sâmbătă, 27 februarie 2016

Oscaru' de anu' asta


Asaa... iata ca a venit saptamana cu pricina, la sfarsitul careia, multumita RDS-ului de larga audienta pe care nu-l detin si in defavoarea HBO-ului, postul de profil, chipurile, va trebui sa scotocesc pe net dupa o transmisiune live a ceremoniei. Si, ca in fiecare an, ma distrez carcotind si facand pariuri solitare lipsite de miza pe seama nominalizatilor.  Nu pot sa nu observ tendinta generala: "true stories" (docudrame) / biopic-uri / ecranizari dupa romane... tot mai putine scenarii originale. E mai comod si la fel de profitabil.
Noutatea in materie de statueta, pe care am vazut-o evoluand si transformandu-se de la un an la altul,  este ca in  2016 se poarta retro, s-a hotarat adoptarea design-ului primei editii, din 1929. Gazda de anul asta va fi Chris Rock (principiul corectitudinii politice: macar prezentatorul sa fie negru, daca nominalizati nu-s), omul cu bancuri mai bune sau mai proaste care a prezentat si editia de acum 11 ani, iar printre actorii ce vor inmana statuete se numara Steve Carell, Julianne Moore, Jared Leto, Reese Witherspoon. 
Sa trec insa la barfele serioase :)

BEST PICTURE 
 Room 
Uite ca de data asta chiar am reusit sa le vad pe toate inainte de verdict! Daca va spun ca favoritul meu (la nominalizatele anului, evident, ca unele filme inoata mai greu pana dincolo de ocean, asa ca nu vorbim de alea aici) este Mad Max, film considerat ca facand parte dintr-un gen mai "de consum" decat celelalte, ma discreditez complet in ochii vostri, nu? Nu ca as avrea prea mare credit, asa ca n-am nimic de pierdut :). Ramane filmul care mi-a produs cea mai mare surpriza, nu numai pentru ca, sequel fiind, a reusit sa-si pastreze prospetimea, dar si pentru ca, judecand dupa conventiile genului, e unul referinta, ceea ce contracandidatele nu-s. Istoria cinematografiei imi va da dreptate sau ma va contrazice, habar n-am, v-am zis ca ma joc de-a Mama Omida. Mi-a placut si Big Short, pentru ca a tradus economia politica in limba mea, as fi inlocuit in lista de mai sus Brooklyn, un film care nu avea ce cauta decat la rol principal feminin, cu The Hateful Eight, dar nu pot sa am pretentia ca Tarantino, un regizor care nu ia Oscar decat pentru scenarii, sa castige un premiu pe care nu l-a castigat nici cu Pulp Fiction, asa ca ar fi fost o numire la fel de "de umplutura" (scuzati dedefonia, ca nu-mi explic de ce-ar putea mai putin ofensatoare decat cacofonia) ca Brooklyn.
Pronostic: The Revenant, un film facut sa bifeze o agenda mai vasta decat era cazul. Si am senzatia ca va fi anul lui. Mai am cateva categorii unde il vad castigator.

ACTOR IN A LEADING ROLE
Bryan Cranston, Trumbo 
Matt Damon, The Martian 
Leonardo di Caprio, The Revenant 
Michael Fassbander, Steve Jobs 
Eddie Redmayne,  The Danish Girl
Oricat de simpatic mi-ar fi fost Matt Damon, omul pentru care, judecand dupa roluri, guvernul american ar fi trebuit sa cheltuiasca mai mult de 900 de miliarde de dolari (chiar e interesanta statistica!), oricat m-a facut Fassbender sa uit ca nu e adevaratul Jobs pe ecran (l-am vazut intre timp, n-am avut timp sa scriu despre el, dar e oricum un film de personaj), Leo vrea, Leo poate, Leo merita! Daca nu pentru acum, ca o recompensa pentru acum doi ani, cand se juca de-a lupul pe Wall Street si merita mai mult dar nu l-a primit. Dati-i-l!
Pronostic: Leo

ACTRESS IN A LEADING ROLE
Cate Blanchett,  Carol
Brie Larson, Room 
Jennifer Lawrence, Joy 
Charlotte Rampling, 45 Years 
Saoirse Ronan, Brooklyn
Nu am vazut-o inca pe Jennifer Lawrence, care ar putea deveni, de-a lungul timpului, noua Meryl Streep ca numar de nominalizari, dar parca e prea devreme la varsta ei sa monopolizeze scena pe care urca oamenii cu discursul. Nici pe Charlotte Rampling nu am vazut-o in filmul cu care este propusa. Lumea zice ca Brie Larson ar fi favorita... merg pe mana lor, desi pe mine ma fascineaza oricand Cate Blanchett. Insa si Brooklyn, si Carol mi s-au parut niste filme suficient de amorfe cat sa nu-si puna in evidenta protagonistele.
Pronostic: Brie Larson, in lipsa lui Redmayne la categoria asta, care ar fi ridicat putin stacheta. Cum se poate sa castige Martianul Glob de Aur pentru film de comedie, de ce n-ar putea un barbat sa castige Oscar pentru rol feminin?!

ACTOR IN A SUPPORTING ROLE
Christian Bale, The Big Short 
Tom Hardy, The Revenant
Mark Ruffalo, Spotlight 
Mark Rylance, Bridge of Spies
Sylvester Stallone, Creed
Mi-a placut si Bale (nu am vazut Creed si nici nu cred ca o voi face pana nu ajunge la HBO), dar vreau sa fie Rylance, sper sa fie Rylance. Habar n-am cum merg pariurile, oricum pariorii sunt tot niste "opinionisti" ca si mine, dar am doua variante:
Pronostic: Mark Rylance, deja castigator la BAFTA, sau (mi-e frica sa nu fie) Stallone, care a luat si Globul.

ACTRESS IN A SUPPORTING ROLE
Jennifer Jason Leigh, The Hateful Eight
Rooney Mara, Carol 
Rachel McAdams, Spotlight 
Alicia Vikander, The Danish Girl 
Kate Winslet, Steve Jobs

Rooney Mara e trecuta aici doar pentru ca nu putea concura impotriva lui Blanchett... ca altfel amandoua ar fi intrat la rol principal. Rachel McAdams vine dintr-un film unde nu exista rol principal, deci pe cine "suporta"?! Mie mi-a placut cel mai mult Jennifer Jason Leigh, dar intuiesc ca Oscar goes to... 
Pronostic: Kate Winslet (55%) sau Alicia Vikander (45%) - mi-am luat marja de eroare, ca nu ma puteam decide, desi in preferintele mele sunt invers.

ANIMATED FEATURE FILM
Anomalisa 
Boy and the World 
Inside Out
When Marnie was There 
Aici sunt la 3 din 5. Oricat de simpatic mi-e Shaun, oricat de mult m-ar fi emotionat Anomalisa, cred ca nu poate fi decat un singura castigator, care sa intruneasca si ideea de animatie (ca film care li se adreseaza si copiilor, cu mesaj ludic), si scenariul, sa atinga si niste corzi sensibile adulte. 
Pronostic: Inside Out (ar cam merita, in ciuda faptului ca Pixar e un abonat la premii si mi-as dori, demonstrativ, sa castige  o productie independenta). 

Despre short-uri nu spun nimic, nici animatii, nici documentare, daca nu prind un festival de gen, e greu de crezut ca voi avea acces la ele.

CINEMATOGRAPHY 
Carol 
The Hateful Eight 
Mad Max: Fury Road 
The Revenant 
Sicario
Vazut tot, desi de Sicario nu am scris, ezit intre Revenant si Mad Max... ca doar nu degeaba s-au chinuit atata oamenii astia cu Revenantu' sa faca un film de Oscar care sa dea al dracu' de bine pe ecran. Cred ca i-am dat deja niste premii si o sa ii mai dau, asa ca aici trec la pronostic wishful think-ul meu, pentru ca merita :).
Pronostic: Mad Max

COSTUME DESIGN
Carol 
Cinderella 
The Danish Girl 
Mad Max: Fury Road 
The Revenant 
Exagerez daca mai vreau sa-i dau unul lui Mad Max?! Oricum eu fac aici o combinatie intre intuitie, ghiceala si dorinta personala, asa ca...
Pronostic: Mad Max

DIRECTING 
The Big Short 
Mad Max: Fury Road 
The Revenant 
Room 
Spotlight 
Chiar am cautat o statistica (nu am gasit) sa vad de cate ori un film castigator al Oscarului a luat si premiul pentru regie. Tacit, merg mana in mana. Declarativ, se mai intampla si surprize. Tacit, ar fi Revenantul. Declarativ... pot sa sper la Mad Max pentru un regizor ce revine dupa cateva zeci de ani cu povestea si o improspateaza? As risca, dar nu atat incat sa nu trec, de dragul de-a bifa cat mai multe raspunsuri corecte...
Pronostic: Iñárritu

DOCUMENTARY (FEATURE)
Amy 
Cartel Land 
The Look of Silence 
What Happened, Miss Simone? 
Winter on Fire: Ukraine's Fight for Freedom
Nu am vazut nimic inca, dar cati nu discuta despre lucruri de care habar n-au?! Fara sa stiu detaliile realizarii, dar pornind de la premisa ca un subiect care nu ma intereseaza deloc nu ma poate captiva iar unul care are un plus de interes oricum m-ar prinde, va spun ca Amy a rulat pe ecrane, aveam ocazia sa il vad, dar nu am suferit-o niciodata, asa ca nu m-am inghesuit. Filmul cu Miss Simone, in schimb, as fi vrut sa-l vad si as vrea sa castige tocmai in ideea ca poate il vor aduce si la noi, sa mai asculte pulimea si altceva in timp ce butoneaza telefoanele in sala de cinema... si sa descopere o personalitate fascinanta si ciudata (oare documentarul are in vedere si latura bipolara? Daca nu acum, si pentru ca tot exista plangeri la Oscaruri ca nu-s negri nominalizati, le dau o idee producatorilor: biopic / negresa / cantareata/ activista / bipolar disorder... Daca tot facem predictii, cineva o sa ia un Oscar pentru rol principal feminin in urmatorii 5-10 ani jucand-o pe Nina Simone, nu stiu cine). The Look of Silence apare ca 2014. Ce s-a intamplat, baieti? Ati uitat sa-l nominalizati in 2015? Celelalte pot sa-mi imaginez cum apeleaza la emotie si empatie pentru a-si croi drumul spre Oscar.
Pronostic: Amy (de-aia, pentru ca si BAFTA tot ea l-a luat).

