Saturday, 28 November 2015

Distante


Jhumpa Lahiri - Distanta dintre noi

La  inceput au fost doi frati care semanau fizic, dar erau foarte diferiti ca temperament: Udogan, fratele mai mic, curios, rebel, incapatanat, curajos, impulsiv; Subhash, fratele mai mare cu un an, mai linistit,  echilibrat si prudent. Au crescut in Calcutta anilor '60 iar Udogan a fost cuprins de inflacararea comunista ce a animat revoltele studentesti radicale, considerand sistemul de invatamant depasit si inadecvat realitatilor tarii, capabil doar sa scoata pe banda absolventi supracalificati fara locuri de munca. 1968 a avut si in India acelasi rasunet ca si in vestul Europei. Dar pentru Udogan era doar inceputul. Din dorinta de a contribui la schimbare, devenise membru al miscarii naxalite, cea a comunistilor radicali, sustinatori ai maoismului. Cand li se ofera ocazia de a pleca in strainatate pentru a-si continua studiile, Subhash se duce in America cu o bursa doctorala in chimie marina, iar Udogan alege sa nu-l urmeze.
Angajamentul politic duce la prima lor distantare fizica, dar si sufleteasca. Vor urma multe altele, pentru ca toata cartea sta sub semnul distantelor: a celor dintre cutumele civilizatiei indiene si occidentale (dezradacinarea este tema favorita a scriitoarei, ea insasi emigranta, care i-a adus premiul Pulitzer pentru volumul Interpret de maladii), dintre viata si moarte, dintre partenerii unei casnicii, din sufletul parintilor cu doi copii, cand prezenta unuia ajunge sa amplifice pierderea celuilalt, ori din sufletul unui fiu, intre el cel de aici si el cel de acolo, dintre oameni care se intalnesc si se indeparteaza treptat unul de celalalt, dintre copii si parinti incapabili sa-i iubeasca. Chiar si naratiunea alege distanta, fiind expusa la persoana a III-a.
Raman prezente temele predilecte ale autoarei, identitatea mai ales, osciland intre Orient si Occident, senzatia ca foloseste uneori condimente exotice, asemanatoare cu ale lui Rushdie - pliculetul literar de garam masala - insa imi place ca nu se repeta prea mult, isi pastreaza amprenta personala adaptand-o unor situatii noi si facandu-ne partasi la alte epoci si realitati ale Indiei. Acum mizeaza pe acea parte absenta fara de care un individ nu se poate considera implinit, pe motivul dublului. Despre miscarea naxalita nu stiam nimic, iata cum o carte de literatura m-a trimis discret la Wikipedia. Nu stiam nici despre viata din India anilor '70 si romanul mi-a reinviat-o. In ciuda tonului intimist, a unei sensibilitati feminine ce-si pune amprenta asupra personajelor si are pe alocuri o tenta cheesy, indianca asta imi place cum scrie. Si pentru ceea ce alege sa ne arate dintr-o lume pe care a cunoscut-o direct, si pentru atmosfera incarcata de o nefericire permanenta din care transpar  surprinzator optimismul si vitalitatea, si pentru povestirea propriu-zisa. E una din cartile alea oneste, lipsite de ambiguitati si simboluri ascunse de care m-am bucurat, desi le prefer in general pe care ma stimueaza si ma cheama pe carari literare noi. Ai senzatia ca autoarea nu si-a dat deloc silinta sa-si infloreasca stilul si s-a bazat strict pe subiect: "Am o poveste interesanta, vrei sa ti-o spun?" Si a inceput. Aproape 500 de pagini mai tarziu, cand s-a terminat, m-a lasat cu un sentiment de satisfactie, de bucurie a timpului petrecut in compania ei. Abia pe urma m-am gandit ca personajele erau cam simpliste si nu foarte credibile, ingrosate, ca povestea era un déjà-vu artificial, ca... Dar ce mai conta?! M-am bucurat de companie, desi e sub Interpretul de maladii. Uneori povestirile au avantajul ideii expuse succint, nu silesc un autor sa o dilueze, cum face romanul.
Ma gandeam sa aleg un citat. Am cautat un pasaj mai atragator. Unele erau prea revelatoare si nu-mi plac spoilerele, nici in filme, nici in carti, chiar si atunci cand nu actiunea este partea cea mai interesanta, altele erau nesemnificative scoase din context, altele mi se pareau ca nu dovedesc nimic... Mai bine nu! Va spun doar ca e o carte care curge usor si lin, deloc complicata ca scriere si aproape lineara ca fir epic, in ciuda flashback-urilor intercalate, cu impact emotional, cu un fundal politic interesant, cu detalii colorate (inclusiv unele ciripitoare, care mi-au gadilat pasiunea ornitologica, descrieri de pasari din India si America) ce au creat o atmosfera care pentru mine a contat mai mult decat firul principal construit de un triunghi amoros, derulat pe o coloana sonora in surdina demna de Radio Bollywood.

Thursday, 26 November 2015

Gangsterii din Boston


Black Mass (2015)

