Tuesday, 29 December 2015

Berlangganan Sekarang!


Shaun the Sheep ( TV series 2007 -)

Nu stiam de serialul de animatie cu Shaun pana sa apara "the movie". Asa am sapat si am aflat ca exista patru sezoane si ca seria (ca si filmul) e produsa de Aardman Animation, cei cu Flushed Away, Wallace and Gromit, Arthur Christmas si alte minunatii animate. Este un stop motion derivat din Wallace and Gromit,  ce-l are in centru pe Shaun, un miel naravas. Alegand solutii imprevizibile pentru a rezolva problemele aparute in viata de zi cu zi a turmei, isi baga confratii in tot felul de buclucuri, de multe ori cu complicitatea sau spre disperarea lui Bitzer, cainele de paza. Cu totii traiesc la o ferma din Anglia, impreuna cu stapanul lor care, atunci cand isi pierde ochelarii, e orb ca o cartita. Impreuna cu ei, mai sunt trei porci cam... porci, rate, de obicei victimele nefericite ale peripetiilor turmei, gaini, vaca, o capra naravasa care rontaie tot, de la legumele din gradina pana la suruburi si roti din cauciuc, pisica si oaspeti ocazionali, precum vreun soricel, o cartita sau o domnisoara oaie ce devine prima iubire a lui Shaun, taurul furios, un turist ce-si instaleaza cortul pe pasunea lor si diversi alti musafiri nepoftiti si conflictuali. 
Este un film pentru mici si mari. Cei mici se vor bucura de o animatie cu animale poznase, cu personaje bine individualizate, ce-i vor amuza si binedispune fara sa incerce sa le faca morala. Cei mari se vor distra  si ei de intamplarile pline de umor ale animalelor de la ferma, ce pot fi savurate si in doze reduse, intr-o mica pauza dintre doua reprize de lucru. Sau de facut altceva, sa nu amintesc de lucru in zile de vacanta! Fiecare episod are 7 minute, sunt simple si directe, fara nimic care sa lungeasca artificial intriga, insa subtile si istete, cu gaselnite simpatice ce trimit la cultura pop sau la cliseele vizuale ale blockbuster-elor americane. Intr-un episod, de exemplu, mielul sugar al turmei mananca o rosie tratata chimic si se transforma intr-un veritabil King Kong, ce recreeaza scena de pe Empire State Building. In altul, Shaun devine un Superman zburator prin spatiu. Episodul cand fermierul decide ca oile trebuie sa fie tunse, spre disperarea lor, trimite cu gandul la The Great Escape. Si ma opresc aici, sa nu ma apuc sa dezvalui toate micile bijuterii ascunse in ceea ce incepe, de fiecare data, ca o zi normala si linistita de pascut, pentru a se termina cu oi zburatoare, oi cazatoare din copaci, oi emigrante in cocina purceilor, oi in razboi cu albinele, oi in piscina, oi devastand frigiderul stapanului, oi, oi, oi...
De neratat pentru iubitorii umorului britanic, vor gasi in fiecare episod motive sa rada, uneori cu lacrimi, pentru ca umorul lor este eficient, direct, stoarce maximul posibil din fiecare potentiala situatie comica ce ajunge la limita dezastrului si are mai mereu accente de farsa, de banc ingenios construit.
Serialul nu are dialoguri. Personajele se exprima prin onomatopee specifice iar cele umane, privite din punctul de vedere ovin si canin, mormaie si bolborosesc neinteligibil. De aceea a fost nevoie de mai bine de un sezon ca sa ma prind ca urmaream pe YouTube o versiune indoneziana. Mi s-a prabusit un mit cand am vazut ca genericul de inceput normal nu era cel cu Sondasip (fara diacritice) pe care il stiam eu, cum ii spuneau indonezienii lui Shaun the Sheep, si ca titlurile episoadelor nu erau cuvintele fara noima pe care le vedeam scrise pe ecran, ce mi se pareau atat de firesti in graiul animalelor. Dar seria continua sa ramana savuroasa asa ca va zic, cum am vazut ca scria la sfarsitul fiecarui episod, Barlangganan Sekarang! Adica "subscribe now", versiunea indoneziana e chiar mai haioasa decat cea britanica, mai in caracterul si in genul de umor cu tenta absurda al seriei.
Si, cum zice indonezianu', ca m-au starnit acum, SELAMAT TAHUN BARU tuturor! Sa cititi/vedeti carti/filme/locuri frumoase. Eu continui ca pana acum, fara norma (auto)impusa, fara topuri si clasamente, ca mi-e usor sa aleg un titlu din  5 sau 10, cum se face la Oscaruri, dar mi-e imposibil sa aleg 10 din mult mai multe, nu stiu cate, nu-mi place sa tin astfel de socoteli, am renuntat demult la obiective de bifat si liste cu New Year resolutions, lumea din jur e prea imprevizibila pentru asa ceva... Sa gasiti cat mai multe motive de bucurie si cat mai putine de intristare!
Gata, fug sa caut niste zapada, sa nu-mi rugineasca Licuriciul in dulap!

Saturday, 26 December 2015

Toate flacarile se sting pana la urma


Sigrid Undset - Kristin Lavransdatter

De cand am vazut aceasta animatie foarte misto (atentie, contine spoilere despre carte!), mi-am tot propus sa citesc romanul lui Sigrid Undset. Ma uitam la cele trei volume ingalbenite de pe raft, publicate in 1968 (nu le-ar strica o reeditare intr-o noua traducere, poate le-ar mai peria putin de aerul vetust, pastrand insa patina arhaica necesara) si am asteptat sa vina iarna ca sa ma apropii de ele. Nu siu cum se face - v-am zis ca ma enerveaza cliseul cu cartile "de vara" / "de iarna", ca si cum gusturile literare ale omului  s-ar schimba brusc de la un anotimp la altul - dar asa s-a nimerit, anul trecut cu Donul linistit, anul asta cu Kristin. Probabil imi creste apetitul pentru romane lungi cand ma tine vremea mai mult prin casa si lipsesc tentatiile exterioare (si cele solare, si cele hibernale). Asa ca imi place sa ma refugiez in lumi literare solide si amplu construite, care sa ma captiveze pentru mai mult timp, in carti elaborate, fresce sociale si istorice, stiti voi, de-alea unde nu le scapa nimic autorilor, de la descrierea peisajului pana la culoarea minteanului sau a suvitei rebele, ca ajungi sa afli si cu ce era unsa felia de paine de la o masa. Cu peltea de afine, in cazul de fata. Dar mesele obisnuite erau formate din "coleasa" si mi-a suflat DEX-ul ca asta este ori mamaliga (ceea ce nu prea cred, la nordici), ori un terci de grau (mai plauzibil), adica un fel de porridge. Si, invariabil, bere!
Deci mancam terci pe rupte, suntem in plin Ev Mediu, in Norvegia secolului XIV, cand salbaticia naturii inspira inca legende cu zane, spiridusi si iele, in ciuda afirmarii tot mai puternice a catolicismului ce inhiba credintele pagane, o vreme in care se pastreaza onomastica de sorginte norsa, prezenta acum doar in Islanda, ce formeaza numele de familie cu "fiul lui..."/ ''fiica lui... + prenumele tatalui". Kristin, eroina acestei saga, e fiica lui Lavrans, un proprietar instarit de pamanturi si turme. Pe parcursul celor trei volume publicate in ani consecutivi, intre 1920-1922 (Cununa, Stapana casei si Crucea), o vedem traindu-si viata intr-o epoca patriarhala, cand destinele fetelor erau aranjate de familie si orice nesocotire a randuielilor mostenite din strabuni si a celor mai noi, introduse de biserica, era repede pecetluita de comunitate cu insemnul pacatului, urmarindu-le intreaga viata. 
In primul volum, Kristin creste, are parte de primele tatonari ale iubirii, de o logodna desfacuta cu cel ce avea sa-i devina cumnat si o casatorie nedorita de parinti, in urma unei relatii interzise. Se lupta intre  nevoia de pace sufleteasca data de respectarea obiceiurilor si sentimentele sale navalnice. Cea de-a doua carte ne-o prezinta ca femeie casatorita, ce naste in decurs de 13 ani 7 baieti, plus inca unul ceva mai tarziu, gata sa-si piarda sotul in urma unor conspiratii politice. Intr-a treia... dar ce, credeati ca va spun chiar tot?! Destul cu ce se intampla, sa vedem cum.
Se moare des, se naste des, se strabat distante mari, peste munti si prin paduri, pe schiuri, calare ori pe jos. Scrisorile de la soti, frati, parinti ajung peste cateva luni, sotii pleaca de acasa cu lunile sau cu anii. Se traieste in case mari si intunecate, unde locuitorii dorm de-a valma, pe paie uneori, inveliti cu blanuri, bucuriile sunt rare si apar cand membrii familiei se strang in apropierea vetrei, la un butoi de bere, impreuna cu oaspeti veniti de departe. Si nu vorbim de niste coate-goale, ci de familii nobile, influente, inrudite cu regii scandinavi, mari mosieri. Laponii pagani sunt vazuti ca niste semi-salbaticiuni, femeile lor sunt considerate vrajitoare. Aflam despre felurile de mancare, deloc apetisante, jocurile practicate la serbari, felul in care se cresc copiii, judecatile preotesti, relatiile sociale in cadrul carora perceptia celorlalti ocupa un loc important si, in general, cartea ne da o imagine foarte detaliata a vietii din Norvegia Evului Mediu.
Senzatia cu care am ramas a fost aceea de lume atent construita, bogata in detalii de mediu, atmosfera, civilizatie. Mi s-a mai intamplat sa pierd sirul rubedeniilor, inevitabil intr-o epoca in care familiile se inmulteau ca iepurii, dar nu este atat de relevant, mai ales ca autoarea insasi mai are scapari, cand spune, de exemplu, ca un copil caruia i se da un anumit nume este primul din neam care il poarta, desi mai fusese unul inainte, care a murit suficient de repede incat sa-l uite. Ceva mai problematica a fost partea cu sincopele temporale.  Daca un capitol prezinta un episod relevant pentru devenirea personajului central (de exemplu accidentul surorii Kristinei in urma careia nu se va mai putea deplasa fara carje, sau pierderea bunului prieten din copilarie ce i-a fost ca un frate), in urmatorul sarim peste niste luni sau ani si se face sinteza celor petrecute in timpul nepovestirii. Cumva prin asta pierde din senzatia de fluiditate, de continuitate, ca o paranteza luunga, ce ne ajuta sa completam spatiile goale din derularea intamplarilor.  Un alt minus ar fi ca incearca sa jongleze cu argumente morale sau teologice, care nu-s chiar punctul forte al scriitoarei. Dar sunt din plin compensate cu partile reusite, protretele nuantate si detaliate (pentru ca umanitatea este in esenta aceeasi in dorintele si sperantele ei, insa modul in care ele-s percepute se schimba), atmosfera si decorul unei epoci, a comunitatii rurale, cu credintele si constrangerile sale, tesatura relatiilor si intereselor de familie si politice. Este o carte atat de vie incat nu are cum sa treaca pe langa cititorul interesat de cultura si civilizatie. Si nu are cum sa nu-l racaie putin, cu observatiile sale ce tin de modul de perceptie medieval al lumii. Cateva exemple:
"Copiilor neascultatori Dumnezeu nu le harazeste fericirea, iar tatal tau, dupa cum iti dai seama, a chibzuit ce e mai bine pentru tine."
"Nu, ea nu se bucurase ca ramasese iarasi grea si i-a spus-o si parintelui Eiliv. Acesta o mustra foarte aspru pentru felul ei lumesc si lipsit de iubire de a gandi."
"Nu prea avusese multe (vesti) in anii acestia - doua scrisori de la sotie, cu vesti care se invechisera pina sa ajunga in miinile lui. Parintele Eiliv  le scrisese pentru dinsa; desi stia sa scrie bine si frumos, totusi Kristin nu voia sa scrie ea, socotind ca nu era tocmai cuviincios pentru o femeie fara invatatura."
Din Evul Mediu, Sigrid Undset alege sa infatiseze nu extraordinarul expus cu fascinatia romantica pentru necunoscutul fantastic si eroic, ci cotidianul, apasator si deprimant, conflictul intre spatiul rigid al moralei religioase si al miscarilor politice, pe de-o parte, si alienarea data de incapacitatea de a-si trai viata departe de presiunile exterioare, rezultand o carte ce respira singuratate si tacere in mijlocul atator oameni, fie ca eroina traieste intre zidurile inalte si friguroase ale locuintelor sale ori ale manastirilor prin care trece. Si asta fara sa piarda nimic din spiritul epic, din grandoarea marilor opere plasate in acea epoca. Kristin Lavransdatter m-a transportat acolo, intr-o lume aspra in care n-as fi vrut sa traiesc nici ca barbat, cu atat mai putin ca femeie, dar e placut sa o poti intrezari de la distanta, printre fantele timpului.
Doua concluzii li s-ar putea aplica tuturor personajelor, nu doar in casnicie, ci in intreaga lor existenta: una este cea din titlu, a doua este enuntata la un moment de Erlend, sotul lui Kristin: "Credeam ca, o data ce vei fi a mea, va fi in toate zilele ca o sarbatoare de Craciun - dar vad ca pare mai curind a fi un post mare."
Cand vreti sa cititi un roman de dragoste, istoric sau social, sau toate trei la un loc, o puteti avea in vedere. Pana la o noua editare, se gaseste numai in anticariate, la preturi variabile, cel mai mic pare sa fie aici. La 3 lei pentru cele trei volume, e o investitie mai mult decat rentabila!