FILM EDITING
The Big Short 
Mad Max: Fury Road 
The Revenant 
Spotlight 
Star Wars: The Force Awakens 
Hodoronc-tronc! Aparu' si Star Wars la o categorie neasteptata... Aia la care mi-ar placea sa vad Big Short-ul castigator. Pentru ca a facut, cred eu, cele mai bune "colaje", care i-au dat o dinamica aparte.
Pronostic: The Big Short

FOREIGN LANGUAGE FILM
Embrace of the Serpent
Mustang
Son of Saul
Theeb
A War
Am vazut doar trailere, vecinii de la vest par sa fie mult prea la "agenda zilei" in materie de subiecte Hollywood-friendly ca sa-i poata intrece cineva.
Pronostic: Son of Saul

MAKEUP AND HAIRSTYLING 
Mad Max: Fury Road 
The 100 Year Old Man who Climbed out the Window and Disappeared
The Revenant  
Celui de-al doilea eu i-as spune Hundraåringen som klev ut genom fönstret och försvann si habar  nu am ce cauta pe lista asta. Este filmul suedez din 2013 care a ajuns si pe la HBO inainte sa intre in atentia americanilor. Cum? Cu ce ocazie pe la Oscaru' de anu' asta?! De ce la categoria asta?? Mister... Nu inteleg nimic, dar "buna dimineata, America!" Am crezut ca e remake dar, privind distributia, nu pare...
Pronostic: Mad Max, iar aici imi permit sa cred ca alearga singur spre premiu, fara candidat.

MUSIC (ORIGINAL SCORE)
Bridge of Spies 
Carol 
The Hateful Eight 
Sicario 
Star Wars: The Force Awakens
Favoritul meu este clar Morricone, desi va povesteam cand scriam de film cat de originala este muzica si ca-mi miroase a pacaleala, mai ales dupa ce a luat BAFTA si Globul. Dar da, vreau sa castige! Filmul cu "Forta fie cu tine" nu l-am vazut inca si nici nu ma inghesui pana nu ajunge pe micul ecran, mi-a placut si muzica din Bridge of Spies, ca al doilea candidat, insa...
Pronostic: Morricone (The Hateful Eight)

MUSIC (ORIGINAL SONG)
Aici e usor de decis, ascultati si vedeti ce va place, mie nimic: 
 "Earned It", Fifty Shades of Grey  (imi suna la fel de gay ca si filmul, dar nu m-ar mira sa fie genul "ala" de piesa de larga audienta)
"Manta Ray" Racing Extinction (alt efeminat, urasc timbrul asta)
"Simple Song" La Giovinezza(daca nu la film strain, macar la muzica sa prinda si Sorrentino o nominalizare) - nu e suficient sa bagi o soprana ca sa ai o bucata muzicala inspirata... 
" Til It Happens to You" The Hunting Ground (luati-o pe Lady Gaga si s-ar putea sa primiti un premiu) 
Deci nu, ascultat tot, placut zero, nimic, nici macar vag. Unde mi-ar intra timbrul vocal in ureche fara sa ma agreseze, ma zapaceste lalaiala muzicala. Nu am favoriti, sa castige cine vor ei, caci toti mi-au torturat cu brio urechile astea doua care prefera vocile masculine vanjoase, virile, nu miorlaite; Gaga si soprana ar fi mers, dar nu-mi plac piesele. 
Sa dau un pronostic? La plesneala, Gaga, na!

PRODUCTION DESIGN
Bridge of Spies 
The Danish Girl 
Mad Max: Fury Road 
The Martian 
The Revenant 
 Recunosc ca la categoria asta a fost nevoie sa caut pe wiki sa vad ce naiba implica un "production design". E denumirea actuala pentru art director, adica partea vizuala, estetica a filmului. Asa ca oscilez din nou intre Revenant si Mad Max  dar cand ma gandesc la nebunia aia de lume post-apocaliptica...
Pronostic: Mad Max

SOUND EDITING si SOUND MIXING
Mad Max: Fury Road 
The Martian 
The Revenant 
Star Wars: The Force Wakens 
Sunt doua categorii distincte, cele patru nominalizari de mai sus se regasesc in ambele. A cincea e diferita (nu ma intrebati de ce): la editing Sicario, la mixing Bridge of Spies.
Pronostic: The Revenant, indubitabil, la ambele (e o parte la care chiar am simtit ca exceleaza) 

VISUAL EFFECTS
Ex Machina 
Mad Max: Fury Road 
The Martian 
The Revenant 
Star Wars: The Force Awakens 
N-ar fi exclus aici ca forta sa fie cu ei. Nu l-am vazut.
Daca ma intrebati pe mine, votez din nou pe baza de preferinte.
Pronostic: Mad Max 

WRITING (ADAPTED SCREENPLAY)
The Big Short 
Brooklyn 
Carol 
The Martian 
Room 
In nici un caz nu mi-as dori sa fie Brooklyn sau Room. Primul pentru ca (va aparea curand cartea si in romana, o astept cu nerabdare) mi se pare ca Toibin e un scriitor mult mai bun decat lasa filmul sa se vada. Al doilea fiindca e palid. Nici pe Carol nu il vad castigand scenariul, cred ca bataia este intre Martian (o adaptare destul de fidela a cartii tipului care a inceput sa scrie online si a fost incurajat sa continue) si Big Short, o carte de non-fictiune care cred ca era destul de serioasa fata de filmul ce a rezultat si s-a gandit sa-mi faca digerabil un domeniu inaccesibil si arid.
Votez tot pe baza preferintelor.
Pronostic: The Big Short   

WRITING (ORIGINAL SCREENPLAY)
Bridge of Spies 
Ex Machina 
Inside Out 
Spotlight 
Straight Outta Compton 
Lasand deoparte faptul ca de ultimul titlu din lista este prima data cand aud, cred ca nimic nu poate sa bata Inside Out... dar e impotriva religiei hollywoodiene sa dea un premiu pentru scenariu unei animatii. Asa ca e Spotlight sau Bridge of Spies.
Pronostic: Spotlight
Si chiar cred ca avea loc aici si Hail, Caesar, vazut recent! Daca au loc nominalizari din 2014 si 2013, adica trecutul indepartat fata de anul de referinta, de ce sa nu fie si din viitor, din 2016?! Evident, nu vorbesc serios.

Pariurile sunt facute, am exact 20 de categorii aici, poate-mi ies macar jumatate la Loto :). Vizionare placuta duminica noaptea, incepand cu ora 1, la Digi, pentru cine are, si oriunde s-ar afla, cei care n-au.

Later edit:  14/20, nu foarte rau, putea fi mai bine daca-i acordam mai multa incredere favoritului meu la premiile tehnice, faptul ca a luat vreo 6 a fost o surpriza placuta. Singurul castigator chiar neasteptat pentru mine a fost Ex Machina la efecte vizuale. M-a surprins oarecum cel mai bun film... Adica mi-a placut Spotlight, nu ma intelegeti gresit, dar nu il vad deloc cel mai bun film artistic, in conditiile in care prezinta o reconstituire aproape de documentar al faptelor. Chris Rock modest, script-ul prezentarii a facut o fixatie din diversitate (de ce nu si premiul pentru cel mai bun actor bolnav de... completati cu ce vreti? sau pentru cel mai bun actor gay? sau pentru cel mai bun actor evreu?). Faptul ca se face atata tam-tam pe culoarea pielii este el insusi o discriminare. Si cu tot momentul creat de Gaga care m-a facut sa cred ca nu avea cum sa ia premiul, se pare ca nimic nu bate o piesa Bond, oribila, dupa gustul meu.

joi, 25 februarie 2016

Singur printre oameni


Anomalisa (2015)

Cand te cheama Charlie Kaufman, nu este prea greu sa convingi publicul sa-ti finanteze un proiect prin Kickstarter, adunand astfel cei 400.000 de dolari necesari pentru un film de animatie pe care si l-a dorit independent, cu o viziune necontaminata de potentialii factori de decizie ai industriei cinematografice (producatori, in special). 
A iesit o minunatie de stop motion ce are ca protagonisti papusi imprimate 3D, ciudat si poetic, tragic si tandru, o poveste pentru oameni mari, doar pentru ei, desfasurata intr-o lume aproape adormita, sedata, amortita, cu feeling-ul, ambianta si tempo-ul unui film de arta, dar cu resursele unuia de animatie. Este o fabula pentru adulti despre golul sufletesc ce ramane atunci cand viata pare sa se desfasoare automat, cand chipurile celor din jur isi pierd conturul si vocile timbrul. 
Personajul principal este Michael Stone (voce David Thewlis), un autor de succes de carti inspirationale dedicate lumii afacerilor, al carui public entuziast afirma ca si-a crescut vanzarile cu 90% dupa ce l-a citit. Viata de familie pare sa-i fie un esec total, asa cum se intampla si cu intalnirea, dupa 11 ani, a unei foste iubite. Si apoi... o gaseste pe Ea (voce Jennifer Jason Leigh, "ticaloasa" nominalizata la Oscar a lui Tarantino). Si daca tot am mentionat actorii, sa mai spun si ca Tom Noonan este "everyone else" si gata, am terminat cu distributia. 
"Anomalisa" este labirintic si plin de nuante, asa cum m-a obisnuit Kaufman in filmele sale. Dupa ce l-am vazut, am tot continuat sa ma gandesc la semnificatiile mai vizibile sau mai ascunse, la straturile suprapuse invaluite in tristete. Nu o sa dezvalui prea multe, promit, desi tentatia unui monolog in care sa desfac toate firele in patru, in opt si asa mai departe e mare: avem o boala psihica ce si-a luat numele de la un vestit artist italian al inceputului de secol XX, sindrom ce capata infatisarea unui hotel de lux, un plot nascut din mintea unui scenarist (acelasi Kaufman) ce a folosit ca pseudonim literar numele in cauza. Avem o papusa japoneza, jucarie sexuala cu nume de zeita, transformata intr-una umana, ce capata voce, o pierde si o redobandeste, aratand ca frumusetea este in ochii si in mintea privitorului. Avem un barbat atat de singur in lumea pe care o ajuta prin cartile sale sa interactioneze mai bine. Avem o melodie din anii '80 a lui Cindy Lauper ce functioneaza ca un mecanism de seductie. Si avem o oglinda a temerilor, vulnerabilitatii si nesigurantelor pe care cred ca fiecare le are in raport cu ceilalti, atunci cand iese din cochilia solitara si incearca sa infiripe o relatie, fie ca isi proiecteaza partenerul idealizat, transformand obiectul dorintei in unicul reper luminos al existentei, ori golit de orice insusiri dupa ce focul s-a stins, ca o piesa a unui mecanism amorf, indistinct, lipsit de interes. Si e doar o parte... Oricat ai incerca sa decodifici, in final ramai cu niste nelamuriri, cu sensuri ascunse pe care, daca iti inchipui ca le-ai intuit, ar insemna sa ajustezi prin alte parti interpretarea, sa schimbi perspective ce pareau limpezi si sa te impotmolesti intr-un alt punct. 
Ar mai fi de remarcat, dincolo de modul captivant in care se desfasoara povestea, formata in esenta dintr-o zi din viata lui Michael Stone ce se petrece in cea mai mare parte in camera de hotel, atentia animatiei la fiecare detaliu, fluiditatea miscarilor, minutiozitatea ce merge pana la a recrea, animata pe ecranul televizorului alb-negru din camera eroului, o scena dintr-un film artistic real al anilor '60. Co-regizorul Duke Johnson spunea ca a fost nevoie de sase luni pentru animarea scenei de sex din film pentru a o face realista, fara sa fie perceputa drept comica. Si, din motive de scenariu, mi se pare ca, alegandu-se animatia, filmul chiar are mai mult impact decat daca ar fi fost unul traditional, cu actori. E mai surprinzator, mai atasant, cu o latura ludica implicita probabil inexistenta in cazul  unei pelicule cu actori.
La sfarsit nu poti sa nu te gandesti la analogia titlului filmului cu celebrul tablou al carui anagrama aproape este. Fiindca, atunci cand se termina, te transpune intr-o stare in care simti ca ai putea sa reproduci enigmaticul zambet, un pic ironic, un pic senzual, un pic (mai mult) trist, cum este si Anomalisa.

sâmbătă, 20 februarie 2016

Ecoul lui Umberto


"Daca lumile narative sunt atit de confortabile, de ce atunci sa nu incrcam a citi insasi lumea reala ca si cum ar fi un roman? Sau, altfel spus, daca lumile fictiunii narative sunt atit de mici si de inselator confortabile, de ce sa nu incercam sa construim lumi narative care sa fie complexe, contradictorii si provocatoare ca lumea reala?"