True story Oscar bait! Nu povestea in sine, lipsita de stralucire, a prieteniei dintre un cap al mafiei si un ofiter FBI, cat interpretarea pentru care Johnny Depp (da, el este pe afis, in caz ca nu l-ati recunoscut) ar merita o nominalizare la Oscarul de anul viitor. E drept ca as fi avut nevoie de ceva mai mult ca sa-l consider un favorit personal (probabil ca un impact mai mare al filmului ar fi avut un cuvant greu de spus, dar sezonul de pescuit favoriti si pronosticuri cu care ma amuz anual abia s-a deschis), insa m-a surprins placut. Depp de aici e departe, intr-un sens bun, de rolurile acceptate in ultimii vreo 10 ani doar pentru a se distra. Daca ma gandesc bine, de la Secret Window nu l-am mai vazut jucand ceva serios si asta era acum vreo 11 ani. Serios, dar nu nememorabil, ala memorabil era Gilbert Grape, in '93, pe vremea cand Leo al Caprei in rol de copil cu handicap incepea sa planga dupa Oscar si de-atunci nu s-a mai oprit din suspinat. 
Depp este aici James Bulger, un tip care facea legea in Boston prin anii '70-'80. Detinea controlul  asupra pietei negre de arme si droguri si asupra FBI-ului local, fiind prieten din copilarie cu John Connolly, nu autorul de carti politiste, ci agentul FBI care i-a acoperit multi ani afacerile murdare sub pretextul eliminarii dusmanului comun, mafia italiana. Alianta dintre cei doi i-a permis lui Bulger ani buni sa-si vada linistit de treburile necurate.
Filmul este slefuit vizual, Depp face un rol mare daaar... atat! Din pacate pentru el si pentru regizorul Scott Cooper, ori biografia personajului ales nu a fost destul de ofertanta, ori scenariul nu a stiut cum sa apropie privitorului aceasta "poveste de viata" ce sfarseste in plictiseala. Nu se distinge cu nimic de productia de filme mediocre, e departe de stralucirea unui Godfather, nu inspira o personalitate puternica, in ciuda privirii de gheata a lui Depp, a zambetului ce nu prevesteste nimic bun, a racelii pe care o emana si, probabil, o transfera intregului film, creand acea zona de detasare imposibil de strapuns. Poate pentru ca nu a fost suficient pus in valoare. Imaginea gangsterului fara scrupule ajunge sa se amestece printre celelalte personaje, sa devina una oarecare, eclipsata de cea a framantarilor lui Connolly (Joel Edgerton) si de aparitiile lui Billy (Benedict Cumberbatch), fratele senator ce-si doreste sa stea cat mai departe de afacerile necurate ale celor doi.
Atitudine asta e contrazisa de interpretare si nimic nu se leaga. Scenariul ne aduce in fata un infractor banal, ca multi altii, insa Depp isi propune sa-l faca unic. Desi da senzatia unui film care se doreste linear, cu o structura narativa, constati ca ea ii cam lipseste, ca nu este tocmai un film povestibil si, in afara de ce v-am spus mai sus si de vreo doua scene care incearca sa explice neconvingator transformarea lui Bulger intr-un criminal fara scrupule, nu prea ai de ce te lega. Moare un copil?! Ok, mergem mai departe, fara nici o emotie, fara nici o implicare, nici un fel de incadrare a intamplarii in peisaj, de incercare de construire a unei relatii afective intre spectatori si film.
Chiar nu-mi dau seama de ce s-a facut Black Mass. Ok, film de consum fara pretentii, dar intr-un film cu gangsteri ai nevoie de un fir, de un scenariu coerent, fluent ce-si construieste personajele inainte de a le lichida, sa te ajute sa simti suspansul scenelor de actiune, nu de spatii goale, episoade de asasinari ale unora pe care abia i-ai vazut pe ecran si nu te intereseaza ce se intampla cu ei, dimpotriva, rasufli usurat ca au mai omorat pe unu' de care tot nu-ti mai aduceai bine aminte cine era si de ce trecea prin cadru. Ar fi chiar amuzant sa ia Depp un Oscar cu un film atat de prost si probabil l-ar deprima iremediabil pe Di Caprio. Nu cred ca se va intampla.
Domnule Scott Cooper, domnilor aia patru scenaristi, dati-va la o parte, faceti loc, se pregateste un Irishman la care presimt ca va trebui sa luati notite: taticu' vostru Scorsese isi uneste fortele cu De Niro, Pacino si Pesci si atunci sa vedeti mafie si gangsteri!

Tuesday, 24 November 2015

Chemarea sirenelor


Kurt Vonnegut - Sirenele de pe Titan

La fiecare 59 de zile, navigatorul spatial Winston Nils Rumfoord se materializeaza impreuna cu cainele sau acasa, pe Pamant. Pe Mercur, aparitia lui are loc mai des. Pe Marte, mai rar. Cum a fost posibil acest lucru? Cei doi au trecut cu naveta printr-un infundibul cronosinclastic. 
""Crono" (kro-no) inseamna timp. "Sinclastic"(sin-clas-stik) inseamna curbat in acelasi sens in toate directiile, precum coaja unei portocale. "Infundibulum"(in-fun-di-bu-lum) este un cuvant in limba latina, prin care romanii de pe vremea lui Iulius Cezar sau a lui Nero desemnau o palnie."
Altfel spus, pentru Winston intreg sistemul nostru solar devine o portocala, avand ca poli Soarele si Titan, satelitul lui Saturn. Nimic din miezul ei zemos, din spatiu si timp, nu-i este necunoscut. 
Acasa a ramas o sotie discreta, ce nu lasa in rapoartele concise sa se inteleaga nimic altceva decat ca starea sotului este "buna" si ca poate vedea cu claritate in trecut si in viitor. Refuza prezenta martorilor la materializare, desi tot felul de gura-casca se aduna la momentul aparitiei pe langa zidurile inalte si impenetrabile ale proprietatii iar savantii si-ar dori sa poata vedea de aproape fenomenul.
In toata aceasta izolare, convocarea celui mai bogat om de pe planeta, Malachi Constant, printr-un bilet in care Beatrice Rumfoord il instiinteaza ca sotul ei va avea sa-i comunice niste informatii importante si insista sa fie punctual, trezeste curiozitatea cititorilor. Dezvaluirile din viitor ale calatorului prin spatiu par imposibile pentru barbatul cu o avere cladita pe spaculatiile bursiere bazate pe Biblie ale tatalui sau, mai ales ca Malachi e un individ afemeiat si vicios, ale carui betii interminabile un fel de Hangover la puterea a saptea, il fac sa nu mai stie a doua zi sau dupa cateva zeci de zile, cand isi revine, pe unde si-a pierdut bunurile. Dupa una din ele, la putin timp de la profetiile lui Rumfoord, Malachi afla ca si-a oferit toate sondele prostituatelor si s-a casatorit cu o necunoscuta in Mexic, ca bursa s-a prabusit si acum este falit. E momentul cand ceea ce i-a fost prezis incepe sa se implineasca si, de aici, un intreg sir de intamplari ne vor purta pe Marte, Mercur, inapoi pe Pamant, apoi pe Titan si iar pe Pamant, in propriul nostru infundibul literar in care autorul ne da branci cu atata gratie. 
Desi este doar al doilea sau roman, Vonnegut isi arata din plin talentul de a jongla cu instrumentele satirei, de a-si folosi fantezia si ironia in slujba parabolei si a ascunde in fiecare fraza sageti indreptate spre viciile societatii, aceleasi atunci ca si acum: usurinta cu care multimile se dedica adoratiei zeilor prefabricati, viata militara ce-si spala armatele pe creier, istoria ciclica a cauzelor si efectelor ce devin propriile cauze, kitch-ul devenit emblema artistica, sistemul economic si birocratia. Iata, de exemplu, la ce e buna hartogaria, cu cat mai multa, cu atat mai utila:
"Domnule Constant, in clipa asta sunteti la fel de usor de urmarit pentru Serviciul Fiscal Intern ca orice om care vinde mere si pere la colt de strada. Dar imaginati-va cat de dificil le-ar fi sa va controleze daca ati detine un intreg imobil de birouri, care sa geama de sus pana jos de functionari, oameni care obisnuiesc sa rataceasca lucrurile si sa utilizeze formulare gresite, sa creeze alte noi formulare si sa pretinda totul in cinci exemplare, care sa inteleaga, poate, o treime din ce li se spune, care sa aiba obiceiul de a oferi raspunsuri derutante pentru a castiga timpul necesar de gandire, care sa ia decizii numai atunci cand li se forteaza mana si apoi sa-si acopere urmele, care sa faca greseli absolut cinstite in adunare si scadere, care sa convoace sedinte ori de cate ori se simt singuri, care sa scrie memorii ori de cate ori se simt lipsiti de dragoste, oameni care sa nu arunce niciodata nimic decat daca s-ar teme sa fie dati afara din serviciu. Un singur functionar, daca este suficient de energic si de nervos, e in stare sa creeze pe an o tona de hartoage lipsite de orice sens pentru Serviciul Fiscal Intern spre a fi examinate. In sediul companiei Magnum Opus, ii vom angaja cu miile!"
In ciuda tuturor viziunilor sumbre, am citit cartea cu speranta si nu m-am putut desprinde total de lumea reala, cu Vonnegut nu ai cum! Si cand te trimite la capatul Sistemului Solar, tot acasa ramai ancorat cumva. Am preferat sa vad in autodistrugerea societatii martiene, cu toata precaritatea armatei sale, pe aceea a terorii, ce poate uni ca niciodata pana acum natiunile pamantene, de la europeni si americani pana la chinezi si rusi, impreuna intr-un conflict care, atunci cand se va incheia, ii va aduce poate umanitatii mai multa intelepciune si armonie.
Povestindu-ne despre civilizatii indepartate, Vonnegut ne povesteste despre noi. Iar eroul picaresc modern care strabate timpul si spatiul, Rumfoord, este o combinatie intre Usbek, filozoful persan al lui Montesquieu, si familia Lutèce din jocul cu cel mai misto story pe care il stiu, Bioshock Infinite, calatori prin spatiu-timp ce au acces la intreaga istorie, pentru ca ceea ce se va intampla s-a intamplat deja si singura diferenta dintre trecut si prezent este doar una semantica. Si iata cum i-am gasit acum jocului una dintre sursele de inspiratie, asa cum a fost partial si pentru Ghidul autostopistului galactic. Multe lucruri pornesc de la Vonnegut, aproape ca-mi vine sa ma gandesc ca el insusi a fost un calator in timp si spatiu, ce i-a oferit o viziune a ansamblului, la prima vedere cinica si lipsita de iluzii, dar atat de umana si expusa cu umor si ingeniozitate.
Sirenele de pe Titan are tot ce vreti: SF, satira, filozofie, eroi picaresti, grotesti, naivi, plini de umanitate sau de ambitii, intr-o combinatie ce-si gaseste un ton amuzant si relaxarea de a vorbi la fel despre maruntisuri si lucrurile grave, de la reprosuri casnice, existente pana si intre oameni care nu se vad decat o ora la fiecare doua luni, pana la paradoxuri, intrebari si valori fundamentale ale omenirii. Mi-ar placea sa auziti si voi cantecul amagitor si ademenitor de sirena, sa va atraga in aceasta carte ca sa va poarte pana pe Titan si inapoi. Cu cat ne indepartam mai mult de lumea noastra mica si reala, scufundandu-ne in imensitatea cosmosului, intelegem ca suntem prea marunti si avem prea putin timp ca sa-l consumam cu orgolii, certandu-ne al cui zeu e mai smecher si a cui religie e mai dreapta, cine insfaca un ciolan mai consistent la masa puterii ori stresandu-ne cu alte futilitati si zadarnicii... Si ne putem indeparta sau refugia departe de ea, fiind aici si altundeva, in acelasi timp si in toate timpurile, daca nu fizic, cel putin prin astfel de carti.