Wednesday, 23 December 2015

La drum prin Anglia


Rachel Joyce - Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry

Cum ar fi sa pleci de acasa gandindu-te ca te duci pana la posta sa pui raspunsul la scrisoarea prin care o persoana pe care nu ai mai vazut-o de 20 de ani te anunta ca are cancer si sa tooot mergi, sa treci de prima cutie postala gandindu-te ca te vei opri la urmatoarea, sa iesi din oras, sa-ti continui drumul, fara nici un plan, fara harta sau GPS, fara incaltari comode de drumetit, fara haine de schimb, pret de 1000 de kilometri? Este ceea ce face Harold Fry, un pensionar din sud-estul Angliei, in momentul cand afla ca o cunostinta, o fosta colega de serviciu, nu mai are mult de trait. 
La inceput este un impuls, un instinct, primii pasi ii face pe negandite, apoi incepe sa primeasca incurajari sa continue. Pana la 65 de ani,  Harold nu a fost niciodata omul hotararilor spontane, nici nu a mers prea mult pe jos. Dar nu are importanta, pentru ca sentimentul de usurare si mandrie pe care-l simte cineva cand se hotaraste sa faca un lucru nebunesc il poarta mai departe, ca si oamenii care-l incurajeaza, vorbele lor bune, increderea ca va reusi, ce-i face pasii tot mai siguri. Si apoi sunt motivatiile mai puternice: sa-si demonstreze siesi ca nu mai e barbatul care, atunci cand fiul ii era gata sa se inece, s-a oprit sa se descheie la sireturi inainte de a intra in apa; sa-si rascumpere greselile, sa o vindece pe Queenie, femeia bolnava, vindecandu-se in acelasi timp pe sine, sa-si ceara iertare. 
Pe drum descopera libertatea de a vorbi cu un necunoscut, spatiile deschise unde gandurile se limpezesc, neperturbate de orasul care inabusa, cu zgomotul lui, vocea interioara, ocazia de a vedea lumina aurie a unui amurg si culorile norilor, micile detalii ce ma fac si pe mine, de multe ori, sa cutreier haihui, pe carari de munte mai ales. Cel mai mult cred ca am mers pe jos intr-o zi 24 de kilometri (cu diferenta de nivel destul de mare). Dar la fiecare drumetie, ca dureaza cateva ore sau o zi intreaga, pentru a o lua de la capat in ziua urmatoare, am senzatia ca, fara sa fac nimic deosebit (cum spune Harold, ce mare lucru este sa pui un picior inaintea celuilalt?), drumul ma transforma. Si asta este sentimentul cel mai puternic dat de carte, pe langa o pofta incredibila de plecat aiurea pe drumuri, chiar daca la mine motivatia principala este drumul insusi, nu trebuie sa ma astepte la capatul lui nimeni, decat un loc frumos, pe care il gasesc intotdeauna. 
Nu va spun ce gaseste Harold la sfarsit, pana la urma nici nu este atat de important, la cum vad eu calatoriile, ci doar ca nu numai cel care pleaca, ci si cel care ramane acasa pentru prima data singur, Maureen, sotia lui, va fi transformata de aceasta calatorie. 
Am traversat Anglia de la sud-vest la nord-est cu harta alaturi: spre jumatatea cartii, nu facusem nici un sfert din drum si ma uitam cu ingrijorare ca nu cumva sa se termine inainte de a ajunge undeva - cartea zic, nu personajul, pentru ca prefer ca o carte sa-si atinga totusi destinatia :). Este lineara, ca un drum trasat in linie dreapta, desi personajul are momente de ocolire, de pierdere a directiei potrivite, de ezitari:  cartea stii de unde pleaca, intelegi destul de repede si unde va ajunge, dar nu te lasa sa te opresti din drum. Ceea ce, pentru romanul unei debutante, se poate numi o reusita, in ciuda lipsei de echilibru ce a facut-o probabil sa-si dea seama ca, in ritmul in care a inceput, are nevoie probabil de vreo cinci volume ca sa-si termine personajul calatoria. Partea buna e ca detaliile trecutului sunt bine dozate, se dezvaluie treptat, partea mai putin buna e ca in unele momente, mai ales in partea a doua, drumul devine un pretext, cade in umbra unor personaje galagioase si dialogurile nu sunt chiar punctul forte al autoarei.
Citeam candva (si am cautat acum, dar n-am reusit sa gasesc) despre un scriitor care in anii '70 a mers pe jos intr-o alta tara (sa fi fost Franta? Spania?) pentru a-si vizita o prietena bolnava, cu convingerea ca trebuie sa faca drumul pentru ca gandurile si rugaciunile lui de vindecare sa aiba efect. Prietena a supravietuit, a mai trait vreo 10 ani dupa aceea. Despre valentele mistice ale pelerinajului ne vorbeste voalat si cartea lui Rachel Joyce. Fara ca Harold sa fie credincios in sensul religios, are incredere in puterea sa de a-si implini menirea, de a aduce vindecare. Unele gesturi si intalniri ale calatoriei lui isi gasesc inspiratia in secvente si pilde biblice: spalarea picioarelor pelerinului de catre emigranta slovaca, renuntarea la bunurile lumesti (harta, haine), adunarea discipolilor ce se vor lepada apoi de el si il vor trada.
Bifeaza elegant si corectitudinile politice. Evident ca in drumul sau Harold se intalneste cu un gay, cu niste feministe, cu o emigranta, medic in Slovacia si spalatoare de toalete in Anglia, cu o revarsare de oameni buni gata sa ajute prin fapte sau cu o vorba de incurajare si cu un potop de bune intentii. Devine usor stereotip sa vezi ca multi atat asteapta, sa apara un strain pentru a-si deschide sufletul... cand in zilele noastre e de fapt invers si oamenii devin mai suspiciosi, mai neincrezatori fata de necunoscutul de langa ei.
E o carte simpla, marcata poate un pic cam pregnant de senzatia de repetitivitate si previzibilitate a rezultatului intalnirilor cu oamenii, dar simpatica. Probabil ca daca nu as simti si eu, la randul meu, destul de des, nevoia de a-mi lua campii si a colinda aiurea prin lume, bucuria de a merge, pur si simplu, i-as fi vazut mai clar latura artificiala a constructiei, dar asa, cu harta langa mine, am savurat-o cu placere si ar fi cam rautacios din partea mea sa o scot in evidenta. Mi-a placut sentimentul pe care mi l-a dat, fluiditatea calatoriei, in ciuda lipsei preocuparilor de slefuire a formei. A fost ca un drum la care Rachel Joyce s-a angajat fara sa se gandeasca prea mult, fara sa-l pregateasca, pur si simplu din entuziasm, din impuls. De data asta, entuziasmul ei m-a contaminat. Nu stiu daca se va repeta cu o alta carte a sa. 