"Planetariile sunt intotdeauna locuri sugestive, pentru ca atunci cind se stinge lumina avem cu adevarat impresia ca suntem asezati intr-un desert, sub cerul instelat. Insa in seara aceea imi fusese rezervat ceva in plus. 
La un moment dat, facindu-se intuneric complet, s-a difuzat un foarte frumos cintec de leagan de De Falla si incet, incet (chiar daca ceva mai repede decit in realitate, pentru ca totul s-a petrecut intr-un sfert de ceas) deasupra capului meu a inceput sa se roteasca cerul care aparea in noaptea dintre 5 si 6 ianuarie 1923 deasupra orasului Alexandria. Am trait, cu o evidenta hiperrealista, prima mea noapte de viata. 
(...) 
Eram asa de fericit, incit am avut senzatia (aproape dorinta) ca puteam, ca ar fi trebuit sa mor in momentul acela - si ca in orice caz alte momente vor fi cu mult mai intimplatoare si nepotrivite. As fi putut sa mor deoarece acum traisem deja cea mai frumoasa dintre povestile pe care le citisem in viata mea, gasisem probabil povestea pe care toti o cauta in atitea si atitea pagini din sute de carti, sau pe ecranele multor sali cinematografice, si era o poveste ai carei protagonisti eram eu si stelele. Era fictiune, pentru ca povestea fusese reinventata de directorul planetariului, era Istorie, deoarece povestea ce anume se intimplase in cosmos intr-un moment al trecutului, era viata reala pentru ca eu eram adevarat, nu eram personajul unui roman. Eram, pentru un moment, Cititorul Model al Cartii Cartilor. 
Aceea era o padure narativa din care nu as mai fi vrut sa ies. 
Insa cum viata-i cruda, pentru dumneavoastra ca si pentru mine, iata-ma aici."

"... a te plimba printr-o lume narativa are aceeasi functie pe care o imbraca jocul pentru un copil. Copiii se joaca, cu papusi, cu caluti de lemn sau cu zmee, ca sa se familiarizeze cu legile fizice si cu actiunile pe care intr-o zi vor trebui sa le faca serios. Tot asa, a citi inseamna a face un joc cu ajutorul caruia invatam sa dam sens imensitatii lucrurilor care s-au intamplat si se intampla in lumea reala. Citind romane scapam de angoasa ce ne cuprinde atunci cind incercam sa spunem ceva adevarat despre lumea reala."


Cand nu-mi gasesc cuvintele proprii, recurg la cuvintele cartilor. Doar ele aduc consolare, pentru ca stiu stiu ca vor ramane si vor continua sa traiasca, atata timp cat voi mai fi si dupa, cat vor mai fi oameni. Cuvintele si ideile pe care le contin nu mor, se insira cuminti in pagini carti si au tot timpul din lume sa fie descoperite, redescoperite, interpretate, talmacite, purtate mai departe, disecate, asumate, iubite. Domnule Eco, plimbare placuta prin padurea narativa!

vineri, 19 februarie 2016

Vlajganul visator


Alain-Fournier - Cararea pierduta

Daca singurul roman al lui Alain-Fournier ar insemna in literatura noastra ceea ce inseamna el pentru literatura franceza si ar veni cineva sa spuna ca-i o carte depasita si anosta, probabil ca lumea i-ar spune ca habar n-are ce vorbeste, fara sa incerce sa-i argumenteze de ce ramane in secolul XXI o carte atat de importanta si minunata. Canonul e canon, nu prea ai voie sa te indoiesti de el. Dar eu asta fac tot timpul, incerc sa-mi creez propriile opinii fara sa le las strivite de greutatea elogiilor, asa ca ma mai relaxez putin la gandul ca e o carte care nu face parte din cultura-mama si orgoliile nu-s atat de bataioase. Insa tot astept vreo doua rosii virtuale pentru ce voi scrie pe aici sau macar vreun mormait in barba superior "habar n-are ce spune". Poate n-am, dar m-a plictisit atat de tare cartea asta ca ma tot uitam cat mai e pana la sfarsit ca sa zic "gata, am bifat-o, e trist ca autorul a murit in razboi atat de tanar, dar nu-mi pare rau ca nu a continuat sa scrie". 
Francezii il ridica oarecum la rangul de roman-cult al adolescentei, stiti voi, povestea aia cu experientele formatoare, este lanul de secara al Frantei. Daca as fi avut macar jumatate din varsta de acum, poate l-as fi privit - sau nu -  altfel. Si totusi n-am uitat. Fiecare a avut un loc secret dupa care a tanjit cand l-a pierdut sau cand a ramas fara acel sentiment al magiei care-l invaluia. Poate un castel unde un tanar ajunge in mijlocul unei serbari fastuoase, cum se intampla in carte, ori doar o gradina, un maidan, niste blocuri in constructie, un parau la tara care vara seca si se transforma intr-o carare de flori in mijlocul unui crang, cum aveam eu. Sunt locurile acelea care, explorate la o anumita varsta, cand mai crezi in spiridusii din povesti, te transpun intr-un basm, unul frumos, nu in ala in care te intalnesti cu lupu' si se transforma in poveste moralizatoare!
Le Grand Meaulnes i-a fost inspirata autorului de o intalnire intamplatoare ce avea sa-i marcheze viata sentimentala, transformand femeia pe care nu o cunostea intr-un obiect al iubirii pure si absolute, o trasatura romantica inradacinata in vechea traditie a literaturii cavaleresti. Se numea Yvonne si au calatorit impreuna pe barca ce traversa Sena. Ajung sa se cunoasca, ea este logodita cu altul, el incearca sa o cucereasca, dar posibilitatile deschise de intalnirea lor raman neconcretizate. Si apoi Fournier pleaca la razboi si moare la 28 de ani iar cartea lui, privita - cred eu - mai mult dintr-un unghi sentimental decat literar, devine roman cult al literaturii franceze, imaginea tineretii permanente, a celor ce traiesc ca si cum fiecare zi ar fi ultima...
Meaulnes, elevul urias de saptesprezece ani care magnetizeaza atentia colegilor, ratacind intr-o zi drumul spre gara unde trebuia sa ajunga, se trezeste pe nestiute  la un castel aproape in ruina, dar in sarbatoare, plin de personaje excentrice ce vor fi inspirat, poate, eroii serbarilor felliniene. Urma sa se celebreze nunta stapanului cu aleasa lui. Nunta nu mai are loc, in schimb Meaulnes o cunoaste pe Yvonne de Galais, sora viitorului fost mire. O va cauta mult timp, ca pe o gradina pierduta in timpul paradisiac al trecerii spre maturitate. Are alaturi un prieten, François Seurel, complice si martor, naratorul momentului de magie pe care autorul incearca sa-l creeze.
Poate cititorii pana in 20-25 de ani ar putea fi fascinati de lumea creata de Fournier. La mine nu a functionat mirajul, mi s-a parut o carte pretentioasa, artificiala, de un lirism fortat, intr-o incercare ostentativa a iesirii din banalul cotidian. Sinceritatea ce-i este atribuita s-a transformat in mintea mea intr-o figura de stil atent lucrata ce nu m-a lasat sa intru in atmosfera de ratacire perpetua in cautarea simbolurilor fericirii imposibile. Nu m-am putut imprieteni deloc cu ea, nu m-am putut instala confortabil in melancolia ce irumpe din fiecare pagina, uneori aparent fara sens, mi s-a parut la fel ca personajul Seurel, din perspectiva caruia vedem povestea, o carte discreta, timida, parca vrand sa plonjeze cand in irational, cand in simbolismul inspirat de Rimbaud, dar ramanand captiva pe marginea lor.

joi, 18 februarie 2016

A fi prezent inseamna a interpreta


Julian Barnes - Café au lait

Barnes este un englez care iubeste Franta si nu ezita sa o arate in primul sau volum de povestiri, aparut in 1996. Traducerea publicata la Nemira  e o reeditare a celei de acum vreo 10 ani, ocazie cu care vreau sa salut inspiratia de a schimba coperta cu una mai sugestiva, mai in armonie cu titlul original, Cross Channel, prin acest Canal al Manecii ce se deseneaza apetisant in spuma dintr-o ceasca de cafea.  Cele 10 povestiri, legate in aparenta doar de  plasarea pe pamant francez a unor protagonisti britanici, ne poarta in epoci diferite: ajungem la un castel de pe un domeniu viticol francez, ale carui proprietare, doua englezoaice de la sfarsitul secolului XIX, invata ca "La Paris, oamenii fac legi. In Médoc, oamenii fac vin"; candva, in secolul XX, intr-un sat francez unde un compozitor englez isi traieste ultimele zile; in timpul construirii caii ferate Paris-Rouen-Le Havre, la care au participat deopotriva muncitori britanici si francezi; in 1928, cand un englez devine protagonistul unei farse puse la cale de grupul suprarealist al lui Aragon si Breton; trecem printr-o jumatate de secol XX ce a urmat Primului Razboi Mondial alaturi de sora unui soldat cazut pe front ce nu inceteaza sa-i viziteze mormantul din Franta; in anii '60-'70, in lumea ciclista (unul din motivele neliterare -nu singurul! - pentru care il simpatizez mult pe Barnes este ca impartasim dragostea pentru acelasi sport), ce mi-e destul de familiara. Ii stiam pasiunea inca de cand am citit Tour de France, o alta carte in care-si marturiseste, ca si aici, admiratia pentru tara de dincolo de canal. Daca l-as intalni vreodata, probabil ca prima intrebare pe care i-as pune-o ar fi nu din literatura, desi orice intalnire cu cartile lui e pentru mine o sursa de buna-dispozitie sau macar de alimentare cu o doza sanatoasa si binevenita de umor caustic, ci as vrea sa-i cunosc parerea despre echipa Sky, care de cativa ani reprezinta cu mandrie si multe suspiciuni nedovedite ciclismul britanic. 
Sa revin la carte, ca am tentatia acum sa ma lansez intr-o pledoarie ciclista :). E o colectie inegala de texte, departe de a se afla printre cele mai bune creatii ale sale. E totusi Barnes, un autor care poate sa vorbeasca despre diferentele dintre francezi si englezi fara sa se impotmoleasca in stereotipii, fara sa reviziteze locurile prin care ne-au purtat alti scriitori. Si, pentru mine, asta e din start un punct bun de plecare! Toate fragmentele ajung intr-un punct in care comunicarea e ingreunata de viziunile diferite ale protagonistilor, generand relatii dificile, uneori ciudate, ori producand o eliberare acolo unde eroul nu se asteapta, cum este cazul scriitorului englez invitat in Franta pentru a intelege ca "a fi prezent inseamna a interpreta". 
Diferentele de viziune sunt insotite si de diferentele concrete: cineva se plange ca in Franta nu exista apa calda pentru ceai la hanuri; altcineva remarca iarba groasa si dezordonata franceza in comparatie cu impecabilul gazon englezesc; un englez este socat sa auda in cateva ore mai multe obscenitati decat in trei ani petrecuti pe front; altul, scriitor, constata ca intrebarile legate de teme majore dau bine la intelectualii francezi, dar inhiba pragmatismul englez. Pe langa deosebirile evidente de structura sufleteasca, de subtilitate, imaginatie si spirit ludic, cele doua tari sunt despartite si de istorie, de socurile ce au provocat antipatii durabile, fie ca este vorba de stapanirea engleza medievala din Franta sau de episoade mai recente, precum batalia de la Mers-el-Kébir din al Doilea Razboi Mondial, cand marina britanica a atacat-o pe cea franceza in portul algerian. 
In ciuda ultimei povestiri, care le reviziteaza oarecum pe celelalte si le confera unitate, mi s-a parut un volum cam... expediat, prea schematizat in anumite parti, prea intins in altele, dens, incarcand pagina inutil cu nume, locuri care pentru un cititor nefamiliarizat, de exemplu, cu cimitirele britanice din Franta, nu inseamna nimic. Dar probabil ca simtea o datorie morala sa o faca, mai ales in contextul "rationalizarii" lor, despre care se vorbea si la sarbatorirea centenarului inceputului Primului Razboi Mondial, adica la ceva timp de la publicarea cartii. Pentru ca scriitorul este prezent nu doar ca un culegator de amintiri ale glorioasei Marianne, ci si ca un om al secolului in care traieste, de la inaltimea caruia are mai multe date pentru a interpreta conflictele, diferentele, antipatiile trecute, intr-un exercitiu de intelegere reciproca.
Ca sa inchei intr-o nota vesela, transcriu un fragment din carte, in care compozitorului englez i se cere favoarea de a compune o polca pentru aniversarea orchestrei locale de pompieri:

