Saturday, 31 October 2015

In loc de semn de viata...


O buna prietena a ezitat pana spre seara si a preferat asteptarea nelinistita unei eventuale certitudini nedorite. Ma cautase pe blog sa vada daca am spus ceva azi. Initial nu voiam sa scriu nimic. Ce ar mai fi de spus?! Sunt multi comentatori avizati care abia asteapta sa faca turul televiziunilor, sunt cei care au fost acolo si au vazut si trait lucruri pe care ar fi mai bine sa le uite de vor putea vreodata, cei care au ajutat la salvarea lor, ocazionalii casca-gura de vizavi, sunt prietenii apropiati si rudele...  Cuvinte izvorate din inima dar si zorzoane ce suna fals, solidaritate si nevoie de senzational, compasiune si hienele jurnalismului. Toti au ceva de spus.
Am zis ca totusi e bine sa dau un semn de viata, nu vreau sa par attention whore dar stiu cum este sa fii nelinistit pentru prieteni si totusi sa taci, sa eziti sa-i contactezi, sa speri ca nu le vei vedea numele pe o lista, sa te temi de ce ai putea sa afli. Numai faptul ca trupa Goodbye to Gravity canta (uite o situatie cand lipsa diacriticelor prinde bine, conjugati voi cum vreti verbul) o muzica dintr-o alta nisa metalica decat cea prin care cuibaresc eu a facut sa nu fiu acolo. Am fost la concerte in Colectiv, ultimul acum vreo 4 luni. Nu este prima data cand oamenii se jucau cu focul. Aveti doua exemple aici   (13 noiembrie anul trecut) si aici (21 aprilie anul asta). Gasiti mult mai multe poze daca vreti... Incerc sa ma gandesc de ce s-a intamplat acum si nu atunci, de ce au fost ei si nu eu si singura explicatie concreta a faptelor este ca artificiile au fost indreptate spre buretele stalpului aflat la un metru de scena si nu in sus, ca pana acum. 
Nu am intentia sa judec, sa caut vinovati, o vor face altii. Colectiv nu era un loc unde sa ma simt bine: preturi nesimtite, sonorizare imposibila, de multe ori aglomeratie mai mare decat permite capacitatea clubului si, dupa cum s-a vazut, ignifugare inexistenta. Aruncati un ochi aici. Poate patronii clubului ar fi avut de invatat. Mintea de pe urma...Ce ar fi fost daca, ce s-ar fi intamplat in caz ca... Sa nu uit: ii detest pe toti cretinii bigoti care incearca sa dea conotatii religioase evenimentului!
In lumea asta mica a scenei undergroundului metal, e inevitabil sa nu cunosti lume, macar din vedere. Stage managerul cu figura de viking care s-a ocupat de cele mai importante concerte de gen din tara nu mai este... Unul dintre cei mai titrati si talentati fotografi din domeniu este in spital. Chitaristii din trupa nu mai sunt, vocalul si basistul sunt in stare foarte grava. Membri ai altor trupe, prezenti la concert, sunt si ei prin spitale. Copii, fani, iubitori ai muzicii... Nu stiu un alt mod potrivit sa-mi exprim parerea de rau pentru cei mistuiti de flacari, pentru familiile lor, pentru cei care sufera in spitale si vor trebui sa-si poarte ranile pe corp si in suflet decat prin tacere... Deja am vorbit prea mult.

Friday, 30 October 2015

De ce sa-i mai citim pe clasici?


Italo Calvino - Perché leggere i classici 


1. Cartile clasice sunt cele despre care se spune intotdeauna "recitesc..." si niciodata "citesc...". 

2. Se numesc clasice cartile care inseamna o comoara pentru cei care le-au citit si iubit; dar sunt o comoara la fel de mare pentru cei ce-si rezerva norocul de a le citi pentru prima data in cele mai potrivite conditii pentru a le savura. 

3. Clasice sunt cartile care au o influenta importanta, atat atunci cand se impun ca de neuitat, cat si atunci cand se ascund in cutele memoriei, camuflandu-se in inconstientul colectiv sau individual. 

4. Orice recitire a unui clasic este o descoperire. 

5. Orice prima citire a unui clasic este, de fapt, o recitire. 

6. Un clasic este o carte care nu a terminat niciodata sa spuna ce are de spus. 

7. Cartile clasice sunt cele care ajung la noi purtand pe ele semnul lecturilor ce ne-au precedat si ducand in spate semnul lasat in cultura sau in culturile pe care le-au traversat (sau, mai simplu spus, in limbaj si in obiceiuri). 

8. Clasica este o opera care provoaca neincetat o pulbere fina de discursuri critice, dar se scutura de ea continuu. 

9. Clasice sunt cartile pe care, oricat ai crede ca le cunosti din auzite, atunci cand le citesti descoperi ca sunt noi, neasteptate, inedite. 

10. Se numeste clasica o carte care se configureaza ca echivalentul universului, asemenea talismanelor vechi. 

11. Clasicul "tau" este acela care nu-ti poate fi indiferent si iti foloseste pentru a te defini pe tine in raport sau chiar in opozitie cu el. 

12. Un clasic apare inaintea altor clasici; dar cine i-a citit pe ceilalti si apoi ajunge la el ii recunoaste imediat locul in genealogie. 

13. Este clasica o carte care tinde sa izoleze actualitatea ca un zgomot de fond, dar in acelasi timp nu se poate lipsi de acest zgomot de fond. 

14. Este clasic ceea ce persista ca zgomot de fond chiar si acolo unde domneste actualitatea cea mai incompatibila. 

Sunt cateva definitii atribuite de Calvino operelor clasice in eseul care da titlul volumului de mai sus si il deschide. Le-am reprodus pentru ca mi s-au parut interesante si presupun ca fiecare cititor are clasicul  sau clasicii "lui". Al meu a trait in Franta secolului XVIII, purta peruci pudrate  si m-am bucurat sa-l vad mentionat in volumul lui Calvino. Asta ca sa pun si o limita temporala, pentru ca in secolul XX mi s-au strans deja vreo 10 clasici "ai mei" conform criteriilor de mai sus :).
Vin acum cu cateva motive care, cred eu, ne retin din a-i citi pe clasici:
1. Clasicii sunt acei autori de care scoala ne indeparteaza prin impunerea unei grile de lectura bombastice si plictisitoare, prin crearea prea multor prejudecati.
2. Unii dintre clasici sunt acei autori pe care nu ajungi sa-i parcurgi niciodata, pentru ca au scris mai mult decat ai tu timp sau pofta sa citesti din ei (Balzac, cu 91 de romane plus alte studii, Hugo, care pe langa Notre-Dame, Mizerabili si teatru are sute de mii de poezii si poeme); sau pentru ca ai auzit atatea despre opera lor incat ai senzatia ca i-ai citit ori, daca nu ai facut-o, ca iti sunt atat de familiari incat nu-ti pot oferi nimic nou. Este o greseala, dar sunt cativa la care nu ma pot impiedica sa nu ma gandesc asa.
3. Intr-o epoca a vizibilitatii si marketingului, clasicii sunt acei autori despre care nu se poate scrie pe coperta ca au castigat premiul Nobel, nu-si pot promova galagios cartile, nu posteaza pe internet ultimele lor revelatii si idei, ci asteapta tacuti sa se convinga cititorul singur ca merita sa se indrepte spre ei.
4. Intr-o epoca a vitezei, clasicii sunt acei autori care cer o anumita dispozitie sufleteasca, o tihna rareori de gasit, o intrare intr-o alta dimensiune, unde timpul curgea mai lent si tentatiile, distractiile/distragerile erau mai putine.
5. Fara sa-i iau in calcul pe cei care prefera sa "traiasca" in loc sa citeasca si nu-si dau seama ca a citi inseamna a trai mult mai multe vieti, sunt oameni care considera ca orice experienta ce depaseste sfera imediatului sau a trecutului recent tine de istorie, nu de literatura, ca nu merita sa-si piarda timpul cu ele. N-au decat!
6. Unii clasici, cei pe care nu-i simti ca fiind "ai tai", oricata atentie ai incerca sa le acorzi, tot imposibili si plictisitori ti se vor parea. Ma poate blama cineva ca o prefer pe Tolstaia lui Tolstoi?! Probabil ca unii ar face-o. Dar nu pot sa ne placa toate numele validate de canoane si, oricate afinitati personale sau literare am avea cu altcineva, nu pot sa ne placa 100% aceleasi carti.
Sigur ca sunt si altele, atatea mi-au venit pe moment.
Despre carte, data viitoare, acum va spun doar ca i-am savurat articolele pe indelete, lent, cate unul-doua pe zi, printre alte lecturi, cateva m-au trimis la butonul "try a sample" al e-bookului, vreo doua m-au facut chiar sa apas infamul buton "buy" ce-mi duce bugetul la pierzanie :).