Monday, 21 December 2015

Obiecte si copii amenintatori


Silvina Ocampo - Furia si alte povestiri

Nimic nu m-a pregatit pentru intrarea in lumea nebuna a Silvinei Ocampo. Nici prietenia sa cu Borges si faptul ca i-a stat o viata alaturi lui Adolfo Bioy Casares, impartasind apetitul pentru cadre fantastice si intamplari inexplicabile, nici originea, descinderea dintr-o literatura plina de magie care mi-e atat de draga. 
Deschizand cartea, am intrat intr-o povestire suprarealista,  a fraternizarii pradatorului cu prada: 
"- Unde mergem? striga iepurele, cu voce tremuratoare, de fulger. 
- Spre sfarsitul vietii tale, strigau cainii cu voci de caini."
Si am inteles ca e o carte din cele care te absorb in ele, construita dintr-o putere secreta a invizibilitatii, a sentimentelor ascunse sub zambete si masti, unde puntile iti sunt indicate doar pentru a fi taiate cand ai ajuns in mijlocul lor. Silvina Ocampo are capacitatea de a construi o intreaga poveste pe spatiul restrans a cateva pagini, de a manevra secventialul dandu-i turnuri imprevizibile. Creeaza aparenta unor deserturi impodobite cu figurine vesele din fondant, doar pentru a vedea, dupa ce dai fondantul deoparte, ca ele sunt de fapt cranii, diavoli si monstri. Relatiile umane din cartea ei poartea pecetea cruzimii, a mizeriei sufletesti, a consecintelor extreme. 
Una dintre povestiri (Continuarea) mi-a dat senzatia unui epilog al framantarilor eroinei Lydiei Davis din Sfarsitul povestii, sub forma unei scrisori lasate barbatului pe care incearca sa-l inteleaga. In alta, o femeie se trezeste din vise cu obiectele visate alaturi. Un cuplu se muta intr-o casa si ajunge sa mosteneasca viata fostilor proprietari. O femeie dintr-un beci se imprieteneste cu soarecii.
Nu o data alege forma epistolara, adresarea directa la persoana a IIa, facandu-ne partasi si complici la deslusirea unor momente asupra carora planeaza misterul. 
Doua lucruri m-au frapat in acest volum de povestiri. Primul ar fi copiii. Ei nu se joaca, decat cel mult de-a moartea, uneori o provoaca, cu o buna stiinta ce mimeaza naivitatea si ingenuitatea, strecurand, de exemplu, o vipera in parul rivalei sau provocand un incendiu, alteori o sufera, precum copila paralizata care, in ziua cand implineste 14 ani, cade victima unei puneri in scena elaborate, pentru a fi in centrul unor fotografii de aniversare reusite. Mi-a creat acelasi gen de fascinatie cu cea resimtita in fata unor fotografii vechi, in care incerc sa descifrez ceva dincolo de privirea fixata in eternitate, o viata ce-mi va ramane mereu inaccesibila. Aici, sub aparentele jocului, in privirea personajelor se ascunde cruzimea, ca si in fragmentul in care un hot ce da o spargere este intampinat de o fetita tacuta, ce-l supravegheaza curioasa. Peste tot detectam unda de sadism ce se rasfrange in atmosfera cartii, insa felul cum este modulata, cu zambetul pe buze, senin si relaxat, ca intr-o comedie neagra, o face sa para cel mai normal lucru posibil. Pentru ca asta e normalitatea lumii inchipuite de Silvina Ocampo: aceea in care copiii ascund, sub chipurile lor de papusi, hidosenia adultilor ce vor deveni. 
Al doilea lucru care intriga in aceste povestiri sunt obiectele. Parca toate slujesc unei cauze atent regizate, unui decor teatral deloc inofensiv, unei puneri in scena studiate, in cadrul careia isi vor dovedi rolul letal. De la un scaun cu rotile si o rochie de catifea, de la pietricelele visate ce ajung sa capete materialitate, nimic nu este doar un obiect, ci sunt investite cu potentialul de a deveni mai intai instrumente de tortura, apoi arme letale.
Iar oamenii, personajele?! Pe ei va las sa-i descoperiti singuri, metamorfozandu-se sub impactul cadrului, intr-un proces de simbioza cu anorganicul, cu infernul produs de lucrurile din jur: 
"A deschis larg fereastra, inhaland aerul dupa-amiezii. Atunci a vazut obiectele aliniate la perete in camera ei, asa cum visase ca are sa le vada. A ingenuncheat ca sa le mangaie. Nu avea habar daca e zi sau noapte. A observat ca obiectele au chipuri, chipuri oribile care li se formeaza cand le privim indelung.
Printr-un sir de fericiri, Camila Ersky intrase, in sfarsit, in infern."
Se spune ca, spre sfarsitul vietii, Silvina Ocampo ar fi intrebat un prieten: "Stii cartea asta? E superba. Mi-ar placea sa aflu cine a scris-o." Cartea, un alt volum de povestiri, se numea Autobiografía de Irene si autoarea era ea insasi. Bolnava de Alzheimer, ajunsese, din pacate, la aproape 90 de ani, sa vizualizeze concret acel infern creat pana atunci din cuvinte, dar si sa-si vada valoarea involuntar, dincolo de orgolii si subiectivism. 
Iar volumul acesta este ca un vin bun. Cand il citesti, admiri capacitatea autoarei de a te invalui in atmosfera lui creata prin putine cuvinte, de a nu-ti oferi totul explicit, dar adevaratul deliciu il da retrogustul de la sfarsitul fiecarei povestiri,  fascinatia si forta de atractie a a nespusului, provocarea banalitatii ce se transforma brusc intr-un fantastic horror expus pe tonul unei povesti de adormit copiii.

Saturday, 19 December 2015

Cinci frati dereglati


Mænd og Høns (Men and Chicken) (2015)

Daca aveti curiozitatea de a cauta pe IMDb acest film, il veti descoperi tradus in romana cu titlul cat se poate de stupid "Barbati si puicute", ceea ce v-ar putea duce cu gandul la o comedie ieftina cu caracter sexual explicit. Traducerea literala ar fi "Barbati si gaini", dar probabil ca suna prea neatragator, desi daca va spun ca la un moment o gaina tropaie prin cadru, pentru ca are cu ce si o alta are o gheara atasata de o aripa s-ar putea sa para destul de intrigant. 
Sub conducerea aceluiasi Anders Thomas Jensen (care atunci cand vrea sa fie serios scrie scenarii pentru Susanne Bier, in rest se si ne amuza ca regizor scenarist cu productii de tipul Adams AeblerDe Gronne Slagtere, Blinkende Lygter, scenarist si la I Kina Spiser de Hunde,) gasca daneza a comediilor negre pe care o indragesc atat de mult a revenit anul acesta cu o noua productie.  Din distributie fac parte obisnuitii Mads Mikkelsen, Nikolai Lie Kaas, dar si actorul de filme mai serioase David Dencik si (pentru fanii serialului Bron!) Nicolas Bro, cu totii transformati si desfigurati in scopurile nobile ale filmului. 
Elias (Mads Mikkelsen) si Gabriel (David Dencik) sunt doi frati carora le moare tatal. Doar Gabriel este de fata, Elias afla trista veste in mijlocul uneia din compulsivele sale reprize de masturbare. In inregistrarea video dubios filmata lasata in urma de parintele lor, cei doi descopera ca au fost adoptati si adevaratul tata traieste pe o insula, in mijlocul marii. Pornesc in cautarea lui si, odata ajunsi, sunt intampinati cu bucurie de ceilalti trei frati ai lor, o bucurie tradusa prin bate pe spinare si tot felul de obiecte, inclusiv animale impaiate, aruncate spre ei.  Patrund cu greu in conacul in paragina, fost ospiciu, ramas apoi resedinta familiei, unde cei trei coabiteaza impreuna cu animalele (gaini, gaste, capre, iepuri, porci, un taur si ce-or mai fi avut pe-acolo), insa tatal nu-si face aparitia. Dupa multe intamplari conflictuale prin care cei cinci ajung sa se cunoasca si sa se imprieteneasca, in felul lor disfunctional si ciudat, sa afle ca au mame diferite, misterele se vor lamuri, insa pentru a ajunge la ele ar fi cazul sa vedeti filmul, ca eu ma opresc aici cu expunerea faptelor. 
Imi indrept atentia catre detalii, vizibile si pe afis. Toti au buza de iepure, particularitati fizice si trasaturi comportamentale ciudate, par niste nebuni uitati de lume si pastrati de comunitatea de pe insula doar pentru a i se permite sa-si pastreze numarul de locuitori minim pentru a fi recunoscuta ca atare. 
Pentru ca nu vreau sa dezvalui prea multe detalii, imi e greu sa va spun despre ce este filmul. Insa mi se pare o meditatie la fel de pertinenta ca si Adams Aebler, un film care dincolo de comedia neagra respira umanitate si ridica intrebari asupra diversitatii, evolutiei si limitelor stiintei, o pledoarie anti-eugenie ce chestioneaza originea speciilor, incrucisarile abuzive, cautarea sensului existentei, un fel de "mare ti-e gradina, Doamne!" intr-o istorie perversa de familie spusa asa cum stie s-o faca foarte bine cinematografia scandinava: cu umor, empatie, cautand normalitatea din miezul nebuniei. 
Totul are un sens si ofera hinturi, incepand de la onomastica:  Elias si Gabriel sunt nume cu rezonante biblice, ceilalti trei reprezinta un omagiu adus lui Kafka, prin numele lor, Franz, Josef si Gregor. Am gasit multe simboluri pe care constrangerile date de grija de a nu oferi prea multe spoilere ma fac sa nu le pot impartasi, atitudini si gesturi la prima vedere inexplicabile ce-si gasesc ratiunea in cheia fabulei in care se transforma filmul spre final. Mi-a placut atasamentul actorilor fata de rol, capacitatea de a se impregna cu trasaturile personajelor, astfel incat revelatiile sa dea grotescului si ridicolului nota de firesc a rolului. Mi-au placut cadrele cu animale, filmate intr-o lumina misterioasa ce intregea bizarul situatiilor, modul de atenuare a cinismului prin compasiune si participare afectiva. 
Pentru cei neobisnuiti cu stilul de umor scandinav, filmul ar putea sa dea pe alocuri senzatia de "wtf?". Si e drept ca nu se ridica la inaltimea lui Adam's Apples sau Flickering Lights, ca te lasa usor descumpanit la final, in ciuda explicatiilor oferite, insa in sistemul meu, diferit de cel al publicului IMDb, care ofera cu usurinta nota 8 productiilor cu supereroi carora nu le-as da mai mult de 6, cu scenarii penibile dar efecte spectaculoase, asta e un film care ar fi de vreo 8-8,5, adica bun.