"A ales un moment cand nu lucra la nicio compozitie si parea sa se gaseasca intr-o stare de spirit amabila. Mai tarziu insa avea sa regrete ca nu se orientase spre o stare de spirit infecta. Deoarece el a acceptat, cu un zambet straniu. Da, va fi incantat sa scrie o polca pentru orchestra: pe el, a carui opera vibra de la Helsinki la Barcelona, mandria nu il impiedica sa faca acest lucru. Peste doua zile i-a dat un plic maro. Brutarul a fost bucuros si a rugat-o sa-i transmita lui M'sieur consideratia si multumirile sale. Dar o saptamana mai tarziu, cand a intrat in boulangerie, brutarul nu a invrednicit-o nici macar cu o privire, nici macar cu un cuvant. In cele din urma, a intrebat-o de ce M'sieur si-a batut joc de ei. Partitura era pentru trei sute de interpreti, in timp ce ei nu erau decat doisprezece. O intitulase polca, dar nu avea ritm de polca, mai degraba aducea a mars funebru. Apoi, Pierre-Marc sau Jean-Simon, care aveau ceva studii muzicale, n-au depistat nici urma de armonie in respectiva compozitie. Brutarul regreta cele petrecute; in acelasi timp era suparat si se simtea umilit. Poate ca, din greseala, ii adusese o alta compozitie, a sugerat Adeline. Atunci el a scos la iveala plicul maro si a intrebat-o ce inseamna "smucit" in limba engleza. I-a raspuns ca nu este sigura. Omul a tras partitura din plic: "Polca smucita pentru pompieri smuciti". Iar ea l-a asigurat ca putea fi ceva de genul "stralucitor", "vioi", "sclipitor ca alama de pe uniformele voastre". "

marți, 16 februarie 2016

O familie neobisnuita


Karen Joy Fowler - Ne-am iesit cu totii complet din minti

Pentru ca in copilarie Rosemary Cooke vorbea prea mult, parintii ii spuneau sa inceapa intotdeauna cu mijlocul. Se pare ca sfatul i s-a intiparit atat de bine in minte incat si acum, cand ne spune povestea vietii si a ciudatei sale familii, alege sa inceapa din mijloc. Un mijloc in care sora de o seama cu ea si fratele mai mare au disparut din piesaj iar cu tatal nu mai comunica, pentru ca mama, intermediarul in relatia lor, nu mai accepta acest rol. 
Nu intamplator fiecare dintre cele cinci parti ale romanului este pus sub semnul unui motto din Kafka, "O dare de seama pentru o Academie". Prima este evaziva, trezeste curiozitatea si abia dupa vreo suta de pagini incepem sa aflam cate ceva despre Fern, sora absenta din evocarile familiei, careia Rosemary ii simte lipsa in fiecare moment, de la cinci ani, cand a disparut din viata lor. Pe atunci, cele doua erau nedespartite. Treptat, incep sa se dezvaluie detaliile acestei legaturi, la fel de puternica precum una de sange, sa intram in adancimile unei relatii neconventionale. Nu am mai intalnit in literatura  cronica vreunei familii cu asemenea membri! Si ma abtin sa dezvalui, zic doar ca e bizara, incluzand o personalitate tratata mai mult de lucrari stiintifice decat de beletristica.
De altfel, faptul ca peste tot pe unde am citit despre carte lumea pastreaza "marele mister" imi demonstreaza ca toti au perceput, la fel ca si mine, aceasta gaselnita ca punctul central, ca nu e o carte pe care s-o citesti pentru ca ar fi bine scrisa (desi a fost nominalizata la Man Booker sufera de pledoarie, de nevoia autoarei de a convinge cu orice pret)  sau pentru ca are un ritm sustinut si atasant (ritmul se face harcea-parcea prin mania de a incepe fiecare episod al existentei protagonistei cu mijlocul), ci pentru ca vrei sa vezi si perspectiva asta oglindita in literatura. Ca nu e literatura si se transforma pe spatii largi intr-un eseu, intr-o meditatie asupra metodelor stiintifice, psihologice, a relatiei oamenilor cu animalele, ca si cum cineva ar nara un documentar de pe canalul National Geographic, asta a fost marea mea dezamagire. Mai ales ca nici nu mi-l citeste vocea lui Sir David Attenborough, omul in stare sa faca un spectacol si din povestirea hitului lui Adèle! Este mai degraba  ca si cum ai lua-o pe Jane Goodall (pentru cei care stiu cine este am spus probabil mai mult decat era nevoie) si ai scoate-o dintr-ale ei punand-o sa scrie un roman.... In umbra omului am citit-o prin copilarie cu curiozitatea si aviditatea de a intelege lumea din jur, nu pentru ca-mi spunea o "poveste". Nu avea pretentia de a fi roman si de a candida la premii pentru literatura...
Subiectul imi atinge o coarda sensibila si aveam toate datele necesare sa privesc cu multa simpatie cartea. Nu am reusit, din cauza alegerilor lui Karen Joy Fowler, doua in principal: mai intai, aceea de a-i da eroinei sale, constransa de mica sa se limiteze la esential, o voce atat de calculata, oarecum contradictorie cu traumele sale, in care n-am vazut compasiunea si ironia pe care le lauda altii. Apoi pentru ca face praf ritmul narativ. Unora le ies incursiunile in timp, se scurg firesc din prezent, altora mai putin. Aici explicarea si motivatiile personajului, in prezenta, apoi in absenta, din nou in prezenta si apoi in absenta fiintelor dragi (fratele, respectiv sora) fragmenteaza cartea si aparentele de mister nu mai functioneaza. Dupa prima treime, afli cine, pe la jumatate, afli din ce cauza, spre sfarsit, afli cum. Intre, se strecoara vinovatie, absenta, pierdere, denuntarea violentei, personaje secundare insuficient conturate, un roman cu o singura idee pe care toti se straduiesc sa o ascunda, originala, ce-i drept, dar insuficient exploatata, transformata nu in literatura, ci intr-o cauza sociala. Entuziasmul cu care incepusem lectura s-a domolit brusc din momentul revelatiei si volumul incepe sa sufere de monotonie si sa se poticneasca in consideratii prea fatise, in dorinta de a fi prea demonstrativ, sa se transforme intr-un militant de-ala agresiv cu ale carui revendicari sunt de acord in principiu dar, cand devine prea emfatic, tinde sa ma indeparteze de cauza sa.
Cartea surprizei pe care o joaca autoarea printr-un procedeu similar celui din romanul politist s-a dovedit de atatea ori ca poate sustine un roman, dar este epuizata repede, pentru ca Fowler are o miza mai mare decat cea literara. Iar activismul social cam disipeaza si umbreste literatura. Cum ar fi sa va spuna Sherlock toate detaliile investigatiei inainte de jumatate?! De ce ar mai continua cartea? Mai are ceva importanta dupa marea dezvaluire? Incep sa am din ce in ce mai putina incredere in selectia Man Booker... cu atat mai mult cu cat vazusem pe undeva si afirmatia unui membru al juriului care zicea ca premiaza "efortul"... Alegerea lui Flanagan m-a bucurat, dar gandul ca o carte concisa, bine scrisa, ar putea fi detronata detronata de logoree, de carti-caramizi construite gospodareste de grafomani ma deprima.

duminică, 14 februarie 2016

Jenga financiara

The Big Short (2015)