Wednesday, 28 October 2015

Un roman gotic al zilelor noastre


Gyorgy Dragomán - Rugul

Am preluat ca titlu descrierea de pe coperta pentru ca mi s-a parut foarte potrivita. La cateva luni dupa Revolutie, o fata ramasa fara ambii parinti este luat de la orfelinat de bunica sa. Din momentul intalnirii cu aceea pe care n-o cunoscuse niciodata, intelege ca bunica nu este o femeie obisnuita: nu face economie de vodca, se lanseaza in tren intr-un dans hipnotic, pecetluieste promisiunile cu sange, face semne ciudate in faina ce devine pastratoarea memoriei, citeste gandurile. Cand ajung acasa, dam si de spatiul interzis, secret, din castelele romantismului tenebros: este o magazie de lemne incuiata cu lacat. Prin incaperi se aud pasi, scartaituri, obiectele pulseaza si vibreaza in ritmul lor, intr-o dimensiune ce nu se supune legilor fizicii, ci celor ale magiei: pietricelele aruncate in jurul magaziei ridica o bariera protectoare care, odata strabatuta, dezvaluie un secret, o papusa strapunsa de andrele ce ne arunca in plina vrajitorie. 
Daca in Regele alb autorul maghiar de origine romana ne invita sa vedem lumea prin ochii unui baiat de 12 ani ce se maturiza intr-o lume dominata de violenta si totalitarism, protector al mamei, de data aceasta naratoarea romanului este o fata, cam de aceeasi varsta, un copil la fel de traumatizat si capabil sa-si cladeasca o lume proprie, insa din postura de protejata. Suntem in perioada imediat urmatoare Revolutiei, cand se platesc polite, se cauta vinovati si (presupuse) greseli ale parintilor se rasfrang asupra urmasilor. Suntem in vremea mineriadelor, perioada reintrata de curand in actualitate, iar orasul din Transilvania unde este plasata actiunea (sa fie Targu-Mures, orasul natal al autorului?) isi are si el "minerii" lui, muncitorii de la combinat.
Ambii eroi dau glas aceleiasi nostalgii, tristetea copiilor cu parinti absenti, aceleiasi sperante a regasirii, pe care protagonista si-o marturiseste prin vise: 
"In curte e intuneric, vantul scutura crengile nucului, nu ma-ndrept catre poarta, ci merg direct la nuc, ma opresc in fata lui, ma uit in sus, printre crengile negre, la cerul negru, ii ating scoarta, acum stiu ce am de facut. Dezleg coltul baticului, scot de-acolo cele doua verighete, pe a Tatei mi-o pun pe degetul mare de la mana dreapta, pe a Mamei pe cel de la mana stanga, ma catar in nuc, alerg pe trunchiul lui, alerg pe ramurile lui groase pana sus de tot, in varf. Stau in picioare pe crengile subtiri, care se clatina si se leagana sub talpile mele, n-o sa cad, stiu ce am de facut. Apuc cu ambele maini baticul de doua colturi opuse, il intind in vant, baticul e negru, zbor pe deasupra apelor, apoi pe deasupra padurilor, apoi pe deasupra muntilor, apoi totul e scufundat in intuneric ca atunci cand se lua curentul, totusi eu stiu ca ei sunt acolo, simt asta dupa mirosul vantului." 
Cei care au citit Regele alb isi vor da seama imediat ca fragmentul de mai sus poarta amprenta stilistica bine definita a lui Dragomán, cursivitatea neintrerupta, formata din propozitii juxtapuse scurte. Puse una langa alta, dau senzatia unei carari pe care, odata pornit, iti este greu sa te opresti. Te duce fraza singura acolo unde vrea ea, cu usurinta, lin, pe nesimtite.
Am sorbit cartea asta, al doilea sau roman, cu aceeasi bucurie si placere ca si pe primul. Si Emma (o alta asemanare este ca ambii copii mostenesc numele adultilor din familie) mi-a devenit la fel de draga ca si Dzsátá, fiind un tumult de emotii contradictorii, gata sa absoarba fiecare amintire despre parintii si bunicul morti, sa culeaga de la cei care i-au cunoscut toate senzatiile, negative si pozitive deopotriva. Prima iubire, rivalitatea cu o colega de clasa, ritualurile bunicii, descoperirea pasiunilor pentru desen si alergare sunt momente pe care le traieste cu intensitate, iar dimensiunea magica o insoteste pretutindeni. Fiecare gest al bunicii capata proportiile unui ritual. Pregatirea magiunului cu ierburi si ciuperci se desfasoara in ritmul unei incantatii secrete, ca si aceea a strudelului sau a lichiorului de nuci.
Existenta Emmei alaturi de bunica se transforma intr-o continua initiere, in care copilul este calauzit de adult pentru a-si gasi forta interioara, pentru a-si deschide larg simturile. Printre gesturi si cerinte aparent inexplicabile ce-si vor gasi mai tarziu noima, se insinueaza povestea bunicii, depanata la persoana a doua, ce incepe cu o stea aurie si isi cauta refugiul in magie, incadrata in aceea principala, care incepe si se termina cu un rug, primul ridicat la orfelinat, al doilea in piata orasului. Atata timp cat vor exista vrajitoare ce bantuie constiinta colectiva in nevoia ei de a gasi tapi ispasitori, vor exista si justitiari gata sa le arda pe rug.
Nu vreau sa dezvalui prea mult, toata fascinatia cartii sta in mirajul pe care il creeaza si-l dezvolta, in broderia aceasta fantastica aplicata realitatii dure, cu ecouri din Labirintul lui Pan, in candoarea vocii cristaline a Emmei, cu dilemele si problemele specifice varstei, ce se vad invadate de acelea, mai mari, ale unor epoci din trecutul recent si mai indepartat. Si m-a cucerit intr-atat ca parca ar fi pacat sa ma apuc acum sa mormai despre reteta castigatoare pe care a gasit-o Dragomán de la prima carte si o aplica si aici. Pentru ca daca mananc o prajitura buna, ma bucur sa-i regasesc gustul  dupa cativa ani. Daca v-a placut Regele alb, sigur o sa va placa si Rugul. Daca n-ati citit-o pe prima, va invidiez, pentru ca Rugul va fi o aroma noua, care sper ca va va incanta simturile! Na, ca m-a contaminat bunica Emmei cu retetele ei! 

Monday, 26 October 2015

O alarma pentru soareci pe intelesul pisicilor


Kurt Vonnegut - Pianul mecanic 

Daca noi, oamenii, am fi pisici, cartea aceasta, romanul de debut al lui Vonnegut, scris in 1952, ar putea fi alarma ce ne-ar avertiza ca soriceii, adica masinile, sunt tot mai aproape. Acum, mai mult decat atunci, viata noastra depinde de ele, unele meserii au disparut, devenind automatizate, altele s-au modificat. Ma intreb: ce utilitate mai au postasii de cand s-a inventat e-mailul? ce se va intampla cu traducatorii daca Google Translate va reusi sa atinga performantele de a deslusi nuantele limbilor si contextele cu precizia unui om? De ce sa mai existe magazine fizice cand aproape orice se poate cumpara online? Si intrebarile ar putea continua, insa logica imi spune ca suntem inca departe de viziunea intunecata si distopica a cartii. Suprimarea unor locuri de munca este inca in masura sa genereze altele. Sau, continuand ultimul exemplu, mai avem pana cand un robot sau un tub pneumatic iti va si aduce acasa cumparaturile facute online.
In carte, saltul a fost facut brusc. Ultimul razboi mondial, castigat de managerii si inginerii ce au reusit sa continue productia aproape fara mana de lucru, a schimbat cursul lumii. O revolutie industriala a facut ca numai cei cu meserii speciale sa se salveze de la a fi inlocuiti cu masini, restul primind slujbe in armata sau in Fortele de Reconstructie si Reparatie, adica la drumuri, poduri si canale. Cand un om construieste o masina prea eficienta, ea ii poate lua locul. Cand oamenii cad in dizgratia masinilor, isi pierd slujba. Daca nu mai indeplinesc parametrii postului, atent evaluati de aceleasi masini ce-i intocmesc fiecarui absolvent de colegiu un profil de aptitudini si realizari, munca le este automatizata. Orice carte trebuie scrisa in termeni pe care sa-i inteleaga masinile, singurele evaluatoare de calitate, judecatorii absoluti ai speciei umane. Asa ca oamenii devin doar cifre, statistici, fiind definiti in primul rand de IQ.
In aceasta lume standardizata, bine pusa la punct de parametrii de performanta, Paul Proteus, managerul unei uzine, incepe sa simta tot mai acut ca in toata perfectiunea s-a pierdut ceva si sa-si manifeste nevoia de mister, de imprevizibil, de a umple un gol in viata. Pentru ca reversul disparitiei foametei este pierderea demnitatii si a sentimentului utilitatii, senzatia de anihilare a individualitatii. Nemultumirile incep sa se manifeste, revolta este aproape. De la un capat la altul, cartea este traversata de un sah indian ce se plimba prin oras si pare sa nu inteleaga nimic din civilizatia cu care ia contact, considerand lucratorii sclavi si masinile un fel de guru capabile sa raspunda la orice intrebare. Si intrebari are multe, deloc confortabile, pe care nu ezita sa le puna cu candoare ce mi-a amintit de eroii picaresti ai lui Diderot si Voltaire.
Este o carte in care se simte viziunea satirica si analitica a lui Vonnegut ce avea sa se dezvolte ulterior si, daca as fi inceput sa-l citesc cu ea, poate ca as fi privit-o cu mai mult entuziasm. Venita insa dupa Abatorul cinci sau Galápagos, mi-a lipsit ceva. E prea gri, lipsita de sclipirile situatiilor fantastice si amuzante de mai tarziu, de dislocarile spatio-temporale si de incursiunile autorului in text. Prea transanta si fara nuante, prea apropiata de lumea cea minunata conceputa de Huxley, inlocuind insa eugenia cu IQ-ul si tehnologia, dar, in absenta somei, imaginea de aici e mai lipsita de iluzii, speranta si consolare. Este o viziune dusa la extrem dar care ramane nearuncata in aer, confirmand-o pe aceea si mai pesimista, a unei naturi umane autosuficiente. Nu intamplator pisica despre care va spuneam la inceput a murit destul de repede, in primele pagini.
Imi dau seama ca am folosit dubla masura si am spus cele de mai sus numai pentru ca stiu ce carti geniale a scris Vonnegut dupa aceea. Daca pe coperta ar fi fost numele unui necunoscut, m-as fi entuziasmat de descoperire. Societatea lui de aici m-a facut sa ma gandesc ca dorinta aia secreta de a avea suficiente resurse ca sa nu fie nevoie sa lucrez, doar ca sa ma plimb prin lume, sa citesc si sa pictez, poate nu e chiar ok :).  Si oricum as prefera ferma din mijlocul naturii in locul apartamentului ultratehnologizat.
In ciuda celor de mai sus, daca va place Vonnegut orice reintalnire cu el este o bucurie, chiar si romanul de debut. Daca nu-l cunoasteti inca, ar fi o ocazie buna sa incepeti, sa va puteti rezerva pentru mai tarziu la crème de la crème.

