care deschide si inchide rotund filmul, un diamant pe care Alejandro Gonzáles Iñárritu ni-l ofera noua, spectatorilor. Iar Bardem este a doua oara  dupa Mar Adentro cand, in rol de muribund, ma prinde in durerea lui si nu-mi mai da drumul, nici nu m-a lasat sa respir.
Ma intreba cineva de ce ma uit la filme triste daca ma deprima. Probabil ca multi percep cinematograful ca pe un divertisment, care trebuie sa ofere bucurie, ras, momente de relaxare. Pentru mine nu e asa, cum nici cartile nu sunt. Am nevoie cateodata si de o comedie proasta, de romantisme lacrimogene care ma amuza, de un macel horror cinstit,  dar sunt supape prin care se alimenteaza alte nevoi. La carti selectia e ceva mai stricta, pentru ca acolo ar trebui de obicei sa tin deschise supapele astea mai mult de 2 ore, cat dureaza in medie un film, ma plictisesc. Dar ca sa ma bucur cu adevarat de un film trebuie sa treaca de pragul rational si sa-mi trezeasca emotii, sa ma surprinda, sa ma copleseasca, sa-mi dea de gandit . De aceea nu prea ma dau in vant dupa artsy fartsy, imagini frumoase dar golite de continut, de esenta ce se revarsa din ele si te bantuie, ramane cu tine mult timp dupa ce ai vazut filmul, poate mereu, cand imaginile propriu-zise se vor fi sters din minte, dar stii ca te-au marcat, ca au miscat ceva acolo in interior si au deschis niste canale ale receptarii care in fata maruntisurilor de duzina sau a pretiozitatilor gratuite raman inchise.
Biutiful e un astfel de film. N-as putea sa explic exact in ce fel e atat de beautiful, dar este un diamant nascut din mizerie si suferinta, cu o complexitate surprinzatoare pentru o pelicula atat de lineara. Bardem aproape ca nu paraseste cadrul, este urmarit tot timpul, nu prea exista scene desfasurate departe de el. Atunci cand se intampla, este doar conventia necesara, pactul prin care spectatorul trebuie sa cunoasca ceva ce personajul va afla mai tarziu sau niciodata (cadrele de la inceput cu fratele si sotia, nehotararea negresei). Si invers, scenariul isi creeaza propriul pact cu eroul principal: un personaj pe care il vedem in secventa de deschidere si Uxbal pare sa-l cunoasca ne va fi introdus noua, spectatorilor, mult mai tarziu.
Pe fundal, se vede Barcelona, la fel de sumbra si dezolanta. Este acel oras intunecat ce se ascunde sub poleiala turistica, facut din degradare umana, umilinta, boala si durere, orasul emigrantilor, al marginalizatilor si celor fara speranta.
 Din cea mai neagra tristete, diamantul arunca palide reflexe de stralucire, de umanitate, acele momente cand eroul intelege ca nu e totul in zadar, ca merita sa lupte pentru bucuria din ochii unui copil cand i se spune ca va merge la munte,  ori cand spectatorului i se arata ca increderea si compasiunea sunt uneori rasplatite, chiar si cand tentatia si motivele de a nu o face sunt mari. Numai cascand un gol in suflet poti dupa aceea sa-l umpli. Sau, cum spunea chiar regizorul, citandu-l pe poetul mexican Jaime Sabines: "Someone spoke to me all the days of my life, / into my ear, slowly, taking their time. / Said to me: live, live, live! / It was death."