Sunday, 22 November 2015

Trecerea prin lume a unei familii finlandeze


Frans Eemil Sillanpaa - Silja

Sillanpaa (puneti in minte punctuletele alea multe, cate doua pe fiecare a de la sfarsit) mi-a dat in acest roman senzatia unui Rebreanu cu pronuntate accente  romantice. Publicat in 1931, isi plaseaza actiunea la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX. Mai precis, merge pana in 1918, in timpul Razboiului Civil ce a urmat dezlipirii de Imperiul Rus, cand Rosiii, sustinuti de Uniunea Sovietica, s-au luptat cu Albii, intariti cu un contingent al armatei germane. Din fericire pentru ei, Albii au iesit castigatori si astfel Finlanda a intrat sub sfera de influenta nemteasca si n-a devenit republica sovietica socialista. Asta este insa istoria mare, care pe eroii nostri nu prea-i intereseaza, decat in masura in care le afecteaza traiul de zi cu zi, si oricum se va intampla mult mai tarziu, cand Silja se apropie de sfarsitul vietii. 
Romanul debuteaza cu moartea eroinei, la 20 de ani, dupa cum citim chiar pe prima pagina, intr-o fraza ce poarta atat de clar imprimata patina timpurilor romantice ale literaturii: 
"In ultimele clipe ale vietii, fata avu parte de farmecul neasemuit al singuratatii. Si cum cugetul ei ramasese treaz pana la capat - asa se intampla cu bolnavii de piept -, singuratatea aceasta sarbatoreasca era ca un leac tamaduitor al vietii ei sufletesti, atat de chinuite. Fusese o singuratate parelnica, fiindca in jur avusese tovarasi foarte binevoitori, desi lipsiti de grai, insa cu atat mai credinciosi. Soarele care-i inveselea odaita, ciripitul randunelelor cuibarite in tinda erau pentru simturile ei ascutite un prilej de cugetari limpezi si fericite. Chipurile inspaimantatoare ale mortii ramasesera departe, bolnava nu simti deloc ca ceea ce se apropia de ea atunci era chiar moartea, despre care auzise vorbindu-se atat de des. Moartea o rapi cand minunatiile firii erau in culmea gingasiei si a puterii lor. Aceasta se intampla in zori, la ceasurile cinci, in clipa care apartine doar soarelui si randunicilor. Ziua ce se nastea era o zi de duminica, si nimic nu-i stirbise inca neprihanirea. "
Ca sa ajungem la aceasta tanara aflata pe patul mortii, ne intoarcem in timp vreo 30 de ani, pana in momentul cand Kustaa, tatal fetei, se casatoreste impotriva vointei familiei cu Hilma, o servitoare, asa cum insusi autorul a facut-o cu cea care avea sa-i nasca opt copii. In Finlanda rurala de la sfarsitul secolului XIX, detinerea unei ferme aducea prestigiu in comunitatea sateasca,  un prestigiu usor de stirbit prin casatoria cu o femeie de conditie sociala inferioara. Relatia celor doi incepe treptat sa se subrezeasca sub presiunea grijilor vietii de zi cu zi dar si a contratimpilor, a gandurilor carora nu li se da glas si raman sa macine, cauzand o instrainare treptata. Kustaa se simte coplesit sa descopere ca nu si-a luat doar o sotie, ci o intreaga familie pe cap, cu lipsurile si nevoile ei, asa ca ajunge sa priveasca de-a dreptul cu usurare nasterea unui copil mort. 
Este doar inceputul ruinei, ce continua lent pana cand Silja, ultima reprezentanta a familiei candva instarite, devine servitoare. Existenta ei pare sa se desfasoare intr-o ceata ce-i sterge din memorie evenimentele importante (in general triste, mortile celor dragi), pentru a pastra o senzatie de moment, cum ar fi reflectarea soarelui intr-o oglinda sau troznetul ghetii topindu-se. In peisajul rural in care-si duce traiul inocent, Silja are "o soarta zbuciumata", cum se subintituleaza romanul, de care fie nu pare sa fie constienta, fie o accepta cu resemnare si cu sentimentul fatalitatii, in timp ce continua sa viseze la marea dragoste, ca orice adolescenta. 
Este reconfortant din cand in cand, in doze mici, sa gasesc un scriitor ce impleteste idilicul pasunist romantic cu realismul si asprimea lumii fizice satesti, deloc prietenoasa, poezia naturii cu limba ascutita a satului, gata sa condamne pe nedrept orice intuieste ca s-ar ascunde dincolo de peretii caselor, ratiunea si instinctul. Daca aminteam de Rebreanu la inceput, am facut-o pentru ca Sillanpaa are aceeasi abordare intelectuala a lumii satului, in care proprietarea confera individului valoare adaugata, aceeasi privire detasata si obiectiva.  Pe alocuri,  viziunea asta pare sa-i faca un deserviciu, sau asa am perceput eu. Pentru ca aceasta distanta pe care o pune intre el, naratorul, si personaje transforma incercarea de a accentua trairea individuala unica in detasarea data de repetabilitatea unui ciclu reluat de atatea si atatea familii, intr-o lipsa de empatie cu subiectul sau.
Cartea m-a lasat cu o nedumerire: daca in 1939 rusii nu ar fi invadat Finlanda, ar mai fi luat acest scriitor premiul Nobel? Si ma tem ca intrebarea s-a tot perpetuat in timp, periodic, pana in zilele noastre: daca in 2015 Bielorusia nu ar fi fost ultima dictatura din Europa, Svetlana Alexievici ar mai fi luat premiul Nobel? Nu am citit, poate femeia scrie bine, incisiv, cum spune juriul, "a monument to suffering and courage in our time", dar mi se pare trist, oricat de minunate si politic corecte ar fi intentiile, ca un premiu acordat literaturii sa fie decernat de prea multe ori ca "premiu pentru dizidenta", de data asta unei autoare mai cunoscute pentru lucrari de non-fictiune. Nu stiu, e ca si cum ai da Oscarul pentru cel mai bun film artistic unui documentar...
Timpul va vorbi pentru Alexievici, asa cum a facut-o si pentru Sillanpaa, daca a fost doar o conjunctura favorabila.  La vreo 80 de ani de la decernare, ne dezvaluie acum un nume poate mai cunoscut printre astronomi, ca asteroid, decat printre cititori, o stea care a stralucit intr-o imprejurare istorica favorabila si apoi s-a pierdut in uitare, lasand in urma in 2015, o senzatie puternica de déjà lu. Cu toata atractia mea pentru Scandinavia pe care fundalul de reconstituire a atmosferei unei epoci mi-o satisface intr-o oarecare masura, nu am putut sa-mi alung senzatia de scris prafuit, prizonier al timpului sau.