Thursday, 22 October 2015

Simion coboara din lift pe pamant


Petru Cimpoesu - Celalalt Simion 

Au trecut vreo cincisprezece ani de cand Simion cizmarul, blocandu-se intr-o buna zi in lift, a inceput sa vorbeasca cu ingerii si sa-si exerseze abilitatile de PR, inlesnind comunicarea intre Cel de Sus si cei de jos, vecinii carora le impartasea vointa divina. Capacitatile lui de a interactiona cu oamenii cer o noua abordare, mai pragmatica, in masura sa-i asigure confortul material, asa ca il vedem la inceput impreuna cu prietenul Gogu si un misterios domn Deputat hotarandu-se sa scoata bani din "setea de dreptate a poporului". Prima intalnire, la restaurantul Regrete Eterne, pune bazele viitoarei fundatii umanitare ce-si propune sa protejeze drepturile unor oameni, a membrilor ei adica. Cel mai important, dreptul de a se imbogati.
Si apoi autorul, prin vocea lui Simion sau, pentru prieteni, Puiu, face ce stie el atat de bine. Ne plimba printr-o lume pestrita, imbracand realitatile stridente ale originalului capitalism romanesc in culori vesele si tipatoare ca fustele inflorate ale unei tiganci  rome, printre cutele carora intrezarim griul cotidian.
Am descoperit o carte care aduce o pitoreasca gura de aer autentic romanesc, un aer cu miros de bere dintr-un vechi restaurant comunist ce supravietuieste din pomeni si parastase, de bani facuti din credulitatea, naivitatea si sperantele celor care-si duc traiul de pe o zi pe alta, dar si de esec, saracie si boala. Intreg Bacaul lui Simion pare sa fie cuprins de o letargie din care iese rareori, cand se petrece vreo intamplare dintre cele la mare pret prin jurnalele noastre de stiri fapte diverse, ce capata proportiile unui eveniment local. Magia neagra, hainele la kilogram, razboaiele postacilor, solutiile celor fara de solutii care se urca pe stalpi si ameninta cu sinuciderea, cainii vagabonzi, parada de credinta institutionalizata, promisiunile electorale sunt doar cateva dintre multiplele fatete ale capitalismului, asa cum este el perceput dintr-un oras moldovean.
Suna deprimant? Nu este deloc, intre orasul plumburiu al lui Bacovia si culorile Bacaului din aceasta carte e o distanta uriasa. Asta si pentru ca intre timp s-a inventat Xanaxul, care a imbracat depresia si agitatia intr-o dulce relaxare, alungand demonii. La Petru Cimpoesu, rasu'-plansu' ramane in continuare cea mai buna forma de a privi lumea, printr-un mecanism ce transforma lacrima intr-un zambet si nodul din gat intr-un hohot de ras sarcastic. E pacat ca o proza care musteste de atatea subtexte si nuante e inaccesibila publicului din alte tari, dar ma bucur ca  autorul scrie in limba noastra si pentru noi. S-a tradus, se va mai traduce, probabil ca cititorii straini il gasesc exotic si excentric,  numai daca traiesti in Romania poti intelege pe deplin aluziile, franturile de grotesc si comic comprimate in cateva randuri, caracterizarile unor personaje surprinse in doua vorbe, schitarea concisa a unor situatii, poti intelege, de exemplu, de ce si-a propus Simion sa scrie cartea cand afli unde este... Si nu vreau sa dezvalui prea multe.
Asteptarile create in primele pagini se ramifica intr-un tablou de ansamblu al vietii cotidiene a comunitatii, ce se imbogateste cu fiecare episod si se hraneste din volubilitatea si spontaneitatea gandurilor personajului. Se revine apoi asupra lor, dupa ce divagatiile contureaza o intreaga epoca, oferindu-ne o carte rotunda, amuzanta si trista, intesata cu trimiteri la societatea zilelor noastre, o opozitie si in acelasi timp o continuare, o consecinta in timp a Liftnicului. Chiar mi se pare binevenita citirea lor in ordinea in care au aparut, asa, ca o recapitulare a impactului tranzitiei romanesti si capitalismului ultimilor ani asupra omului de rand. Unele idei si situatii tin de o anumita perceptie colectiva, sadite adanc in mintea celor ce-si hranesc spiritul cu talk-show-uri populiste si capata prea multe certitudini, perfect in concordanta cu mediul si personajele. Altele, inventate, reflecta prin jovialitatea lor bonoma imaginea unui Simion care, inconjurat de demoni, continua sa priveasca spre ingeri. Eroul de aici e mai nuantat, mai atent la ce se intampla in jur, mai ancorat in lumea materiala decat era acum cincisprezece ani, dar si-a pastrat simplitatea si naivitatea, asociate cu placerea de a ne impartasi parerile si experientele.
Ca sa nu ziceti ca nu e Simion baiat bun, fiti atenti ce ne avertizeaza:
"In schimb, mi-a spus odata ce patesc cei care citesc cartile lui Cartarescu, m-a prevenit dandu-mi un exemplu concret. Cu un tip care citea pe plaja romanul Orbitor. A adormit si asta la soare si iata ce i s-a intamplat: fiindca a adormit cu ochelarii de vedere pe nas, s-a creat efectul de lentila si soarele i-a gaurit ochii pana in fundul capului. Ca sa-i fie invatatura de minte. Iata ce patesc cei care citesc romanul Orbitor fara sa-si ia in prealabil toate masurile de precautie!"
Va invit cu sa va luati masurile de precautie cuvenite, sa nu fiti soferi indisciplinati in trafic si sa il cunoasteti pe celalalt Simion! Chiar merita! Partea cu soferii indisciplinati nu o detaliez, va spune cartea mai multe :).

Tuesday, 20 October 2015

Trista melodie a stepei mongole


Petra Hulová - Muntii rosii

Cartea Petrei Hulova, un roman de debut, nu are nimic din ce te-ai astepta sa gasesti la un scriitor ceh: nici peisajul, nici tematica, nici structura umana. E o surpriza ce face parte mai curand din familia literara a lui Cinghiz Aitmatov, zic eu, care oricat m-as stradui sa-mi amintesc, ajung la concluzia ca nu am citit nimic din literatura mongola propriu-zisa. Caci Mongolia este tara unde isi plaseaza Petra Hulova romanul, in salbaticia muntilor printre care se insira stingher, presarate pe vai aride, prada capriciilor naturii, iurtele triburilor de crescatori de animale, permanent ratacitoare prin stepa, nomazi care invata sa calareasca inainte sa mearga. 
Autoarea a petrecut un an in Mongolia, avand contact direct cu o civilizatie atat de indepartata europeanului de rand. Aceasta lume aspra, unde nu-i loc de tandrete si delicatete, este rama in care se deapana povestea a cinci femei din trei generatii (mama, trei fiice si nepoata). O vedem mai mult de jumatate din carte prin ochii Zayei, una dintre cele doua fiice mijlocii ale familiei ce nu a putut avea un fiu. Alaturi de ea, isi traiesc copilaria Nara, sora la fel de impura rasial ca si ea si apropiata ca varsta, fiind separate de un an, Magi, sora mai mare, cu trasaturi pur mongole, cu parul negru si bogat ce avea sa-si sfarseasca viata la numai 17 ani (destul de repede in carte, asa ca nu va ingrijorati, n-am spus prea mult) si Oyuna, fiica cea mica.
"Niciodata nu o sa pot uita noptile inspaimantatoare pe care le-am trait cand aveam in jur de zece ani. Mama si tata nu erau de gasit. In visele mele rasunau urletele animalelor salbatice, cortul nostru de iarna, asezat la adapostul muntilor, era gol si nu aveam unde sa ma intorc. Ei nu m-au asteptat. Si in departari am vazut un mers leganat, asa cum paseau camilele cand trageau mobila noastra portocalie din lemn, barnele superioare de sprijin si stalpul care ne sustinea ger-ul, caci spre tariile cerului nu se mai inalta nimic cat vedeai cu ochii in afara de muntii care ne acopereau spatele, dar acesti colosi indiferenti din piatra nu ar fi putut sustine cerul niciodata. In visele mele alergam mult, cautam sa prind ceva si intre timp familia noastra disparuse dupa zarea aprinsa..."
Aceeasi Zaya isi transmite senzatiile legate de moartea surorii celei mari:
"In mijlocul acestui intreg tumult, s-a deschis o poarta. Mama a inceput sa tipe si am vazut neantul ca o floare imensa si otravitoare, ca un tunel nesfarsit care inghitea imaginea surorii mele, lasand loc liber unui plans vesnic, si imi dadeam seama ca era intaia oara cand priveam intunericul de pe margine si nu aveam dreptul sa ma clatin."
La 16 ani, vede pentru prima data Orasul, capitala, si incearca sentimentul de descumpanire si sufocare a celui obisnuit cu spatiile largi si pustii ale stepei. De altfel, instrairea de sat a celor ce cresc sau ajung sa traiasca la oras imparte personajele cartii in doua lumi ireconciliabile, atat de departe una de cealalta incat atunci cand se intalnesc cu greu mai gasesc fragile punti de comunicare.
Desi cartea mi-a placut in ansamblu, am remarcat ca alegerea polifoniei tradeaza din nou lipsa de experienta a unui autor, incapacitatea de a schimba si adapta registrele la conditia sociala si evolutia personajelor, scormonindu-mi fixatia si exasperarea legata de romanele care se vor pe mai multe voci dar converg intr-una singura, unitara. Zaya, surorile, mama sa si fiica vorbesc la fel si imi e greu sa inghit ca o taranca analfabeta se exprima la fel de poetic ca si o invatatoare. Toate aceste femei adopta acelasi ton elegiac, micile diferente tin doar de ancorarea figurilor de stil in lumea ce le este cunoscuta. Pentru Alta, mama Zayei, de exemplu, vorbele nesincere "zornaie ca margelele intr-o cutie de lemn", in timp ce pentru Dolgorma, fiica ei, nascuta si crescuta in oras, realitatea tinde sa fie exprimata cu cinism si o anumita aplecare spre sordid, ca pentru a se scutura de "pielea moarta care s-a scorojit", de stepa indragita de inaintasi, unde obiceiurile si traditia culinara o dezgusta iar singurul lucru care o fascineaza sunt desenele rupestre ale stramosilor.
Compenseaza printr-o atmosfera aspra si sensibila ce-si condimenteaza trama propriu-zisa cu o multime de informatii despre limba, civilizatia, credintele si traditiile mongolilor. Acomodarea cu termenii poate fi usor greoaie la inceput, asta si din cauza alegerii editurii de a grupa cuvintele de origine mongola si rusa la sfarsit, nu ca note de subsol. Apoi te familiarizezi cu ele si cateva  chiar se intiparesc bine in minte prin repetitie, cum ar fi ger (cortul), aimag si sum (diviziunile administrativ-teritoriale), guanz (carciuma) sau sarbatoarea nationala Naadam. Si daca tot sunt la capitolul alegeri mai putin fericite, as mentiona si coperta, cu un desen ce-mi sugereaza un sat chinezesc. 
Fiecare dintre femeile ce-si dau glas gandurilor viseaza la o evadare: pentru unele, intr-o relatie interzisa, pentru altele, dincolo de fasia rosie de deasupra muntilor, la Oras. Unele si-au inceput viata sexuala cu un viol, fara sa stie ce li se intampla si ajung sa lucreze intr-o intreprindere mare unde se castiga bani multi, dupa cum spun in rarele ocazii cand revin in sat. Altele se revolta si condamna alegerile parintilor, insa sentimentul cel mai pregnant pe care il lasa in urma cartea este acela al dezradacinarii, al cautarii unui loc si rost. Desi nu m-a convins pe deplin aceasta viziune a pervertirii sufletului de catre oras, unde fiecare femeie este condamnata sa devina o victima,  trebuie sa admit ca a fost o lectura foarte interesanta, care mi-a hranit in special pasiunea de a descoperi alte meleaguri si civilizatii. M-am plimbat pe harta, am incercat sa gasesc locurile numite in carte si mi-a incoltit o idee firava de duce-m-as prin pustiile stepei, desi stramb din nas la gandul ca toate drumurile trec pe la Moscova, alea care nu transforma un zbor intr-o peripetie, intr-un semi-ocol al Pamantului in vreo 30 de ore.