Tuesday, 1 September 2015

Inotatoare, zburatoare si pe pamant umblatoare... din vacanta


Mai intai, cum e si normal, caprioara canina din dotare :). Conditia de pornire a fost "mergem pe trasee cat poate cainele, nu-l chinuim, daca vedem ca nu mai vrea / nu mai poate, ne intoarcem".  Asa ca am plecat cu asteptari mici, chiar foarte mici, fiind vorba de o namila de 30 si ceva de kile, imposibil de carat in rucsac daca obosea, batranica, sedentara si nu prea supla (ca sa ma exprim delicat si sa nu-i ranesc sentimentele numind-o "obeza"). Chiar nu credeam ca specia "maidanezul de Parang" ar putea sa aiba nostalgia muntelui si cataratul in sange. Dar se pare ca si planul Pamelei a fost similar cu al nostru "merg cat pot oamenii, daca ei nu se opresc, nu ma opresc nici eu". Si uite asa am ajuns sa fim terorizati pe potecile de munte, la urcare in special, de propriul caine care ne dadea ocol, pleca si se intorcea, parca spunand "ce? iar ati obosit si vreti pauza!? hai, ridicati-va, sa mergem!"
Sa pleci in vacanta cu catelul in Romania este mai usor decat credeam, daca ai masina. Cu exceptia locurilor inaccesibile din motive logistice, cum ar fi Huda lui Papara, nicaieri nu am intampinat ostilitate sau refuz de a ne primi cu cainele, nu am vazut nici isteria pe care o genereaza in Bucuresti un catel, fie el cu stapan, in randul mamelor si bunicilor speriate ca le-ar putea inghiti odrasla. Nici pe ulitele de tara, unde ar fi fost explicabil, oamenii sunt mai invatati cu vietatile din jur, dar nici prin orase. Ce-i drept, nici n-am trecut prin multe si pe cele mari le-am ocolit de-a dreptul.  La salina din Turda, accesul nu este permis, dar se pun la dispozitie custi unde sa poti lasa animalul pe durata vizitei, sa nu moara de cald in sauna dintr-o masina lasata la soare, li se aduce si apa. Intr-un singur loc unde ne-am interesat de cazare si am intrebat daca primesc cu caine am fost intrebati "dar ce? cainele nu doarme in curte?" si, vazand mirarea omului cand i-am spus ca nu, chiar daca nu era tocmai un refuz, am ales sa nu ramanem. In rest, curentul general fata de un catel cuminte si tacut, desi e ditamai namila, a fost mai degraba de simpatie.
Peste tot, Pam si-a facut prieteni ocazionali care ne-au insotit o parte a traseului,


ne-a negociat trecerea cu vajnicii aparatori ai turmei de oi,
nu stiu ce le-o fi spus ea in caineza, dar si noi, oamenii, am fost mai repede acceptati in preajma lor, in intimitate chiar, tinand cont ca s-a lasat cu smotoceli afectuoase de blanosi ciobanesti, decat daca am fi fost singuri.
Nu a ezitat sa ne urmeze pe cel mai inalt varf din Retezat, de unde a contemplat victorioasa lacurile glaciare, 
nici in intunericul pesterilor sau in apa rece a cheilor, acolo unde nu putea sa urmeze drumul pe stanci si pe cabluri, dar isi exersa calitatile de inotatoare. 
Si-a pus in valoare farmecul personal si ne-a adus aproape cei sase zimbri din rezervatia de la Hateg, care altminteri stateau linistiti departe, la umbra, dar de cum au vazut-o au inceput s-o urmeze curiosi de-a lungul tarcului. 



Dar cel mai mult s-a bucurat pe pajistile si in poienile unde adulmeca mirosuri necunoscute ascunse in  iarba proaspat cosita si se tolanea la soare.
In afara prietenilor pe care si i-a facut, a fost o vacanta parca mai plina ca niciodata de animalute. Pe unele le putem vedea mai mereu in jurul nostru daca iesim dintre betoanele oraselor:
berze in zbor sau in cuib,
magarusi cersetori de atentie si hrana ce fac deliciul vizitatorilor stanei turistice Stefanu de pe Transalpina (figurat vorbind, in sensul propriu deliciul a fost format din alte carnuri -sper! - in poate singura amenajare ce incearca sa imbine specificul zonei de munte cu atractiile turistului in fuga, in rest totul fiind invadat de tarabele cu vesnicele kitchuri nascute pe Valea Prahovei si propagate apoi in toata tara),
 
cosasii ce umplu pajistile cu cantecul lor si - hélas! - fluturii (cum am fobie de creaturile hidoase cu aripi pudrate, pe ei nu i-am pozat)
sau vacile ce ne priveau pe un drum pustiu peste munte, nu spun unde, sa nu se trezeasca cineva sa-l transalpinizeze si pe-ala, mirate parca de prezenta unor temerari pe meleagurile unde numai ele erau stapane
 ori ceva mai exoticii crapi koi descoperiti intr-un loc neasteptat, in Taul Brazi de la iesirea pe deal din Rosia Montana, mari, in nuante de la alb pana la rosu, trecand prin galbenul ce-ti dadea impresia, cand se ridicau la suprafata, ca aurul muntilor le-a poleit solzii. As glumi zicand ca-s crapi autohtoni mutanti, dar dupa ce-am vazut pe-acolo, intr-o localitate partial in paragina, cu populatia divizata de interese economice si manevre politice, nu prea-mi mai vine.

