luni, 16 mai 2016

Solilocvii


Robert Saladrigas - Marea nu e niciodata singura 

Alegerea scriitorului catalan de a da voce unui romancier norvegian, Jens Nysted, ce-si traieste ultimele luni intr-o clinica din Barcelona, este interesanta, dar si usor ciudata. Un exponent al spiritului nordic, retinut si interiorizat, devine atat de locvace si de viu in viziunea lui Saladrigas. Poate a incercat sa obtina acea sinteza perfecta la care tanjeste eroul sau: "... ne dorim imposibilul: sa pastram substanta caracterului nordic si avantajele sistemului nostru social, dar in acelasi timp sa ne bucuram si de sangele cald, de spontaneitatea si de harul improvizatiei care ii caracterizeaza pe meridionali." Un erou plin de contraste, dupa cum recunoaste chiar el: "Nu mai tin minte cand, nici in ce fel am descoperit ca in mine salasluiau doi interlocutori, diferiti ca ziua si noaptea care, se intelege de la sine, nu cadeau niciodata de acord. Unul era foarte bun, naiv, romantic, curios, inclinat spre entuziasm si altruism; celalalt, dimpotriva, era rautacios, neincrezator, pragmatic, egoist, trufas si cu insusiri de mascarici."
Acest fost scriitor ce-si traieste stadiul terminal al suferintei nenumite altfel decat Boala, una usor de identificat printre randuri, isi rememoreaza viata, imbina fapte si intamplari cu reflectii, alterneaza meditatia despre viata, iubire, societate si arta cu secvente dintr-o jumatate de secol, in care a trecut de la succes profesional la stadiul de scriitor interzis si discreditat, apoi reabilitat, analizeaza simbolurile culturale ale Norvegiei (Hamsun, Ibsen, Grieg) si istoria unei natiuni a carei identitate nationala o considera la fel de confuza ca si pe cea proprie. Pana la Boala, a cunoscut de-a lungul timpului alte boli: orgoliul de scriitor ce insufla egolatria si vanitatea, singuratatea, razboiul, dezechilibrul dintre viata afectiva si cea sociala al scriitorilor carora opera le confisca eul.
Gandeste cu voce tare si unele ganduri blasfemiatoare sunt din cele pe care multi s-ar simti inconfortabil sa le rosteasca, pentru a nu fi judecati aspru. De exemplu, nu se sfieste sa puncteze ipocrizia unui papa care condamna asa-zisa "cultura a mortii" (avortul, eutanasia si fecundarea artificiala), dar considera pedeapsa cu moartea justificata atunci cand pune in pericol ordinea instituita. Si asta nu e chiar printre cele mai acide opinii verbalizate de personajul nostru. Pentru o confesiune pe patul mortii si pentru profilul psihologic ce se desprinde din paginile cartii, nu devine atat de trista precum credeti; omul nu este dezamagit si resemnat, ci mai curand linistit, impacat, echilibrat in dualitatea sa.
Aproape de hotarul existentei, isi scrie testamentul material si spiritual cu luciditatea unui bolnav ce-si joaca rolul cu demnitate, in deplina cunostinta de cauza, simte nevoia sa se povesteasca, oricui si oricand un om ii deschide usa camerei, cu simtul de observatie al unui scriitor si cu pofta de vorba a unui exponent al semintiei latine. Interlocutorul invizibil, precizat de fiecare data, poate fi un medic, o asistenta sau o infirmiera, un prieten de care il uneste marea pasiune pentru navigatie. De doua ori, preocuparile si obsesiile iau forma epistolara. Daca personalul clinicii nu pare intotdeauna prea incantat de fluxul sau verbal, gasind pretexte sa-i evite compania, cititorul se va delecta cu multe consideratii interesante din monologurile cu puternica amprenta teatrala ale exilatului din literatura si din propria sa tara.
Sunt insa doua aspecte care mi-au creat retineri, pe langa multele idei ce reclama participarea cititorului si (cred ca) o si obtine de obicei, prezentate atragator chiar si cand sufera la capitolul originalitate. Pentru ca, ati inteles, sper, este o carte a gandurilor si analizei subiective, articulata pe scheletul biografic al naratorului, pe momentele esentiale ale vietii sale. Mai intai, mi s-a parut cam implauzibil personajul. Un om ce si-a petrecut ani buni din viata dincolo de Cercul Polar isi uraste atat de mult singuratatea si are o nevoie atat de puternica de comunicare ce nu poate decurge firesc din lungile nopti solitare ale Nordului. Imi da senzatia ca framantarile sale tradeaza mai mult spiritul autorului decat pe cel al presupusului vorbitor. Dar cel mai mare minus, in ochii mei, este ca se apropie prea mult de Caderea lui Camus. Periculos de mult cat sa ma duca la comparatii din care Saladrigas iese defavorizat. Sentintele si reflectiile sale nu au acelasi impact, nu se concretizeaza in fraze pe care sa simt nevoia sa le recitesc, eventual sa le citez. Sunt multe teme comune, dar, avand in minte comparatia, cred ca Saladrigas pierde niste puncte bune la impresia artistica in fata admiratorilor lui Camus...

3 comentarii:

  1. (((Buna! Mi-am aruncat o privire dupa vreo adresa de mail a cititoarei din dromarland, dar nu am gasit nimic. Cum as putea sa dau de ea? :-")))

    RăspundețiȘtergere
  2. gdromar@yahoo.it. Ma tot gandesc de ceva timp sa pun un buton de contact, dar nu-mi gasesc niciodata timp sau chef sa investighez cum se face asta pe blogspot :)

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.