Sunday, 18 October 2015

Feriti-va de Crimson Peak!


Crimson Peak (2015) 

Lui Guillermo del Toro nu mi se pare ca-i prieste deloc America. A inteles-o si el cand, dupa o prima incercare, s-a intors acasa in Mexic, dar a revenit atras de mirajul eroilor benzilor desenate. Si de cand a intrat in labirintul faunilor de la Hollywood, care se pricep ca nimeni altii sa sporeasca recolta incasarilor, a inteles ca ideile reciclate sunt calea sigura spre succes. E cam dezamagitor sa vad ca un regizor/scenarist cu potential isi vinde de vreo zece ani imaginatia pe dolari cu chipul hobitilor, al robotilor si al baietasilor incornorati din iad, dar industria cinematografica americana nu e pentru idealisti si cine intra in ea ajunge chiar sa se convinga ca acolo ii e locul si filmele de duzina sunt geniale. Toata lumea e multumita, drepturile curg, mai dintr-un joc facut dupa film, cum s-a intamplat cu Pacific Rim, mai dintr-un sequel... Acum, ca a terminat cu hobitii, del Toro se poate intoarce la Hellboy-ul lui. 
Si printre ele, se mai distreaza reinventand roata. Ne vinde Crimson Peak ca pe un horror, cand de fapt e o comedie a erorilor. Povestea e simpla si ii intuim dezvoltarea din primul sfert de ora: la inceputul secolului XX, Edith, o tanara si inocenta mireasa, bogata si ramasa singura pe lume, ajunge la conacul bantuit din Anglia al sotului, Thomas Sharpe. El si sora lui traiesc intr-o darapanatura de castel in care ploua si ninge, construit pe un sol argilos ce da intregului peisaj o convenabila culoare sangerie, numai buna pentru a dezvalui trecutul si a prevesti soarta viitoare a intrusei. Decorul capteaza prim-planul si melodrama in care sunt angrenati cei trei, constructia raportului de forte in lupta surda dintre sentimentele lor, trece in umbra. 
Daca te uiti la ansamblu, luminile si culorile construiesc un tablou desprins din goticul romantic, cu tot tacamul: castelul bantuit de fantomele celor ce si-au gasit moartea in el, cuplul format din blonda ingenua si tenebrosul misterios, zgomote, scartaituri, incaperi interzise, secrete ce ies la lumina de prin cotloanele intunecate, deloc bine pazite de vigilenta domnisoara Sharpe. Cand incepi sa te agati de detalii, observi insa ca nu prea ai de ce: ai anticipat deja cursul filmului; granita dintre realitate si fantastic e creata artificial, doar asa, fiindca imaginarul gotic cere prezenta fantomelor care ni se falfaie rosiatice prin fata ochilor de colo colo fara sa dea vreo clipa sentimentul de amenintare propriu-zisa. Asemenea romanului pe care il scrie Edith, nu este un film cu fantome, ci unul care intamplator are si fantome in el. Personajele raman prizonierele unor tipare monocrome, emfatizate de interpretarea actorilor. 
Chiar si asa, poate as fi incercat sa privesc filmul cu mai multa bunavointa daca as fi reusit cat de cat sa intru in atmosfera, dar mi-a fost imposibil. Cum sa consider eu filmul asta un horror, sau macar un thriller, cand abunda de mostre de umor involuntar? Del Toro pare sa-si fi concentrat toata atentia asupra scenografiei si efectelor si a fost atat de impresionat de ce a iesit incat a uitat ca filmul mai avea nevoie si de un scenariu, de putina logica. Nu de puzzle-uri complicate, doar de detalii elementare, cat sa nu starneasca ilaritate. De exemplu, tanarul despre care se spune ca a fost udat de ploaia torentiala pana la piele apare in secventa urmatoare cu coafura impecabila si gulerul apretat; zapada care cade printr-o gaura in tavan a castelului se afla in apropierea unui semineu in care din cand in cand se face si focul, dar evident ca nu se topeste niciodata, n-ar mai da bine in poza; prin podeaua de piatra si prin instalatiile de la baie argila sangerie tasneste mai mereu, doar pentru ca totul trebuie sa fie cat mai crimson, sa nu cumva sa uitam unde suntem. 
Si-s multe, va las placerea de a le descoperi singuri daca aveti chef, desi recomandarea mea ar fi chiar cea cu care se deschide filmul: Beware the Crimson Peak!

Friday, 16 October 2015

Verdictul lui Coetzee in privinta lui Coetzee


J. M. Coetzee - In miezul verii. Scene de viata provinciala

Va spun din start, abrupt si sec, fara alta introducere, ca John Coetzee a murit. Iar moartea sa ofera ocazia unui roman in buna traditie a deconstruirii si reconstruirii unui personaj din perspectiva exterioara, behaviorista. Lucrurile devin complicate atunci cand Coetzee-autorul scrie despre Coetzee-personajul, intr-un colaj creat de naratorul/ intervievatorul ce-si propune scrierea unei biografii, un personaj fictiv creat de Coetzee cel real, hotarat sa reconstituie profilul scriitorului nobelizat din marturiile celor care l-au cunoscut: o amanta, o verisoara, mama unei foste eleve, un coleg si prieten, contracandidat pentru un post de lector si o profesoara universitara, fosta amanta si colega la catedra de limbi straine a Universitatii din Cape Town. Aceste proiectii ale personajului Coetzee sunt incadrate de insemnari, note de lucru de dezvoltat in romane, fapte diverse. 
Din relatarile puse laolalta, rezulta imaginea unui barbat stangaci, stingher, sociofob, preocupat de sine, cu o existenta apasatoare pe care viata alaturi de tatal sau nu o face deloc mai confortabila, un amant mediocru ce-si proiecteaza idealurile in femei: intr-o brazilianca vede aspiratia de amestecare a raselor, in frantuzoaica pe aceea de regasire a marii culturi franceze, intr-o relatie pe care respectiva, Sophie, o caracterizeaza drept "comico-sentimentala". John este amantul meloman ce doreste sa-si coordoneze miscarile in pat pe un fragment andante de Schubert, dar si ruda singuratica si oarecum ciudata, asexuata, profesorul cu un air de célibataire inconfundabil, dar si omul care incearca sa sparga tabuurile legate de munca manuala ca apanaj al negrilor in plin apartheid. In doua episoade il vedem mesterind fara prea mult succes cate ceva: fie toarna beton, fie repara camioneta veche pe care o detine. 
Dintre cele cinci marturii, patru feminine si una masculina, barbatul, Martin, pune punctul pe i, fiind singurul care da glas senzatiei pe care o aveam in timp ce citeam, cand avertizeaza ca sursele feminine ar putea transforma biografia intr-o reglare personala de conturi guvernata de ranchiuna si resentimente, dupa cum si sugereaza unele verdicte ale intervievatelor: 
"verdictul meu in privinta lui John Coetzee, dupa sapte zile de testare, a fost ca el nu facea parte din liga mea, nu in forma in care eram eu atunci. 
John avea o dispozitie sexuala - ca sa-i zic asa - in care intra cand se dezbraca. In dispozitia aceea sexuala, putea indeplini cu totul adecvat rolul masculului - adecvat, competent, dar, pentru gustul meu, prea impersonal. N-am simtit niciodata ca e cu mine, cu mine ca fiinta reala. As fi zis ca, mai degraba, era preocupat de o imagine erotica a mea, existenta in capul lui; poate chiar de o imagine a Femeii cu F mare (...) sexul cu el nu oferea nici un fior.
Verdictul meu este ca scriitorul s-a distrat teribil inventandu-si aceasta posteritate, fabricand un curent de antipatie starnit de persoana sa, de omul dezbracat de laurii gloriei literare. Nu stiu cum apare in celelalte doua volume ale trilogiei, Copilarie si Tinerete, dar aceasta autoflagelare sarcastica are ceva din orgoliul celui ce-si construieste voit o imagine defavorabila pentru a se asigura ca mai mult decat s-a coborat el insusi nu il vor duce altii. In rest, imaginea sparta din care fiecare detine cate un ciob nu aduce nimic nou in literatura, e doar o repetare manierista a temei proiectiei sinelui in constiinta celorlalti. Sau, in cuvintele Sophiei, singura care da un verdict asupra scriitorului si nu asupra omului "prea rece, prea ingrijit, prea simplu, prea fara pasiune". A spus-o Coetzee, nu eu!
Daca adaug si incapacitatea mea de a intelege demersul unui biograf de a apela la acest gen de surse clamand ca doreste sa creeze o lucrare serioasa si documentata, nedumerirea privind publicul careia i-ar fi destinata o asemenea lucrare (eu, cel putin, n-as citi biografia unui scriitor reconstituita din amintirile amantelor, mi se pare o amestecare a registrelor deplasata, dar poate ca-s doar eu mai anapoda si publicul abia asteapta confesiuni incendiare), adica premisa total nerealista de la care se construieste cartea, incerc sa sper ca a fost doar un exercitiu, o joaca de-a ce bine este sa fii postmodern si sa te multiplici in mintea celorlalti. 
Defunctul Coetzee m-a lasat oarecum rece, ca sa raman in atmosfera mortuara. Sa-l mai vad la lucru pe cel viu, ca deocamdata, dupa entuziasmul initial produs de intalnirea cu Elizabeth Costello care m-a facut sa cumpar alte trei carti ale autorului, tooot merg pe o panta descendenta. Poate ca mult-laudata Dezonoare, lasata la urma, o sa onoreze asteptarile, mai ales ca mi-am setat gradul amagirilor legate de sus-numitul la un nivel mai redus decat pana acum. Adica m-am cam resemnat si incerc sa-mi dau seama ce am gasit in Elizabeth Costello si mi-a lipsit in celelalte carti. Va spun dupa Dezonoare, cand i-o veni vremea, daca descopar.