Stiti joculetul acela cu blocuri de lemn din care construiesti un turn? Pui, tot pui, il inalti si la un moment dat incepi sa scoti din el bucati pana se prabuseste. Se numeste jenga si asta au jucat bancile cu clientii lor, de prin 2005, cand creditele ipotecare au inceput sa scartaie. Au creat tot soiul de fonduri de investitii din care au refinantat creditele, intr-o spirala a ratacirii continue, unde aceeasi institutie putea pierde undeva pentru a castiga in alta parte, din propria ei pierdere. Nu conteaza ca lipseste, noi tot pe plus iesim! Eu incerc sa simplific lucrurile, sa va povestesc despre film asa cum au facut-o si pentru mine, chiar pe parcursul lui, personaje fara legatura cu lumea afacerilor, precum chef Anthony Bourdain sau Selena Gomez. 
Filmul este, probabil, mult mai pe intelesul celor care au legatura cu bursele, cu lumea finantelor si bancilor. Ei chiar pricep cum functioneaza mecanismul. Pentru habarnisti ca mine, carora le e mai usor sa invete o limba straina decat sa completeze documentatia necesara ca sa obtina un credit, a fost nevoie de modele siliconate, bucatari faimosi si vedete Disney sa-mi explice.
Scenariul a tinut cont si de noi, facand un subiect dedicat expertilor mult mai digerabil publicului larg. A strecurat si ceva umor, nu a cazut in admiratie in fata propriilor cunostinte economice si, pentru asta, l-am apreciat. A strecurat subtil decupaje, secvente din perioada anilor 2005-2007, cand se petrece actiunea, pe fondul muzical al Americii distrase de la adevaratele probleme ce o amenintau, s-a coborat la mintea mea de cetatean cu o educatie economica deficitara, intuind exact punctele in care urma sa ma piarda si aducandu-mi in fata personaje care sa-mi explice procesul financiar pe intelesul meu. Si am apreciat mult ca a reusit sa o faca intr-un mod didactic, ca un profesor pe care il admiri pentru ca stie mult mai multe decat tine, dar te ajuta sa pricepi. Este o adaptare a unei carti care, din cate am vazut in preview-ul de pe Amazon, se adreseaza in mai mare masura cunoscatorilor domeniului decat mie, in sensul ca i se pare de la sine inteles, de exemplu, ca eu sa stiu ce sunt alea "subprime mortgage bonds" sau "collateralized debt obligations (CDOs)", ceea ce filmul face. Cand simti ca informatiile adunate sunt prea multe si coplesitoare, ca risti sa te pierzi la urmatoarea cotitura financiara, isi mai intrerupe ritmul pentru a-ti mai explica una-doua notiuni, ceea ce pentru mine a fost perfect. Poate cei mai in tema sa considere ca le insulta inteligenta... sau sa-l aprecieze pentru usurinta si umorul cu care le baga si celorlalti in tartacuta niste notiuni care par al dracu' de complicate.  Si personajele sunt introduse cu  acelasi umor, uneori contrazicandu-si ele insele prezentarea facuta de vocea din off a unuia dintre protagonisti, pe care il vom cunoaste pe parcursul filmului. 
In urma vizionarii, am ramas cu vreo cateva concluzii: 
- cei care au descoperit slabiciunile sistemului precar ce avea sa duca la prabusirea Wall Street-ului si, ca o consecinta, la criza economica mondiala, nu erau niste buni samariteni, ci niste "baieti destepti", speculanti ai erorilor si slabiciunilor, care s-au prins mai devreme decat altii in ce directie bate vantul; 
- a fost vorba despre o frauda de proportii, pentru care nimeni nu a fost tras la raspundere desi multe sute de miliarde de dolari au disparut in neant; 
- singura victima a fost omul de rand, clientul ce si-a cumparat casa cu credite precare si garantii aproape fictive, sau angajatul, cel care a platit prabusirea Bursei cu casa sau cu locul de munca, uneori cu amandoua; 
- lumea finantelor este deja mult prea complicata, s-a depasit stadiul in care bancile operau transparent si orice produs aflat la mai mult de doua operatiuni distanta de clientul final tinde sa se piarda in hatisurile fara capat ale reinvestirilor si refinantarilor, intr-o jonglerie cu bani greu de urmarit. 
Ca si Spotlight, este un film fara personaj principal, nici unul dintre protagonisti nu petrece suficient timp pe ecran pentru a-si castiga acest statut. Dar nominalizatul Christian Bale chiar mi-a placut, nu doar pentru ca e "cel mai cel" personaj secundar sau pentru ca eroul are nevoie, ca sa se concentreze, de o coloana sonora formata din Metallica si Pantera, ci pentru ca e un mizantrop sociofob genial si funny. Spre deosebire de Spotlight, imbina tragicul cu comicul, face o docu-drama sa functioneze ca film desi, vizual vorbind, aici sunt mai multe elemente documentare decat acolo. Ne lasa sa vedem intregul proces dintr-o perspectiva mai ampla, nu doar a celor cativa protagonisti, combina totul intr-un film in acelasi timp educativ, important si de divertisment.
Dupa ce s-a terminat, am ajuns in fata calculatorului si prima stire pe care mi-au cazut ochii a fost asta. Coincidenta? Prelungire in realitate a filmului? Sau continuam sa gravitam in acea spirala a masinariei bancare ce nu si-a incheiat inca ciclul si a carpit, cum incerca si atunci, gaurile dintr-o parte cu resursele din alta?

PS: Postarea de mai sus a fost scrisa pe la inceputul saptamanii. Acum, cand o afisez, bursele par sa urmeze un curs descendent. Pana unde?! Om trai si om vedea.

joi, 11 februarie 2016

Cartea ororii de a trai


Mircea Cartarescu - Solenoid

Despre cartea asta s-a scris mai mult si mai bine decat as putea s-o fac eu. S-au spus de toate, de la elogii pana la critici (cea mai vehementa pe care am citit-o ii apartine lui Nicolae Manolescu), de la interpretari ontologice sau incursiuni prin intreaga opera a autorului pentru a demonstra ca aici se gaseste esenta, sinteza intregii creatii, la extazierea mistica a celor care spun ca le-a schimbat viata, cuvinte cam mari, cred eu... O viata se schimba cu una cu doua, cel mult anumite perceptii se mai pot rafina si decanta sub influenta unei carti. 
Alter ego-ul pe care si-l fabrica Mircea Cartarescu in Solenoid este un profesor de romana la o scoala de cartier macinat de imposibilitatea de a deveni scriitor dupa ce, in tinerete, citirea poemului Caderea a fost intampinata cu scepticism, transformandu-se in propria-i cadere intr-un univers paralel ce l-a condamnat la anonimat.
Printr-un joc subtil, ajungem sa citim jurnalul unui autor ce nu a devenit niciodata scriitor, cuvintele lui nu au vazut lumina tiparului si noi, cititorii, nu ne-am delectat niciodata cu cartile sale. "Uitati tot ce stiati despre mine", pare sa vrea sa ne spuna acest necunoscut condamnat la uitare. S-a transformat intr-un singuratic ce-si petrece timpul intre cancelarie, salile de clasa, mereu aceleasi si de fiecare data altele, drumuri si casa. Din ramificarea vietilor posibile si probabile, a cararilor ce nu au fost urmate, scriitorul alege sa exploreze una in care fantasticul se scurge prin fantele lumii intr-o alta realitate. Si o face pastrandu-si nealterata acea capacitate, specifica mai mult copiilor, de a sesiza in fiecare tablou miraculosul, fabulosul, cu o privire proaspata ce-si construieste lumea inconjuratoare din simboluri si adancimi pe care le analizeaza inepuizabil, pana dincolo de realitate. 
In Solenoid gasim, ca si in Orbitor, o broderie fantastica suprapusa pe biografie proprie. Ceea ce debuteaza sub semnul paduchilor si bucatilor de piele moarta se transforma intr-o revarsare de fantezie, ca si cum lumea reala isi gaseste compensatia intr-una inaccesibila. Regasim Bucurestiul bizar, necunoscut, ce se intinde dincolo de limitele cartierului familiar, "muzeu al melacoliei si ruinarii tuturor lucrurilor". Regasim motivul geamanului, travestiul, "partea feminina a himerei care eram pe atunci", teritoriile ascunse, existentele paralele, insectele simbolice, coridoare alambicate ce par sa duca in inima pamantului, in locuri nemaicercetate pana acum, desi atat de familiare: scoala unde preda, casa unde locuieste, circa de politie unde o insotea pe mama lui, toate devin labirinturi tenebroase ce se pierd in intuneric, cu trepte nesfarsite, galerii misterioase, cu usi si ferestre ce fac trecerea intr-o alta lume, umpland cu mister spatiul banal al existentei cotidiene. 
Cartea se construieste ca o pendulare permanenta intre realul sordid si fantasticul ce se infiltreaza in el prin episoade incredibile de levitatie, disparitii, extaz mistic la picioarele unei statui si multe, multe momente ce merita descoperite si surprinse in cuvintele scriitorului. 
Multi au spus ca s-au regasit in carte. Si la mine a functionat acest palier de lectura, al identificarii. Sunt episoade si simtiri universal valabile, sunt momente cand citeam cuvintele pe care le gandeam eu si pe care le-am insirat, nu intr-o forma atat de iscusita, prin caietele mele de rabufniri secrete. Am sange de pichetist, asta-i clar, de mult timp percep viata ca pe un abator spre care defilam cu totii si, indiferent ca suntem sau nu resemnati, ca ne iluzionam cu mantuiri sau continuitate prin urmasi, sfarsim la fel, cu o ultima expiratie. Da, este o carte atat de deprimanta care pune degetul pe ranile conditiei umane ca-i inteleg pe cei care au afirmat ca, terminand-o, au crescut in ochii proprii. Nu se citeste usor, fiindca te copleseste, te incarca cu toate spaimele pe care ani de terapie sau de pierdut in ale vietii valuri nu au reusit sa le alunge. Sunt fragmente deprimante pentru orice fiinta umana, cu un plus parca pentru cei care activeaza in invatamant. 
In cronica sa din Romania Literara, Nicolae Manolescu scria ca e o carte care nu duce nicaieri. Unde ar fi vrut sa duca, ma intreb? Si, intreband retoric, nu contest evaluarea literara a "marelui critic" (ghilimelele nu sunt malitioase, e numele sub care il putem identifica in carte), ci pe cea logica. Este un roman conceput sub forma unui jurnal. Viata e un proces in curs, nu are acea viziune retrospectiva si rotunda data de lucrul terminat, nici nu ma asteptam sa o faca. Personajul capata contur si sens numai din amestecul acesta de realitate perceputa lucid, viziuni si reverii in desfasurare. Iar bulgarele de zapada pe care acelasi critic il astepta sa provoace o avalansa mie mi-a dat senzatia ca a provocat-o, chiar daca finalul a fost cam optimist pentru gustul meu; unii o vad, altii sunt poate prea absorbiti de "santier" pentru a o remarca, prea preocupati de sensurile clasice ale cuvintelor "inceput" si "sfarsit"...
Mircea Cartarescu construieste aici un teseract literar, iese din propria literatura pentru a o privi din exterior, o reviziteaza si o impinge mai departe, intr-o dimensiune in care integreaza o intreaga cultura. Spre deosebire de alti autori ce-si inglobeaza fortat informatia in roman, facand parada de cunostinte sau copiind din enciclopedii, simti ca-si gasesc aici locul firesc si Dylan Thomas, si Nicolae Minovici, si Hinton, si Cartarescu poetul, publicat anterior, si Herodot, si multi altii.   
Ca sa nu para o compilatie a ceea ce am vazut ca au scris altii despre carte, vreau sa remarc doua lucruri pe care nu le-am mai vazut observate, poate or fi fost, dar nu stiu eu: mai intai, ca sunt 51 de capitole. M-am intrebat daca este intamplator sau numarul face parte din aceeasi arhitectura elaborata atent. 5+1, numarul de solenoide. Apoi, aproape fiecare dintre aceste capitole, daca nu toate, incep intr-o realitate concreta a personajului, a amintirilor mai vechi sau mai noi, ce produc declicul, intrarea in vis, in cosmar, in irealitate si se se scufunda apoi intr-o alta dimensiune a literaturii.  Pentru ca "arta n-are sens daca nu-i evadare. N-am respect pentru arta ce aduce confort si alinare, pentru romane si muzica si pictura ce-ti fac sederea-n celula mai suportabila. Nu vreau sa pictez pe peretele coscovit gradinile Tuileries si nici nu vreau sa vopsesc hardaul din colt in vreo nuanta de roz (...). Vreau sa scriu nu ca un scriitor, fie el si de geniu, ci (...) cu un orgoliu nemasurat si-o imperfectiune sublima."
Am ales acest citat pentru ca reflecta si parerea mea despre arta. Restul este divertisment. Dar as putea alege citate ce ar totaliza vreo douazeci la suta din carte... cel putin: fraze care imi plac, fragmente care-mi rostesc gandurile sau ma scufunda in viziuni ingenios alcatuite... Nu o fac, si asa m-am intins cam mult, stiu ca oamenilor le e greu sa citeasca un post nu doar fara diacritice, dar si wall of text... lasa, e mai bine, e si asta o metoda de autoselectie a cititorilor ;).
Cititi cartea fara prejudecatile create de cronicile elogioase sau negative si nu cautati raspunsuri, singurul pe care il poate oferi este la intrebarea daca Mircea Cartarescu este un mare scriitor. Eu zic ca DA. Dar imi dau seama ca opiniile mele nu valoreaza mai mult decat cele ale unui sarcopt...

marți, 9 februarie 2016

La ei nu e ca la noi!

