Tuesday, 16 February 2016

O familie neobisnuita


Karen Joy Fowler - Ne-am iesit cu totii complet din minti

Pentru ca in copilarie Rosemary Cooke vorbea prea mult, parintii ii spuneau sa inceapa intotdeauna cu mijlocul. Se pare ca sfatul i s-a intiparit atat de bine in minte incat si acum, cand ne spune povestea vietii si a ciudatei sale familii, alege sa inceapa din mijloc. Un mijloc in care sora de o seama cu ea si fratele mai mare au disparut din piesaj iar cu tatal nu mai comunica, pentru ca mama, intermediarul in relatia lor, nu mai accepta acest rol. 
Nu intamplator fiecare dintre cele cinci parti ale romanului este pus sub semnul unui motto din Kafka, "O dare de seama pentru o Academie". Prima este evaziva, trezeste curiozitatea si abia dupa vreo suta de pagini incepem sa aflam cate ceva despre Fern, sora absenta din evocarile familiei, careia Rosemary ii simte lipsa in fiecare moment, de la cinci ani, cand a disparut din viata lor. Pe atunci, cele doua erau nedespartite. Treptat, incep sa se dezvaluie detaliile acestei legaturi, la fel de puternica precum una de sange, sa intram in adancimile unei relatii neconventionale. Nu am mai intalnit in literatura  cronica vreunei familii cu asemenea membri! Si ma abtin sa dezvalui, zic doar ca e bizara, incluzand o personalitate tratata mai mult de lucrari stiintifice decat de beletristica.
De altfel, faptul ca peste tot pe unde am citit despre carte lumea pastreaza "marele mister" imi demonstreaza ca toti au perceput, la fel ca si mine, aceasta gaselnita ca punctul central, ca nu e o carte pe care s-o citesti pentru ca ar fi bine scrisa (desi a fost nominalizata la Man Booker sufera de pledoarie, de nevoia autoarei de a convinge cu orice pret)  sau pentru ca are un ritm sustinut si atasant (ritmul se face harcea-parcea prin mania de a incepe fiecare episod al existentei protagonistei cu mijlocul), ci pentru ca vrei sa vezi si perspectiva asta oglindita in literatura. Ca nu e literatura si se transforma pe spatii largi intr-un eseu, intr-o meditatie asupra metodelor stiintifice, psihologice, a relatiei oamenilor cu animalele, ca si cum cineva ar nara un documentar de pe canalul National Geographic, asta a fost marea mea dezamagire. Mai ales ca nici nu mi-l citeste vocea lui Sir David Attenborough, omul in stare sa faca un spectacol si din povestirea hitului lui Adèle! Este mai degraba  ca si cum ai lua-o pe Jane Goodall (pentru cei care stiu cine este am spus probabil mai mult decat era nevoie) si ai scoate-o dintr-ale ei punand-o sa scrie un roman.... In umbra omului am citit-o prin copilarie cu curiozitatea si aviditatea de a intelege lumea din jur, nu pentru ca-mi spunea o "poveste". Nu avea pretentia de a fi roman si de a candida la premii pentru literatura...
Subiectul imi atinge o coarda sensibila si aveam toate datele necesare sa privesc cu multa simpatie cartea. Nu am reusit, din cauza alegerilor lui Karen Joy Fowler, doua in principal: mai intai, aceea de a-i da eroinei sale, constransa de mica sa se limiteze la esential, o voce atat de calculata, oarecum contradictorie cu traumele sale, in care n-am vazut compasiunea si ironia pe care le lauda altii. Apoi pentru ca face praf ritmul narativ. Unora le ies incursiunile in timp, se scurg firesc din prezent, altora mai putin. Aici explicarea si motivatiile personajului, in prezenta, apoi in absenta, din nou in prezenta si apoi in absenta fiintelor dragi (fratele, respectiv sora) fragmenteaza cartea si aparentele de mister nu mai functioneaza. Dupa prima treime, afli cine, pe la jumatate, afli din ce cauza, spre sfarsit, afli cum. Intre, se strecoara vinovatie, absenta, pierdere, denuntarea violentei, personaje secundare insuficient conturate, un roman cu o singura idee pe care toti se straduiesc sa o ascunda, originala, ce-i drept, dar insuficient exploatata, transformata nu in literatura, ci intr-o cauza sociala. Entuziasmul cu care incepusem lectura s-a domolit brusc din momentul revelatiei si volumul incepe sa sufere de monotonie si sa se poticneasca in consideratii prea fatise, in dorinta de a fi prea demonstrativ, sa se transforme intr-un militant de-ala agresiv cu ale carui revendicari sunt de acord in principiu dar, cand devine prea emfatic, tinde sa ma indeparteze de cauza sa.
Cartea surprizei pe care o joaca autoarea printr-un procedeu similar celui din romanul politist s-a dovedit de atatea ori ca poate sustine un roman, dar este epuizata repede, pentru ca Fowler are o miza mai mare decat cea literara. Iar activismul social cam disipeaza si umbreste literatura. Cum ar fi sa va spuna Sherlock toate detaliile investigatiei inainte de jumatate?! De ce ar mai continua cartea? Mai are ceva importanta dupa marea dezvaluire? Incep sa am din ce in ce mai putina incredere in selectia Man Booker... cu atat mai mult cu cat vazusem pe undeva si afirmatia unui membru al juriului care zicea ca premiaza "efortul"... Alegerea lui Flanagan m-a bucurat, dar gandul ca o carte concisa, bine scrisa, ar putea fi detronata detronata de logoree, de carti-caramizi construite gospodareste de grafomani ma deprima.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.