Monday, 12 October 2015

Oamenii cu initiativa


Sinclair Lewis - Babbitt

Sunt personaje pe care, in momentul cand le cunosti, stii ca-ti vor ramane imprimate in minte. Daca ar fi un erou de film din zilele noastre (s-a facut unul, dar prin anii '30, cand Hollywood-ul nu gasise inca reteta filmelor "de personaj" care striga dupa Oscarul pentru rol principal), interpretul bine ales ar fi cu siguranta un candidat serios la premiile industriei de film. Babbitt face parte din colectia de caractere puternice si nuantate ale literaturii pe care nu le poti uita, devin tipologii, exponenti ai unei generatii, ai unei trasaturi, ai unei profesii sau ai unui mod de viata. Iar creatorul unui erou atat de pregnant isi asigura locul in literatura, chiar si numai pentru acel erou. Este cazul lui Sinclair Lewis, castigatorul premiului Nobel in 1930, care se inscrie in lumea buna a literelor cu aceasta carte aparuta pe la jumatatea carierei, singura de care auzisem din cele peste 20 de volume publicate. Acum, dupa ce am citit-o, as cam vrea sa vad si altele traduse, sa-l pot compara pe Babbitt si cu alti eroi de-ai lui Lewis.
 Babbitt intruchipeaza afaceristul mediu al Americii anilor '20. Pe umerii sai si ai confratilor lui, pe aspiratiile si ambitiile lor s-a cladit perceptia asupra oraselor mici si medii, s-a consolidat o economie. E un tip de varsta mijlocie, din ce in ce mai presat de familie, de timpurile in schimbare, de societate si de hormonii andropauzei. Capricios si tiran in familie, afacerist lipsit de scrupule, glumet si volubil in societatea ale carei trepte e hotarat sa le urce, prieten de nadejde, la cei 40 si ceva de ani ai sai George Babbitt face parte din generatia interbelica ce a infruntat Marea Criza cu pragmatism si nu a ezitat sa-i speculeze oportunitatile de afaceri, cu convingeri uneori rigide, pe care incearca sa le insufle si celor apropiati in dorinta de a-i dirija pe drumul omului energic, cu viziune si initiativa, alteori schimbatoare pana la a deveni total opuse, cand interesele o cer. 
In Zenith, oraselul fictiv unde traieste, emblema a comunitatii americane in dezvoltare, viata ii favorizeaza pe cei care au reusit, o reusita concretizata material, prin casa ori cel mai nou model de masina, si prin apartenenta la un cerc invidiat, ravnit si barfit cand pare inaccesibil. Prosperitatea si puterea sunt cuvintele cheie ale orasului.
Dincolo de eroul care acapareaza prin prezenta lui prim-planul cartii, am descoperit o societate atat de minutios surprinsa, de la detalii de interior, costumatie si mobilier specifice epocii pana la conflictele sociale, de la discursurile sforaitoare privind valorile sanatoase cu care oportunistul xenofob isi castiga pozitia de cetatean respectabil al urbei la prohibitie sau decadenta Europei. Actualitatea temelor dezbatute intr-un roman scris in 1922 este uimitoare si neasteptata. Referintele la lumea si cultura contemporana tasnesc la tot pasul, chiar daca comis-voiajorii au fost inlocuiti de telemarketing ori cursurile prin corespondenta s-au transformat in cursuri online; speakerii motivationali au la fel de mult succes si se tot dezbate cu patos (mai ales in ultima vreme) problema imigrantilor. Nu ma pot abtine sa nu citez cateva perle din intelepciunea burgheza a lui Babbitt si a ocazionalilor sai parteneri de conversatie, acesti copii ai unchiului Sam, verii de departe ai personajelor lui Caragiale:
 "Va spun, devine o problema destul de serioasa. Ar trebui sa ne intelegem si sa le aratam negrilor, da, si galbenilor care e locul lor! Sa stiti ca eu nu am nici un fel de prejudecati rasiale. Sunt primul care se bucura cand un negru reuseste, atata timp cat isi cunoaste lungul nasului si nu incearca sa uzurpe autoritatea legitima si capacitatea in afaceri a omului alb."
sau
"Nu stiu ce parere aveti dumneavoastra despre prohibitie dar, asa cum vad eu lucrurile, mi se pare ca e de mare folos pentru calicimea fara vointa, dar pentru oameni ca noi constituie o atingere adusa libertatii individuale."
ori
"Omul de afaceri american e generos pana la absurd, dar el cere un singur lucru de la toti profesorii, conferentiarii si ziaristii: daca sunt platiti cu banii munciti de noi, trebuie sa ne sprijine si sa faca propaganda pentru sporirea rentabilitatii si sa incurajeze prosperitatea! Si, deoarece veni vorba despre acesti profesori universitari palavragii, cusurgii si pesimisti, ingaduiti-mi sa va spun ca, in anul de aur care vine este datoria noastra sa folosim intreaga influenta de care dispunem pentru a obtine concedierea acestor canalii, dupa cum este datoria noastra sa vindem cat mai multe proprietati si sa strangem cat mai multi banuti cu putinta."
Babbitt si cei ca el traiesc aceleasi vremuri ca si eroii lui Scott Fitzgerald, insa sunt atat de departe unii de ceilalti... Daca mie-mi sunt mai aproape de suflet prin structura si (lipsa de) repere rebelii fara cauza, visatorii damnati si lipsiti de iluzii decat pragmaticii afaceristi ai lui Lewis, nu bag mana-n foc ca oamenii astia, eroii visului american, nu reprezinta modele pentru altii, ceea ce percep eu in carte ca satira unora le-ar putea suna motivant iar ironia sa fie vazuta drept pragmatism plin de intelepciune. Dar acuratetea tabloului, precizia si limpezimea cu care Lewis radiografiaza un personaj, o clasa sociala, un moment al istoriei m-au facut sa citesc romanul cu aviditatea cu care as fi inghitit in copilarie cartile de aventuri, chit ca nu se intampla aproape nimic iesit din rutina vietii zilnice. E vie, plina de culoarea epocii si imi sustine parerea ca un roman bine scris, acid, cu umor si sarcasm, n-are nevoie de eroi cu care cititorii sa empatizeze. O carte te poate acapara chiar si cand ii detesti mediul si personajele ipocrite, daca are fluenta, incisivitate si sclipiri de ironie, chiar si atunci cand "eroul romantic" este "directorul de vanzari care, pe biroul sau cu blat de cristal, avea ultimul dosar cu analiza pietei (...) si care, in tovarasia tinerilor sai samurai se consacra sarcinii cosmice de a face vanzari - nu de a vinde un articol anume cuiva, ci pur si simplu de a face vanzari."