Wednesday, 18 November 2015

Om + caine = love


Lucy Dillon - Catei pierduti si oameni singuri

Dupa saptamani in care am avut sufletul tepos ca un ciulin, ars si apoi ranit de mascarada politica ce a confiscat din nou idealuri, strans in fata corectitudinilor politice si incorectitudinilor religioase, dupa zile in care lecturile mi s-au limitat la ultimele informatii online, aveam nevoie de o carte pufoasa, care sa ma mangaie si sa dea din coada prietenos la mine, sa-mi linga delicat mana, pentru a ma debloca. O carte usor de citit, printre randurile careia gandurile mai pot sa si zboare, dar capabila sa imi atenueze incordarea, tristetea, sa-mi reactiveze sentimentele pozitive. Aveam nevoie de o carte care sa fie, pe plan literar, echivalentul prezentei Pamelei in viata reala, sa-mi ofere starea aceea de liniste si bine data de afectiunea sincera si neconditionata.
Nu e o carte care vrea sa uimeasca prin originalitatate sau calitati literare, ci una care arunca in cititori cu valuri de tandrete si cute-osenie. Intram direct, de la prima pagina, in subiect, alaturi de Rachel, o londoneza proaspat ramasa fara slujba si fara iubit, ce primeste succesiunea unei matusi pricepute in a combina oamenii cu cainii potriviti. Pe langa o casa mare, mostenirea include si un adapost pentru caini, un cadou personal, pe Gem, un border collie ce o fixeaza atent cu ochii lui albastri, si secrete de familie, genul de lucruri pe care oricine le poarta in suflet de-a lungul vietii si nu gaseste niciodata momentul sau persoana careia sa i le impartaseasca, dar erup dupa moarte din dulapuri si sertare, atunci cand urmasii incep sa faca ordine. Evident ca nu are cum sa fie o carte fara cusur din moment ce miza ei e una sentimentala si nu se sfieste sa ingroase cu un marker roz fictiunea. Orasul in care ajunge Rachel este populat doar cu oameni draguti, sufletisti, amabili, bine intentionati, gata sa-si ofere ajutorul. Dar m-a gasit fix in momentul cand aveam nevoie de o carte pozitiva, de vorbe frumoase, de o lume blanda si pasnica, departe de realitatile autohtone in privinta protectiei si ingrijirii animalelor si de conflicte ce ma determina sa-mi doresc sa incetinesc rotatia nebuna a Pamantului, ca sa cobor pe o alta planeta.
 Cu fiecare catel ce-si gaseste stapanul potrivit, cu fiecare stapan ce nu se gandea ca si-ar dori un catel, dar ajunge sa inteleaga cum ii infrumuseteaza viata, ce sprijin ii ofera in momentele de tristete, cate ocazii zilnice de a zambi iti da un ghem de blana, cu toate poznele lui, cand roade incaltarile sau da navala in pungile de cumparaturi, m-am atasam tot mai mult de personajele patrupede. Un cuplu coplesit de tristetea de a nu avea copii, o mama singura cu doi copii, niste batrani care nu-si mai doreau alt caine pentru a nu trece iar prin sfasierile sufletesti lasate de absenta celui dinainte, barbati si femei care se considera prea ocupati, prea egocentrici, prea prinsi de rutina vietii lor pentru a o imparti cu un animal ajung sa-si regaseasca sentimentele pozitive, sa inteleaga ca nu ei sunt cei care salveaza un caine, ci el ii salveaza pe ei, dandu-le ocazia sa-si recapete umanitatea.
Mai mult decat iubitorilor de caini, oricum cuceriti, cartea li se adreseaza celor care nici nu stiu ca-i iubesc ori celor care ezita, din motive practice, sa adopte unul. E drept ca lasa par, ca e un suflet in plus de nevoile si tabieturile caruia trebuie sa se tina cont, si ca timp si ca buget. Dar e greu de inteles pentru cei care nu au avut niciodata caine ce inseamna o iubire mai presus de cea umana, devotamentul si recunostinta unui animal salvat. Si sper sa convinga parinti care inca ezita la rugamintile copiilor de a le lua un catel, gandindu-se ca e o alta sarcina pe langa cele zilnice, persoane singure care-si inchipuie ca un animal le va limita posibilitatile de miscare ori cred ca nu are rost sa-si ia un caine pe care sa-l lase singur toata ziua. E un aspect care conteaza pentru unele rase mai mult decat pentru altele, dar pentru orice catel luat de pe strada sau dintr-un adapost e mult mai important, oricat ar ramane singur, momentul de entuziasm nebun cand stapanul ajunge acasa. Li se adreseaza si celor ce ar dori sa se rezolve problema cainilor vagabonzi dar, adoptand unul, ar contribui ei insisi la rezolvarea ei. Si ar castiga un prieten pe viata, un suflet recunoscator care nu ar sti cum sa se dea peste cap sa le faca pe plac. 
In Anglia, cainii de la adaposturi sunt de rasa, cu trasaturi si temperamente bine imprimate in gene. Maidanezii nostri au avantajele lor: docilitate, adaptabilitate si rezistenta mai mare la boli, flexibilitate fata de cerintele si nevoile stapanilor, generozitate. Sunt la fel de frumosi si la fel de buni ca si cainii cu pedigree, insa mai ascultatori si au unicitatea lor. 
Cainii spun multe despre oameni. Unii seamana fizic, altii isi dezvaluie caracterul prin prisma animalului ales. De exemplu, un barbat care merge la adapost sa-si ia un cocker se intoarce cu un canis. Concluzia ar fi ca niciodata nu stii ce ti se potriveste pana nu iti apare in fata... 
La sfarsit, avem un interviu cu autoarea, in care ne spune cum o ajuta in a-si gasi inspiratia bassetul sau, Violet, un test amuzant, "Ce catel ti-ar alege Dot (matusa priceputa in combinatii umano-canine)?" (mie cica cocker din cele 4 variante, nu multumesc, raman cu rasa unica Pam!), 5 motive pentru a adopta de la un adapost (desi nu regret deloc alegerea de a adopta dintr-o padure, din varf de munte, un catel care s-a dovedit foarte educat si civilizat, le recomand celor nehotarati o vizita la un adapost) si cateva site-uri utile, inclusiv din Romania, pentru cei care vor sa adopte un caine. 
Daca aveti timp, mergeti sambata la lansarea de la Gaudeamus, daca nu, gasiti cartea si in librarii. Cititi-o si poate va va aduce nu doar un zambet, ci si gandul de a va infrumuseta viata oferind iubire. Indiferent cate persoane o primesc, mai e mereu loc si pentru un suflet necajit. Poate cartea viitoare o veti citi, cum fac eu de multi ani, in compania unui prieten canin (care, din pacate, s-a prins ca-i fac poza si s-a ridicat de pe coperta, unde isi latise falcile confortabil). 
Si ce alt semn de carte putea fi mai potrivit?!
  