M-am tot abtinut, dar trebuie sa-mi vars oful, ca-mi sta pe suflet deja de vreo luna... Am tacut, am asteptat ca focul de paie sa se stinga singur, dar vad ca nu se mai termina, ca presei il place grozav sa scormoneasca subiectul si manifestantilor sa...se manifeste, de curand s-au trezit si brasovenii, confirmand stereotipul ca Ardealul e mai lent in reactii :).
Fac parte dintr-o minoritate, din cate imi dau seama, care considera ca in mult mediatizatul caz al familiei careia i s-au luat copiii si in cele similare dreptatea este de partea norvegiana... pana la proba contrara. Si daca ati citit pana aici, inainte de a-mi tranti furiosi usa blogului in nas, aveti putina rabdare sa va spun cum vad eu lucrurile, dupa ce am stat o luna printre ei (nu e suficient pentru a avea pretentia ca ii cunosc, dar ceva mai mult decat deloc) si dupa ce am invatat putin limba, nu bine, dar cat sa-mi dau seama care este curentul de opinie general al presei norvegiene. Exista si la ei gazete populiste, tabloide care au prezentat cazul  cu dramatism, dornice sa stoarca o lacrima de audienta, in stilul stirilor televiziunilor comerciale de la noi. Eu vorbesc de ziare, de Aftenposten in principal, cel mai mare si mai serios cotidian de stiri norvegian.  La ei sunt doua curente principale de opinie: mai intai o anumita uimire si descumpanire provocata de comentariile din presa romana, de afirmatiile conform carora Barnevernet ar fi un stat in stat, care opereaza cu metode naziste, apoi cel al avocatilor care au asigurat apararea la Fylkesnemda. Fylkesnemda e un consiliu judetean, care are nevoie in medie de vreo patru luni pentru a decide cui i se incredinteaza copilul in caz de divort / incalcare a drepturilor si interesului superior. Practic, nu mult hulitul Barnevern, ci Fylkesnemda este lupul cel rau, autoritatea care hotaraste luarea copiilor de langa parinti, printr-un proces similar celui de la tribunal. Avocatii in cauza se plang de strictetea si severitatea cerintelor impuse in protectia copiilor. Nu ca ar fi aberante, irealizabile, dar e greu sa nu le incalci intr-un fel sau altul, mai ales cand esti imigrant sau familie cu conditii de viata precare, ce nu permit asigurarea standardului prevazut.

Revenind la toata tevatura creata in jurul cazului autohton, pare sa fie un conflict unilateral, inflamat de media romaneasca, din lipsa de subiecte mai importante la inceput de an, dar si pentru ca da bine in an electoral sa se mai perinde niste parlamentari prin lume, sa pretinda ca-i intereseaza soarta conationalilor si bunastarea copiilor aflati la 5000 km distanta cand, daca ar iesi fie si intr-un cartier periferic al orasului in care locuiesc, ar gasi cazuri grave de copii chinuiti, pe care nu-i baga in seama, ca nu ofera vizibilitate internationala. Este, in fond, un conflict intre civilizatii, intre doua moduri de gandire si seturi diferite de valori. 
Principalele reprosuri care au fost aduse de autoritatile norvegiene cand au luat copiii familiei cu pricina au fost abuzul fizic si indoctrinarea religioasa. Pe cea de-a doua, romanii verzi care protesteaza indignati, prefera sa o treaca sub tacere, ca nici sufletelor lor sensibile o familie de pocaiti nu le cade prea bine pe argument. Dar sa le iau pe rand:  

Abuzul fizic
Vorbim  despre o natiune unde respectul pentru viata este solid, care a invatat sa nu-si mai bata nici animalele de companie de vreo suta de ani. Poate e idealism, dar pentru cei care se pretind fiinte superioare ar suna jignitor cand spun ca si un caine intelege cand il certi si priveste vinovat? Nu e asa de greu sa scapam de mentalitatea ca, acolo unde argumentele verbale se epuizeaza, palma sau cureaua fac mai mult... Asa ca ei vad orice atingere drept o prejudiciere grava a demnitatii copilului, ce-i poate afecta dezvoltarea. Ca e corect sau nu, nu e dreptul nostru sa judecam obiceiurile altor natiuni.  

Religia 
Citeam deunazi declaratia unui domn roman care spunea ca, desi traieste bine in Norvegia, prefera sa-si creasca odraslele in Romania. Bravo, fiecare parinte alege ce crede ca e mai bun pentru copilul sau, nu contest, insa argumentul ca "Norvegia este o tara fara Dumnezeu", care ar fi de altfel o realitate, suna fix ca argumentul "Allahu akbar", inseamna sa pretinzi ca nevoile spirituale ale celorlalti sunt exact aceleasi cu ale tale. Spuneam si cand povesteam despre timpul petrecut acolo: atunci cand ai incredere intr-un sistem social, in institutiile Statului, cand nivelul de trai iti permite sa privesti optimist viitorul, o natiune nu mai simte nevoia sa se raporteze la o entitate superioara, sa astepte mila Domnului si sa-si priveasca soarta ca o fatalitate. Stii ca un doctor, si nu Doamne-Doamne, iti va salva viata, ca ceea ce ai invatat te poate ajuta sa treci un examen, nu un barbos jucaus ce-i va calauzi examinatorului mana exact spre biletul dorit, ca toti candidatii pornesc cu sanse egale, ca daca muncesti primesti o recompensa suficienta pentru a te putea bucura de timpul liber... Nu mai trebuie sa joci la loteria providentei.

Dincolo de aceste doua aspecte, pe care le pun pe seama diferentelor de mentalitati, trei lucruri m-au infuriat mult la toata povestea:  

When in Rome... 
Cand alegi sa traiesti intr-o tara, o faci pentru ca-ti inchipui ca, indiferent de sacrificii si greutati, iti va fi mai bine. Nu ei te-au chemat, tu ai ales sa mergi acolo. Si a fost bine sa te duci in tara considerata cu cel mai bun sistem de protectie sociala din lume. Ca imigrant, nu ai dreptul sa le contesti legislatia, oricat de drastica ti se pare, altfel nu esti diferit de daesh-ii care incearca sa-si impuna propriul sistem de valori. Mai putin periculos, da, dar cu aceeasi logica. La tine acasa, poti sa contesti calitatea legilor, nu ai unde fugi de ele decat plecand... in Norvegia, de exemplu, dar cand te stabilesti in alt loc, care nu e sudul Italiei, Spania sau alte spatii europene unde mai e loc de tocmeala, iti asumi riscul suplimentar al romanului venit cu prejudecata ca legea e interpretabila. In unele locuri nu e. Am vazut si eu asta, cand la 20,02 nu am mai putut sa ies dintr-un supermarket cu berea cumparata, cum as fi putut, daca stiam, la 19,59. Mecanismul functioneaza de la lucrurile marunte, e cu atat mai drastic cu cat consecintele pot fi mai grave, iar dezvoltarea unui copil poate fi dintre cele mai grave. Nu avem dreptul sa le judecam restrictiile, cu atat mai mult cu cat functioneaza si copiii lor ajung de obicei cetateni responsabili intr-o tara cu rata mica a criminalitatii. 

Modul cum reflecta presa cazul
La noi, un fapt divers (ca asta este pana la urma, in cate tari nu s-or incalca ceea ce considera cetatenii ca-s drepturile lor?) a devenit marea problema de interes national. Ei sunt mirati, stiu ca imigrantii se confrunta adesea cu perspectiva lor inflexibila privind cresterea copiilor, au mai fost cazuri cu cehi, polonezi, lituanieni, rusi, alti romani, dar nu inteleg deloc toate aceste manifestatii si de ce presa romaneasca le anatemizeaza institutiile. A aparut chiar si un site, Barnevern.org, care nu apartine serviciului in cauza, fiind creat anul asta cu singurul scop de a-l prezenta, in cat mai multe limbi (engleza parea tradusa din norvegiana cu Google translate) ca pe monstrul cel mare si rau care inghite copii. 

Targuiala
Ce fac ai nostri contestand o decizie a unei instante a statului norvegian e un fel de "hai, sefu', da' ce-am facut?! hai sa vorbim!" Nu asa se face, nu trimiti o droaie de parlamentari cu jalba in protap la Norge incercand sa rezolve "ca la noi", prin presiune si negociere. Consideri ca ai fost nedreptatit, mergi mai departe, la Haga, incerci sa-ti solutionezi divergenta legal, sa speri ca, daca a fost o incalcare a drepturilor omului, se va repara. Da, dureaza, dar unde-i lege, nu-i tocmeala.