Thursday, 17 December 2015

Simtire si ratiune


David Lodge - Ganduri ascunse

El, Ralph Messenger, profesor de psihologie cognitiva, cercetator al mecanismelor constiintei. Ea, Helen Reed, scriitoare, profesoara de engleza, venita sa predea un semestru la universitatea lui. El, casatorit, dar mereu gata sa se lanseze intr-o noua aventura. Ea, de curand vaduva, straina intr-un loc necunoscut, obisnuita cu singuratatea, dar simtind impulsul de a evada din ea. El, cerebral, incearca sa descifreze prin stiinta mecanismele gandirii umane, afirmand ca hatisurile constiintei nu pot fi deslusite decat la persoana I, procesate eventual stiintific de calculatoare. Ea, instinctiva, sustine din perspectiva literara ideea ca romancierii sunt capabili sa redea obiectiv, la persoana a III-a, gesturile, gandurile si actiunile care se petrec la persoana I.
Intr-o asemenea disputa de idei nu prea se poate sa nu te implici, sa nu adopti o parte sau alta. Eu, care cred ca transcendentul este doar stiinta inca nedescoperita si ma tot mir cum nu se plictiseste omenirea in fiecare epoca, din Antichitate incoace, sa creada ca pe vremea ei s-a deslusit tot ce se putea explica si sa puna restul in carca unei divinitati, care imi inchipui ca AI-ul constient e doar o chestiune de timp, m-am raliat adeptului rationalului si materialului, lucidul Ralph Messenger, cel care priveste mintea si amintirile ca pe un construct atasat celulelor nervoase, degradabile si condamnate la extinctie. Nu dintr-o negare a abilitatii literaturii de a simula experienta reala, ci din dezacordul cu ideile imbracate in patura calduta si confortabila a supranaturalului exprimate de Helen, dar si pentru ca nu-mi plac autorii (Helen este si scriitoare, dupa cum ziceam la inceput) care iau teribil de personal o recenzie ostila, dupa cum marturiseste: "Cred ca studentii sunt mai putin ingrijorati, mai putin sensibili in ceea ce priveste disectia publica a operei lor, atunci cand au de rezolvat o tema data. Scrisul autentic este, inevitabil, un soi de expunere a eului. Chiar daca nu este vadit autobiografic, iti evidentiaza, indirect, temerile, dorintele, fanteziile, prioritatile. Iata de ce recenziile ostile te ranesc atat de grav si sunt atat de greu de ignorat. Te intrebi chiar, daca iti apreciaza gresit (gresit pare sa fie aici antonimul lui "pozitiv")  cartea, daca nu cumva au dreptate in ceea ce te priveste."
Confruntarea si divergentele dintre cei doi, izvorate din  structuri fundamental opuse, produc controverse despre caracterul privat al constiintei, despre secretul gandurilor, existenta sufletului, moarte, angoasa existentiala si multe altele.  La asa subiecte serioase, te-ai astepta la o abordare pe masura. Vorbim insa despre Lodge, un autor care a investit romanul academic britanic cu umor si sarcasm, abordand teme serioase cu relaxare si ironie. Prin urmare, orice disputa incrancenata asupra originii materiale sau spirituale a constiintei se dizolva intr-un joc cu tenta de flirt.
O joaca este si ceea ce face Lodge cu textul: consecvent cu intentia lui Ralph de a-si inregistra fluxul constiintei cu reportofonul pentru a dispune de date neprelucrate din care sa deduca apoi o structura a gandurilor, creeaza capitole ce valorifica dicteul automat, fluxul generator de asocieri spontane de idei. Intre ele se intercaleaza fragmentele ei de jurnal, descriptive si intimiste, si relatarile la persoana a III-a, asa ca unele intamplari sunt reluate din trei unghiuri, cel obiectiv, al naratorului neutru si cele ale personajelor implicate. Aceste capitole triplate au meritul de a nu plictisi, pentru ca Lodge stie cum sa le nuanteze, sa pastreze vocea presupusului narator, sa oscileze intre viziunea ei, cu intrebari retorice, incertitudini, despicari feminine ale firelor in patru, cu multe "daca" si "poate"  si "de ce"-uri si asociatiile lui libere de idei, cinice si dezinvolte.
Si mai sunt si exercitiile pe care Helen le da studentilor sai. Eseurile cu titlul "Ce inseamna sa fii liliac", in stilul lui Martin Amis, Rushdie, Beckett sau Irvine Welsh pastreaza marcile stilistice ale autorilor respectivi si sunt un tur de forta literara ( in aceeasi masura si pentru traducatorul Virgil Stanciu, care s-a descurcat admirabil), o intrare a autorului in mintea altor autori pentru a le prelua identitatea si a se juca putin de-a being X sau Y. 
Imi plac cameleonismul literar al lui Lodge, viziunea echidistanta si lucida, capabila sa inglobeze idei opuse fara a-ti da senzatia ca inclina spre una dintre ele,  detasarea si inventivitatea cu care exploreaza emotii si fabrica gandurile secrete ale personajelor. Si mi-a placut aceasta carte in care schimbul de jurnale este vazut ca un pact, ca o patrundere in mintea celuilalt, o intimitate mult mai adanca si mai vulnerabila decat cea data de actul sexual.
Scrisa acum aproape 15 ani, inainte de aparitia retelelor de socializare, ar putea fi citita astazi si ca un avertisment adresat celor ce adopta transparenta totala si au naivitatea de a crede ca nu au nimic de ascuns, ca sa se trezeasca apoi vulnerabili si sa se mire ce i-a lovit. Ma gandesc la tot felul de stupizi care ajung sa-si piarda jobul sau iubita/iubitul din motive de Facebook si apoi, ca tot nu se invata niciodata minte, se plang de asta - evident - tot pe Facebook. Nu pot sa le zic altceva decat felicitari, primesc ce merita.
Admit ca pentru cei nepasionati de tema constiintei si de experimente stilistice ar putea fi o carte plina de  digresiuni, in care nu se "intampla" prea multe lucruri, dar se discuta mult si destept. Se adreseaza mai mult creierului si mai putin inimii si eu ador cartile cerebrale, in care personajele nu se lasa purtate de emotii artificial create de autori mult mai putin cunoscatori ai sufletului si mintii decat se dovedeste Lodge aici.

Tuesday, 15 December 2015

Dragostea iti da aaaaripi...


Romain Puértolas - Zahera, fetita care a inghitit un nor mare cat turnul Eiffel

Un barbat cu coafura afro intra intr-o frizerie. Pentru a-si salva urechea de foarfeca unui frizer absent, plictisit si grabit, incepe sa-i povesteasca o intamplare incredibila cu care a avut de-a face in meseria lui de controlor de trafic pe aeroportul Orly. Acest captatio benevolentiae are imediat efect si frizerul se lasa atras in istoria femeii tinere si sexy care vine in costum de baie pentru a solicita turnului de control o neobisnuita permisiune de zbor. Cand vulcanul islandez (unul din cei multi cu nume lungi) perturba cu eruptia lui traficul aerian in Europa de vest, Providence Dupois, care a invatat la 7 luni sa mearga si la 35 de ani sa zboare, se grabea sa ajunga in Maroc, la peste 2000 de kilometri departare, la fiica sa infiata, pentru a-i salva viata. 
Daca in precedentul roman al lui Puértolas un fakir calatorea intr-un dulap IKEA, nu mai surprinde acum ca o femeie zboara prin propriile forte, fara sa fi baut Redbull. M-am obisnuit deja cu situatiile absurd-amuzante si imposibile in care autorul isi pune personajele. La inceput am avut senzatia unei carti tonice, cu un suflu de optimism in masura sa pulverizeze totul: boala, saracia, destinul trist al unor copii. Zahera, fetita din Maroc despre care e vorba, a inghitit un nor mare pe care il simte zilnic in plamani ca o durere surda si sufocanta. Am pendulat apoi intre doi nori, cel care ardea in pieptul copilei si cel de pe cerul Parisului, de unde ar fi trebuit sa vina salvarea, m-a induiosat destinul micutei si ingenuitatea de copil care-si inchipuie ca stelele de pe cer sunt "made in China", pana cand m-am poticnit intr-un nor de zahar si n-am mai putut sa trec de el. 
Nu rezonez deloc cu gandirea "capra vecinului". Nici nu o invidiez daca e mai grasa si mai frumoasa, nici nu o compatimesc daca e mai jigarita si mai bolnava. Pur si simplu nu ma intereseaza vecinii, caprele lor cu atat mai putin. Iar cartea pare sa marseze mult pe viziunea asta, a reperelor exterioare: sa incerce sa te convinga sa te simti mai bine pentru ca se poate si mai rau, dupa cum sugereaza chiar micuta pacienta a spitalului din Marrakech. Apeleaza dulceag la empatie, la dimensiunea afectiva a discursului, la umor facil si pseudo-profunzimi, exprimari prozaice si truisme de genul: "Cateodata trebuie sa stii sa pierzi timp ca sa castigi timp"; "Pana sa aflam diverse lucruri, nu le stim"; "In cartile si in filmele bune, povestile se termina totdeauna cu bine. Oamenii care se lupta in viata au nevoie de povesti care se termina cu bine. Sa stiti ca toti avem nevoie de speranta."; "Inima e un dulap imens in care-i bagam pe toti cei pe care-i iubim ca sa-i avem tot timpul in noi si sa-i purtam cu noi peste tot in viata". Nu, multumesc, n-am nevoie de sperante imbibate in sirop, speranta mea legata de carte era sa gasesc mai mult umor, dar e departe de Fakir..., care-si avea si el pacatele lui, dar am trecut cu vederea, ca era roman de debut. Ca sa nu mai amintesc de locurile comune privind anumite natii, fortate in cartea lui Puértolas cat sa impinga mai departe textul, intr-atat incat aterizam in mijlocul unor berberi canibali, de unde o serie de poante rasuflate care scriitorului i s-au parut funny
Autorul a vrut sa ia o istorie emotionanta si sa o imbrace in hainele unei povesti pline de duiosie.  Imi plac povestile, dar nu atunci cand, dorindu-le dulci-amarui, creatorul scapa in continutul lor tot borcanul cu miere iar cele doua-trei picaturi de zeama de lamaie ajung sa nu se mai simta. Cam asta se intampla in cartea de fata, ii iese chiar mai rau decat lui Malzieu (alt scriitor cu care nu mai vreau sa-mi intersectez traseul), pentru ca are pretentia ca poate fi si trist, si plin de speranta, si duios si cinic, si poetic si amuzant, esuand cu brio in poante lipsite de subtilitati si-n banalitate.
Cand a venit vremea sa vars o lacrima, ca asa se cadea la finalul cartii ce a dat sa ma surprinda si mai ca m-as fi gandit sa ma abtin de la comentarii negative (sau de la orice comentarii, cum fac cu unele carti citite fata de care ajung la final cu senzatii oarecum contradictorii celor imediate, din timpul lecturii), n-am putut decat sa zic mersi ca s-a terminat cu lectiile de viata, cu aceste intelepciuni cu pretentia de franturi universale de umanitate transpuse intr-o permanenta nevoie de justificare, de explicare, de atmosfera pozitiva cu orice pret. Evident, ne-am intors la norisorul nostru roz.
Unora ar putea sa le placa, probabil celor care prefera acea literatura light ce-si construieste mesajul prin pseudo-filozofii pozitive de viata, nu se incrunta si nu au tendinta sa arunce o carte la afirmatii prozaice precum: ""Cel mai important e sa credeti dumneavoastra. Indiferent daca e sau nu adevarat. Credinta e cateodata mai importanta decat realitatea." Din pacate, era pe la sfarsit, daca as fi gasit  concluzia la primele pagini, as fi economisit timp pretios. Desi comparatia dintre viata si maioneza de la inceput trebuia sa ma puna in garda. Asa, am vrut sa vad unde incerca sa ajunga. Am vazut, gata, a fost ultima mea intalnire cu Puértolas, promit!
Cu mult regret pentru tinuta grafica eleganta a cartilor publicate de Baroque Books &Arts, alegerile lor editoriale nu-s deloc in ultimul timp pe gustul meu. Cutia de bomboane e frumoasa, dar ambalajul nu-i suficient ca sa-mi para si gustoase...