Mi-au iesit in cale si creaturi inedite,  pe care nu le mai vazusem pana acum in libertate, dar ochiul nu suficient de rapid sau indisponibil al telefonului nu le-a putut imortaliza. Insa pastrez in minte superbul cerb cu coarne mari, ramificate, zarit pentru cateva secunde, intr-o dimineata, pe drumul forestier din rezervatia Retezat sau busteanul ce aluneca sinuos prin paraul venit din Huda lui Papara, pentru a vedea cum la cativa metri de mine se ridica din apa, se transforma intr-o pereche de ochisori curiosi, un botic cu mustati, capata labute si pe mal iese o vidra superba ce dispare intr-un tufis. 
Si au fost patru zile consecutive in care am avut program de salvari, mai mult sau mai putin reusite, din care am inteles ca tare mult mi-ar fi placut sa lucrez intr-o organizatie de tipul pet rescue, dar probabil ca nu as fi reusit niciodata sa o fac, pentru ca la primul esec as fi considerat ca e doar vina mea si nu sunt in stare de asa ceva. Nu l-as fi putut accepta, as fi luat totul prea personal...
Mai intai a fost puiul de soim din Huda. Chiar la intrarea in pestera, incerca sa se catare pe o stanca uda, aluneca si cadea din nou in apa. Senzatia de a lua in mana o pasaruica plapanda dar puternica, ce se agata cu disperare de viata si-si inclesta gherutele in palma ca in singurul teren solid pe care il putea gasi, bucuria de a o vedea zburand apoi afara, libera, au fost nepretuite. Sper ca este bine, speologul ne-a spus ca era deja la a treia salvare, l-au mai gasit de doua ori acolo in saptamanile precedente. In ziua urmatoare, a fost puiul de cartita, iesit de cine stie unde, pe care am incercat sa-l pun in toate gaurile din pamant in speranta ca-si va gasi drumul spre casa, dar iesea din nou. Nu stiu ce s-a intamplat pana la urma cu el, am citit ca si daca ar fi ajuns inapoi de unde a plecat ar fi fost respins. Cartitele sunt oarbe, se ghideaza numai dupa miros si ar fi simtit mirosul de om... 
In ziua urmatoare s-a petrecut drama: un puisor minuscul pe care l-am identificat (poate gresit) ca pantarus statea in mijlocul drumului spre Ghetarul de la Vartop. Am coborat, l-am luat de acolo si l-am dus in padure, cat mai departe de sosea, pe o poteca. Doua-trei ore mai tarziu, cand ne intorceam de la Coiba Mare si de la izbuc, era din nou pe sosea, cu figura de angry bird, piuind disperat de-mi rupea sufletul. 
Nu am putut sa rezist, l-am luat si seara, dupa ce am cautat indelung sa-l identific si l-am clasificat ca insectivor, am vanat muste, paianjeni, le-am facut facut pasta si am hranit puiul. A mancat ceva, parea sa se simta bine dar... nu a rezistat pana dimineata. Atunci am inteles printre lacrimi ca nu am structura necesara pentru a salva animale, chiar daca internetul imi spunea ca-s sanse mici ca un wren, dupa cum l-am gasit pe situri, sa supravietuiasca in captivitate. Ma invinovatesc ca n-am stiut sa-l hranesc, ca poate nu trebuia sa-i dau apa, ca nu am fost in stare sa am grija de o pasare... si iar ma intristez.
Dar tot nu m-am invatat minte. In ziua urmatoare, am gasit un pui de vrabie ce se chinuia sa iasa dintr-un bidon cu apa, din cele mai largi la gura. Doar nu era sa-l las sa se inece! L-am luat, l-am tinut la caldura si in cateva ore a zbughit-o, refacut complet, intr-un copac de alaturi. Se cheama ca scorul la creaturi salvate si pierdute a fost probabil de 2 la 2... 50% e cam putin sa ma faca sa ma gandesc ca as putea sa am aptitudini de salvator. Orice este sub 100% e mult prea putin si, neputand sa ma imunizez la tragediile necuvantatoarelor, intorc cu lasitate capul, sa nu le vad, ca-s mult prea multe suflete necajite ce ar avea nevoie de atentie, ingrijire, salvare, ocrotire, adoptie... 
Inchei aici odiseea animaliera si, odata cu ea, povestile din vacanta, in aceasta prima zi calendaristica a toamnei. Ne auzim cu alte carti, filme si ce-o mai fi...