Saturday, 10 October 2015

Latura intunecata a Anim'estului


Creepy Animation Night la Anim'est 2015

A devenit o traditie deja, de vreo 7 ani incoace, ca noaptea de vineri din cadrul festivalului de animatie sa fie aceea cand monstrii interiori si exteriori sunt lasati sa alerge liberi pe ecran, in cadrul productiilor dark, horror, creepy. Anul acesta selectia a fost parca mai metal ca niciodata,  incepand cu ilustrarea animata a albumului Slayer World Painted Blood, continuand cu concertul acustic al celor de la Dirty Granny Tales, cu aparitii asemanatoare cu traditia black metal, si terminand cu tematica filmelor gazduite de selectie, comuna cu cea a multor trupe de death sau gothic metal. Prin urmare, si in randurile publicului venit in numar mare vineri de la ora 23,00 la Patria am intalnit multi dintre obisnuitii concertelor de gen. 
Seara a inceput cu prezentarea unora dintre regizorii si producatorii filmelor ce urmau sa fie proiectate, care ne-au spus cateva cuvinte despre creatiile lor (cei mai putin timizi dintre ei). 
 De la bun inceput va spun ca selectia, care a continut animatii aparute in 2014-2015, mi s-a parut mai putin ofertanta decat in alti ani, dar asta nu cred ca tine de gusturile si alegerile organizatorilor, ci mai degraba de o anumita tendinta ce pare sa se manifeste in animatie zilele astea, mai fartsy, o inspiratie vizuala golita de continut participativ, in care tehnica primeaza in defavoarea story-ului. Cei implicati in domeniu vor gasi poate mai interesante joaca de-a stop motion-ul si digitalizarea, dar pentru publicul neimplicat in domeniu  combinatia dintre vizual + mesaj + storytelling (daca e cazul) va ramane mereu mai interesanta decat  tehnicile de animare.
Unele filme m-au facut sa-mi pun problema diferentei dintre animatie ca atare si videoclip muzical, fiind calitativ sub videoclipuri bune ale unor trupe metal. V-am zis ca intreaga seara a avut o coloana sonora destul de heavy, ce a gadilat in mod placut urechile rockerilor din sala.  Am ajuns la concluzia simplificata ca intr-o animatie primeaza imaginea si story-ul, ceea ce se transmite de pe ecran, in timp ce intr-un videoclip mai important este ce se aude din boxe, imaginile fiind pe planul doi, in umbra muzicii. Este ceea ce am simtit in cazul catorva creatii, care m-au delectat mai mult auditiv decat vizual, precum Acid Fuzz, o piesa Toxic Holocaust. Cele doua parti ale selectiei, despartite de concertul Dirty Granny Tales, mi s-au parut nebalansate, inegale valoric, ca si cum organizatorii ar fi vrut sa rasplateasca perseverenta celor ramasi dupa ora 2, cand s-a terminat concertul grecilor, lasand pentru sfarsit cele mai bune proiectii, ce s-au incheiat pe la 4. 
Sintetizandu-mi carcotelile principale legate de organizare, cele trei aspecte mai mult sau mai putin deranjante au fost: cinematograful Patria, in care se tot organizeaza de ani buni acest eveniment, depasit si inadecvat ca structura (sa se renoveze, primesc, dar sa nu se schimbe nimic!), un loc unde cam jumatate de sala, partea din spate, nu are vizibilitate buna din cauza balconului de deasupra, la care accesul a fost interzis anul asta, nu stiu daca din motive de reparatii sau ca sa nu se prabuseasca in capul celor de jos; sonorizarea care a facut exces de zel de basi pana la a face ininteligibil partial ce se vorbea pe ecran si - nu numai pentru mine, dar si pentru mai buni cunoscatori de engleza - absenta subtitrarii. Daca in ziua anterioara, la animatiile norvegiene, in conditii de sunet mult mai bun, totul era subtitrat in engleza si romana, m-as fi asteptat aici ca macar o titrare in engleza sa primim unde era cazul, desi de multe ori imaginile erau insotite doar de muzica. Nu toti putem trece in cv "excelent" in dreptul limbii engleze, eu o stapanesc mediu, cat sa nu am probleme cu o subtitrare dar ascultarea in conditii de zgomote de fond imi ridica dificultati de intelegere. Sa zicem ca asta e doar problema mea, ca nu-mi place engleza si insist sa o las mai la coada limbilor straine cunoscute :)
Ca tematica, editia de anul asta a stat sub semnul visceralului, cu multe reprezentari gore, dezmembrari, sange, organe, casapiri, mai putin sub semnul atmosferei. La ce altceva ne putem astepta de la aceasta lume incadrata de povestea sangeroasa a unui serial killer desfasurata pe acordurile Slayer, din copilaria marcata de uciderea mamei pana la maturitatea sub semnul crimei pentru reconstituirea imaginii celei pierdute? Nu lipsesc filmele ce recurg la imaginarul atat de exploatat de zona dark desprins din Poe si Lovecraft, capitol la care am remarcat Pickman's Model (trailerul aici), o animatie digitala cu personaje aparent sculptate, le-as fi vazut mai degraba intr-un stop motion. 
Insa pentru mine imaginile sunt doar un accesoriu, un mijloc de a ajunge la trairi, iar filmul care mi-a atins coarda sensibila, oarecum in afara tendintei generale, a fost La casa triste din Mexic (trailer aici). Tristeza, soledad, muerte intr-o animatie stop motion care arata ca nu trebuie sa fii artist grafic ca sa creezi o lume emotionanta, ca obiectele gasite in magazinele de antichitati sau targurile de vechituri pot recrea trecerea unei familii prin viata, vorbind ele insele despre degradare si pierdere. M-a intrigat The Waldgeist & Me (trailer), o relatie disfunctionala bazata pe sindromul Stockholm, prezentata in salturi temporale, intre un om si un spirit al padurii intalnit dupa ce si-a mancat toate pet-urile (pestele, canarul, hamsterul) si ultimul dintre ele, cainele, a murit in drum spre padure. M-a amuzat Odin's Afterbirth, un macel sangeros intre vikingi si monstri. Daca ar fi fost creatia unei femei, productia belgiana Les Pécheresses a lui Gerlando Infuso (un fragment aici) ar fi fost repede catalogata ca manifest feminist. Dar si barbatii se intreaba ce s-ar fi intamplat daca nu Eva, ci Adam ar fi muscat marul pacatos. Cred ca nu s-ar fi schimbat nimic si tot Eva ar fi avut de patimit ca in loc sa-i gateasca o ciorba satioasa l-a lasat pe bietul om sa cada in ispita. 
Cum va spuneam, intre cele doua calupuri de animatii ne-am delectat cu cvartetul vocal-instrumental Dirty Granny Tales, venit sa ne povesteasca muzical Didi's Son,  in care un scriitor patrunde in propria-i poveste, se indragosteste de un personaj si se vede amenintat de eroii sai. 

Desi pe scena de la Patria nu am avut nici papusari, nici coregrafie si show-ul s-a bazat pe proiectiile animate si pe atmosfera creata de membrii trupei, desculti, machiati si costumati in ton cu imaginile, grecii au oferit o ora de muzica bombastica si teatrala ce a incantat publicul amator de horror freak shows. Muzical, m-au dus cu gandul spre Sopor Aeternus. Alternarea chitarii cu mandolina, imbinarea cu bassul acustic sau xilofonul, cu violoncelul si tobele, carora le erau alaturate instrumente neconventionale (unul era, daca nu ma insel, un fohn, folosit pentru a aminti  celalalt sens al cuvantului, vantul primavaratic din Alpi), vocile cu accente goth si teatrale au construit povestea pe care am ascultat-o ca niste copii cuminti. Fara sa fie metal, bazata exclusiv pe instrumente acustice, muzica se situeaza la o frontiera intre genuri ce-si atrage public cu background-uri diverse.  Si tot asemenea copiilor am ascultat  o poveste spusa de atatea ori fara a ne plictisi. Dirty Granny Tales au fost dovada ca in muzica, mai importanta decat originalitatea, este impachetarea, modul in care iti construiesti imaginea, un concept larg care inglobeaza muzica propriu-zisa, manifestarea scenica, iconografia trupei. Povestitorii nu au vrut sa intre in povestea noastra, a ascultatorilor, nu au interactionat cu publicul, erau deja in lumea lor. Si ne-au invitat pe noi sa ne gasim calea spre ea prin limbajul muzicii, pana cand cele doua lumi, a noastra, a ascultatorilor din intunericul salii si a lor, condusa de forta demonica a marionetelor, s-au contopit intr-una singura. 
Cam atat despre Anim'est, va spun la revedere pe acordurile trailerului show-ului Didi's  Son:


Friday, 9 October 2015

Antologie de animatie norvegiana


Anim'est 2015

Din pacate, programul din timpul saptamanii nu mi-a permis sa ma infrupt din toate deliciile acestei editii aniversare Anim'est, a zecea, dar in frumoasa zi de joi am zis ca nu se mai poate, macar maratonul de animatii norvegiene tot trebuie sa-l vad, alaturi de ceea ce a devenit obisnuita deja, Creepy Animation Night, vineri noaptea (adica azi). Ce poate fi mai firesc decat sa plec la film intr-o zi de joi, cand abia ma trezesc, pe la ora 1, la o proiectie de sase ore de retrospectiva a animatiei norvegiene :)? Imi pare tare rau ca antologia nu a prins prime time-ul, cum s-ar spune la TV, ar fi meritat din plin.
Cinematograful Elvire Popesco a gazduit in trei reprize, de la 14, 16 si 18, a cate 98, 97 respectiv 75 de minute o antologie de animatie din tara invitata a acestei editii. La inceputul fiecarui calup, doua doamne, Arna Marie Bersaas, consultant al Institutului Norvegian de Film, si Kajsa Naess, regizoare si fondatoare a studioului Mikrofilm, cu filme incluse in selectie, ne-au vorbit celor vreo 5 spectatori si inca pe atatia sau ceva mai multi din echipa festivalului (la al treilea calup cred ca se adunasera mai mult de 10 oameni in sala, probabil vreo 15) despre evolutia si traditia animatiei norvegiene de-a lungul timpului, incepand cu precursorul, Roald Amundsen på Sydpolen (Roald Amundsen la Polul Sud), din 1913, filmul mut de un minut in care un tip deseneaza cu creta pe tabla o imagine caricaturala a exploratorului ce incorporeaza intreg pamantul (in sensul ca globul ii este trupul), aparut la mai putin de doi ani dupa ce a devenit primul om ajuns la Polul Sud, pana in zilele noastre, de la reclamele naive la margarina si tutun ale anilor '20 pana la videoclipurile elaborate vizual ale lui A-Ha sau Ylvis.
Primele doua serii au cuprins si cate  un... nici nu stiu cum sa le zic, nu chiar documentare, nu chiar videoclipuri, erau 2 filme realizate prin tehnici de animatie dar nu animate, time lapse-uri de cate un an, insa cu imagine focusata, miscare in miscare, geniale, mai ales primul, unde vedem trecerea anotimpurilor cu noaptea cea lunga si dantele de aurora boreala, dar si a oamenilor, pescari dintr-un sat din nordul Norvegiei. Se numeste Året gjennom Børfjord (tradus in engleza ca A year along the abandoned road) si il puteti vedea, la o calitate mult mai proasta decat cea proiectata pe ecran, aici, ca sa va faceti o idee despre ce incerc sa spun fara sa am prea multi termeni tehnici la mine :). Ideea este ca in fiecare zi camera a fost mutata cu cativa centimetri pentru a obtine, in miscarea din jur, senzatia de continuitate a secventelor, o tehnica avansata pentru 1991, cand s-a realizat filmul. Cel de-al doilea, Where the Trains Used to Go, realizat de acelasi Morten Skallerud, ne duce intr-o calatorie de-a lungul liniei unei mocanite cred, dupa dimensiunea sinelor in partile unde se vad si nu au fost acoperite cu iarba sau asfalt. Detalii multe si interesante am gasit, oferite chiar de regizor, aici. Ambele pe muzica de Garbarek.
Cele trei parti au fost decupate dupa criteriul cronologic, asa ca am avut o evolutie in timp a istoriei scurt-metrajelor de animatie din Norvegia, cu o prima parte mergand pana la jumatatea anilor '90, apoi 2010 si terminand cu cele mai recente productii. In fiecare dintre ele am gasit cel putin un film "wow", doua, mai cunoscute, le stiam dar le-am revazut cu entuziasm, The Danish Poet, animatia premiata cu Oscar in 2007 si Me and My Moulton, nominalizat in 2015. Mi-ar fi placut sa fie prezent in selectie, in regia  aceluiasi Torill Kove, My Grandmother Ironed the King's Shirts. Atuul principal al lui Torill Kove este capacitatea de povestitor. Si in Danish Poet, si in Me and My Moulton, o voce feminina (in primul caz Liv Ullmann, in cel de-al doilea Andrea Bræin Hovig, pe care am vazut-o recent in Som du ser meg) ne invie cu emotie si melancolie povesti de familie din alte timpuri, ce ar putea sa devina siropel cheesy daca nu ar fi presarate cu umorul norvegian subtil, impregnat de absurd, cu multe aluzii literare si de civilizatie. E reconfortant, de exemplu, sa vad ca nu doar in afara persista "confuzia scandinava", ci si in interior, ca si lor li se intampla rusinea de a crede ca o scriitoare premiata cu Nobel este norvegiana, cand de fapt este daneza ;). Si eu patesc asta, mai ales cu actorii, ca doar norvegienii sunt de fapt tot niste danezi si suedezi!
Dintre celelalte filme prezentate (31 au fost in total, zice pliantul, nu le-am numarat), cateva mi-au ramas in minte, o sa le spun cu numele lor in engleza, sa fie mai usor de retinut / cautat daca va trezesc interesul: Music in the Attic (1950), o poveste moralizatoare si educativa straightforward, fara subtilitati, pentru copii, dar mi-a placut modul cum instrumentele muzicale prindeau viata si m-a amuzat manevrarea papusilor (la un moment dat mi s-a parut ca am vazut si o mana a papusarului), imi plac filmele imperfecte, imi starnesc o anumita duiosie si nostalgie a netraitelor timpuri ale pionieratului in domeniu; What Shall We Do about Little Jill (1987), povestea suprarealista a unei fetite care se plimba prin tablouri; The Golden Coin (1970), o ilustrare a zicalei "banii n-aduc fericirea" cu mostre de umor absurd; Aria (2001), pe care il puteti viziona aici, o reinterpretare a lui Madame Butterfly cu o atmosfera aparte; Deconstruction Workers(2008), filmul Kajsei Naess, care arata ca Doreii lor au mai multe dileme existentiale decat ai nostri ;); Angry Man(2009), despre violenta domestica, direct ca mesaj si realizare, dar cu o rezolvare suprinzatoare; The Last Troll of Norway (2010), de copii, dar frumos animat si cu atmosfera de poveste; But Milk is Important (2012), despre demonii interiori, care-s de fapt niste pufosenii ce vor sa ne ajute sa ne depasim.
Insa fiecare creatie a venit cu ceva particular, cu acel aer specific Norvegiei, indiferent ca au avut intentia unei sofisticareli artistice, au mers pe un scenariu tintit drept spre inima sau pe unul simplu si fara subtilitati, pentru copii, in genul povestii sobolanilor din Guggen - The Big Cheese (2001), o posibila sursa de inspiratie pentru Boxtrolls, ca au folosit tehnici migaloase si complicate sau cateva linii simple, sugestive, precum Eppletreet (1990), ca au venit cu o poveste sau au pus accentul pe atmosfera ori pe tehnica de modelaj sau animare, ca un fel de sample, "uite ce stim noi sa facem".
Imi dau seama ca le fac o defavoare filmelor punand aici linkuri de YouTube, in primul rand pentru ca unele sunt comprimate la o rezolutie proasta, fara retusurile de imagine cu care au fost prezentate la festival, in al doilea rand pentru ca probabil au ajuns acolo fara drepturi de difuzare. Eu cred totusi ca e mai important ca niste productii sa ajunga la public, indiferent cum, decat sa nu fie vizionate, asta e rostul lor, sa bucure cat mai multi oameni! Si sunt filme care nu apar nici pe ecrane, nici in grilele televiziunilor prea ocupate de show-uri de doi bani, asa ca prefer sa va indemn sa le vizionati. The Danish Poet mi se pare de neratat si, prin marea bunavointa a NFB care l-a pus pe YouTube, vi-l ofer cu drag: 


