La Comana

In ultima duminica a lunii mai, una insorita, printre putinele cu adevarat de vara de anul asta, am pornit cu cele patru roti, patru picioare si patru labute spre Comana. Planul meu principal includea bird watching, plimbare si, eventual, putina adrenalina in parcul Aventura. Nu luasem in calcul ca, pe langa noi, inca vreo cateva mii de bucuresteni au avut aceeasi destinatie, ceea ce ma face din nou sa ma gandesc cat de limitate sunt zonele verzi din oras si din jurul lui, cum la 30 de kilometri ajungi sa te trezesti intr-un peisaj similar cu cel din Herastrau intr-o zi de sarbatoare, cand se umple. Orasul asta si imprejurimile lui au prea putine zone verzi pentru numarul de locuitori (dar asta stim deja), de aceea la fiecare sfarsit de saptamana cu vreme buna Valea Prahovei si padurile din jurul Bucurestiului se umplu... Sunt oameni si oameni, fiecare se manifesta, cand iese din cusca lui de beton, dupa cum il duce capu': unii incing gratarele si le bubuie in cap celorlalti decibelii lor dezgustatori, altii incearca sa profite cum pot de iesire si sa se simta bine in orice conditii, chiar daca asta inseamna un picnic pe marginea drumului, inhaland praful si noxele masinilor, altii se strecoara in cautarea unui colt linistit...

Parcul Natural Comana are de toate pentru toti si este si usor accesibil din Bucuresti si Giurgiu, fiind cam la distanta egala, vreo 30 si ceva de kilometri. Drumul este bine marcat si, oricum, aveti GPS-uri, nu o sa intru in amanunte, va spun doar ca atunci cand dati de lebada uriasa aproape ati ajuns. 

Prima impresie nu a fost deloc placuta cand am vazut, cu cateva sute de metri inainte de a ajunge la intrare, masini pe marginea strazii si localnici invitand pe oricine le cadea in plasa sa parcheze in patratica din fata portii lor. Si nu va ganditi ca din ospitalitate si amabilitate! Genul asta de improvizatie ne enerveaza si era gata sa ne intoarcem, dar am dat tarcoale prin parcarea oficiala pana cand, dupa metoda Mall, am gasit o masina care a eliberat un loc in fata noastra. Am inteles ca mai demult se putea intra cu masina si in rezervatie, pentru 15 lei, tariful era trecut si pe panoul de langa bariera, insa cand am intrebat ni s-a spus ca nu, desi diverse masini intrau si ieseau intr-o veselie. Ori am parut noi asa de first timeri cum eram si nu au vrut sa se incurce cu noi, ori restul erau cu totii riverani (era un semn de interzis cu exceptia lor), si anume locuiau prin padure si... on the river, prin smarcuri si locuintele lacustre semi-distruse, la care nu am ajuns, dar am inteles ca ar exista la cativa kilometri de intrare, relicve ale unor filmari din anii '90.

Prima oprire, parcul Aventura, parte a resortului Casa Comana. Acolo, daca nu am fi fost cu patrupedul, am fi putut inchiria o bicicleta sau un caiac. Intre timp, si nevoia de adrenalina a cazut sub cota pasivitatii absolute, cand am vazut ce coada era la fiecare "atractie", asa ca am taiat de pe lista si traseul prin copaci sau peretele de catarare. Important e ca exista si, intr-o zi mai putin aglomerata, poate ne-om mai incumeta sa ajungem si la ele. Informatiile privind programul de functionare sunt contradictorii, am vazut undeva ca ar fi program in fiecare zi, in alta parte ca luni-joi este deschis doar pentru grupuri si evenimente corporatiste. Pe site-ul oficial e trecut programul zilnic, nu stiu daca s-a schimbat sau doar omit sa spuna ca in unele zile vizita se face pe baza de rezervare...

Am iesit repejor din zona aglomerata si galagioasa si am dat o tura in jurul parcului, in cursul careia am vazut:
Un copac cu egrete negre sau cormorani, distanta era prea mare sa-mi dau seama ce pasari erau

nuferi si nori intr-o balta,

un pescarus in zbor,

o lisita,

si cateva animalute chinuite, o familie de caprite intr-o cusca, nu prea i se putea spune tarc, dar macar avea acoperis

si cei doi cai din mijlocul parcului, fara pic de umbra, cu indicativul marcat pe spate, 32F si fratele sau, lasati in dogoarea soarelui pentru placerea multimii... Poza e facuta la intoarcerea din expeditie, cand mai venise si la ei putina umbra.

Am plecat din parc si am pornit spre intrarea in rezervatie, pentru a descoperi miile de hectare promise ale Deltei Neajlovului, cu speranta ascunsa ca vom gasi pe undeva si dintii pierduti de Sinan Pasa in batalia de la Calugareni... 