Pe langa cele doua parti transante, pro si contra familie, mai sunt si opiniile celor care spun ca adevarul e undeva la mijloc. Aici nu exista mijloc. De acord ca nimeni nu stie exact felul cum erau tratati respectivii copii, desi parintii insisi au admis ca le mai administrau cate o corectie fizica. Insa nu asta conteaza, nu discutam vinovatia parintilor sau a autoritatilor. Comentariile pornesc, cum este si cazul, de la efecte. E normal ca fiecare sa-si formeze o parere cand subiectul este aproape nelipsit la stiri, din pacate opinia multora este empatic-emotionala (punandu-se ei si copiii lor in locul celor in cauza), a altora este manipulabila prin media, prea putini incearca sa vada ambele fete ale monedei. Efectul de care spuneam este o decizie juridica a unor autoritati, oricat de incompetente le-ar considera poporul roman pe baza experientei locale. Ai dreptul sa o contesti, dar intr-un cadru legal, nu intr-un circ mediatic dezgustator.

luni, 8 februarie 2016

Doi copii intr-o groapa adanca

Iván Repila - Baiatul care a furat calul lui Attila 

Doi frati sunt intr-un put. E adanc, intunecat si umed, prea ingust sa-si poata gasi calea spre exterior, dar suficient cat sa vada cerul, sa priveasca perindarea norilor, a stelelor, a soarelui, a timpului. Sunt din ce in ce mai slabiti. Au cu ei un saculet cu mancare, dar este "punga mamei" si nu se pot atinge de ea cu nici un pret. Nici atunci cand foamea ameninta sa le ia viata, nici cand seceta nu a mai lasat nimic din viermii si ganganiile din jur, nici cand radacinile s-au terminat. 
Pe masura ce citesti, te gandesti la orice: la o poveste cu copii rataciti; la o fabula cu morala in care niste fii neascultatori trebuie sa fi facut ei ceva pentru a ajunge acolo; la un thriller claustrofobic in care prizonierii se lupta sa evadeze; la dantelariile fantastice, onirice, in genul lui Bolaño, in care intr-o realitate tiranica se insinueaza incet nebunia visului si a delirului; la o scena dintr-o piesa de teatru beckettiana in care asteptarea pare nesfarsita si cuvintele capata sensuri noi; pana si la copilul din Room pentru care "afara" nu exista sau la obsesia lui Hugh Glass de a-si urma instincul de supravietuire ca sa-si implineasca singurul scop in viata, eliberarea, orice ar insemna ea.
Dar lasati deoparte orice presupuneri, este ceva din fiecare si totusi altceva. E aproape o nuvela, de mai putin de 100 de pagini, dar in momentul in care patrunzi in ea ai senzatia ca tu insuti te-ai adancit intr-o groapa adanca din care nu stii cum vei iesi. Crezi mai intai ca ai de-a face cu doi copii si te astepti sa citesti o carte duioasa, cu personaje speriate, ce se indarjesc sa supravietuiasca. Dar fratii astia doi nu seamana cu altii, sunt mai degraba proiectii ale sufletului de adult inchise intr-o lume din care orice salvare implica o pierdere. Salvandu-se energie, se pierd cuvintele. Regasind cuvintele, trupul se reduce la un ghem de oase. Ca si in viata: unii merg la sala si trag de fiare pentru a pune muschi, altii isi antreneaza creierul. Nu ai timp sa le faci pe toate in spatiul atat de stramt al unei existente. Daca va ganditi ca bat campii cu exemplul cu sala, nu e chiar asa departe de carte cum pare. Despre personaje nu vreau sa spun prea multe, pentru ca e o carte atat de misto in micimea ei fizica (pentru cei care-si fixeaza tinte numerice de lectura e si asta un avantaj) incat mi-as dori sa o cititi! E un roman al extremelor, in care veti gasi fragilitate si putere, confuzie si claritate a mintii, poezie si ratiune, vis si spirit pragmatic, unde iubirea si ura isi schimba permanent fata, asa cum si raportul dintre cei doi, Cel Mic si Cel Mare, se schimba tot timpul.
O memorie ancestrala a nedreptatii si razbunarii, a tiraniei si eliberarii rabufneste din incantatii aparent desprinse din context, intr-o proza plina de simboluri. Am citit si recitit unele pasaje, pentru a le patrunde mai bine sensul de dincolo de cuvinte, de dincolo de limita durerii, unde centrii perceptiei se deschid spre o alta lume, in care agonia conduce spre "vara invincibila a tuturor iernilor noastre": 
"- Trebuie sa stii, frate, ca eu sunt baiatul care a furat calul lui Attila. Mi-am facut incaltari din copitele lui, ca sa nu mai creasca niciodata iarba sub pasii mei. Multi ticalosi s-au temut de mine ca de biciul lui Dumnezeu, pentru ca le-am trecut prin foc pamanturile si semintiile, in lungile mele incursiuni prin lume. 
- Si ai facut toate astea singur? 
- Cu hunii. 
- Cine sunt hunii? 
- Soldatii lui Atiila. Cand el a murit, multi dintre ei si-au rupt bucati de carne din corp. Si mie imi lipsesc bucati de carne, dar nu se vede, fiindca le-am rupt pe dinauntru. "   
Este multa disperare, dar si speranta in cartea lui Repila. Si ma bucur sa vad cum fraza sa aseptica, sfichiuitoare, metaforica tasneste atat de frumos in limba romana, in traducerea Simonei Sora. S-a intamplat lucrul acela pe care, fara sa citesc originalul, il simt la o carte, cand poti auzi vocea particulara a autorului, nu o transpunere impersonala in romana generica, ci una identificabila, profunda, cu care imi doresc sa ma mai intalnesc. Pentru ca Repila, desi e un scriitor tanar, are deja germenii universalitatii in scrisul sau. Cu totii ajungem cateodata in viata pe fundul unui put, de unde drumul pana afara pare imposibil de strabatut. Si este nevoie de convingeri si argumente puternice pentru a ne depasi resemnarea, pentru a ne continua zbaterea ce pare lipsita de sens, pentru a nu abandona lupta. Uneori se intampla sa iesim la lumina. Da, stiu, spus de mine, suna a cliseu motivational dar, citind cartea, veti vedea ca nu e asa! E mult mai mult decat atat, mai intens, mai dureros, mai revelator.

vineri, 5 februarie 2016

Holy Shit


Spotlight (2015)

 Despre regizorul Tom McCarthy nu mai e nevoie sa spun, am tot scris despre filmele lui din perioada indieaiciaici si aici. Dupa dezamagirea numita  The Cobbler, pe care am mirosit-o din trailer si am evitat-o, mai ales ca-l are in rolul principal pe Adam Sandler, se afla acum la cel de-al cincilea film ca regizor si scenarist. Desi cariera de actor ii este mult mai bogata, nu prin ea l-am remarcat, ci prin filmele pe care le-a creat singur ori prin cele la scrierea carora a colaborat. Sa nu uitam ca este co-scenarist la Up, animatia care te face sa plangi in primele zece minute cat la zece filme... si eu nu plang la filme de tipul Titanic, daca intelegeti ce vreau sa spun. 
Cu Spotlight se poate spune ca a dat lovitura, intrand in "lumea buna" a Hollywood-ului, a regizorilor si scenaristilor luati in seama pentru premiile mari ale industriei cinematografice stapane pe fonduri, resurse, porti deschise. O face cu un subiect delicat si bazat pe un caz real, cel al investigatiei ziarului Boston Globe asupra pedofiliei popilor catolici. Povestea descoperita de reporterii echipei "Spotlight" avea sa ia amploare, acuzatiile continuand si extinzandu-se in anii urmatori si in Europa, dar nu avea sa schimbe atat de radical societatea cum isi inchipuiau protagonistii ei. Nevoia de credinta in institutia bisericeasca, in intermediatorul de servicii cu divinitatea, oricat de viciata ar fi ea, se pare ca e mai mare pentru unii decat cea de adevar, de unde si ezitarile, dilemele morale, complicitatile in a-i ascunde sub pres viciile. 
Investigatia echipei de la Boston Globe a inceput odata cu venirea la conducerea ziarului a lui Marty Baron (Liev Schreiber), un jurnalist evreu, tocmai de aceea in masura sa se detaseze de fervoarea catolica gata sa inchida ochii la abuzurilor reprezentantilor ei, si continua timp de un an, pentru ca, mai important decat a deconspira un preot, care s-au dovedit a fi  nu unul, ci 70 numai in Arhidioceza Bostonului, isi propunea sa arunce in aer un intreg sistem bazat pe practicile unor reprezentanti de-ai sai, pe tacerea cardinalului, care avea cunostinta de ele, dar si a victimelor, pe atunci copii, inhibate de autoritatea morala, sistem ce functiona bine uns de negocierile avocatilor.
Modul in care filmul alege sa infatiseze toata povestea este unul septic, centrat strict pe investigatie, fara side stories, fara prea multe detalii din perspectiva victimelor. Prezinta strict munca celor patru jurnalisti (interpretati de Mark Ruffalo, Michael Keaton, Rachel McAdams si Brian d'Arcy James) de investigatie a pistelor ramificatului subiect, de la victime la avocati, de la reprezentantii Bisericii pana la complicatele hatisuri birocratice in care documentele dispar fara urma. Pentru ca nu incearca sa brodeze pe ea povesti de viata si nu are intentia de a stoarce lacrimi, pastreaza senzatia de autenticitate. Riscul asumat este ca ramane si cam rece, fara personaje bine individualizate, fara o pronuntata latura artistica, mai degraba o docu-drama, o reconstituire a faptelor ce-si prind in vartejul lor investigatorii, parca si ei descumpaniti, cu o senzatie permanenta de "holy shit, uite peste ce am dat". Si continua sa rascoleasca acel holy shit intr-o ancheta onesta, in care nimeni dintre cei care au stiut candva de un abuz nu este scutit de partea sa de vina, nici bunii bostonieni care inchideau ochii la ce se intampla in vecinatate, nici bunii jurnalisti care, temandu-se de ce ar declansa, ascundeau prin arhive prafuite dovezi primite cu ani in urma. 
E de vazut filmul! Insa daca ar fi sa-mi exprim o parere legata de valoarea lui ca film artistic... nu stiu ce sa zic. Pentru ca este atat de obiectiv, atat de privit din exterior intr-o reconstituire minutioasa a anchetei incat nu poate implica emotional. Ruffalo este propus la cel mai bun actor in rol secundar. Ma intreb cine are in filmul asta rol principal... E greu de spus, e un efort colectiv si poate nominalizarea ar fi trebuit sa fie comuna (desi nu se face niciodata la Oscaruri), pentru patru sau cinci oameni, asa cum premiul Pulitzer pentru jurnalism i-a fost acordat in realitate intregii echipe Spotlight. Nu personalitatile distinctive fac filmul sa mearga, ci mecanismul pe care il alcatuiesc impreuna. Si am senzatia ca din subiect se putea scoate mai mult decat o simpla reconstituire... E un film important, de neratat, dar lipsit de intensitate si subtilitate artistica, prea fatis, prea evident ca mesaj. Tare as vrea sa vad acum si filmul similar ca tematica, The Club, al chilianului Pablo Larraín, s-ar putea sa gasesc acolo si sa inteleg mai bine ce mi-a lipsit in Spotlight.

miercuri, 3 februarie 2016

Daneza din camera cu lesbiene...


Room (2015) 

Cartea Emmei Donoghue, aparuta anul trecut si imediat ecranizata (s-au miscat repede producatorii de la Hollywood simtind potential de premii!)  prezinta o versiune mai light a cazului Fritzl, dar il urmeaza in punctele-cheie, inclusiv in metoda de salvare.  Asa, cat sa nu fie prea zguduitoare dar totusi sa poata trezi emotii spectatorilor. Este una din situatiile cand viata bate filmul, prea multe nu-mi raman de spus. In ciuda nominalizarii lui Brie Larson, mie mi s-a parut eclipsata de micutul Jacob Tremblay. Cat despre film, mi-a placut inceputul (partea din camera), dar nu mi-a mers la suflet. Poate daca se focusa mai mult pe conflictul copilului cu lumea de afara (cum mi se parea normal, pentru cineva care pana cu cateva zile inainte credea ca tot ce nu este in camera exista doar la televizor), si nu pe cel al mamei, ar fi avut acel suflet care mi se pare ca i-a lipsit. Se indreapta in mai multe directii si nu mi-a transmis sentimente puternice in nici una dintre ele, desi e clar ca asta era scopul: nici claustrofobie, nici dezorientarea de dupa, nici compasiune, nici chiar lupta pentru salvare, pentru ca Joy (personajul lui Brie Larson) pare sa adopte in general o atitudine resemnata, care probabil ii va aduce Oscarul in lipsa unei concurente serioase... daca Redmayne ar fi fost nominalizat pentru rol principal feminin, lucrurile ar fi stat probabil altfel :).