Wednesday, 7 October 2015

Singur pe Marte


The Martian (2015)

Matt Damon s-a simtit probabil foarte confortabil in Interstellar, cu rolul sau de astronaut, singurul locuitor al unei planete pustii, asa ca a mai vrut. Si a mai primit, un film intreg de data asta. Iar editura Paladin nu a fost chiar pe faza sa scoata versiunea in limba romana a cartii in momentul aparitiei filmului in cinematografe! Pacat, ar fi fost o optiune interesanta (pe care as vedea-o aplicabila si pentru alte carti ecranizate), sa existe posibilitatea de a cumpara biletul la film impreuna cu volumul. Nu stiu cate vanzari ar face, dar ar fi o idee care merita experimentata, nu credeti?
Prin urmare nu am citit cartea pentru comparatie, probabil nici nu o voi mai face acum, cand am inteles ca scenariul o urmeaza destul de fidel, cu o diferenta de final, pentru a le oferi o surpriza cinematografica si cititorilor, dar prea putin ca merite si o lectura dupa vizionare, cred eu. Daca mi se stimula impulse buying-ul si o puteam cumpara odata cu biletul, cine stie?!
Povestea este, pe scurt, urmatoarea: un biolog din cadrul unei expeditii pe Marte, Mark Watney, se trezeste singur cuc pe toata planeta, dupa plecarea precipitata a restului echipajului ce-l crede mort in urma unei furtuni puternice. Resursele sunt limitate, asa ca omul nostru, interpretat de Matt Damon, trebuie sa-si genereze singur altele, pentru a spera la o sansa de supravietuire pana la viitoarea expeditie. Lucrurile merg din ce in ce mai bine, reuseste sa ia lagatura cu Pamantul si de aici incepe tot tam-tam-ul cu gasirea unei posibile solutii de recuperare a celui deja inmormantat acasa cu onoruri.
Cel mai mult mi-a lipsit cred perspectiva constanta a persoanei I. Ea exista, evident, dar este trunchiata, amestecata cu interventiile celor ramasi pe Pamant, cu vorbarie pompoasa, cu piete aglomerate ce traiesc cu emotie ceea ce pare sa fie cel mai important eveniment al lumii, salvarea unui om din Cosmos. Cum vazusem intr-o imagine pe undeva, Matt Damon devine un tip extrem de costisitor, de la Private Ryan incoace America tot cheltuieste ca sa-l recupereze din diferite situatii limita.
Cat timp eram pe Marte, era bine si liniste, fascinant chiar. Omul parea sa se simta foarte bine cu el insusi, construind, cultivand, facand plimbari in natura desertica, mai carpind cate o usa, mai facand socotelile prin camara, ca un bun gospodar, mai reparand cate un obiect stricat, pastrandu-si simtul umorului si autoironia, cu o atitudine relaxata, chiar daca in orice moment putea interveni ceva care sa-i curme viata. Am inteles ca, urmand cartea scrisa de un nerd, si gradul de precizie stiintifica este mare, chiar s-a acordat atentie gasirii unor solutii plauzibile de creare a habitatului terestru pe Marte si de reconstituire a masinariilor folosite in expeditii spatiale (sonda, roverul, etc.). 
Daca totul ar fi fost un one man show, mai spre excelentul Moon cu Sam Rockwell, filmul mi-ar fi placut mult mai mult. Mi-a fost tare simpatic personajul, cu atitudinea lui de a dedramatiza situatia si capacitatea de adaptare la conditiile date. Insa, urmand litera cartii, nevoia de acuratete ce a dus la colaborarea cu NASA si dorinta de a transforma filmul intr-o forma de propaganda pentru  misiunile spatiale, s-a acordat (prea) mult timp eforturilor terestre de gasire a unei solutii de recuperare a astronautului lasat in urma si aici intram intr-un etern spot publicitar de promovare a NASA. Eu cred ca forma cea mai potrivita de promovare ar fi reluarea programului spatial, nu "uite ce smecheri suntem noi in ipotetice situatii simulate". Intre ei, undeva in spatiu, pe drumul dintre Marte si Pamant, se afla echipajul, fostii colegi de drum ai lui Mark. 
In rest, o reprezentare vizuala de toata frumusetea (exersata deja de Ridley Scott in Prometheus), muzica de toata jena (hmm... ma rog, daca sunteti fani ai muzicii disco din anii '70-'80 o sa ma injurati ca am spus asta!) prezentata ca atare si de oropsitul care trebuie sa o asculte in lipsa de altceva mai bun si, cum au remarcat altii, un film care vine la tanc, odata cu anuntul gasirii de apa pe Marte (ce ne aduce la intrebarea ce a fost mai intai: apa sau filmul?) si cu intrarea intr-un con de umbra a misiunii Mars One. Avem si un eveniment secundar [mini-spoiler]: Sean Bean nu moare! Un film placut, de rontait alaturi de o punga de popcorns aici, pe Pamant.

Monday, 5 October 2015

Scenariul unei vieti de succes?

