Tuesday, 1 March 2016

Oblomovism


I. A. Goncearov - Oblomov

Nu imi place cuvantul "trebuie" in nici un context (nici in cel in care ar trebui sa scriu "niciun"), nici macar in cel al cartilor pe care trebuie sa le citesc. Pentru ca imi lipseste simtul care percepe lectura ca pe o obligatie si m-am furisat printre bibliografii obligatorii care nu ma atrageau, agatandu-ma de un aparat critic uneori mai seducator decat cartea in cauza pentru a pretinde, cand exista constrangerea examenelor, ca le-as fi citit, am reusit sa ajung pe acele plaiuri literare cu care aveam afinitati si le-am evitat cu indarjire pe cele neatragatoare. Poate de aceea mi-am pastrat pasiunea in toti acesti ani, poate si pentru ca prefer sa stau departe de lumea dezlantuita a orgoliilor si prieteniilor literare, a transformarii pasiunii in profesie si a chipurilor ascunse in spatele cuvintelor din carti.
Recunosc ca fata de Oblomov aveam o prejudecata de lectura obligatorie si editia aceea din anii '60 ma inhiba. M-am strecurat pe langa Goncearov la examenul de literatura universala si anii au trecut. Dar daca tot mi l-a scos timpul din nou in cale, dupa ce a asteptat vreun an pe raft, cat sa scap de inhibitia resimtita in fata unei carti ce si-a primit eticheta atat de uzata  si abuzata de "capodopera", am deschis-o... mai mult din curiozitate lingvistica decat literara, pentru un cuvant, substantivul comun derivat din numele eroului romanului. Definitia din DEX-ul online, "atitudine de apartie, spirit de stagnare, inactivitate generata de incapacitatea de a face efort" e atat de lipsita de consistenta incat trimite, vrand-nevrand la o carte intreaga, pentru a vedea cu ochii proprii care-i treaba cu domnul Oblomov. Concluzia este... "wow"! Sa detaliez.
Pe numele sau mic Ilia Ilici (acum, dupa ce m-am imprietenit cu el, imi permit sa-i spun astfel), il cunoastem pe Oblomov intr-una din zilele obisnuite, in care nici vizitele prietenilor, nici invitatiile la o petrecere unde toti cunoscutii par sa-si dea "check in" nu-l pot urni din pat. Pe vremea sa, acum vreo 150 de ani, partea cu check in-ul ar fi fost mai grea, dar vorba tot umbla, din trasura in trasura, dintr-un salon in altul, era bine sa fii vazut, prezent, sa socializezi, ca altfel incepea lumea sa uite ca existi si ramaneau in jur doar parazitii interesati sa se infrupte din comoditate si credulitate. Pentru o vreme, Ilia nu pare sa se sinchiseasca, asa cum nu o facea nici de casa murdara, ar fi fost un efort prea mare sa plece pentru a lasa slugile sa faca ordine, nici de faptul ca apartamentul inchiriat urma sa fie evacuat de proprietar sau ca, de la mosia lui, vechilul ii trimitea scrisori in care raporta venituri din ce in ce mai ingrijoratoare pentru standardul sau de viata. Pe la ora trei dupa-amiaza se ridica din pat, pe la patru se culca la loc. Si o tine asa, timp de o singura zi, pana la cinci dupa-amiaza, incercand sa se trezeasca, vreo suta si ceva de pagini. Mai picoteste, mai viseaza, un vis esential, ce ne ajuta sa-i intelegem mai bine temperamentul, trecutul si substantivul comun pe care l-a generat.
Aici a fost cel mai greu pentru mine, pana la partea cu visul, era o somnolenta generala, si in carte, si pe langa ea, in randul cititorilor, uman si canin. Cand sa terminam cu partea intai (din cele patru), apare in cadru bunul prieten Stolz si nu doar ca-l scutura bine pe erou, dar ma trezeste si pe mine, ma ia de o maneca si-mi spune "hai, treci la treaba, avem de citit o carte frumoasa!".