Friday, 13 November 2015

Ce putem face noi?

  
Prietenul meu e bine... Va fi si mai bine. Deja face misto ca bandajul infasurat in jurul capului s-a redus acum la o cipilica si i se pare ca arata oribil. De fapt, nici nu-i sta rau la barba lui stufoasa si neparlita. Il doare mana cu grefa si lumea din jur, de la doctori si asistente pana la prieteni, se bucura. Inseamna ca nervii isi reintra in drepturi, ca isi reia functionarea normala. Ar fi fost cam nasol sa trebuiasca sa i se amputeze niste degete, nu? Dar ar fi totusi mai bine decat o mana paralizata total, cai respiratorii arse sau  incapacitatea de a folosi anumite parti ale corpului... Cam asa priveste lucrurile! Cinic si optimist. Cam asa ne ajuta ei si pe noi, cei din jur, sa le privim. A fost urat, a fost dureros,  pentru cei (pe) care ii cunoastem va continua sa fie... Mai ales cand vor reveni printre noi si vor afla mai multe: cum am privit noi ce li s-a intamplat lor, cum am incercat, invocandu-i, sa facem o revolutie doar pentru a ne resemna dupa vreo saptamana si pentru a vedea ca niste fotolii bine infipte au fost un pic zgaltaite dar nu pot fi aruncate pe geamul Parlamentului cu totul, in ce i-a transformat presa, ce s-a intamplat cu alti prieteni de-ai lor, ce au comentat unii si altii despre ei. Poate unii vor suferi de stres post-traumatic. Nu e un moft, ci o realitatea dureroasa, cu care s-au confruntat si soldatii intorsi din lupte... Si noi va trebui sa fim langa ei. Nu cei care au vazut in toata suferinta lor un simplu fapt divers (dar cine-i poate condamna? asa cum intotdeauna iti va fi mai apropiata si mai imprimata in suflet o tragedie intamplata in vecinatate decat una petrecuta la mii de kilometri distanta, la fel si aici ceea ce pentru unii va deveni un fapt divers pentru altii va ramane intiparit in minte mereu ca ziua in care si-au pierdut prieteni, rude, copii sau in care alti prieteni, rude, copii au obtinut cicatricile care le vor aduce mereu aminte de seara aceea de sfarsit de octombrie). Ci noi, cei care ne bucuram cand ii vedem pe cei care "au scapat", intelegand, dar fara sa stim exact, ce inseamna imaginile imprimate pe retina lor toata viata...
Ce putem sa facem noi pentru ei, pentru cei care vor reveni printre noi?!  Pana cand se va intampla, sa ajutam cum putem. Poate si voi, la fel ca si mine, aveti impresia ca nu puteti face prea mult, dar orice gand, cuvant si gest conteaza, de la o vorba buna pentru prietenii din spital sau pentru prietenii prietenilor din spital pana la o donatie, un cuvant impartasit mai departe, o strangere de fonduri.... Sambata va fi un concert la Arenele Romane din Bucuresti. Vor canta niste trupe. Nu ca sa fie mediatizate, nu ca sa isi gaseasca noi fani, ci cu un nod in gat, incercand sa-si ascunda cat mai bine, pentru public, tristetea de a fi pierdut oameni apropiati sau de a-i sti pe alti oameni apropiati suferind. Pretinzand ca "noi am venit sa va cantam si voi ati venit sa ne ascultati", desi stim ca "noi" cantam cu un nod in gat, gandindu-ne la prieteni care s-au imputinat si la prieteni care sufera si ne bucuram ca poate sa-i doara iar "voi" de fapt nu ne ascultati pe noi, ca nu prea va arde in momentele astea, ci ati venit ca sa-i ajutati cumva pe ei, pentru ca va simtiti neputinciosi dar nu vreti sa ramaneti asa, ci sa faceti ceva, cat de putin. Biletele se pot cumpara de aici. Nici nu este nevoie sa fiti prezenti, poate fi un "bilet" simbolic care va ajunge cu siguranta, spre deosebire de alte strangeri de fonduri, la oamenii care au nevoie.

Tuesday, 10 November 2015

Cum i-a citit Calvino pe clasici?