Saturday, 12 December 2015

Trauma metalica

Metalhead (2013)

In mitologia nordica, Baldur este zeul luminii, al bucuriei si puritatii. Este numele pe care il poarta in film un baiat dintr-un satuc din fundul Islandei, intamplator fan al heavy metal-ului. O fi ascultat si altele, dar Judas Priest era trupa lui preferata, nu apucam sa aflam prea multe despre background-ul muzical pentru ca moare in primele cinci minute ale filmului. In ziua cand isi gaseste sfarsitul intr-un stupid accident de tractor sub privirile surorii mai mici, Hera, ea isi pierde nu doar un frate, ci toata inocenta varstei. Isi arunca pe foc rochitele pastelate si incepe sa poarte tricourile lui negre cu logo-uri ale trupelor, sa asculte muzica lui, sa invete sa cante la chitara lui, sa-i preia pasiunile si interesele. Este felul prin care intelege sa-l pastreze viu, sa duca mai departe amintirea fratelui mai mare. 
Ca fan al genului si culturii metal, de cand a aparut filmul, de acu' 2 ani, il aveam pe lista "musai". Si era un film cu care imi doream sa empatizez, mai ales ca tot citisem ca e de neratat pentru cei care se invartesc prin underground-ul de gen. De empatizat, n-am reusit pana la urma sa o fac decat cu coloana sonora si, retrospectiv privind, chiar nu cred ca era nevoie de un film ca sa ascult niste Savatage, Megadeth, Judas Priest sau Sólstafir.
Hera, elementul central al filmului, este doar o adolescenta derutata si confuza care preia latura teribilista, de show off a fenomenului. Uraste tot si pe toti, recurge la acte de violenta pentru a atrage atentia asupra sa, portretizeaza ca la carte viziunea exterioara a metalistului rebel, sociopat si periculos, care descinde in discoteca doar pentru a face pogo printre tineri cuminti cu figuri de tocilari si pensionari iesiti la dans si mai da si foc la cate o biserica, pentru ca asa a vazut la televizor ca faceau altii in Norvegia, se vopseste pe fata din acelasi motiv, ca era la mode corpse paint-ul in Norvegia. Casetele audio nu erau un indiciu suficient pentru a plasa cu exactitate in timp actiunea, insa asa m-am lamurit ca avem de-a face cu anii '90-'95, cand descreieratii din Bergen, Varg Vikernes si baietii de la Mayhem, inainte sa se omoare intre ei, scriau nu doar istoria black metal-ului ci isi faceau si de cap de cap creand asocierea dintre metal si satanism pe care nimic nu o mai spala in mintea unora. 
Si ma intorc din nou la Hera si la clisee: trimite o caseta audio cu inregistrarile proprii unei case de discuri din Norvegia si - surprize, surprize - niste baieti se infiinteaza la usa ei din catunul izolat, dati pe spate de calitatile sale muzicale sau poate de atmosfera creata in "studioul" unde si-a inregistrat piesele, grajdul familiei, avand ca fundal sonor mugetele vacilor. Nu ma intrebati cum reusesc in cateva zile sa o puna si de-un concert impreuna, in fata acelorasi pensionari locali printre care artista facea pogo cu ceva timp in urma.
Dand deoparte insiruirea de stereotipii, ramanem cu un personaj traumatizat care incearca orice pentru a ramane pe linia de plutire: se face ca fuge de acasa, incearca sa se apropie de credinta prin intermediul popii fan Venom, insa atunci cand el ii respinge avansurile erotice da foc bisericii, parca s-ar face o sotie casnica, dar nici asta nu-i iese, nu-i destul de hotarata nici sa se sinucida, nici sa traiasca. Sa zicem ca ar fi un film despre doliu, izolare, singuratate, si cadrele sunt in ton cu asta: din toata frumusetea Islandei, noi nu vedem decat campii vaste si pustii si ferma izolata a familiei, un peisaj la fel de dezolant ca si tonul apatic si inghetat al intregului film. Care, in sine, nu ar fi ceva rau daca personajul nu ar fi la fel de monocolor ca intregul decor si daca intreaga poveste nu ar ramane la fel de fixata in propria-i inertie ca si Hera, incapabila sa-si vada parintii, la fel de afectati ca si ea de pierderea fiului. Prin prisma tuturor intamplarilor, deznodamantul se contureaza usor penibil si derizoriu. Atat?! Este nevoie ca Hera sa fie bagata in seama de trei blecotaci norvegieni pentru a-si regasi pofta de viata si a-si transforma parintii in fani Megadeth intr-o dezlantuire a frustrarilor deloc convingatoare?! 
Stiu ca reactiile produse de durere sunt imprevizibile, greu de sondat si imposibil de blamat, dar nu pe ele le condamn, ci filmul in sine, pentru platitudinea scenariului, pentru a incerca sa se vanda ca un film despre metalheads cand, de fapt, are in centru recuperarea dupa doliu, intr-o forma simplista, lipsita de idei si inovatii. E un film la fel de derutat ca si personajul. Si ma tem ca unii ar putea intelege din film ca black metalul este o forma de suferinta de care cei afectati trebuie sa fie "vindecati", ceea ce ar fi o alta prostie... Meh!

Thursday, 10 December 2015

Copiii Pragai


Bohumil Hrabal - Bambini di Praga

Bambini di Praga se numesc statuetele kitch de ipsos ce-l reprezinta pe Isus, amintite undeva pe la inceputul cartii. Insa adevaratii copii ai Pragai sunt micii mestesugari si carciumarii ce au colorat capitala Cehiei cu atelierele si birturile lor, creandu-i imaginea fermecatoare ce persista inca in secolul nostru, cand orasul a devenit o destinatie de vacanta asaltata de turisti. Si o face in ciuda multimii  ce tinde sa spulbere cu invazia mirajul timpurilor cand Orasul Vechi era orasul, singurul, punct de intersectie a culturilor, unde viata pulsa in ritmul pestrit al pravaliilor, domolindu-se catre seara in fata unei halbe reci de bere. 
Acea Praga de sfarsit de secol XIX ne-o reinvie Hrabal in volumul de fata, unul atipic, insa la fel de variat ca si celelalte citite. Aici imi dovedeste ca hipnoza pe care mi-o produce de fiecare data nu este un truc cauzat de fraza-fluviu, ci poate sa-si faca efectul si prin dialog, intr-o carte plina de aceeasi verva expresiva in care surprinde magia si mizeria vietilor marunte. Succesiune de scene din viata pragheza are un fir comun, dat de reprezentantii societatii de asigurari "Sprijin la batranete". Timp de zece zile, ne invartim alaturi de ei printre copiii Pragai si surprindem momente din existenta lor, absurde uneori, amuzante sau grotesti, dar mereu vii si tonice. 
Cunoastem un macelar gelos a carui nevasta cocheteaza cu clientii; un pielar maniac ce-si picteaza casa si mobilele permanent; un drogher ce-si initiaza ucenicul; o scoala de dans frecventata de barbati care trebuie sa joace, pe rand, rolul partenerelor feminine; carciumari, ceasornicari, vanzatori, in multe alte secvente, ce vor culmina apoteotic intr-un picnic in curtea ospiciului, cu un deznodamand demn de comediile bufe. 
Agentii de asigurari se straduiesc sa-i convinga pe toti acestia ca pensia este "esenta unor realitati invizibile, garantia unui viitor fericit", o afirmatie cinica si la fel de actuala in ironia ei in contextul in care am aflat de curand ca de la anu' contributiile pentru pensie imi vor creste la 10% din venit si simpatica doamna de la fisc (exista si asa ceva!) admitea ca ea, care mai are vreo patru-cinci ani pana sa se pensioneze, nu stie daca vor mai exista fonduri din care sa i se plateasca, pentru ca sistemul piramidal al pensiilor de stat cam risca sa se surpe. Platim degeaba, asa cum fac si personajele cartii, ce se lasa convinse prin vorbe iscusite sa-si puna viitorul in mainile reprezentantilor "Sprijinului la batranete". 
Fara sa ma consoleze ca lumea Romaniei de azi este la fel de pe dos ca si in Cehia de acum vreo 150 de ani, ridic din umeri cu neputinta si ma delectez cu absurdul  dialogurilor urmuziene dintre personajele lui Hrabal, ce fac slalom printre ganduri cu jovialitate colocviala: 
"- Atunci ar trebui sa stii ca uneori negustorii de piei de closca duc o existenta grea si ca cel mai bun leac este bascalia... 
- Dumneata esti deci nudist! exclama Nadja scotand capsorul din dulap si aruncandu-si combinezonul pe usa. Ce cauti pe sub saltele? il intreba. 
- O agrafa. 
- De ce nu spui...? zise ea si scoase razand capul din dulap. 
Tonda lua o agrafa din parul ei, o indoi, apoi o vari in broasca si incerca sa descuie cu bagare de seama, uitandu-se in tavan si zicand: 
- Stii, trebuie sa fac cateodata pe mascariciul. Intre noi fie vorba... nu mai am destula putere sa prind in plasa pravaliasi si sa-i curat de bani... Nu-i usor sa descui o broasca! Nervii trebuie sa se intinda pana la capul agrafei... Nu stiu cum sa-ti spun... Am pierdut deprinderea de a minti..."
Alteori, umorul devine ireverentios si efervescent, creand o imagine ce-mi va reveni cu siguranta de fiecare data in minte cand voi mai vedea  hidoseniile plantate pe la troitele de la raspantiile patriei: 
"Pa usa atarna un Christos de tinichea cu bratele desfacute, cu trupul galben si imbracat in chiloti de baie vargati. 
- Am cam exagerat, continua batrana dupa o clipa, acum mi-e clar. La rascruce era un Christos de tinichea ruginit. Comuna a socotit ca ar iesi mai ieftin daca ne-ar comanda un alt Christos. Eu mi l-am inchipuit de la inceput pe Christos galben ca un boboc de gasca si cu chiloti tricolori pe el, in culorile nationale. Cand am primit avansul, ne-am dus imediat in oras la tinichigiu, am pus mana pe un ucenic sfrijit, l-am doborat peste o foaie de tabla, i-am intins mainile, l-am desenat cu un creion de tamplarie, l-am decupat si peste doua zile Christosul era din nou la rascruce. Dar am cam exagerat. Sase accidente in sase zile, ii zapacea pe soferi. Mai ales chilotii de baie. Am fost nevoiti sa-l dam jos si sa dam gologanii inapoi.
- Nemaipomenit! exclama vadit coplesit domnul Tonda. Dar cum va vin ideile astea teribile? 
- Sunt toate in mine, ca sangele in capra, zise batrana."
Asta ca sa-mi inabus tendinta de a spune ca Hrabal creeaza o lume ireala. Este cat se poate de autentica si de usor de identificat chiar si printre randurile realitatilor noastre. Cand nu-ti sta in putere sa indrepti ceva, nu mai ramane decat hazul de necaz. Sunt multe astfel de episoade hazlii, alternand cu altele tragicomice sau triste, in tesatura tipica de secvente hrabaliene ce ma prinde in vraja lumii lui, in acea atmosfera melancolico-ironica ce-i traverseaza toate cartile. Aici nu mai avem un lung monolog, ci aproape o succesiune de schite, ce dau cartii un aer de lejeritate, de vacanta, de "mi-e dor de Praga". De aceea, parafrazand propozitia finala a citatului de mai sus, Hrabal ramane in continuare in sufletul meu, ca sangele in capra :).