 The Danish Girl (2015)

Si ajungem la Redmayne si la manifestul transgender al editiei actuale de Oscar, ca sunt anumite subiecte si liste de bifat si destul s-a facut scandal ca nu s-au nominalizat anul asta negri. Pai daca nu au avut roluri remarcabile, de ce ar fi fost?! Desi Samuel L. Jackson parca ar fi meritat la rol secundar pentru Hateful Eight, dar acolo e deja bataie mai serioasa ca la rol principal. De data asta, tema fixa a identitatii sexuale este reprezentata chiar de doua filme.
Pe scurt, Redmayne este mai bun aici decat ca Stephen Hawking-ul care i-a adus trofeul anul trecut. Dar nu la fel de bun ca Cilian Murphy in Breakfast on Pluto, de exemplu, intr-un rol destul de similar. Cu zambetul lui sagalnic, lipit mai mereu pe chip, mai ca te astepti sa-ti falfaie si din gene. Si se perinda pe ecran intr-un film contemplativ, ce nu prea lasa sa se manifeste criza intensa pe care (ar trebui sa ne convinga ca) o traieste eroul. Daca la inceput Gerda (Alicia Vikander) pare sa fie iubirea vietii sale si timp de sase ani de casnicie reprimatul trans nu da nici un semn cum ca ar prefera barbatii, din momentul "iesirii la lumina" atitudinea i se schimba total, ceea ce ma face sa cred ca diagnosticul de schizofrenie pus de unii doctori nu era departe de adevar... Ma rog, in zilele noastre ar fi catalogat mai degraba cu personalitate multipla... Si presupun ca nu asta ar fi trebuit sa rezulte, dar scenariul asa a picat!
In rest, scenografie frumoasa, lumini placute, delicatete, insa parca e o discordanta intre subiectul filmului, ce inca mai produce controverse in secolul XXI, si modul atat de traditional, discret si conservator in care este filmat, lipsit de incarcatura dramatica pe care Tom Hooper arata ca o stapaneste bine in King's Speech si cu un script la fel de confuz ca si identitatea personajului inainte de a i se produce revelatia.
  

Carol (2015)

Un film urmarit doar pentru ca a primit nominalizari... Hai, fie, si pentru ca-mi place Cate Blanchett. Si voiam, dupa varianta frantuzeasca a iubirii dintre doua femei, sa o vad si pe cea anglo-americana. Vazut, prea multe n-am de zis. Atata dragoste suspinatoare, ocazional presarata cu slabe incercari de manifeste feministe, ma descumpaneste. Si, ca sa nu discriminez orientarea sexuala, rezulta un film la fel de dulceag ca si cele hetero, unul care, daca nu te culca, te face sa dormi bine dupa, pentru ca nu trezeste emotii, te duce lin spre final, parca ar vrea sa para de arta, dar mai mult de cateva priviri lungi (expresive, ce-i drept) nu are din filmele de arta. Remarc in trecere ca numai Rooney Mara a semnat pentru full tits, Blanchett nu, poate si de-aia ea a nu primit nominalizare la rol principal si Cate da, ca alta diferenta nu vad. Evident ca fac misto, doar nu era sa concureze una impotriva celeilalte, ca tot Brie Larson castiga! Dar nu are nici obraznicia lui Adèle, nici un conflict puternic, si ala care este se rezolva de la sine cu cateva cuvinte bine plasate in harmalaia avocatilor, ce puteau fi la fel de bine spuse cu cateva luni inainte si filmul nu ar mai fi avut loc. Pentru ca, asa cum s-a petrecut, nu depaseste senzatia unei melodrame ce-si tine spectatorul la distanta, mai preocupat sa observe cadrul general al Americii puritane a anilor '50 decat povestea lipsita de dramatism real, fara impact si usor de uitat. Dupa note, mi se pare unul din cele mai overrated filme ale anului. Nici interpretarea, in deplina concordanta cu spiritul filmului, nu ajuta protagonistele sa straluceasca.

marți, 2 februarie 2016

Abbath la Brasov


Abbath, 28 ianuarie 2016, Brasov, Rockstadt

Dupa cateva luni in care s-a pus la punct cu noile norme de protectie si prevenire a incendiilor, Clubul Rockstadt din Brasov s-a redeschis. Mai spatios, mai sigur, situat la cateva sute de metri de vechea amplasare. Si s-a gandit sa-si serbeze revenirea cu concertul unui personaj legendar al scenei black metal care, ca si clubul, incearca sa se reinventeze. Dupa ce anul trecut si-a abandonat trupa in care a activat peste 25 de ani, a pornit pe un drum solo si in mai putin de un an a reusit sa ruleze deja o componenta si sa scoata un album. 
Pana sa ajung la concert, sa va mai povestesc cate ceva despre noul Rockstadt. Spuneam ca e mai spatios, partial etajat. De la etaj ai o imagine mai buna a celor ce se intampla pe scena, insa balustrada pare sa fie un element pur decorativ, din moment ce singura misiune a unui bodyguard era sa patruleze pe sus si sa-i atentioneze pe naivii care isi inchipuiau, firesc, ca este un element de constructie solid, ca nu se pot sprijini de ea. Este un loc unde incap lejer cateva sute de oameni, dupa cum s-a vazut si la concert, unde am revazut multe chipuri familiare, estimez ca o treime din public venise din Bucuresti, unde cu greu mai poti gasi un spatiu pentru concerte de dimensiuni medii (200-500 de oameni) si cea mai buna varianta pare sa fie in ultima vreme cortul amplasat la Arenele Romane. Pentru ca asa se procedeaza la noi, din extrema neglijentei se cade in extrema precautiei, ceea ce s-a dovedit si in cazul povestii cu panselutele. Nuu, nu sunt trasi la raspundere cei care au cumparat panselutele cu 300 de lei firul, ci rezolvam problema mult mai simplu, nu mai lasam primariile sa planteze nimic altceva decat plante perene... De parca nu pot sa cumpere linistite brazi cu 5000 de lei bucata... cativa si se scot panselutele pe cativa ani. Sau cladirile cu risc seismic. Este mai usor sa se inchida teatre decat sa se consolideze o structura de rezistenta, evident... Dar sa ma intorc la Brasov. 
In deschidere, avem parte de un recital Harakiri for the Sky, o trupa austriaca de post... stuff, post-black probabil, un gen care se vrea atmosferic, dar mie nu-mi sugereaza decat dezlanare, monotonie si plictiseala. Ii ascultasem si acasa, singura piesa care mi-a placut este My Bones to the Sea, iar live nu au adus nimic in plus.
Am ramas la balcon (se vede in partea de jos a pozei si balustrada cu pricina) si am savurat niste bere, alta, nu cea din reclama de deasupra scenei, care zice ca "Berea se bea pentru ca face conversatia mai amuzanta gust", una care se bea pentru a mai anima recitalul Harakiri for the Sky. Dar da, doar gustul conteaza si marturisesc ca problema mea principala cu trupa asta a fost nu atat cum cantau, ci ce cantau. Poate altora le-a placut. Timpul alocat lor a trecut mai repede si berea chiar a facut a facut conversatia mai amuzanta :). 
Si a urcat pe scena Abbath, cu look-ul pe care si-l pastreaza de la inceputul anilor '90. Anii au trecut, conformatia s-a mai schimbat, s-a mai implinit si omul, dar machiajul-clepsidra si platosa de metal continua sa-l identifice pe cel care ar fi greu de recunoscut fara ele, in viata lui de zi cu zi, aia in care-l cheama Olve Eikemo.
Pentru ocazionalii vizitatori ai blogului care n-au legatura cu nisa asta muzicala, simt nevoia sa spun ca Abbath face parte din nucleul de nebuni care pe la inceputul anilor '90 puneau bazele black metalului, baietii aia din Bergen despre care va mai povesteam si cu alte ocazii. Unii se luau atat de in serios incat au ajuns sa se omoare intre ei, altii dadeau foc la biserici iar Abbath... doar compunea si canta. Dezamagitor, nu? Detractorii genului, aia care se grabesc sa catalogheze metalul drept unealta diavolului, vor fi dezamagiti sa nu gaseasca aici nici o picanterie, nici o idee satanista in versuri! Insa un dram din concentratia de nebunie stransa acolo a preluat-o si el, nu ma pot hotari daca aparitia scenica este un kitsch asumat sau inconstient, o imagine pe care doreste sa o proiecteze asupra publicului sau o convingere de metalist trv black, mai ales ca in ultimii ani a inceput chiar sa creeze o muzica tot mai digerabila, in care nu mai conteaza doar viteza si blast beat-ul, ci si melodia, ritmul, creand astfel un echilibru al compozitiilor ce-mi lipsea in vremurile de inceput Immortal. Iar vizual imi inspira un tank din MMORPG-uri, paladin sau warrior, nu puteam scapa de senzatia de World of Warcraft, Guild Wars... zona asta. Eventual orc!
Dupa Immortal nu m-am dat in vant niciodata, insa mi-a placut proiectul I, mai inclinat spre heavy metal decat spre black. Atat de mult incat am crezut ca-i apartinea lui Ihsahn... Din fericire, promisiunea a fost respectata si in concertul de la Brasov ne-a oferit un setlist care a inclus piese Abbath, Immortal si I. Am ascultat The Storm I Ride, Warriors, Cursed We Are... si cred ca inca una (Battalions?) de pe albumul Between Two Worlds, creat sub numele I. In rest, nu stiu sa va spun titluri, insa pe ansamblu au mers bine ca setlist, piesele Immortal alternate cu cele I care-mi placeau si cu cele Abbath pe care nu prea le ascultasem, de pe albumul scos in ianuarie (Winterbane a fost sigur), dar...
A existat un "dar". Venit la doar o luna dupa schimbarea de componenta (pe la jumatatea lui decembrie Per Valla si Kevin Foley-Creature si-au anuntat despartirea de leader), mi-a dat senzatia ca pe scena ca nu vedeam o trupa, ci Abbath + niste unii. Nu conta ca "unii" respectivi sunt muzicieni cu ani multi de experienta, pareau ca sunt adusi pe scena cumva impotriva vointei lor, doar ca sa-si faca lectia si atat. Am vazut secvente din alte concerte, acolo nu stateau la fel lucrurile, era mai multa animatie pe scena, mai multa interactiune intre trupeti. La noi, numai omul din mijloc conta. Dar publicul a reactionat bine, s-a bucurat de o seara placuta, pretext pentru multi bucuresteni sa faca o plimbare pana la Brasov, sa respire niste aer ceva mai curat, de munte si sa schimbe putin peisajul.
 Imi pare bine ca am ajuns la concert, ca uite asa l-am legat cu cateva zile pe partie, il includ la categoria "bifat", nu as repeta experienta doar pentru Abbath, dar nu m-ar deranja sa mai dau din cand in cand de el printr-un festival, dupa ce se mai stabilizeaza componenta trupei si incep si ceilalti membri sa cante cu placere si convingere.