Italo Calvino - Perché leggere i classici 

Credincios ideii ca scoala si universitatea ar trebui sa ne ajute sa intelegem ca nici o carte care vorbeste despre o alta nu poate spune la fel de multe ca si cartea in cauza, desi fac tot ce pot pentru a ne convinge de contrariul, Calvino propune in eseurile sale o abordare relaxata, cu placerea si entuziasmul impartasirii volumelor si autorilor care i-au marcat existenta. Nu spun "dragi", pentru ca el insusi marturiseste raportul de opozitie, de contrazicere cu unii dintre ei. 
E un pic ciudat sa vorbesc despre o carte care vorbeste despre carti, parca as fi in La Réproduction interdite  al lui Magritte, unde eu, de peste umarul lui Calvino, il privesc pe el privind spre clasici.  In general, am probleme cu vocea autoritatii ostentative, care incearca sa-mi spuna raspicat cum sa interpretez o carte, un film, cum sa ascult un album, etc... tind sa fac exact pe dos decat mi-ar impune cineva, eventual sa preiau un punct de vedere in care nu cred doar de dragul opozitiei. Dar pentru ca e o voce pe care o respect si nu ma abordeaza de sus, de la nivelul eruditiei (incontestabile, de altfel), ci ma ia prin invaluire, subliniindu-mi aspecte mai putin batatorite de interpretarile critice, i-am dat cu placere ascultare, din dorinta de a intelege, de a descoperi, de a ma apropia de o lume care nu-mi este foarte familiara (mai ales cand iese din sfera limbilor romanice), aceea a literaturii de dinaintea secolului in care m-am nascut. Prea rar i-am vizitat pana acum pe domnii din Antichitate care ma priveau incruntati de pe socluri, cu ochii lipsiti de expresie, dar mustrandu-ma parca pentru ignoranta. Poate ar fi cazul, chiar daca nu in limba lor materna, cum mi-as fi dorit, bruma de latina invatata prin scoli si deja uitata nu-mi permite, iar cu greaca n-am avut un contact mai profund decat tzatziki me souvlaki ke ouzo, evharisto. Poate ii voi revizita vreodata pe clasicii cititi din obligatie scolara. Desi obligatia am simtit-o doar fata de aceia pentru care nu am dezvoltat alte sentimente decat "l-am bifat si pe asta pentru examen".  Va trebui atunci sa-i multumesc lui Calvino, care m-a convins ca numai noi ne schimbam in timp si cartile raman aceleasi, ca este cazul sa acordam un timp al vietii adulte vizitarii lecturilor tineretii.
Volumul de fata cuprinde articole despre clasicii "sai", intr-o selectie post mortem a sotiei, Esther. Sunt 35 de texte, majoritatea publicate in anii '70-'80, 4 din anii '50 si 2 din anii 60', reunite pentru prima data in volum in editia din 1991. 
Ce mi-a placut de la primul text este ca Italo Calvino nu incearca sa te traga de urechi ori sa te mustre subtil pentru lacune, ci alege un unghi din care incearca sa-ti starneasca interesul pentru cartea in cauza. Pentru Odiseea, isi bazeaza consideratiile pe motivele basmelor populare, insuflate de pasiunea sa pentru povesti italiene, pe care le-a cules si transcris din dialecte. Mi-a trezit curiozitatea pentru Anabasis-ul lui Xenofon, spunandu-mi ca este ca un film documentar de razboi, unde se trece de la o reprezentatie vizuala la alta, infatiseaza costume exotice, dar si aventurile mercenarilor greci infranti, o hoarda flamanda de 10000 de oameni ce-si croieste drumul spre casa prin teritoriile dusmane, prezentand cartea ca pe un jurnal de calatorie, de strategie, diplomatic si logistic. Chiar vreau sa o citesc!
Mi-a punctat in Naturalis Historia  lui Pliniu (pe care am placerea de a o detine in editia publicata de Polirom, rasfoiesc din cand in cand cate un volum, spicuind fragmente, ca dintr-o enciclopedie), cartile pe care le considera cele mai atractive pentru cititorul mediu, ca mine: II, III si VIII. Si VII, vazut ca un Guiness Book. Pentru inceput! Nu m-am putut abtine si le-am rasfoit mai mult, alte cateva ore de mirare si incantare.
Acum, cand scriu, iau Naturalis Historia, am nimerit volumul II  o deschid la intamplare citesc: "Cand se lasa seara, in stup se aud tot mai putine zgomote, pana cand o albina zboara in jurul stupului si, cu acelasi zumzait cu care le-a trezit, le da porunca sa se odihneasca. Si acest lucru are loc conform disciplinei militare. Atunci toate albinele amutesc pe data. 
Ele construiesc mai intai casele pentru plebe, iar apoi pe cele pentru regi. Daca exista speranta unei recolte imbelsugate, adauga si niste adaposturi pentru trantori. Acestea sint cele mai mici camarute, cu toate ca trantorii sint mai mari decat albinele." Nu-i asa ca-s simpatice :)? Si culmea e ca in sase volume, oriunde ai deschide, gasesti comori ascunse. Chiar daca unele nu mai au acum relevanta stiintifica, starnesc imaginatia (cum ar fi sa ne povesteasca in zilele noastre cineva, intr-o lucrare cu pretentii academice, despre inorogi?! Pliniu facea asta cu centaurii), catalogheaza tot ce misca, compileaza date, filozofeaza, e si poet si om de stiinta, penduland intre unicitatea naturii si nevoia de a gasi in ea un pattern, o ordine.
Daca as scrie despre fiecare autor cateva observatii de-ale lui Calvino si comentariile mele pe marginea lor, n-as termina nici maine, asa ca incerc sa comprim in cateva idei. Unele alegeri m-au intrigat, de exemplu Ariosto si Cardano, acolo unde i-as fi vazut pe Dante si Boccaccio. Altele m-au descumpanit, fiind vorba despre Gianmaria Ortes, un venetian semiobscur de care aflu acum, Carlo Emilio Gadda sau Francis Ponge. Altele m-au uimit prin ceea ce subliniaza. Pe Voltaire il vede ca pe un precursor al tehnicilor cinematografiei comice, pe Diderot il compara cu Kundera, pe Cyrano de Bergerac mi-l prezinta  drept precursor al SF-ului, vizonarul ce vorbeste printre altele de "cartile sonore": se incarca un mecanism, se pune un ac pe capitolul dorit si sunetele ies printr-o palnie. Patefonul avea sa apara doua secole mai tarziu, nu mai zic de audiobook-uri. Volumul lui Cyrano este unul dintre cele  cumparate in urma recomandarilor lui Calvino, o sa va povestesc dupa ce-l citesc daca am facut bine. M-a amuzat cenzurarea lui Mark Twain de catre nevasta. Pentru a-si salva substanta textului, introducea in prima versiune, corectata de sotie, tot felul de obscenitati, ca sa-i dea o tinta usoara :). Sunt, inevitabil, si autori cu care daca nici macar Calvino nu a putut sa ma ajute sa rezonez, cauze pierdute pentru mine.
Nu mai amintesc aici de autorii secolului XX, ei au inca un statut privilegiat. Hemingway, Pasternak sau Borges sunt mai cititi decat domnii acestia pe care Calvino mi i-a readus in atentie, aratandu-mi ca tocmai prin asta sunt clasici, prin faptul ca fiecare generatie le poate percepe noutatea.
Inchei cu cuvintele autorului, care spun esentialul, un corolar la motivele expuse in primul text al volumului: "sa nu credeti ca ar trebui sa cititi clasicii pentru ca "servesc" la ceva. Singurul argument care se poate aduce este ca a-i citi pe clasici este mai bine decat a nu-i citi". Cam cum spunea Socrate cand, inainte de a-si primi cucuta, invata sa cante la un instrument muzical si a fost intrebat la ce-i folosea si a raspuns "Ca sa stiu si asta inainte sa mor", raspuns pe care l-am adoptat cand ma mai intreaba cineva ce-mi veni sa invat limba pe care o invat.