Tuesday, 8 December 2015

Lumea fara adulti


Niccolò Ammaniti - Anna

Roman de formare? De aventuri? Distopie SF? I se poate spune oricum. Ca punct de plecare, este un Children of Men pe invers. Daca in filmul lui Cuarón femeile nu mai puteau sa aiba copii si populatia lumii cazute in haos in  era din ce in ce mai imbatranita, aici, in Sicilia anului 2020,  un virus despre care nu stim prea multe, doar ca exista latent la orice fiinta umana dar ii ucide numai pe cei ajunsi la pubertate. Adultii mor cu totii si supravietuiesc doar copiii. Boala este numita "la Rossa (cea Rosie)", toti stiu ca  sfarsitul este sigur si foarte apropiat. Sunt nevoiti sa se descurce intr-o lume care miroase a cenusa, printre haite de caini salbaticite, cadavrele in putrefactie ale parintilor, gramezi de oase si resturi menajere. 
Anna, eroina principala, are 12 ani si atitudinea ei seamana cu aceea a fetitei din Tideland, careia ii murise tatal. In casa din padure, izolata de drumurile obisnuite ale bandelor de copii,  unde-si revarsa atitudinea protectoare asupra fratelui mai mic, pastreaza scheletul mamei lor si pretiosul Caiet al Lucrurilor Importante pe care aceasta l-a scris inainte sa moara, un fel de ghid de supravietuire. Ramasitele mamei alcatuiesc o imagine pe care mi-as putea-o inchipui intr-un film al lui Gilliam sau Tim Burton si as traduce-o cam asa: 
"Pe patura colorata in rosu si albastru, zacea un schelet cu bratele incrucisate. Toate cele doua sute sase oase care il formau, de la falangele picioarelor pana la craniu, erau decorate cu desene geometrice fine, facute cu un marker negru, subtire. Pe frunte si pe obraji avea inele si cercei, iar in orbite erau asezate cuiburi de pasari, cu oua pistruiate. Vertebrele gatului si coastele erau infasurate cu siraguri de perle si lantisoare de aur, margele de ametist si pietre colorate. La picioare, incovrigat, era scheletul unei pisici."
Am recurs deja la trei referinte cinematografice in randurile de mai sus, pentru ca e o carte foarte "filmica", construita din imagini puternice, socante, poetice pe alocuri, suprapuse pe senzatia generala de abandon. Inca una si ma opresc. Sicilia in care traieste Anna arata cam ca Walking Dead, doar ca fara zombi.
Pe masura ce timpul trece, si s-au implinit deja vreo patru ani de cand cu totii au ramas orfani, supravietuitorii abia nascuti atunci cresc intr-o lume diferita de cea a copiilor mai maricei, in care expresiile monosilabice, regresia catre lumea bruta, lipsita de deprinderile dobandite prin educatie, ii transforma in mici salbaticiuni. Totul trece. Viata de dinainte se uita, la fel si parintii, apar reguli noi intr-o lume unde orasele au devenit imperiul turmelor de oi ce pasc printre monumente iarba rasarita din crapaturile asfaltului, caii galopeaza printre masinile ruginite si stoluri de pasari intra si ies pe ferestre.
Fiecare isi traieste aceasta copilarie apocaliptica dupa cum crede de cuviinta: unii sunt solitari si se tem de grupuri, altii, considerand ca o forma de organizare, oricum ar fi ea, le da mai mari sanse de supravietuire, se alatura hoardelor ce scotocesc prin gunoaie, triburilor de vanatori de vaci ori copiilor albastri, adoratori disperati ai simbolului supravietuirii, in cautarea salvarii. 
La inceput, Anna il are doar pe fratiorul mai mic. Dupa disparitia lui de acasa, este nevoita sa se confrunte cu ramasitele umanitatii, cu propriile spaime si sperante, se transforma intr-o adolescenta bataioasa si rebela, pentru a deveni apoi ca o mama pentru micul Astor, ca o sotie pentru prietenul recent dobandit. Prin lume circula mii de legende despre vindecarea de Rossa. Unii spun ca exista o batrana care are leacul, altii ca poate nu toti Cei Mari au murit, ca unii au supravietuit ori ca lumea de dincolo de stramtoare, de pe continent, in Calabria, nu s-a schimbat. Mai este si legenda perechii de adidasi fermecati ce-si duc purtatorul in lumea unde nu exista boala... La varsta cand intrebarile sunt atat de multe si nu mai are cine sa raspunda la ele, cand pentru o fata prima menstruatie inseamna nu posibilitatea de a crea viata, ci apropierea mortii, este nevoie de un refugiu.  Rémi din Singur pe lume ne arata singuratatea copilului. Baietii din Imparatul mustelor, de care-mi amintesc benzile ce cutreiera aici Sicilia devastata, cruzimea si violenta. Anna reprezinta speranta.
Daca am dezvaluit mai mult decat fac de obicei din atmofera romanului, am facut-o din doua motive: si pentru ca, nefiind inca tradusa in romana (desi au aparut la Humanitas doua dintre cartile lui Ammaniti, deci sunt sanse sa fie publicata) am vrut sa ofer un teaser ceva mai amplu, dar si pentru ca am considerat ca nu firul oarecum linear este punctul forte al romanului, ci amanuntele, detaliile numeroase in care se descompune aceasta lume realista cu tenta macabra, unde un Boeing sau un calculator valoreaza mai putin decat un baton de ciocolata. Gandurile despre viata si moarte ale unei pustoaice de 13 ani impletesc maturitatea si naivitatea, angoasa cu increderea in vindecare. Pentru ele merita citita cartea (din nou apar in centru copiii, ca si in romanele precedente ale lui Ammaniti) dar si pentru un mod de a scrie ce infloreste parca in inima intunericului si pustiului semi-desertic, asa cum fac buruienile in Palermo, Cefalù sau Messina, orase devastate, reluate in stapanire de natura.

Monday, 7 December 2015

Doua surori


A Tale of Two Sisters (2003)

Cred ca mi-am zapacit prietenii spunandu-le, de fiecare data cand vine vorba de filme horror, sa nu se mai uite la toate porcariile americane, multe dintre ele remake-uri ce pierd orice fior, sa mearga la originalul japonez sau corean, pentru ca  ca scoala asiatica este cea mai buna in domeniu. Ei stiu cum se face: cu rabdare, cu o constructie atenta, cu secvente in masura sa acumuleze teroarea psihologica, nu cu tone de efecte, litri de vopsea rosie si urlete ce starnesc cel mult rasul.
In cazul de fata, remake-ul se numeste The Uninvited si este o copie mediocra (trailerul mi-a dat suficiente indicii) a originalului corean, A Tale of Two Sisters. Adica asa cum stiu americanii sa strice toate horror-urile bune (The Ring, Dark Water... ironia sortii! trebuie sa le scriu si titlurile in engleza, ca-i mai usor de inteles) si sa insiste in incapatanarea lor ce rateaza aproape de fiecare data esenta filmului horror, in neintelegerea ca un remake, ca sa functioneze, are nevoie sa adaugi ceva originalului, nu sa-i iei, le-a iesit din plin si de data asta: au transformat o capodopera a genului horror intr-o maculatura vizuala buna de digerat cu popcorns.
Dar aici este vorba de un film, nu de un surogat marca Hollywood. Soo-Mi si Soo-Yeoun sunt doua surori care, in primele secvente, par sa revina acasa dintr-o institutie pentru boli mintale. Sunt intampinate de mama lor vitrega si de un tata apatic si indiferent. Intuim ca suferinta fetelor are de-a face cu moartea mamei lor si intram incet in rutina acestei familii in care sora cea mare pare sa incerce sa o protejeze pe cea mica in fata presupusei violente la care e supusa de mama vitrega. Este nevoie de putina rabdare ca sa patrundeti in inima unui film destul de lent, construit din multe taceri si priviri, zgomote neprevazute ce te duc cu gandul la cliseul casei bantuite, unghere in penumbra din care incep sa se strecoare umbre amenintatoare, sa gasiti noima unor schimburi de replici ce par in aparenta lipsite de sens. Dar credeti-ma, merita, va va fi din plin recompensata! E un film pe care, dupa prima vizionare, parca ai vrea sa-l mai vezi o data, sa  pui cap la cap secventele prin lumina a ceea ce ai aflat la final.
Prima jumatate se dezvolta lent, descurajant pentru cei obisnuiti cu dinamismul peliculelor horror in care totul se intampla acum, imediat. Dar nu stii unde duce. Si nu vei intui deloc pana cand nu ne apropiem de finalul tulburator ce schimba toate datele. Dar mie mi-a placut si atmosfera atent construita, din contrastul scenelor luminoase de exterior si intunericul amenintator din casa, tensiunea care se adauga in fiecare cadru, din umbre si sunete, inclusiv prin coloana sonora.
Si mi-a placut in special faptul ca nu am banuit deloc incotro se indrepta. Nu era vorba nici de casa bantuita, nici de thriler-ul clasic in care un membru al familiei o ia razna, desi cam toate personajele par sa aiba o predispozitie in sensul asta, sa se comporte ciudat, inclusiv invitatii la masa ai familiei. Orice anticipare se face tandari in ultima treime. Desi m-am bucurat de fiecare moment al lui, finalul l-a facut cu adevarat un film "wow", unul pe care a trebuit sa-l reconstruiesc mental cand s-a terminat, sa inteleg in ce moment se petrece fiecare dintre secvente, care este ordinea lor logica si cauzala. Nelipsita femeie-fantoma cu parul pe fata din productiile orientale de gen e acolo, tacuta si amenintatoare, dar ar fi greu sa-l cataloghez drept film cu fantome.
Cliseele exista in filmul asta doar pentru a-si duce spectatorul pe cai gresite, pentru a se combina cu inovatia scenariului care iese treptat la iveala, pentru a ne purta pe cele mai intunecate carari ale mintii umane, acolo unde amintirile se transforma in cosmar si vinovatia genereaza monstri, creand unul din cele mai bune horror-uri pe care le-am vazut (si sunt cateva!).

Saturday, 5 December 2015

Si eu...


Si eu am trait in comunism

Am locuit o vreme intr-un bloc cu patru etaje, la ultimul. Din cand in cand, in perioada ploilor si ninsorilor, in sufragerie trona un lighean unde se aduna apa infiltrata de pe bloc. Asta pana cand au dat cu smoala si brusc s-a facut liniste in casa, nu se mai auzea pic-pic-ul cotidian.