Didier Desbrugères - Biografia 

Scribi si cronicari au imortalizat de-a lungul vremii faptele de vitejie ale celor intrati in istorie. Trebuia sa fii "cineva" pentru a te bucura de aceasta favoare. Nu si in lumea construita de Didier Desbrugères unde, printr-o ingenioasa inversare a mersului lucrurilor, autorii de biografii nu consemneaza cele traite si petrecute, ci faptele viitoare. Cu cat posibilitatile financiare ale parintilor sunt mai mari, cu atat sansele ca urmasul sa le fie inscris sub semnul unei stele norocoase cresc. Practic, autorul de biografii este autoritatea incontestabila, ursitoarea ce traseaza cu precizie cursul vietii viitorului nascut, dupa dorinta si situatia materiala a parintilor, harul si imaginatia personala si limitele legale ale puterii detinute.
Ce parinte nu a visat in taina sa fie el biograful propriului fiu ce-i va calauzi pasii mai sus, mai departe decat a putut sa ajunga el, sa-si implineasca aspiratiile prin urmasi?! Si multi sunt dispusi sa investeasca toata agoniseala lor in educatia odraslei. Aici, importanta este doar investitia initiala, restul vine de la sine. Societatea se afla sub semnul fatalitatii, al unui destin scris si inregistrat oficial, ce tine loc de certificat de nastere, atestand identitatea pe care viitorul nascut o va imbratisa resemnat. "Asa i-a fost scris" devine inca de la nastere o explicatie, o scuza, o acceptare binevoitoare si toleranta a viciului si defectiunii. 
Harry si Zadel nu se pot sustrage oranduirii instaurate dintotdeauna. Cand li se apropie sorocul de a deveni parinti, la scurt timp dupa debutul neconventional al acestei biografii, cu momentul conceptiei, gasesc un autor cam ursuz si ciudat, mai interesat de frenologie si craniomantie decat de arta de a scrie viitorul. Lucrurile nu merg cum spera si Simon Appert, nume provenit, dupa voia tatalui, din alaturarea prenumelui bunicului si a numelui inventatorului conservelor, se naste cu biografia neterminata.
Tendinta de instrainare de lume resimtita treptat, in cresterea ei, este sustinuta de o scriere neutra si detasata ce-mi aminteste destul de mult de Camus, cel din Strainul. De altfel, Simon imi pare croit dupa acelasi tipar ca si Meursault, definit de aceeasi senzatie de cautare a unei inaccesibile libertati interioare, ratacind prin absurdul existentei, dar venind  din directia contrara: daca la Camus eroul acuza absenta oricarui reper, insiruirea aleatoare a intamplarilor, Simon este subjugat de predictibilitate, de predestinarea si anticiparea propriei deveniri.
"Se opri aproximativ in fata directorului, pe care il vedea ca prin ceata, ca pe un manechin aflat intr-o vitrina aburita. In timp ce era felicitat, se gandi ca fiecare detaliu era prefabricat si prevazut de mult timp. Directorul ii intinse mana, dar contactul cu pielea umeda si rece il ingheta pana-n maduva oaselor. Intr-o strafulgerare, isi vazu viata vaduvita de improvizatie, desfasurandu-se linear, terifiant, ca o poteca rectilinie care se pierde intr-un peisaj pustiu. Bratul ii cazu de-a lungul corpului, se intoarse si o lua la fuga, urmarit de scrasnetul funebru al pietrisului sub talpile incaltarilor de sport. "
Drumul lui Simon se separa de cel al lui Meursault atunci cand alege sa spuna nu, sa se impotriveasca fortei destinului, sa-si chestioneze capacitatea de a fi liber. Ce inseamna sa fii liber?! Sa nu te intrebi, sa nu mai poti sa te gandesti daca esti sau nu liber pentru ca ai murit deja, sa nu astepti nimic de la viata, sa ii infrunti previzibilul revoltandu-te si dandu-i un alt curs, cum acelasi Camus insinua cand spunea ca omul revoltat nu este sinucigasul, infrant deja, ci ucigasul, cu capacitatea lui de a alege?
Mi-a placut cartea... chiar daca nu este rotunda si deschide calea altor intrebari. Mi-as fi dorit de la ea o constructie fara fisuri, dar stiu ca as cere prea mult, nu este existenta insasi plina de sincope si imperfectiuni?! Dar nu am putut sa-mi alung dilemele legate de lumea in care traieste Simon: biografilor cine ne concep biografiile? ei insisi? alti biografi? si care este momentul cand oamenii afla ca biografiile le sunt deja scrise? Aparent, fiecare stie ca trebuie sa faca un efort financiar considerabil pentru a le transmite urmasilor o mostenire literara favorabila, dar pentru Simon momentul descoperirii cartii proprii ramane o surpriza, o revelatie. Un lucru e sigur: Biografia nu face parte din multimea de carti care se sterg din minte de-a lungul timpului, lasand peste ani cateodata o senzatie, o impresie, alteori un vid absolut (nu vi se intampla sa stiti ca ati citit o carte dar sa nu va mai amintiti absolut nimic despre ea? culmea e ca se intampla asta si cu unele care ne plac, doar ca le consideram instinctiv neimportante pentru a ne incarca memoria cu ele). Are un punct de plecare puternic, atrage atentia si imi voi putea aminti peste ani "aaa, cartea cu biografiile deja scrise!" Nu lacunele imi vor ramane in minte, ci organizarea acestei lumi pe dos, senzatia de rezonanta cu felul cum cartea pune la indoiala bazele si cursul existentei.
As mai fi vrut sa zabovesc printre oamenii fara biografii carora li se poate intampla orice, de la un accident nefericit pana la o minunata intalnire. Este o lume atemporala, neconstransa de timp si spatiu care, in ciuda aspectului aparent steril, transmite emotii prin umanitatea ei universala, prin simplitatea si lejeritatea in care imbraca aspecte apasatoare ale conditiei umane. Este o carte pe care o recomand celor ce nu obosesc niciodata sa-si chestioneze propria trecere prin lume, nelinistitilor, neresemnatilor si neblazatilor.

Friday, 2 October 2015

Varstele femeii si ale barbatului


Adriana Bittel - Cum incarunteste o blonda

Voiam sa citesc volumul de povestiri al Adrianei Bittel de cand a aparut, acum vreo 10 ani, la editura Compania. Nu stiu de ce n-am ajuns la el, probabil o mai mica vizibilitate a editurii la standurile librariilor, insa acum, cu reeditarea Humanitas, nu aveam cum sa-l ratez. 
In cele 33 de povestiri se perinda prin fata ochilor mai multe femei, cu vietile lor marunte marcate de sentimentul sfarsitului, cu sacrificiile si eforturile de a fi mame si sotii. Unele isi cresc copiii singure, altele sunt vajnice gospodine, altele aprind imaginatia barbatilor, isi construiesc o cariera ori se retrag in singuratate pentru a imbatrani cand nu mai are nimeni nevoie de ele, se hotarasc sa ia viata de la capat parasindu-si sotul - lasandu-i ca ultima dovada de grija o oala de ardei umpluti si un bilet de adio, de ce nu? - insa toate lasa in urma un parfum de regret, de vieti consumate in umbra, din care strabat in exterior secvente eliptice, acelea pe care autoarea alege sa ni le infatiseze atunci cand nu deruleaza pe fast forward o intreaga viata, cum este bilantul facut pe patul de spital al personajului din povestirea ce da titlul volumului. 
Nu va grabiti sa trageti concluzii: nu este un volum de povestiri banale, nici siropoase, nici inflacarate sau victimizante, pentru ca autoarea stie ce clape sa apese cu o mana sigura pentru a nu canta dezacordat melodia vietii.
Drama existentei, feminine si masculine deopotriva, din care alege sa accentueze partea ce-i este mai familiara, fara sa neglijeze si sexul opus, se desfasoara in imagini neutre, lipsite de exagerare sau fior melodramatic. Orice inceput de revolta ajunge sa fie toropit de sfarseala si resemnare.  Decupajele oferite, o singura secventa sau un colaj de imagini ce se succed rapid, isi invita cititorul sa umple singur spatiile inexprimabilului dintre cuvinte, acolo unde se adapostesc esecul, ratarea, dezamagirea, sentimentul vag al posibilitatilor unei alte vieti, netraite, in care, de exemplu, o femeie s-ar putea deghiza intr-un artar de octombrie pentru a pacali imbatranirea si pe cei din jur ce o observa. Un aparat de fotografiat indaratnic se incapataneaza sa surprinda detaliul in locul ansamblului si sa creeze tipologii atat de variate incat modestele mele insemnari sa nu le poata cuprinde in cateva randuri. Dar nici nu-mi doresc sa le epuizez, va invit sa le descoperiti singuri!
Tonul oscileaza intre detasarea persoanei a treia a observatorului extern si implicarea persoanei intai, acolo unde este cazul, cand personajul poate sa aiba o voce proprie coerenta, care sa nu duca la o discutie banala despre retete sau detergenti. Nu vreau sa-mi imaginez, de exemplu, ce am fi putut citi daca diafana Iulia-maturatoarea, recipientul fanteziilor erotice, ar fi capatat voce si ne-ar fi narat in registrul propriu cum cei patru barbati din birou se infierbantau la aparitia ei.  Numai povestirea titulara, ce deschide volumul, alege persoana a II-a, ca o discutie cu un sine literar voalat.
Fara sa o afirme raspicat, personajele cartii sunt imbibate cu tristete, dar e o tristete purtata cu demnitate: femeii confidente nu-i asculta nimeni confidentele; sociofoba este impinsa mereu in afara spatiului de siguranta; imaginea femeii obiect de reverii se sparge ca un bibelou de portelan cand barbatul ii vede vulnerabilitatea, slabiciunea, asa cum si barbatul puternic si sexy isi pierde  aura de mister cand este vazut in tinuta din intimitate sau carand o lampa pe strada. Prozaicul se insinueaza in sanul poeziei la fel de usor in cazul ambelor sexe cand lumina ce inconjoara o fiinta inceteaza sa mai straluceasca.
Este o carte cu personaje preponderent feminine, dar nu doar despre femei. Si barbatii imbatranesc, unii dintre ei raman ani de zile captivi intre zidurile unei banci (dupa localizare, posibil sa fie chiar BNR) desprinse dintr-un film horror unde, pe masura ce urci etajele si rangul functionarilor scade, iarna e tot mai frig si coloana sonora se transforma intr-un "scartait funebru si trosnete infundate". Sunt barbati autoritari in familie si neajutorati in afara ei, care imbatranesc la fel ca femeile, cu varste la care spera si varste la care isi abandoneaza sperantele. 
Sunt si povestiri ce deschid porti spre alte lumi, precum cele cu femeia-felina din fragmentul cu accente onirice si fetita din Bariera Vergului, ori care readuc intr-o strafulgerare de blitz pe chip frumusetea anilor trecuti printr-o singura propozitie precum: "Priveste departe-n zare, spre Azuga!"
Adriana Bittel stie sa tureze cat trebuie ritmul, sa transforme cliseele vietii, momente banale, in literatura, sesizandu-le absurdul si ironia, condimentandu-le cu o intamplare neasteptata ce declanseaza iesirea din rutina sau din previzibilul desfasurarii tabloului, astfel incat descumpanirea si momentul de confuzie al personajului sa se transforme intr-un episod cu interes pentru cititor. Adaugand aici si limpezimea exprimarii, claritatea ce duce la o lectura usoara, cred ca e o carte ce poate placea, cu diferite forme si nuante de receptare, si cititoarelor de reviste glossy si memorii ale Mihaelei Radulescu, si cititorilor mai pretentiosi de literatura, indiferent de sex, ceea ce rareori se intampla.