Friday, 6 November 2015

O voce din strada


Vreau sa vorbesc. Pentru cei care n-au fost, pentru cei care nu sunt in Bucuresti si primesc informatii prin intermediul canalelor oficiale, pentru a-l contrazice pe acel amic care, lucrator fiind la o televiziune, contesta puterea surselor informale de a se face auzite, clamand cu convingere ca "informatia suntem noi, presa, si la voi ajunge tot ceea ce vrem noi sa ajunga", ca Facebook-ul nu are putere decat intr-un cerc restrans, cel al "prietenilor", si e nevoie de un jurnalist, de o voce cu un statut social confirmat, pentru a o prelua si a-i da audienta mai larga, in timp ce incercam sa-l combat cu forta de impact a share-urilor (ironia sortii, am ajuns eu sa sustin Facebook-ul in fata cuiva!), a marturiilor personale si dezinteresate ale unor oameni nemanati de interese politice. 
Cum se vede "strada" la fata locului?! Eterogena. Cu oameni marcati de pierderea unor prieteni si de  starea altora (am vorbit cu un amic internat, m-a linistit ca este "usor ranit"; in conditiile in care usor inseamna o grefa de piele si riscul incapacitatii folosirii unei maini, pentru sanatatea mea mentala e mai bine sa nu incerc sa-mi inchipui ce inseamna mai grav), cu oameni iesiti din compasiune si solidaritate, dar si cu oameni veniti sa-si strige ofurile (Romania mare, monarhia, etc.), cazute in context ca niste nuci intr-un perete oricum incarcat de sarcini presante de rezolvat, dar daca tot se pune de-un protest, de ce nu? Cu manifestanti de profesie, inarmati cu portavoci si megafoane, cu membri ai galeriilor de fotbal veniti cu vuvuzele, ca tot e rost de-o adunare, cu domni la costum cu aspect de "cadre", dar si cu tineri idealisti convinsi de forta multimii de a strivi o clasa politica pentru a construi alta, cu sceptici sperand ca macar ceva, cat de putin, sa se urneasca in directia buna, dar si cu maturi si varstnici ce se simt datori sa iasa pentru ca macar urmasii lor sa ajunga sa traiasca in tara la care visau acum 26 de ani. Cu dubiosi cu chip de hoti de buzunare invartindu-se ca doar-doar le-o pica si lor niste maruntis, cu oameni iesiti la socializare ca sa nu stea in casa daca tot se intampla ceva pe-afara, dar si cu oameni hotarati, scarbiti sa tot dea spaga, sa taca in fata coruptiei, acei responsabili care, inainte de a-i blama pe cei din jur, "sistemul", se blameaza pe ei insisi pentru ca nu au facut tot ce le statea in putere ca sa-l schimbe, chiar daca nu le sta mai mult in putere decat sa iasa in strada, sa fie prezenti, sa-si strige nemultumirea. Cu membri ai partidelor politice care incearca sa deturneze in favoarea lor o nemultumire generala, sa arunce in curtea celorlalti vina si sa iasa ca paduchii in fata grabindu-se sa strige "Anticipate!". Nu, nu vrem anticipate, ne-am saturat de rotatia asta a cadrelor, de pleaca ai nostri vin ai nostri, ne-am saturat de PSD, PNL = aceeasi mizerie, ne-am saturat pur si simplu de voi, de mutrele voastre slugarnice in preajma alegerilor si arogante in restul timpului... Vrem oameni noi ca sa mai putem spera in vremuri noi! 
Cum arata strada?! Confuza in absenta unor lideri acceptati fara retinere, prudenta, atenta, suspicioasa, incordata, vie. Nu-si doreste ca si aceasta revolutie sa-i fie confiscata. Unii incearca sa o faca, sa manipuleze, sa deturneze multimea de la scopul initial. 
In copacul de langa Universitate se vede un individ (din pacate eram prea departe pentru a i se putea distinge trasaturile in poza) cu o portavoce in mana care incepuse sa strige la un moment dat "Jos Kovesi, jos DNA"! A fost intampinat cu priviri ostile si nimeni nu a percutat la lozinca lui, asa ca in scurt timp s-a facut nevazut.  De cele mai multe ori nu le iese, uneori da, si atunci ne vedem redusi din nou la statutul de cifra menita sa slujeasca unor interese sau altora. Cum s-a intamplat miercuri, cand propenelisita Digi anunta 35.000 de oameni iesiti la protest (mai multi decat au fost in realitate) sugerand varianta anticipatelor, in timp ce din multime diversi lideri de moment plimbau oamenii de colo-colo, pentru a disipa grupul mare, dandu-le altor televiziuni ocazia de a prezenta palcuri-palcuri si a spune ca de fapt nu-s prea multi oameni. Adevarul era pe la mijloc.  Aseara am fost cam 10.000, poate 15 in punctul maxim. 



Daca ar fi sa rezum interesele "strazii" la punctele principale, nu-s chiar asa de multe cum par. Cel mai greu de realizat ar fi schimbarea totala a clasei politice.  Nu avem bazele legale pentru a face asta, dar asa cum s-au gasit mereu solutii si s-a abuzat de tot felul de ordonante "de urgenta" cand interesele de partid o cereau, ma gandesc ca si acum, cand interesele nationale o cer, s-ar putea rezolva cumva. 
Apoi, rezumand: 
- legi simple si eficiente, care sa nu ne puna in imposibilitatea respectarii lor fara a da spaga sau fara a urma o procedura lunga si descurajanta;  intoleranta fata de coruptie;
- 300 de parlamentari, cum am votat prin referendum, in loc de 600; din partea mea, sa fie 30, atata timp cat la vot se urmeaza linii de partid si nu misca unul in front in fata liderului, sunt doar balast inutil; 
- Daniel, du-te dupa Viorel... si ia-l si pe Ciorbea cu tine! Pentru ca institutiile pe care le reprezentati sa aiba credibilitate, au nevoie in fruntea lor de Oameni, nu de un preafericit imun la durere, nici de o marioneta avocat al nimanui. 
- eliminarea statutului preferential (incluzand pensii nesimtite, privilegii bugetare ale alesilor), impozitarea Bisericii, depolitizarea institutiilor, fara numiri politice ale magistratilor, procurorilor, functionarilor publici;
- eliminarea imunitatii parlamentare si interdictia de a ocupa functii publice pentru cei care au fost condamnati penal; 
- punctul 8 de la Timisoara; chiar daca multi din cei vizati au murit ori s-au retras din viata publica intre timp, inca se mai poate face curatenie pe baza lui; 
- guvern tehnocrat. 
Sunt lucruri de bun-simt, normale, posibile. Sunt lucruri care ar trebui puse pe tapet la intalnirea cu presendintele. Apropo de care, prin multime se zvonea ca s-ar fi stabilit deja reprezentantii strazii. Asta pe la ora 21, desi se anunta ca propunerile se primesc pana la 24. Mi-a trecut pe la ureche, sper ca nu am auzit bine, numele doamnei Cretulescu. Nu, o jurnalista de la postul lui Ghita nu are cum sa fie reprezentanta "strazii"... Continui sa sper ca nu am auzit bine... Ar trebui sa-mi recunosc infrangerea in fata amicului de la inceput, sa accept ca, pana la urma, ei fac jocurile si caracatita politica e prea bine infipta in presa si, daca tai un sfert de tentacul, se regenereaza...
Niste baieti au vrut sa lanseze un album si au pornit o revolutie. Un foc a starnit un altul, mult mai mare, care sper sa mistuiasca nepasarea, coruptia, "merge si asa"-ul traditional, aroganta si nesimtirea guvernantilor, imbuibarea patriarhala, oportunismul, traseismul politic. Pentru asta iesim in strada cei mai multi! Nu ca sa ne intalnim, nu ca sa socializam, nu ca sa perturbam circulatia, ci ca sa fim vazuti si auziti. Pentru a da un sens absurdului, pentru a spera ca, desi nu-i putem aduce inapoi, moartea lor nu a fost inutila.
We’re not numbers, we’re free
We’re not numbers, we’re free, we’re so alive, so alive
Cause the day we give in is the day we die, the day we die.