Sambata ma grabeam sa ajung de la scoala (da, se faceau ore sambata) ca sa prind Gala Desenului Animat, singura ocazie de a vedea altceva decat productii din tarile comuniste (Mihaela, Lolek si Bolek, cateva desene rusesti sau bulgaresti care se difuzau 10 minute seara, de la 8 fara 10, inainte de telejurnal). Duminica ma trezeam de dimineata ca sa urmaresc serialul, fie ca se numea Arabela, Toate panzele sus, Ciresarii sau Vizitatorii. Cele cehoslovace erau preferatele mele. Ma uitam la emisiunile pentru copii de la bulgari si mai tarziu, cand se intampla sa ajung pe la prieteni cu mai multi elementi la antena, la filme la sarbi.

Apa rece era dimineata si seara. Apa calda, daca-mi aduc bine aminte, de doua ori de saptamana, cate doua ore, din care mai mult de una asteptam "sa urce". Nu intrebati daca o lua pe scari, pana la etajul patru era o cale atat de lunga. Faceam baie uneori toti membrii familiei in aceeasi apa, pe rand, pentru ca nu era timp sa golim si sa reumplem cada pana se lua din nou apa calda. Cred ca bateriile de cada din bloc nu aveau dus, altele nu aveai de unde sa-ti cumperi. Uneori, cand era butelia de la aragaz plina, mai incalzeam cate o oala-doua de apa  pentru baia la lighean. Se mai intampla ca venirea apei calde sa coincida cu luarea curentului. Este ceva mai romantic decat o baie cu lumanarele in jur?! Da, lectiile la lumina lor!

Daca aveam ore dimineata, se intampla sa-mi petrec dupa-amiaza la cozi, pana veneau parintii de la serviciu sa-mi ia locul, daca se "dadeau" pe undeva produse de lux: banane, lapte, portocale, masline, penare sau jucarii chinezesti, carti vandute la pachet cu alte carti, inutile... Le lasam bilet: "sint (cu "u" din "i") la coada la...". Era forma de SMS-uri a vremurilor cand nici telefonul mobil nu se inventase. Si-ti dadeai intalnire cu prietenii intr-un loc, iar daca ajungeai mai tarziu sau nu intelegeai exact unde, se petreceau tot felul de drame sentimentale. Pana a doua zi, cand se lamureau lucrurile. Telefonul fara fir, in schimb, functiona eficient, cand credeai ca esti printre primii care afla ca vine camionul cu marfa la alimentara, coada era deja formata.

De doua ori am avut "vizita de lucru". Asta insemna pregatiri intense, vreo doua saptamani de scutit de scoala ca sa exersam lozinci si pas de defilare pe stadion, fie soare, fie ploaie. Apoi trecea masina oficiala, un ARO decapotabil, si noi falfaiam stegulete, daca mai aveam energie dupa o jumatate de zi de stat in soare in picioare. Si lor li se falfaia de noi, gramada de copii flamanda, insetata si obosita.

Cu masina puteam sa plecam la sfarsitul de saptamana format din ziua de duminica, prelungit eventual de sambata seara pana luni dimineata, o data la doua saptamani, in duminica in care circulau numerele "cu sot". Cam o data pe luna, tata pleca de acasa cu Dacia si se intorcea victorios dupa cateva ore de coada, cu rezervorul si canistra pline.

Iarna dormeam cu caciula pe cap, cu vesta, pulover si ciorapi de lana. Cand aveam ore dupa-amiaza, plecam la scoala cu lanterna in ghiozdan, stiam ca va fi utila la intoarcere, seara pe la 6-7, in nametii abundenti ai iernilor anilor '80.

Cand vorbeam la telefon, se auzeau pe fir tot felul de zgomote, bruiaje, voci de centraliste. Si nu aveam cuplaj. Uneori suna telefonul in miez de noapte (era pata pe dosarul familiei, unchiul din RFG, mutat apoi in Franta, care mai trimitea uneori pachete si ajungeau desfacute), alteori, cam tot pe la ora aia suna cineva si, cand ridicai receptorul, nu se auzea nimic. Preferam sa credem ca era el si nu se facea bine legatura. Poate era. Poate nu.

Cand m-am facut mai mare, invarteam butoanele aparatului de radio si ascultam posturi in limba romana din care nu intelegeam prea multe, decat ca exista o alta realitate, cea despre care auzeam in bancuri, nu la televizor, unde, in cea mai minunata tara posibila, productia la hectar depasea cele mai gogonate minciuni. Dar asta nu prea ma interesa pe atunci, in schimb ascultam cu sfintenie, in fiecare seara cand aveam curent, apoi cand am luat un aparat de radio pe baterii, programul muzical de la Vocea Americii.

Intr-un an, o matusa care lucra la posta a reusit pentru cateva luni sa-mi faca abonament la Pif. Fiecare numar ajungea cam cu o luna-doua intarziere, dar ce bucurie imi facea cand imi dadea revista cateodata sigilata, cu jucarioarele (maruntisuri in genul celor din ouale Kinder de azi) intacte, alteori desfacuta si fara jucarii.

Mergeam in practica, sa culegem diferite roade ale pamantului (cartofi, ardei, capsuni, struguri) sau sa le sortam. Nu vreti sa stiti cum pute un morman de ceapa stricata! Cel mai bine era la vie, cand ne ascundeam printre randuri si jucam cutitase sau carti. Mai apaream, prin rotatie, cu cate o ladita cu struguri la capatul randului, la bena unde se incarcau, si rugam colegul "numarator", de obicei cineva care era scutit medical dar obligat sa fie prezent la practica, sa treaca in catastif si cate una pentru X sau Y, ca doar asa sporea productia patriei si la televizor. Mai rau era cand evidenta o tineau profii, atunci chiar trebuia sa culegem, ca veneau dupa noi.

Intr-o zi din '86, au venit la scoala niste asistente medicale si ne-au dat pastilute mici si dulci de iod.  In ziua dinainte fusese explozia de la Cernobal, de care au aflat ai mei seara, la Europa Libera. Eu imi aduc aminte doar ca ca era soare si m-am jucat mult pe afara. Vara exploram blocurile in constructie, ne ascundeam pe schelele unde accesul nu era niciodata interzis.

Eram copil rasfatat, dar usor de multumit. La mine veneau si Mos Craciun si Mos Gerila, primul in noaptea de Ajun, al doilea in noaptea de Anul Nou. Imbracamintea si jucariile nu ma entuziasmau prea mult si nu constientizam cat de greu era sa-mi faca rost parintii de un penar chinezesc sau vreun joc bulgaresc, important era sa primesc carti, mai intai de colorat, apoi de povesti, apoi au venit la rand Jules Verne, Hector Malot, colectia Biblioteca pentru toti.

Aveam doua cartele, una cu ratie zilnica, pentru paine, alta lunara, pentru zahar, ulei, faina si malai, cate un litru sau kg, dupa caz. Si mai era laptele, de care uitasem, am recunoscut peisajul cotidian intr-o evocare din carte a cozii formate din pungi, plase, suporturi de metal umplute cu sticle goale, lasate peste noapte la intrarea in alimentara, sa tina rand proprietarilor. Si tot din carte mi-am amintit de ouale care se gaseau (cu greu) intr-o anumita perioada, invelite intr-o pojghita subtire pe care cu multa bunavointa o puteai numi coaja. Noroc cu bunicii de la tara...

Cand mergeam cu parintii in vacanta la mare, la Eforie Nord, mama ma mai lua cu ea la nudisti la Techirghiol. Nu la plaja, ci la cumparaturi. Veneau cehoaice, poloneze si redegiste sa faca "bisnita" (un fel de business adaptat realitatilor timpului), cu sapunuri Fa si Lux, ciorapi, ciocolata, guma de mestecat sau sampoane, altele decat cele doua modele de la noi, samponul de urzica si samponul calut-de-mare. Intr-un an, cred ca terminasem clasa a cincea, ca rupeam ceva franceza si apucasem sa ma uit si prin manualul de engleza din anul urmator, am cunoscut niste copii din Franta si Olanda cu care ma jucam. Intr-o zi, ne-am dat intalnire la restaurantul lor, al strainilor. Cand am ajuns acolo nu terminasera inca de mancat si cred ca parintii lor au vazut ceva in privirea mea plina de jind spre masa, ca m-au invitat sa ma alatur. Am refuzat de rusine, dar mi-am asaltat apoi parintii cu intrebari, de ce primesc ei ceva care arata mult mai apetisant decat ce ni se dadea noua la restaurant.

Si mai sunt inca multe, daca stau sa scotocesc prin cotloanele amintirilor...
Noi si cei mai mari ca noi, cei care avem acum minim 35 de ani, am prins o scoala de gandire care ne-a invatat, mai mult sau mai putin, ca "merge si asa", ca noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc, ca oricum nu prea avem ce sa cumparam cu banii si singura salvare e la tara, unde mai gasesti o gaina, un porc, o vita-de-vie, ca pentru a-ti fi bine trebuie sa intri in sistemul infailibil de "pile-cunostinte-relatii" ce ungeau schimbul de produse si favoruri. Parintii nostri i-au invatat pe doctori ca reusita unei operatii depinde de consistenta "atentiei", pe profesori ca reusita unui examen depinde de meditatii particulare, pe cei din sistemul administrativ ca o problema se poate rezolva plasand plicul corect sau, in lipsa lui, poate fi ingreunata de tot felul de hartogarii imposibil de obtinut. Suntem condusi inca de oameni care au crescut intr-o astfel de viziune. Cu cat au prins mai mult, cu atat le e mai greu sa scape de ea. De oameni care au invatat ca promovarile se fac pupand posterioarele potrivite, intorcand serviciile cerute de cei de care ar putea avea candva nevoie, oameni care incearca sa perpetueze un sistem ce le-a fost familiar atatia ani.

Privesc cu speranta spre cei mai mici, neatinsi inca de el, si nu pot intelege nostalgia unora, capatata prin amintirile unor bunici sau parinti ce deplang nu atat o epoca istorica, ci una a biografiei personale, cand erau inca tineri, cand toti cei dragi traiau, cand bolile erau departe, ori poate isi regreta propria incapacitate de a reusi prin forte proprii, fara sa sa fie inregimentati in slujba statului (degeaba).
Va indemn sa cititi aceasta antologie a amintirilor culese de Ioana Parvulescu, indiferent de motivul pentru care ati face-o. Si eu am trait in comunism si am vrut sa-mi improspatez amintirile, sa nu uit niciodata cum era si unde nu mai vreau sa ajung. Cei care nu au apucat, cei care, macar ca doctrina, considera comunismul cool, as vrea sa aiba curiozitatea de a-i vedea aspectele de zi cu zi. Sunt marturii care, puse cap la cap, in secvente de cateva randuri, reconstituie o perioada impregnata de absurd, umilinte si ridicol, in scene cotidiene, grupate in 20 de sectiuni (la scoala, la serviciu, in calatorie, timpul liber, medicale etc.). Unele intamplari au aspect de banc si mai ca ti-ar veni sa razi daca nu ar fi dureros de adevarate. Caci din culorile astea pestrite, desprinse din relatari unele mai cu umor, altele pline de dramatism, amestecate, rezulta griul ce domina peisajul oraselor de dinainte de '89 pana la lasarea intunericului, cand bezna se asternea in toata tara.