Caracterele contrarii tind sa echilibreze povestea noastra iar neamtul transfera ceva din energia lui si romanului. Cei doi prieteni au forta magnetica de atractie a polilor contrari: unul educat practic, prin munca, dinamic, descurcaret, mereu in miscare, celalalt static si lipsit de intiativa, temandu-se de viata, apatic si comod. Cand mai apare si domnisoara Olga in peisaj, manata mai intai de sentimente materne si egoiste, de ambitie si orgoliu, apoi generoase, si eu, si personajul ne dezmortim brusc.
Avem intr-un singur roman mai multe: unul realist, cu incursiuni in sfera sociala, altul existentialist, altul romantic, insa dragostea se rasfrange in toate trei, cu o disecare pe alocuri stendhaliana a sentimentului, osciland intre pasiune exaltata si dispozitie posaca, data de apasarea "obligatiilor", de acel "trebuie" de care va ziceam la inceput ca si eu il urasc. Sunt savuroase discutiile cu servitorul Zahar, desprinse mai degraba dintr-o comedie, cu limbaj modern, actual si o tema parca mai de actualitate acum, cand apatia, letargia, lipsa de implicare par sa ne caracterizeze pe multi dintre noi, decat la momentul aparitiei cartii.
Oblomov se odihneste inainte sa oboseasca. La un moment dat, desi doarme ca sa nu vada cum trece timpul, ajunge din urma viata care se scurge pe langa el. Oblomovismul nu este, cum gresit credeam, un dolce far niente, nici un "muieti is posmagii", nici drobul de fericire sau de nefericire gata oricand sa se prabuseasca. Are ceva din fiecare si mai mult. Are ceva si din sfidarea lui Josef K. din Procesul, si din descumpanirea deja invinsului Meursault din Strainul, si din cautarea Combray-ului lui Proust, din refuzul lui Bartleby, cu care este contemporan, si din viziunea contemplativa zen. Sau poate, cu exceptia ultimelor doua, ar trebui sa spun invers, ca toate acestea au ceva din Oblomov. Nu este deloc simplu sa explici "oblomovismul". O cheie s-ar afla chiar la protagonist (la pagina 209 din cele 567 ale cartii, asa ca mai e inca mult loc de imbogatit sensul):
"Stolz se gandi putin, cautand cum sa-i spuna acestui fel de viata. 
- Este un... oblomovism, spuse el in cele din urma. 
- O-blo-mo-vism! rosti alene Ilia Ilici, minunandu-se de acest cuvant ciudat si rostindu-l pe silabe. O-blo-mo-vism!
Se uita fix si ciudat in ochii lui Stolz. 
- Si atunci, dupa tine, unde e idealul vietii? De ce sa nu vie oblomovismul? intreba el sfios, fara prea mult patos. Oare nu toti obtin ceea ce visez eu? Te rog, adauga el mai curajos. Pai scopul alergaturii voastre, al pasiunilor, razboaielor, comertului si politicii nu este obtinerea linistii, nu este stradania de a atinge acest ideal de rai pierdut? 
- Si utopia ta este tot oblomovista, protesta Stolz. 
- Toti cauta odihna si liniste, se apara Oblomov. 
- Nu toti, nici tu nu ai cautat asta in viata acum vreo zece ani."
Disputa lor continua. Cum? Cititi, veti afla nu doar cat de complexa este notiunea de "oblomovism", ci si cum se termina toata povestea. Dupa aceea (dar numai dupa aceea), puteti vedea si filmul lui Mihalkov, care am inteles ca ignora ultima parte a cartii si pune un chip (altul decat cel imaginat de mine) numelui personajului... pe care parca il iubeam mai mult inainte sa vad actorul, desi nu face nimic pentru a fi iubit. E complicat de explicat aceasta identificare si apropiere solidara de un personaj nu foarte detestabil, dar condamnabil social, ca daca toti am fi asa, nici carti n-ar mai avea cine sa scrie... nici sa citeasca!
Va spun sincer, romanul are un ritm absolut... oblomovian! Isi ia ragaz sa inceapa, sa ne prezinte alene eroii, sa ne dezvaluie aspiratiile si atitudinile lor, apoi ne indragostim de ea, ne pierdem capul si, la sfarsit... doar nu o sa va povestesc totul, ce credeati :)? Lectura placuta!

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.