Tuesday, 3 November 2015

In cautarea absentei


Cees Nooteboom - Ziua Mortilor

Printr-o coincidenta nefasta si rau prevestitoare in privinta titlului, am inceput sa citesc cartea vineri seara, pe 30 octombrie. Printr-o alta coincidenta, am terminat-o pe 2 noiembrie, cand traditia catolica sarbatoreste ziua sufletelor din Purgatoriu, pentru a le usura calatoria spre Rai. Este o zi de comemorare si amintire, care in Mexic se imbraca in culori exuberante, preluand  traditia azteca a cultului zeitei regatului subteran, Mictecacihuatl. 
A fost cartea care m-a insotit in zile de soc si revolta. Am citit-o cu neputinta si resemnare, cu durere si furie, ridicand un zid intre mine si lumea de afara, unde din corul armonios de caldura si compasiune izbucneau voci disonante, isterice si incarcate de ura, tocmai din randul celor care, declarativ, ar fi trebuit sa-si insuseasca cel mai bine iubirea aproapelui. Am citit-o si am meditat, m-am intrebat, am dizolvat putin in ea nodul din gat si ghemul din stomac, dar a fost imposibil sa nu o asociez probabil cu cele intamplate, sa nu-mi vorbeasca altfel decat ar fi facut-o in circumstante diferite.
Arthur Daane, personajul principal, este un producator olandez de filme documentare. De cand sotia si fiul i-au murit intr-un accident de avion, cutreiera lumea dintr-un capat in altul, acceptand si slujbe ocazionale de cameraman, fiind oriunde si nicaieri, un Ulise ce-si cauta drumul spre casa, spre tarmul parasit, printre chemarile sirenelor ambulantelor, sub privirile ocrotitoare ale statuii zeitei Atena ori sub sfichiuiturile darului lui Eol, vant de iarna inghetat, dar mereu insotit de credinciosul si atentul Argos, camera sa de filmat. Il gasim pe strazile Berlinului, un oras la fel de sfasiat sufleteste ca si el, unde rasuna ecourile vocilor trecutului, intr-o zi friguroasa de iarna, ratacind si gandindu-se la prieteni, la diferentele dintre tara natala si  Germania, la natura umana, incercand sa-si aline senzatia de gol si transparenta, de neparticipare la lumea reala a orasului ce-si poarta ranile fascismului si ale consecintelor lui, concentrandu-se asupra zapezii care sterge diferentele. Filmeaza trotuare, strazi, urme de pasi in zapada. Filmeaza roti, pentru a surprinde dinamica miscarii. Filmeaza umbre.
Si in tot acest timp se gandeste: la o vacanta in Grecia, chiar in Itaca, impreuna cu familia, la ultimele clipe traite impreuna, la conversatiile avute cu cei apropiati. Se intalneste cu prietenii, oameni curiosi si pasionati de istorie, arta si filozofie. Discutiile iau mai mereu forma unor controverse, abordand subiecte vaste: femei, estetica, religie, istorie, muzica, politica. Arthur observa, asimileaza, isi aminteste si incearca sa inteleaga. Cunoaste o femeie care, ca si el, fuge de propriul trecut, refugiul ei fiind intr-o epoca indepartata din istoria Spaniei, pe urmele unei regine din secolul XII. Ca si Berlinul, orasul care-i reuneste, olandeza cu trasaturi berbere este insemnata cu o cicatrice. In ciuda atractiei resimtite, povara amintirilor fiecaruia este prea coplesitoare. Cei doi fug in directii opuse, de celalalt si de sine insusi, nu poate fi vorba despre o relatie normala in aceasta carte unde nimic nu este normal in sensul de comun, banal, obisnuit.
Gandurile curg incet, topindu-se unele in altele, textul se dezvolta molcom pentru a te arunca pe nepregatite in mijlocul unei dispute, ca un carusel. Am citit-o ca pe o scrisoare de mana, simtind nevoia sa zabovesc asupra buclelor literelor, sa le aprofundez, sa verific inca o data daca am deslusit ce se ascunde in spatele cuvintelor. Numai cu rabdare poti cuprinde toata stralucirea lor. Nu este pentru cititori superficiali, in cautare de actiune, dar e ca o mina de aur a gandirii, in care cu cat sapi mai adanc dai de noi asocieri si intelesuri. Pentru Arthur, lumea intreaga e o referinta, totul trimite la ceva, si intreaga carte e plina de simboluri, de sensuri duble, de aluzii mai voalate sau mai fatise. Printre capitolele dedicate celor ancorati in timpul trairii, se intercaleaza gandurile fiintelor de lumina, entitati atemporale ce capata glas la persoana I plural, ca un cor antic omniscient, completand gandurile si gesturile eroilor.
Ziua Mortilor pare fara inceput si fara sfarsit, ca o paranteza in timp, oricand actuala, ca si cum este si nu este aici, incercand sa cuprinda, in succesiunea ei de momente, omul si intrebarile lui,  situandu-l in memorie si in istorie. Nu in acea istorie faptica, formata din cifre, care mai mult ne indeparteaza decat ne apropie un eveniment, ci in cea vazuta ca o compilatie de fictiuni si franturi de adevaruri personale ce-si capata substanta numai atunci cand martorii care o viciaza cu subiectivitatea lor au disparut, asa ca prezentul ne apare invaluit intr-o ceata, ca strazile Berlinului hibernal.
Este o carte de o frumusete depresiva, meditativa, care m-a gasit in cel mai potrivit moment. Mi-a rasunat in minte ca o coloana sonora a ultimelor zile, formata din sincope, taceri, eliberari furtunoase, caderi, nostalgii topite in acorduri prelungi, alcatuind o melodie dark ce dilueaza tonurile apocaliptice in tristete, estompeaza neputinta si canalizeaza revolta spre dorinta de regasire, cum sper ca si glasurile justitiare si vindicative se vor dilua nu in resemnare, ci intr-o reasezare a mentalitatilor, intr-o vindecare sociala. Suntem doar detalii ale unei memorii din care candva vom disparea complet, acele detalii sacrificate de istoric in defavoarea datelor si cifrelor, dar tocmai noi, detaliile, impreuna, am putea sa dam un sens absurdului perceput... Putinta voastra de a exista in timp este derizorie, putinta voastra de a gandi in timp este inepuizabila.


P.S.: Nu am uitat de Calvino, voi reveni la el, dar Ziua Mortilor a avut o amprenta atat de puternica asupra mea incat am simtit nevoie sa va impartasesc imediat gandurile. E senzatia aia de descoperire a unui mare autor (multumesc, A.!) din care vrei sa imparti si celorlalti (sper ca n-am indepartat potentialii cititori cu "nu-i roman de actiune"). Daca as convinge macar un singur om ca e musai sa o citeasca si sa aflu apoi ca i-a placut m-as bucura mult.