 La intrarea in rezervatie, dupa achitarea tarifului de 3 lei de persoana, ma asteptam sa gasesc o harta mai detaliata a zonei, insa singura disponibila s-a dovedit a fi cea din zona parcului Aventura, strict pentru suprafata administrata de posesorii lui. Rezervatia naturala propriu-zisa se intinde pe mii de hectare, include o rezervatie de bujori si alta de ghimpe (habar n-am cum s-ar ajunge la ele), o suprafata mare a deltei si ramasitele Codrilor Vlasiei, in care ne-am afundat cu entuziasm, la cateva sute de metri de intrare, cum am vazut primul marcaj (cruce rosie). Daca am fi luat bicicleta sau am fi tinut cuminti drumul principal, am fi dat de Fantana cu Nuci (zona cu apa potabila si gratare, nu ne interesa) si de canale (ele ne-ar fi interesat daca am fi stiut ca-s acolo), la vreo trei kilometri. Dar nu, am zis sa facem un traseu, sa ne ducem pe pustii, ca-mi ajunsese zona populata pentru o singura zi... 

Si am mers, 

si am mers...

pret de vreo trei ore, prin Codrii Vlasiei. Nu ma intrebati ce traseu sinuos am urmat, ca marcajul pare sa fi fost facut de spiridusii padurii care incearca sa te rataceasca ori de lotrii care bantuiau codul acum cateva sute de ani si ar fi fost tare dezamagiti sa ne jefuiasca, pentru ca mai mult de un caine nu prea aveau ce sa ia... Spre sfarsit, traiasca tot tehnica moderna, ca GPS-ul ne-a scos din cercul in care ne invarteam, ce ne-a purtat pe niste dealuri (chiar am avut senzatia cateva minute ca sunt intr-o padure de foioase de munte, urcand spre un varf), am coborat, am urcat iar... la sfarsit, parcursul nostru arata cam ca o floare cu patru petale, revenisem intr-un loc si apoi pornisem de acolo intr-o alta directie, in bucle. Dar a fost tare placut, departe de zgomotul oamenilor si al masinilor, avand in priviri atata verde si in timpane o minunatie de cantec rostit pe multe glasuri de pasari invizibile. Doar o ciocanitoare ni s-a aratat si apoi a fugit sfioasa sau suparata ca i-am deranjat intimitatea cu prezenta. Revenind intr-un tarziu, dupa ore de ratacit prin padure, la drumul principal al rezervatiei, am continuat, tot coborand pe malul baltii, doar-doar voi gasi un pretios trofeu ornitologic de imortalizat. Altfel, as ramane ca pescarii care se intorc acasa cu juvelnicul gol...

Mai greu cu pasarimea, dar am gasit: 

o pretioasa dovada a modului cum este ingrijita rezervatia,

o rata salbatica prea rapida pentru a se lasa imortalizata, melci, broscute, libelule, multi tantari si...

cararea secreta spre primul din cele doua observatoare ornitologice.

Am pornit cu speranta spre el, ma si vedeam in varf, asteptand cuminte, cat va fi nevoie, pentru a pandi pasaretul minunat din zona, pe care il stiam din poze. 

In schimb, am gasit asta... 

Facand zoom, se vede: valoarea contractului pentru "observatoare ornitologice" este de 124.255,03 lei. Admirabila precizie, pana la ultimul banut! Pacat doar ca, intr-o zi de maxima afluenta turistica, obiectul contractului ramane inchis. Scria pe un alt blog cineva care l-a prins deschis cum ca, langa unul dintre ele, statea un individ care le cerea celor care vor sa urce cate 1 leu... Veti zice ca e o suma modica si nu are rost sa carcotesc. Ba are! Este vorba de un principiu, despre mentalitate si spagi, despre contracte atribuite si bani aruncati inutil, pentru a construi ceva pe hartie care in realitate ramane inutilizabil sau devine rost de mici profituri ale diversilor impostori, cu complicitatea administratiei parcului... Indicatiile de pe panouri nu ne spuneau ca urcarea s-ar face cu insotitor si/sau taxa, erau trecute cateva reguli de bun-simt si pentru unii subintelese (evident ca nu te urci acolo ca sa faci galagie, sa sperii pasarile), dar subinteles era si faptul ca au fost construite pentru a facilita apropierea vizitatorilor de natura... Ei bine, nu! 

Ne-am uitat cu jind, ridicand cate o spranceana sau o ureche a dezaprobare... 

si am pornit spre casa purtand in auz ecourile trilurilor din padure si ale oracaitului din balti. 

Poate vom mai ajunge, pentru o tura cu bicicleta. Nu am fi atat de temerari sa venim cu ea din oras, cum faceau altii, nu pe DN, nu in Romania lipsei pistelor de biciclete si a lipsei respectului in trafic pentru biciclisti... 

A venit si vara...