Thursday, 3 December 2015

Schimb de prizonieri


Bridge of Spies (2015)

Colaborarile dintre regizorul Steven Spielberg si actorul Tom Hanks au avut mai mereu rezultate bune. Cele trei lung-metraje la care au lucrat impreuna, Catch me if you can, Saving private Ryan si The Terminal au fost destul de laudate si premiate. N-ar fi exclus ca si cea mai recenta dintre ele sa le aduca vreo cateva nominalizari la premiile Oscar de anul viitor, mai ales, desi e abia aparut,  filmul a primit doua premii in cadrul Hollywood Film Awards, pentru imagine (Janusz Kaminski, Oscar pentru Schindler's List, cu nominalizari si pentru Saving Private Ryan, Lincoln si War Horse, printre altele) si sunet (Gary Rydstrom, si el castigator al celui mai ravnit premiu din industria cinematografica americana, cu Terminator 2, Jurassic Park, Titanic si Saving Private Ryan). Cu alte cuvinte, s-a reconstituit o mare parte din echipa tehnica ce a adus succesul lui Saving Private Ryan, carora i se adauga fratii Coen. Contributia lor la scenariu, chiar daca discreta, isi face simtita prezenta in miezul situatiilor dramatice de pe ecran. 
Filmul intruneste toate conditiile pentru a se incadra in criteriile previzibile de succes ale premiilor de anul viitor: "povestea adevarata", petrecuta in anii '50, in plin Razboi Rece, cand un avocat bine cotat, James Donovan (Tom Hanks) primeste sarcina mai intai de a apara un spion rus in instanta (Mark Rylance), apoi de a intermedia un schimb de prizonieri, reliefarea unor valori cu care natia americana empatizeaza si se mandreste chiar si atunci cand nu le aplica, atentie pentru detaliile tehnice ce ofera o sustinere vizuala puternica scenariului, pentru veridicitatea constructiei situatiilor, un antagonist in masura sa trezeasca simpatie in mijlocul curentului national ostil fata de ceea ce el reprezinta, ceva tensiune si dramul de umor si ironie cu care Coen-ii isi condimenteaza fiecare productie. 
Este un film care urmeaza litera manualului de "vreau Oscar" si o face intr-un mod nederanjant nici pentru cei neimpregnati de americanism, pentru ca transmite mesaje fundamentale, valabile in orice moment al istoriei si pentru oricare dintre partile implicate. Poate cel mai actual dintre ele este cel ce incearca sa pastreze granita dintre civilizatie si barbarie, conform caruia noi nu trebuie sa fim la fel ca ei si sa adoptam atitudini care ne sunt la indemana dar pot cauza mai mult rau intr-o relatie bilaterala instabila si delicata. Donovan, un avocat dintre cei mai buni, numit sa apere din oficiu spionul rus pentru a da aparenta unui proces corect in urma caruia o tara intreaga asteapta condamnarea la moarte, stie ca, asumandu-si cu seriozitate rolul, risca sa fie etichetat drept comunist si sa fie urat de toti. Insa este un standing man (pentru o vreme, acesta a fost si titlul provizoriu al filmului, poate mai potrivit decat podul care apare intr-o secventa unde ar fi trebuit sa se atinga apogeul dar parca isi rateaza impactul maxim). Incearca sa rezolve conflicte cu armele de care dispune, vorbe iscusite, pentru a impiedica violenta. Are convingerea ca dreptul la un proces corect le revine tuturor si gaseste cele mai convingatoare argumente pentru a-i demonstra Curtii ca un spion viu este mai util decat unul executat. Batalia lui va avea noi mize si riscuri cand se vede constrans sa ajunga in Berlinul de Est pentru a negocia eliberarea unor prizonieri americani cu rusii, dar si cu redegeii, care ies cel mai sifonati din toata povestea. 
Tot dansul lui Donovan printre ipoteze, presupuneri, argumente si contraargumente intr-un mediu in care autoritatile par a vrea sa se spele pe maini, sa nu li se dovedeasca implicarea daca lucrurile nu ies cum ar trebui si sunt gata sa se multumeasca cu putin atunci cand avocatul crede ca poate obtine mai mult este fascinant si tine in priza spectatorii, intr-un film care, cum s-ar spune, "te face din vorbe". Adica din scenariu. Adica bravo domnilor Coen! Mai putin inspirata mi s-a parut coloana sonora, m-am cam plictistit de muzicile siropoase si previzibile din filmele lui Spielberg. Secventa de inceput, de exemplu, cu spionul rus pe strazile orasului, unde singurele sunete auzite sunt cele ale strazii, mi se pare mult mai reusita decat orice moment ce se doreste emfatizat prin muzica. 
Cred ca mi-a lipsit o stare de tensiune, de amenintare reala. Chiar daca  cei care au difuzat filmul la noi au ales sa nu titreze partile vorbite in rusa si germana, pentru a ne da si noua, spectatorilor, aceeasi senzatie de descumpanire, de pierdere intr-o lume straina pe care o are Donovan, mi s-a parut un pic dezamagitor ca singura secventa in care am perceput o amenintare reala a vietii protagonistului a fost aceea a unui jaf marunt. Nu e "The Movie", dar e un film de vazut si sezonul la productii epice care-si cer premii abia s-a deschis! Astept cu mult interes acum The Revenant (sa vad daca-i iese si anul asta figura lui Iñárritu, sper doar sa nu se transforme intr-un tipat disperat al lui Di Caprio "Dati-mi odata Oscaru' ala!", noul western marca Tarantino, The Danish Girl (cu travestitul Redmayne) si Hail, Caesar, fratii Coen in forma pura.

Tuesday, 1 December 2015

1001 de nopti si inca una


Salman Rushdie - Doi ani, opt luni si douazeci si opt de nopti

Atat a durat in noul roman pe care Rushdie il ofera cititorilor sai perioada nebuna cand Printesa Fulgerelor a venit pe pamant, dupa o lunga absenta. In secolul XII, traieste alaturi de Averroes, ganditorul al carui nume real, ibn Rushd, l-a adoptat tatal autorului. Nu este singura asemanare dintre personajul ibn Rushd, asa cum apare in primele pagini ale cartii, si creatorul sau. Averroes, ca si Seherezada, ce-i povestea sultanului pentru a-si prelungi viata, ii domoleste sotiei sale supraumane apetitul sexual cu istorii reale sau plasmuite; venita intr-o buna zi la usa lui, cea care isi spunea Dunia avea sa umple lumea cu urmasii sai si ai filozofului arab. Si Rushdie construieste dantelarii in care ideile sunt invaluite in povesti, inconjurate de alte povesti, ce trimit la alte povesti, precum in vechile basme arabe spuse "ïmpotriva mortii, pentru a civiliza un barbar", presara elemente magice intr-o lume brutal de reala. Cei doi sunt Seherezada timpurilor lor, dar motivul este opus. Ambii spun povesti care nu salveaza, ci pun viata in pericol. 
Apoi poarta s-a inchis, pentru a se deschide din nou in vremurile noastre, cand taramul irationalului se insinueaza iar prin fantele lumii si spiritele se intorc. Cele ale filozofilor morti, Averroes si Ghazali, dusmani neimpacati, intr-o galceava a inteleptilor ce opune credinta cunoasterii, ratiunea superstitiilor, cele ale demonilor coborati din Peristan, taramul povestilor din folclorul Orientului Mijlociu. 
Tot 1001 de nopti si inca una va dura noua venire a creaturilor supranaturale pe pamant, cand oamenii inteleg treptat ca au ajuns sa traiasca dupa regulile inimaginabile ale demonilor, a caror singura lege este haosul. Loviturile lor sunt asemenea atacurilor teroriste, tintinte aleatoriu, cu singurul scop de a crea panica, teroare, a de pulveriza orice valoare umana pentru a instaura deruta si spaima. Sunt la fel de vanitosi, de lacomi si cruzi ca si oamenii. Unii transforma masinile in porci spinosi uriasi, altii inalta capacele de canale ca sa-i decapiteze pe necredinciosi, scufunda nave sau urla in noapte pentru a produce groaza.
Ca sa lupte impotriva raului, urmasii Duniei trebuie nu doar sa-si activeze puterile latente, ci sa le si controleze. Un gradinar cu picioarele pe pamant de felul sau constata ca incepe sa leviteze. Un autor de romane grafice este vizitat in miez de noapte de eroul pe care l-a creat, plasmuitorul prin dans al Timpului si Spatiului, reprezentarea zeului hindus Shiva. O mondena se trezeste ca poate sa fulgere pe cine are chef, nu din priviri, ci cu adevarat, prin puterea mainilor incarcate cu electricitate. Si e doar inceputul, sa mai zic cate alte anomalii se petrec prin lume?! Cateva, ca nu ma pot abtine, referintele culturale sunt delicioase, ramane sa le descoperiti singuri si sa va delectati cu aluziile culese din pictura, literatura si cinematografie: 
"Intr-un sat din Romania, o femeie a inceput sa oua. Intr-un oras din Franta, cetatenii au inceput sa se transforme in rinoceri. Irlandezii varstnici au inceput sa locuiasca in tomberoane. Un belgian s-a uitat in oglinda si si-a vazut ceafa reflectata in ea. Un functionar rus si-a pierdut nasul si apoi l-a vazut plimbandu-se de unul singur prin Sankt Petersburg. Un nor ingust a taiat luna plina si o doamna din Spania care o privea a simtit o durere ascutita, o lama i-a taiat globii oculari in doua, iar umoarea vitroasa, substanta gelatinoasa care umple spatiul dintre cristalin si retina, s-a scurs afara. Dintr-o gaura din palma unui barbat au inceput sa iasa furnici.
Cum sa pricepi astfel de lucruri? Era mai usor sa crezi ca Sansa, principiul vesnic ascuns al universului, isi unise fortele cu alegoria, simbolismul, suprarealismul si haosul si ca toate laolalta preluau controlul asupra problemelor umane decat sa accepti adevarul, adica intruziunea tot mai sporita a jinnilor in viata de zi cu zi a lumii."
Sunt multe trimiteri la cultura pop, la benzile mai intai desenate, apoi hollywoodizate, la copiii creepy din filmele horror, la salvatorii lumii, care are mereu nevoie de supereroi, la cei care o ingrozesc, incercand sa-si transforme anomalia lor in lege, intr-o carte care deschide un portal intre lumea povestilor, a imaginatiei, si lumea reala, incerta si ingrozita de intoleranta. In incoerenta vremurilor pe care le traim, infruntandu-i ororile, Rushdie scrie o carte frumoasa ca un basm, creata din intuneric si lumina, demonstrandu-ne ca parazitul povestilor cu care s-a infectat in copilarie nu a fost inabusit de cei ce nu mai pot visa, confirmand ca "Noi" suntem faptura care isi spune povesti ca sa inteleaga ce fel de faptura este.